ISTORIA – ADEVĂR SAU MISTIFICARE ?

Cugetarea rusă (VI)

de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev

Capitolul II

Lepădarea poporului rus de credinţa ortodoxă din pricina atracţiei protestantismului, sub influenţa reformei anti-bisericeşti a lui Petru. Sporirea vinii abaterii în timpul domniei împărătesei Ana Ivanovna şi mai cu seamă a Ecaterinei a II-a. Neputinţa autorităţilor civile de a stăvili necredinţa în timpul domniilor ulterioare, în pofida atitudinii lor protectoare faţă de Biserică

Partea a III-a

Din nefericire, credinţa ortodoxă s-a năruit nu numai din pricina reformelor lui Petru, ci şi din cauza conduitei sale. Ne referim la propunerea constituirii aşa-numitului ,,Sinod al atoatemăscăriciunilor şi atoatebeţiilor” (5), în care, fără ascunzişuri, în faţa poporului rus, el profana şi lua în derâdere rangurile ecleziastice până la patriarh inclusiv, şi la care participa el însuşi, adoptând pentru sineşi postul de arhidiacon.

Din cele spuse anterior, de bună seamă, se înţelege de ce ruşii spuneau: ,,Ţarul a călătorit peste mări şi ţări şi a trecut la credinţa nemţească”. Mulţi dintre oameni, şi îndeosebi rascolnicii (6), socoteau că el este chiar antihrist. Duşmanii ţarului, profitând de liberalismul său, înfloreau bârfa, afirmând: ,,Acesta nu este suveranul nostru, ci un neamţ. Ţarul nostru a fost ferecat de nemţi într-un poloboc şi aruncat în mare”.

Fără îndoială, o asemenea îndeletnicire anti-bisericească a lui Petru nu a rămas fără protest din partea ierarhilor noştri şi, înainte de toate, din partea conducătorului lor – ultimul patriarh Adrian. Între el şi Petru era o vrajbă adâncă. Patriarhul a condamnat cu asprime inovaţiile introduse de ţar, dar curând, spre nemulţumirea poporului, a fost silit să tacă, mai cu seamă după ce Petru nu a primit plângerea patriarhului cu privire la streleţii (7) căzuţi în dizgraţie.

După moartea patriarhului Adrian, prietenul Sfântului Dimitrie al Rostovului, mitropolitul Riazanului şi locţiitorul scaunului patriarhal (8), Ştefan Iavorski s-a ridicat făţiş împotriva lui Petru, în apărarea credinţei ortodoxe şi a rânduielilor şi vieţii cotidiene din Rusia întemeiate pe această credinţă. Mitropolitul Ştefan era un om foarte înzestrat, cu o minte ascuţită şi o cultură europeană strălucită. Viteaz, nobil, sincer, el i-a spus adevărul lui Petru, care era înconjurat de protestanţi. După aceasta, ţarul a prins ură pe mitropolitul Ştefan ca pe un înverşunat şi dârz duşman al său. Cu toate că el însuşi îl ridicase în rang, Petru s-a îndepărtat într-atât de mult de mitropolit, încât a început să evite să se întâlnească cu el. Însă, această atitudine a lui Petru nu l-a oprit pe mitropolitul Ştefan să protesteze faţă de inovaţiile ţarului în viaţa duhovnicească a poporului rus, în pofida faptului că aceste proteste se revărsau tot asupra capului său, provocând mânia ţarului. El nu s-a temut nici măcar să-l demaşte pe Petru în predicile sale, în văzul şi auzul tuturor.

Astfel, în cuvântul său cu ocazia zilei numelui ţareviciului Alexie, aflat atunci peste hotare, de praznicul Sfântului Alexie omul lui Dumnezeu, mitropolitul Ştefan l-a compătimit pe ţarevici şi s-a dovedit a fi de partea acestuia, înfierându-l pe Petru pentru cearta sa cu fiul, care s-a sfârşit atât de regretabil pentru cel din urmă (9). ,,O, robule al lui Dumnezeu – a spus în cuvântul său – nu uita nici pe cel de un nume cu tine, păzitor ales al poruncilor lui Dumnezeu şi bun ucenic al tău. Tu ai părăsit casa ta, el asemenea pribegeşte prin case străine. Tu te-ai depărtat de neamul tău, el asemenea. Tu ai fost lipsit de robi, slugi, supuşi, prieteni, apropiaţi, el asemenea. Tu eşti omul lui Dumnezeu, el asemenea este robul lui Hristos. Ne rugăm ţie, sfântule al lui Dumnezeu, ocroteşte-l pe cel de un nume cu tine, singura noastră nădejde”.

