Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Mucenicii din biserică

 

Biserica Sfânta Nedelia era o construcţie veche, săpată în pământ un metru şi jumătate şi care se întindea pe circa 200 de picioare pătrate de teren. În curtea bisericii era un cimitir lunguieţ, lat de 10-20 picioare, împrejmuit pe fiecare parte de un zid de piatră care era înalt de 2 metri şi era numit ,,fortăreaţa” bisericii.

Cea mai mare parte a populaţiei Batak-ului era adunată aici la acea vreme, crezând că acum ei erau apăraţi de ororile conflagraţiei şi nădăjduind că mâinile ticăloase ale başbuzucilor nu vor îndrăzni să păteze cu sânge omenesc nevinovat sanctuarul lor.

Creştinii din biserică erau asaltaţi în acelaşi timp cu cei care se adăpostiseră în şcoală, dar ,,fortăreaţa” bisericii frânase eforturile ucigaşilor de a termina cu ei la fel de rapid precum făcuseră cu nefericiţii din şcoală. La început, başbuzucii au încercat din greu să cucerească ,,fortăreaţa”, motiv pentru care ei s-au căţărat pe zid cu săbiile scoase, însă au fost aruncaţi îndărăt de bărbaţii şi femeile dinăuntru cu bucăţi de lemn şi piatră, pe care creştinii le-au smuls din cimitir. Toţi creştinii de aici erau pregătiţi pentru o bătălie disperată, chiar dacă erau lipsiţi de armele necesare acestui scop; cum se spune, erau ca şi fără mâini.

 

Istoria 83 1

Biserica Sfânta Nedelia, astăzi

 

Când başbuzucii au priceput că era imposibil să intre în ,,fortăreaţă”, ei au început să facă găuri în zidul de piatră pentru puştile lor şi să-i împuşte pe prizonierii lipsiţi de apărare. În scurt timp, gloanţele au început să-şi intoneze cântecele morţii şi bărbaţi, femei şi copii au început să se prăbuşească ca spicele secerate. La început, bărbaţii şi femeile Batak-ului au lovit cu disperare pentru a se apăra, au înhăţat gurile ţevilor puştilor îndreptate către ei, le-au tras înăuntru şi le-au golit împotriva duşmanilor; sau îi loveau cu pumnii strânşi pe başbuzucii care săriseră înăuntru, îi doborau la pământ şi îi ucideau.

Însă, această rezistenţă era slabă şi neînsemnată. Mii de başbuzuci au forţat intrarea în ,,fortăreaţă” din toate părţile ca lupii turbaţi şi au început cel mai groaznic măcel. Creştinii nefericiţi care încercaseră din răsputeri, cu mâinile goale, să opună oarecare rezistenţă, au fost omorâţi. De altfel, curtea bisericii era ticsită cu o asemenea mulţime de oameni, încât era cu neputinţă chiar a lupta cu pumnii. Numai iataganele başbuzucilor îşi făceau loc, doar secerau acest lan de grâne omeneşti, de bărbaţi, femei şi copii, acoperind pământul cu trupurile lor aşa cum secera secerătorului acoperă câmpul cu grâu, sau aşa cum coasa cosaşului culcă iarba înaltă pe pajişte.

Sângele creştinilor lipsiţi de apărare se revărsa ca o ploaie torenţială, inundând mormintele creştinilor îngropaţi cu mult timp înainte, şi se amesteca cu oasele putrezite şi risipite ale celor morţi. Odată cu loviturile înăbuşite ale iataganelor şi vacarmul bestial al măcelarilor, se auzeau din toate părţile ţipetele disperate ale copiilor şi glasurile tânguitoare, gemetele şi vaietele sfâşietoare ale celor ce mureau. Se părea că toţi scoteau suspine deznădăjduite, strigăte de ajutor şi plângeau – răniţi şi zdrobiţi, muribunzi şi nevătămaţi.

Dar prima impresie a trecut curând. Toţi se confruntau cu ceea ce era inevitabil cu acea bunăvoinţă smerită spre moarte şi acea supunere îndelung răbdătoare faţă de soartă, pe care, prin propria pildă, Mântuitorul nostru a lăsat-o următorilor Săi şi pe care o vedem în vieţile multor sfinţi cinstiţi de Sfânta Biserică. Hohotele de plâns, gemetele şi ţipetele erau înăbuşite în străfundurile mieilor sortiţi spre măcelărire. În toate părţile ,,fortăreţei” domnea tăcerea de dinaintea morţii, în care se auzeau doar loviturile surde ale sabiei, căderea grea a trupurilor decapitate şi ţipetele ascuţite ale sugarilor părăsiţi sau lăsaţi fără părinţi, care erau singurii participanţi inconştienţi la masacrul nemilos. Chiar dacă durerea nu era atât de palpabilă, chiar şi ei se liniştiseră în simţurile anesteziate şi surde ale mucenicilor.

Fiul, lovit de moarte dar încă viu, se zvârcoleşte în agonia morţii în îmbrăţişarea tatălui său, a cărui mână a fost tăiată de un iatagan, şi totuşi tatăl îl susţine cu toată tăria, de parcă fiul său este sănătos şi nevătămat şi aşteaptă liniştit altă lovitură, decisivă; o mamă cu fiica ei, amândouă tăiate de iatagane dar încă vii, se îmbrăţişează una pe alta şi privesc în tăcere desfăşurarea măcelului, aşteptând ca mieii altă lovitură a măcelarilor lor pentru a le despărţi de această lume ...

