Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Marele Mucenic Trendafil

 

Ahmed-aga supraveghea masacrul creştinilor din Batak de pe culmea de la Ariile Beglik. El prăznuia ,,victoria” sa în ardoarea simţămintelor mârşave, clocotind în firea sa nestăpânită. Şi cu adevărat, în aceste clipe, era cu totul alt om: de la poruncile constante pe care le dădea – Ucideţi ! Daţi foc ! Prădaţi ! – falca îi atârna într-o parte, vocea îi semăna cu sunetul zbieretelor sparte, ochii îi erau asemenea unor fante şi faţa îi devenise încă mai urâtă. Probabil călăul era îmbătat de puterea şi mânia sa de ,,bărbat dreptcredincios” împotriva următorilor Celui Răstignit care îndrăzniseră să ridice armele împotriva discipolilor credincioşi ai ,,profetului”. În această convingere a sa, biruinţa lui se amesteca cu ferocitatea încăpăţânată a conducătorului suprem al sorţii acestor creştini. Acum el simţea foamea de a-i supune pe rayahii nesupuşi unei torturi şi mai cumplite.

Şi Ahmed-aga a ales drept victimă a sa pe prietenul său cel mai bun, a cărui pâine şi sare obişnuia să le mănânce: bătrânul Trendafil Toşev.

Bătrânul Trendafil era un om vârstnic de 76 ani, de înălţime medie, lat în umeri, cu o înfăţişare fină cu mustăţi lungi minunate, fruntea îi era împodobită cu ridurile integrităţii şi ţinuta sa era nobilă şi luminată.

După uciderea bătrânului Anghel Kavlaka, Ahmed-aga l-a trimis pe bătrânul Trendafil cu başbuzucii pentru a-i căuta în sat pe fiii săi care mai rămăseseră, Ştefan şi Anghel, care fugiseră deja în munţi, primul în cursul primei nopţi a asediului, cel de-al doilea în prima noapte a capitulării, după ce se ascunsese mai înainte în albia râului, sub roata unei mori de apă arse. După aceasta, Trendafil a fost dus la casa sa unde l-au torturat până a leşinat, pentru a scoate bani de la el. Bătrânul Trendafil a îndurat toate acestea cu o hotărâre de neclintit, nearătând nici un semn de pură slăbiciune omenească nici măcar în cele mai cumplite dureri trupeşti şi în tot ce i-a fost pricinuit: în bătaie şi înjunghierea trupului cu cuţite şi baionete, nu a scos nici un geamăt de durere, nici nu s-a văitat.

Această statornicie a bătrânului i-a mâniat şi mai mult pe muncitori. Ahmed-aga nu putea să-şi stăpânească patima; avariţia îi ardea cu mai multă putere în piept. Atunci el a poruncit să fie aprinse două focuri în aer liber şi să fie adus o ţepuşă lungă, una din frigările pe care batakienii le foloseau pentru a frige mieii de ziua Sfântului Gheorghe; a poruncit ca bătrânul să fie dezbrăcat de haine şi înfipt în frigare de viu, ca un miel şi ars de viu pe foc …

Bătrânul Trendafil a stat liniştit şi tăcut ca înainte, privind la pregătiri cu un calm răbdător, dezinteres şi fără nici o urmă de spaimă !

Acum focurile se înălţau către cer şi călăul a pus mâna pe frigarea în care trebuia înfipt mucenicul. Ei i-au legat bătrânului mâinile la spate.

,,Ucide-mă, omule al sângelui !”, a strigat bătrânul Trendafil către Ahmed-aga cu o voce puternică, dureroasă şi plină de mânie.

,,Ucideţi-mă degrabă, brutelor, şi nu mă chinuiţi mai mult !”, a repetat el cu acelaşi glas către măcelarii săi care îl înconjurau acum însetaţi de sânge. Strigării sale i-a răspuns vocea aspră şi infernală a căpeteniei măcelarilor:

,,În frigare ! În frigare ! Să fie ars de viu !”

Apoi bătrânul Trendafil şi-a încleştat din nou dinţii, reţinându-se de la orice sentiment de slăbiciune[1].

Urletele başbuzucilor, înjurăturile şi ameninţările s-au domolit. Domnea tăcerea. Toţi başbuzucii aşteptau să vadă şi să-şi întipărească în suflete noua şi nemaiauzita pătimire pe care avea s-o îndure atotnefericitul ghiaur.