În alt cuvânt al său, dându-l în vileag pe Petru că s-a revoltat împotriva credinţei ortodoxe şi cucerniciei, mitropolitul Ştefan spune: ,,Mare turbată, mare – omule călcător de lege – de ce frângi, nimiceşti şi pustieşti ţărmurile ? Ţărmul este legea lui Dumnezeu; ţărmul înseamnă să nu preacurveşti, să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, să nu-ţi părăseşti femeia; ţărmul înseamnă să păzeşti evlavia, posturile, mai cu seamă postul cel de 40 de zile, ţărmul înseamnă să cinsteşti icoanele”.

La fel de vitejeşte l-a vădit pe Petru în predicile sale Sfântul Dimitrie al Rostovului. Asemenea lui Ştefan Iavorski, sfântul iubitor de adevăr nu şi-a plecat capul în faţa mâniei lui Petru.

Într-una dintre cele mai bune predici ale sale, sfântul condamna mânia teribilă a ţarului; într-o altă predică spunea: ,,Adu-ţi aminte că eşti muritor, o, ţarule, nu vei trăi o veşnicie. Azi toţi te întâmpină, dar mâine vei rămâne singur în măruntaiele pământului. Azi îi înfricoşezi pe toţi, dar mâine mort fiind cine se va mai teme de tine ? Azi eşti de neînvins, dar mâine vei zăcea în mormânt, călcat în picioare de toţi”.

Recunoscând utilitatea oarecăror reforme ale lui Petru, el a condamnat cu asprime ceea ce era împotriva Bisericii Ortodoxe. Apoi, când din ordinul ţarului s-a emis un ucaz de nerespectare a posturilor în regimente, un soldat a fost judecat pentru că, în ciuda voii comandantului său, nu a vrut să încalce postul. Acest ordin cu privire la posturi l-a indignat pe Sfântul Dimitrie şi a ţinut o cuvântare aspră despre cele două ospeţe: cel al lui Irod şi cel al lui Hristos. În predică sunt condamnaţi desfrânaţii şi beţivii, care-l imită pe Luther, ucenicul lui Bachus.

Bineînţeles, nici cea mai mare parte a episcopilor Bisericii noastre nu s-a împăcat cu o asemenea atitudine luterană rea faţă de credinţa ortodoxă, ale căror intervenţii potrivnice lui Petru au stârnit din partea ţarului o teroare înspăimântătoare împotriva lor. Spunem aceasta ţinând cont de mărturia lui Lev Tihomirov, bazată pe informaţii documentare aduse de istoricul Dobroklonski în lucrarea sa Perioada sinodală. ,,În primul deceniu – spune Tihomirov – după înfiinţarea Sinodului, cea mai mare parte a episcopilor ruşi a ajuns în temniţă, au fost caterisiţi, bătuţi cu cnutul etc. Am verificat aceasta după listele episcopilor din lucrarea lui Dobroklonski. În istoria Bisericii Constantinopolului, după cucerirea de către turci, nu găsisem o astfel de perioadă de nimicire a episcopilor şi asemenea încălcări ale proprietăţilor bisericeşti” (10).

Aşa a condus Petru reformele în Rusia pentru ca ea să se împărtăşească din civilizaţia europeană. Fără îndoială, cunoştinţele tehnice şi cultura generală europene s-ar fi putut sădi în poporul rus şi fără năruirea credinţei ortodoxe. Dar Petru nu a făcut acest lucru din pricina dispoziţiei sale sufleteşti. ,,Că din inimă ies gânduri rele” (Matei 15, 19), a spus Domnul. Anume pentru acest motiv a vrut Petru să reformeze Biserica noastră în chip luteran, fiindcă inima sa era atrasă de luteranism. El îl aşezase prea sus pe Luther.

Ca urmare a reformei anti-bisericeşti a lui Petru, în viaţa poporului rus a pătruns indiferenţa faţă de credinţa ortodoxă şi faţă de toate formele ei exterioare de manifestare. S-au înmulţit liber-cugetătorii, cei care judecau după principiile protestante. Încă de pe vremea lui Petru, societatea rusă erudită, infiltrată de vederile protestante europene, a început să se jeneze de religiozitatea sa copilărească şi naivă de altădată, şi se străduia să o ascundă, cu atât mai mult cu cât ea era condamnată făţiş chiar de la înălţimea tronului şi de către cei sus-puşi.

Tot din timpul lui Petru, rascolul s-a înteţit şi sectanţii au început să se înmulţească; chiar în Moscova a apărut învăţătura sectară a calvinismului, a cărui propovăduitor era felcerul de regiment Tveritinov.

