Monoteismul şi ,,Teoria Ramurilor” Bisericii Creştine

de Arhimandrit Serghie Iazadjiev

fost asistent universitar la Facultatea de Teologie a Universităţii din Sofia, Bulgaria

Articol apărut în revista ,,Orthodox Tradition”, volumul XVII (numărul 2-3/ 2000),

editată de Centrul pentru Studii Ortodoxe Tradiţionale

Închinăm aceste pagini Bisericii Ortodoxe de Răsărit din Bulgaria (numită oficial Biserica Ortodoxă Adevărată a Bulgariei) şi fraţilor noştri bulgari. În cadrul acestora, vom prezenta evenimentele mai importante din Biserica bulgară, precum şi cuvintele de învăţătură ale Prea Sfinţitului Fotie al Triadiţei, păstorul acesteia. Mulţumim Prea Sfinţitului Fotie şi fratelui Petko pentru bunăvoinţa şi dragostea cu care au întâmpinat dorinţa noastră de a face cunoscută cititorilor noştri Biserica Ortodoxă de Răsărit a Bulgariei

În martie 1986, Papa Ioan Paul al II-lea a făcut un apel către evrei, musulmani şi creştini să se unească sub Un Singur Dumnezeu. Pe 16 octombrie 1998, papa a repetat acest apel la unirea celor trei religii monoteiste sub auspiciile papalităţii, în contextul viitoarei sărbătoriri a anului 2000 în Ierusalim - ,,Oraşul Monoteismului”.

Astfel de îndemnuri sunt reminiscenţe ale celebrei ,,Teorii a Ramurilor” a Bisericii Creştine răspândită de ecumenişti, care au aplicat-o pe terenul ,,creştin” celor trei credinţe creştine: ortodoxia, romano-catolicismul şi protestantismul (incluzând toate denominaţiile).

Este uşor de înţeles de ce teoria ecumenistă cu privire la această problemă este discutabilă; într-adevăr, este o teorie care a fost sever criticată din punctul de vedere ortodox, căci la baza sa stă ideea eronată a pluralismului, conform căreia există o varietate de doctrine religioase ce pretind că se îmbogăţesc una pe cealaltă.

De altfel, Sfânta Scriptură vorbeşte despre ,,Un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5), o Sfântă Tradiţie (II Tesaloniceni 2, 15) şi o Biserică Creştină (Matei 16, 18). Luarea în discuţie a existenţei unei varietăţi legitime în principiile dogmatice ale crezului ,,creştin” individual duce inevitabil la relativizarea Adevărului.

Purtând masca ,,reconcilierii”, această eronată ,,Teorie a Ramurilor” pune, de fapt, egalitate între adevăr şi minciună, făcând oportună perspectiva iluzorie a unei viitoare ,,biserici” ecumenice, ce va unifica toate credinţele şi crezurile existente care, în schimb, îşi vor păstra caracteristicile distinctive proprii. Astfel, cele trei ,,ramuri” sunt considerate a fi egale, iar diferenţele dintre ele doar rezultatul unor simple circumstanţe pământeşti, născute din deosebirile dintre civilizaţii.

Cu toate acestea, Sfântul Irineu de Lion susţine contrariul. Chiar la începutul scrierii sale fundamentale, ,,Împotriva ereziilor”, el notează: ,,Deşi răspândită în întreaga lume, Biserica a primit această învăţătură de credinţă de la Apostoli şi de la ucenicii lor … Biserica, ca şi cum ar fi un singur trup, păstrează cu grijă această credinţă şi tradiţie, şi tot poporul este una cu Biserica, ca şi cum ar avea o singură inimă şi un singur suflet (Faptele Apostolilor 4, 32). Prin urmare, Biserica propovăduieşte aceste principii dogmatice, îi învaţă pe oameni şi transmite astfel poporului dreapta credinţă, într-o armonie perfectă ca şi cum ar avea o singură gură. De aceea, cu toate că limbile lumii sunt diferite, preluarea tradiţiei de diversele popoare este una şi aceeaşi. Astfel, Biserica întemeiată în Germania nu crede sau nu propovăduieşte nimic diferit de cea din Spania, Galia, Egipt sau Libia, nici de cele care au fost întemeiate în regiunile mediteraneene. Dar precum soarele, acest izvor de lumină al lui Dumnezeu străluceşte peste întreaga lume, la fel credinţa luminează pe toţi cei ce vor să vină la cunoştinţa adevărului (I Timotei 2, 4)”.

De asemenea, ,,Teoria Ramurilor” este discutabilă din punct de vedere practic. Nu pot exista mai multe ramuri de valoare egală; una din ele trebuie să fie trunchiul pomului; adică credinţa ortodoxă, de la care s-a abătut şi s-a desprins romano-catolicismul, denominaţiunile protestante şi sectante, la rândul lor, fiind desprinse din romano-catolicism.

În ciuda acestei paradigme istorice, clară din punct de vedere logic, papismul pretinde că reprezintă adevărata credinţă creştină şi că Ortodoxia s-a separat de el, respingând puterea ,,legitimă” a papei Romei.