Şi pătimirea a început. Călăii au împins prăjina ascuţită între coapsele victimei lor şi ochii plini de sânge ai gloatei başbuzucilor priveau cum întregul trup al lui Trendafil tremura de cumplita durere. Prăjina se mişca încet în sus în mult-pătimitorul trup al marelui mucenic, făcându-şi drum către cap, şi urechile başbuzucilor nu puteau auzi nimic cu excepţia jetului puternic de sânge care izvora şi lupta puternică a mucenicului de a nu permite nici unui suspin să iasă de pe buzele sale. Vârful prăjinii a depăşit zona gâtului şi a ieşit plin de sânge pe gura bătrânului, însă bătrânul Trendafil era încă viu ! Atunci ei l-au pus în focul aprins ca să-l frigă de viu. La scurt timp, în aceste chinuri atroce, marele pătimitor pentru numele lui Hristos şi-a întors ochii pământeşti orbi către cer, de unde Atotştiutorul Dumnezeu vede fiecare lucru şi nu lasă nici o fărădelege nepedepsită, şi şi-a dat sufletul său în mâinile Domnului.

Trupul său neînsufleţit s-a răsturnat în foc, umflându-se şi trosnind şi a crăpat în lungi fâşii, precum carnea friptă.

,,Ghiaurul Moscovei !” a rostit printre dinţi Ahmed-aga.

 

Istoria 82

Craniile sfinţilor mucenici care au pătimit în Batak în 1876, adunate la intrarea în biserică

 


[1] Alături de istorisirea lui A. Goranov, oferim aici cititorului şi istoria documentată, spusă de o femeie care a depus mărturie împotriva lui Ahmed-aga înaintea Comisiei de la Fillipopolis din 1876, care investiga masacrul de la Batak; ea a fost consemnată de Robert J. More, care i-a luat interviu pătimitoarei în persoană (op.cit., p. 104-):

,,Am mers în tabăra lui Ahmed-aga la Batak cu soţul meu, Trendafil şi fiul său Petru, după care trimisese Ahmed-aga. Când ne-am apropiat, başbuzucii s-au dat la o parte şi au format o cărare pe care a trebuit să trecem pentru a ajunge la Ahmed-aga. Când am apărut, el a zâmbit şi a spus: ‘Acum că v-am prins aici, trebuie să vă predaţi armele’. Apoi el le-a spus soţului meu şi lui Trendafil să meargă înapoi în sat şi să le spună sătenilor să-şi predea armele, făgăduindu-le că, dacă vor face precum le cerea, va trimite înapoi toţi başbuzucii, cu excepţia a 40 sau 50, în timp ce el va avea o mică discuţie şi va petrece noaptea cu delegaţia la întoarcerea lor.

Soţul meu şi cu mine şi bătrânul Trendafil am mers înapoi în Batak, însoţiţi de 5 zapcii, în timp ce fiul lui Trendafil, Petru, a rămas în urmă cu Ahmed-aga. Sătenii au fost de acord să-şi predea armele şi în tabără a fost trimisă o căruţă plină, şi curând după aceea încă două, însemnând în total 3 căruţe pline, şi noi ne-am întors cu zapciii şi una dintre căruţe.

Când au fost aduse armele, Ahmed-aga a întrebat dacă acelea erau toate şi, spunându-i-se că erau toate, a scos o frânghie şi a poruncit ca soţul meu, Trendafil şi fiul său Petru să fie legaţi cu ea. Mâinile le-au fost legate la spate şi apoi au fost încredinţaţi fiului lui Ahmed-aga, Moulla Ali, şi ginerelui său, şi li s-a poruncit să fie duşi de acolo. I-am urmat la mică distanţă de râu, şi am văzut acolo capul tăiat al unui bărbat tânăr. Nu mi s-a permis să merg mai departe.

După o vreme, au adus hainele soţului meu, ale lui Trendafil şi ale fiului său. Atunci am alergat la râu şi i-am văzut pe soţul meu, pe Peter şi Trendafil ucişi, capul soţului meu fiind aproape despărţit de trup. L-am văzut pe Trendafil, tatăl, cu o frigare înfiptă prin trupul său, dinţii şi ochii fiindu-i scoşi, şi foc arzând sub el. El nu dădea nici un semn de viaţă, şi nu avea nici o urmă de glonţ sau tăietură. Era gol până la mijloc şi nu am văzut nici o urmă nici acolo. Picioarele lui erau arse şi carbonizate. Trupul zăcea într-o parte, iar capul îi atingea pământul. Mâinile lui erau încrucişate, metaniile erau lăsate pe ele, şi ochii şi dinţii săi erau puşi aproape de el. Aceştia fuseseră scoşi înainte de a fi înfipt în frigare şi fript”.