Lucrurile au ajuns până într-acolo, încât libera cugetare religioasă a trebuit să fie combătută prin lucrări speciale, precum Piatra credinţei a mitropolitului Ştefan Iavorski. A trebuit să se dovedească în predici caracterul indispensabil al credinţei ortodoxe, faptelor bune, cultului sfintelor moaşte şi icoane, a trebuit să fie tâlcuite dogmele despre învierea din morţi, viaţa ce va să fie, fericirea veşnică şi chinurile veşnice.

Răul reformei anti-bisericeşti a lui Petru I nu s-a limitat doar la faptul că, încă din vremea lui, protestantismul a început să se răspândească cu putere, prin înmulţirea sectelor în societatea rusă. În primul rând, aici, nenorocirea a constat în aceea că Petru a inoculat poporului rus protestantismul, care a avut în sine acea mare ispită şi putere de atracţie prin care s-a păstrat viu în Rusia şi după moartea lui Petru. După câte se pare, protestantismul atrage prin aceea că înalţă personalitatea umană, într-atât de mult încât acordă întâietate raţiunii şi libertăţii ei faţă de autoritatea credinţei şi ademeneşte prin independenţa şi caracterul progresist ale principiilor sale. Din acest motiv, protestantismul a devenit principala bază pe care, din nechibzuinţa lui Petru, a început să se răspândească la noi libera cugetare în chip de luteranism, masonerie (11), sectarism, umanism, socialism, nihilism şi alte rătăciri. Şi se înţelege de la sine, cu libertatea sa în ce priveşte credinţa, luteranismul a generat în Germania aşa de multe secte, care se apropiau ca număr de o sută. O investigaţie recentă printre pastorii luterani a indicat că jumătate din ei nu cred că Hristos este Dumnezeu.

Însă răul pe care l-a pricinuit Petru Rusiei nu se sfârşeşte nici cu aceasta. Biserica Rusiei ar fi putut să combată în chip mai izbutit abaterile de la credinţa ortodoxă ale poporului rus pe terenul protestantismului cu ajutorul educaţiei şcolare. Dar Petru a confiscat bunurile Bisericii. Prin forţa acestor împrejurări, educaţia poporului nu a mai fost de resortul Bisericii, nu s-a mai propagat pe străvechile fundamente istorice ale credinţei noastre ortodoxe, însă din secolul al XIX-lea s-a înrădăcinat chiar o atitudine negativă faţă de credinţă, care a tăinuit în sine pieirea Rusiei.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

Note

5. Despre sinodul atoatemăscăriciunilor şi atoatebeţiilor, cunoscutul scriitor francez de origine rusă Henri Troyat scrie următoarele: ,,Curând, ospeţele dezlănţuite nu-i mai ajung lui Petru. Vrea să le dea o formă instituţională, oficială, trainică, împingând încă şi mai departe bufoneria şi batjocura. Întemeiază aşadar ,,conclavul burlesc” sau ,,sinodul marii bufonerii”, care trebuie să-l cinstească pe Bachus prin petreceri îmbelşugate şi dese. Îl pune în fruntea beţivanilor pe cel mai mare dintre toţi, fostul lui preceptor Nichita Zotov, care este răsplătit cu titlul de ,,prinţ-papă” sau ,,prinţ-patriarh”. Ca să-şi joace rolul, Zotov primeşte două mii de ruble pe lună, un palat şi 12 slugi, toate bâlbâite. La ,,ceremonii” poartă un sceptru şi o mitră de tinichea, turuie cuvântări dezlânate în care gesturile deşucheate se amestecă adesea cu citatele din Biblie şi îşi binecuvântează ajutoarele îngenuncheate la picioarele sale cu două pipe legate în cruce şi o băşică de porc, cu care-i loveşte în cap. Apoi le dă să sărute o statuetă necuviincioasă a lui Bachus, în loc de icoană. Dansează în faţa tuturor, învârtindu-se şi clătinându-se, încurcându-se în poalele sutanei, pe care le tot ridică, lăsând să se vadă nişte picioare crăcănate.