Iudaismul aduce creştinismului o acuzaţie similară, potrivit căreia credinţa creştină a Noului Testament ar fi trădat credinţa Vechiului Testament, constituindu-se într-o ,,sectă” creştină separată. Acesta este motivul pentru care adepţii iudaismului vorbesc despre ,,descendenţa religioasă din iudaism” şi despre ,,religii care îşi au originea în iudaism”. Se presupune că aceste religii ,,au ca misiune pregătirea umanităţii pentru venirea erei mesianice menţionată în Sfânta Scriptură”. Chiar cu aceste cuvinte şi-a făcut publică opinia Marele Rabinat al Franţei, într-un comentariu pe marginea ,,Direcţiilor pastorale ale Episcopatului Franţei cu privire la poziţia creştină faţă de iudaism”. Acestea vorbesc, de fapt, despre creştinism şi islamism ca succedând cronologic iudaismului.

În ceea ce priveşte ,,meritele” iudaismului la crearea islamismului ca religie monoteistă, este bine cunoscut faptul că Mohammed a fost educat de ruda sa de origine evreiască, Varakh, care l-a învăţat Vechiul Testament şi i-a insuflat ura faţă de creştinism - ură ce a fost transmisă din Talmud în Coran. Însă, iudaismul a greşit când a considerat acest precedent ca fiind un atu în susţinerea ideii conform căreia creştinismul şi-ar avea originea în iudaism. Prin urmare, ,,Teoria ramurilor”, în perspectiva sa monoteistă, a fost creată pe o bază iudaistică care accentuează prioritatea cronologică a iudaismului.

* * *

Principalul exponent şi propagandist al ,,Teoriei Ramurilor” a Bisericii a fost scriitorul german Lessing (1729-1781), care a expus-o în piesa sa de teatru ,,Nathan Înţeleptul”, scrisă şi publicată în 1779 şi susţinută de loja masonică din care făcea parte autorul. În prefaţa textului piesei, Lessing afirmă că scopul urmărit de el în această piesă de teatru este de a face cunoscut faptul că au existat dintotdeauna oameni buni, indiferent de credinţa pe care o mărturisesc. El îşi prezintă ideea descriind o confruntare între reprezentanţii celor trei credinţe monoteiste, în contextul istoric al cruciadelor din Ierusalim, unde un sultan musulman şi un cavaler creştin se întâlnesc ca duşmani. Între ei, ca un ,,pacifist”, vine Nathan evreul, pe care Lessing îl slăveşte ca pe un înţelept, el fiind de fapt un viclean. Ca răspuns la întrebarea - ,,Care credinţă este dreapta credinţă ?” - pusă de sultan, Nathan spune parabola celor trei inele.

Spre deosebire de pildele din Evanghelie, unde Tatăl este Însuşi Dumnezeu, în parabola pe care Lessing o prezintă, prin protagonistul său Nathan, cel care apare sub înfăţişarea unui tată a trei fii, care are un inel magic, este însuşi diavolul. De la începutul timpului, diavolul s-a dovedit a fi un criminal şi un mincinos (Ioan 8, 44) şi s-a arătat cine este când i-a ispitit, în Rai, pe strămoşii noştri, Adam şi Eva (Geneza 3, 4-5). În parabola lui Nathan, diavolul se arată a fi un magician, dând putere mistică unui inel care îl face pe cel care-l deţine ,,iubit şi plăcut lui Dumnezeu şi oamenilor de asemenea”, fapt care îl predispune pe posesor spre o poziţie sfidătoare faţă de Dumnezeu. Într-un mod asemănător, diavolul a încearcat să o convingă pe Eva să creadă în puterea ,,magică” a pomului, prin care omul ar putea deveni asemenea lui Dumnezeu, ajungând la cunoştinţa binelui şi a răului (Geneza 3, 5-6).

De fapt, diavolul este un ,,mincinos şi tatăl minciunii” şi ,,nu stă în adevăr, pentru că nu există adevăr în el” (Ioan 8, 44). Prin urmare, parabola lui Nathan se bazează pe înşelătorie: diavolul-tată îşi înşeală cei trei fii, lăsându-le moştenire fiecăruia câte un inel fals şi făcându-i astfel să se certe între ei. Judecătorul la care aleargă cei trei fii pentru a cere ajutor îi numeşte pe ei ,,înşelătorii înşelaţi”. Însă principala concluzie a judecătorului este aceea că adevăratul inel s-a pierdut în timp ce diavolul-tată contrafăcea inelele false, şi, în consecinţă, acel adevăr obiectiv sau imparţial nu mai există din momentul în care a fost pierdut şi confundat cu înşelăciunea. În acest fel, diavolul reuşeşte să facă adevărul relativ şi eventual să desfiinţeze adevărul revelat omului de către Dumnezeu, răspândind, mai departe, ideea de egalitate a celor trei religii monoteiste.

În locul adevărului dumnezeiesc, relativizat şi îndepărtat, diavolul propune principiul ,,iubirii” când, prin cuvintele judecătorului, el face apel la cei trei fii pentru a-şi exprima dragostea reciprocă şi, astfel, să dovedească că meritau să posede inelul pierdut.

Oricum, aceasta nu este adevărata dragoste care izvorăşte din dragostea de Dumnezeu, ci o dragoste umanistică, fruct al egoismului inutil al omului şi al slăvirii deşarte a idolului modern al opiniei publice. În această intrigă, ,,dragostea” pentru ceilalţi este, de fapt, dragoste de sine.

Aşadar, o mişcare - ecumenism şi relativism religios - care îşi are ca punct de pornire atotcuprinzătoarea ,,dragoste” pentru o ,,omenire” abstractă a transformat această ,,dragoste” într-o ,,iubire” egoistă, caracteristică egotismului modern. (Va urma)

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000