Prinţul-papă este înconjurat de un conclav, alcătuit din 12 cardinali şi de un mare număr de episcopi, arhimandriţi, diaconi – toţi falşi şi toţi beţivi şi mâncăi. Ţarul însuşi este ,,arhidiacon”. Ia parte la toate ospeţele şi bea mai vârtos decât toţi. El, cu mâna lui, a scris regulile Ordinului, a stabilit ierarhia membrilor şi a hotărât în cele mai mici amănunte tipicul ceremoniilor profanatoare. (...) În noaptea de Crăciun, un alai nelegiuit trece pe uliţe, sub privirile uluite ale moscoviţilor: prinţul-papă este în frunte, călare pe un butoi tras de 12 bărbaţi pleşuvi. Are pe cap mitra de tinichea şi peste sutană un patrafir pe care sunt cusute cărţi de joc. În urma lui vin ,,cardinalii” călare pe boi, înveşmântaţi în sutane caraghioase, ţinând în mâini sticle cu băutură. Vin apoi ceilalţi ,,dregători”, în sănii trase de porci, de urşi şi de câini. Toţi rostesc, răcnind cât îi ţine gura, pomelnice pline de blesteme şi vorbe de ocară. Alaiul se opreşte în dreptul caselor mai arătoase, cerând de băut. Cine ar cuteza să se împotrivească ? Se răspândeşte un zvon atât în rândurile boierimii, cât şi în popor: oare ţarul n-o fi chiar antihristul ? Alaiul nelegiuit cutreieră uliţele şi la alte sfinte sărbători”.

6. Rascolnici au fost numiţi acei credincioşi ortodocşi ruşi care s-au împotrivit reformelor întreprinse de Patriarhul Nicon (1605-1681), care urmăreau îndreptarea erorilor existente în cultul ortodox rus. Cu timpul, ei au dat naştere mişcării rascolnice şi ulterior Biserici Ortodoxe de Rit Vechi (numită astfel, fiindcă a păstrat vechiul rit pe care patriarhul Nicon l-a îndreptat), cunoscută la noi sub numele de Biserica Lipovenească (a se vedea serialul ,,Litera omoară, iar duhul face viu. Denumirea de ’Biserică creştină de rit vechi’ a comunităţii lipoveneşti creează confuzii”, din cadrul rubricii De la simple rătăciri la erezie).

7. Trupele de streleţi, sau streliţi, adică arcaşi ori archebuzieri, au fost întemeiate de Ivan cel Groaznic şi erau împărţite în 20 de regimente a câte 1.000 de ostaşi fiecare, din care cea mai mare parte se afla în Moscova. Streleţii erau vestiţi odinioară pentru faptele lor de vitejie, dar ei au decăzut încă înainte ca Petru să urce pe tron. Ostaşi liberi, cu locuinţa, uniforma şi solda plătite din vistieria publică, sunt mai bine plătiţi ca armata regulată şi cazacii. Se îngrijesc de paza uliţelor, asigură garda de onoare a suveranului şi sting incendiile.

8. După moartea patriarhului Adrian (1690-1700), Petru nu a permis Bisericii să-i caute un urmaş, lăsând vacant scaunul patriarhal, şi l-a aşezat pe mitropolitul ucrainean al Riazanului, Ştefan Iavorski, ca administrator al Bisericii fără titlul de patriarh. În cele din urmă, Petru a desfiinţat poziţia de patriarh şi, în 1718, a hotărât ca Biserica să fie condusă de un Colegiu Ecleziastic, alcătuit din clerici şi laici aflaţi sub supravegherea unui funcţionar laic, numit ober-procuror, pentru a ţine locul patriarhului. Această inovaţie a funcţionat doar până în 1721, când Colegiul Ecleziastic a fost înlocuit cu un Sfânt Sinod, instituit ca organ administrativ al puterii bisericeşti.

9. Ţareviciul Alexie a fost condamnat la moarte de Petru însuşi.

10. Teroarea pe care Petru a impus-o celor care se împotriveau reformelor ce distrugeau credinţa şi tradiţia rusă a fost incomparabil mai puternică. El a înăbuşit crunt opoziţia populară. Pe cei care nu se supuneau ucazurilor sale îi pedepsea cu vergile şi cnutul, cu amenzi şi confiscarea averii, cu munca silnică, dar şi cu pedeapsa cu moartea. Pentru cercetarea celor vinovaţi au fost numiţi aşa-zişii ‘fiscali’ (pârâtori), au fost înfiinţate Ordinul Preobrajenski şi Cancelaria secretă şi au fost construite temniţe. Mult sânge nevinovat a curs. Ţarul însuşi bătea pe cei vinovaţi cu vergile sau cnutul şi îndeplinea adesea chiar funcţia de călău. În timpul domniei lui Petru, au fost condamnaţi la moarte 7.000 de streleţi, care erau supuşi mai înainte unor torturi înfricoşătoare. Potrivnicii reformelor lui Petru, apărătorii tradiţiei ortodoxe şi partizanii ţareviciului Alexie au fost ucişi în mod barbar.

11. În Rusia, masoneria a fost adusă de Petru însuşi. După cercetările autorului rus Longinov, Petru a înfiinţat o lojă masonică în Kronstadt.