Însă doar sângele şi moartea creştinilor lipsiţi de apărare nu puteau satisface setea şi planurile pomacilor. Ei vedeau că victimele lor stăteau ca mieii blânzi şi fără simţire într-un abator şi că măcelarii puteau oricând să-i ucidă, dar erau conştienţi că printr-o ucidere pripită ar fi pierdut mult din punct de vedere material. Cu greu putea cineva să ia nepătate veşmintele celor ucişi; de asemenea, era dificil să cercetezi cadavrele după bani şi alte obiecte de valoare, care puteau fi găsite la aproape toţi creştinii din Batak. Din acest motiv, după primul măcel din ,,fortăreaţă”, o parte din ei, mai ales femeile şi copiii, au fost duşi pentru o vreme la Ariile Beglik, pentru a fi torturaţi pentru bani sau pentru a satisface alte capricii ale stăpânilor turbaţi ai rayahilor.

Doar acei creştini care se refugiaseră chiar în biserică au rămas în viaţă.

Oamenii care se încuiaseră înăuntru erau de 4-5 ori mai mulţi decât putea să cuprindă întreaga clădire, stând în picioare şi înghesuindu-se la maximum. Mica biserică era singurul loc de izbăvire şi aici a venit o mulţime atât de mare de oameni, încât unii dintre ei au murit din cauza presiunii fatale, în cursul căreia mulţi dintre copiii mai slabi şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu ! Nu a rămas nici un milimetru care să permită cuiva să se odihnească un pic, fiecare palmă a încăperii era plină cu oameni care stăteau în picioare şi se sprijineau unii pe alţii pentru a-şi ţine echilibrul. Stranele, amvonul, grinzile de sub boltă, zidul iconostasului, uşile împărăteşti şi chiar sfântul altar, tot spaţiul era ticsit cu bărbaţi, femei şi copii !

Aerul greu şi supraaglomerarea erau de nesuportat şi istovitoare. Cei mai puternici îi ţineau pe umerii lor pe cei mai slabi; părinţii se căzneau să-şi ţină copiii sus, deasupra capetelor lor, până când puterea lor secătuia şi leşinau împreună cu ei la picioarele mulţimii. Unii cădeau, alţii se clătinau pe picioare şi apoi se prăbuşeau peste primii. Unii se agăţau de policandre, alţii îşi întindeau braţele în sus ca pentru a fi uşuraţi pentru puţină vreme de presiune, şi după ce ultima picătură se putere se risipea, se rostogoleau ca un copac tăiat … Gălăgia puternică, glasurile îndurerate, suspinele, dojenile reciproce furioase şi însăşi îmbâcsirea aerului încins îi descuraja şi pe cei mai voinici şi curajoşi. Mulţi stăteau leşinaţi pe copiii care se sufocau, în timp ce alţii care leşinaseră erau sprijiniţi de ei, fiind ei înşişi o temelie pentru cei care stăteau în picioare ...

Pătimirile acestor captivi în biserică erau de nedescris !

Başbuzucii au înconjurat biserica şi s-au îmbulzit în jurul ferestrelor ei cu puşti şi cuţite şi le-au cerut să se predea.

,,Predaţi-vă, voi, necredincioşi ai Moscovei !”, strigau ei cu glasuri groaznice, însă nici unul din cei întemniţaţi nu se gândea câtuşi de puţin să se predea. Turcii au început să tragă, dar batakienii disperaţi apucau gurile puştilor şi distrugeau puştile, sau îi sileau pe cei care le ţineau în mâini să se retragă. Musulmanii au încercat din greu să forţeze şi să spargă uşile, sau să le dea foc cu benzină pentru a putea intra, dar nici acest lucru nu era cu putinţă pentru că uşile erau groase, făcute din lemn de corn dur şi întărite cu bucăţi mari de fier. Ei au obosit să distrugă zidurile, au urcat să spargă acoperişul, dar nici aceasta nu era cu putinţă. Aşa că s-au mulţumit să tragă cu puştile şi pistoalele prin ferestre, fără a putea vedea consecinţele.

Chiar în chinurile şi condiţiile descurajante în care se aflau, prizonierii din biserică nădăjduiau încă – ca omul care se îneacă şi se agaţă de fiecare pai – că numai răbdarea îi va izbăvi de săbiile însângerate ale gloatei respingătoare. Suferinţele şi nenorocirile lor s-au intensificat şi mai mult, numărul femeilor, fetelor şi copiilor care se sufocau creştea, clipele deveneau tot mai grele şi mai supărătoare şi sărmanele fiinţe continuau să îndure cu răbdare, aşteptând mereu izbăvirea lor şi având nădejde.

Trei zile şi trei nopţi întregi au petrecut în această stare; trei zile şi trei nopţi întregi s-au împins şi s-au frământat între ei; trei zile şi trei nopţi neîntrerupte nu au putut să-şi închidă pleoapele obosite pentru un somn !

Aerul puternic îmbâcsit, presiunea, ororile şi toate celelalte pătimiri infernale au secătuit puterea tuturor, atât tineri cât şi bătrâni, gurile li s-au uscat şi ardeau de o sete teribilă.

,,Apă, apă !”, strigau oamenii din toate părţile cu glasuri slăbite şi uscate.

,,Apă, apă !”, ţipau de asemenea cei căzuţi şi călcaţi în picioare de mulţime.

Însă nu era nici o picătură de apă.

,,Daţi-ne numai să ne umezim buzele !”, strigau unii care mureau de sete.

,,Doar o picătură sau două !”

Dar nu era nici măcar o picătură.

,,Veniţi, să bem uleiul din candele”, a spus cineva şi candelele au fost imediat înşfăcate şi au umezit buzele crăpate ale unei părţi infime din toţi pătimitorii.

,,O fântână, trebuie să săpăm o fântână !”, au strigat alţii, disperaţi de sete. ,,Dacă nu, vom muri de sete !”

,,O fântână !” era acum strigătul comun al tuturor celor cărora pătimirile le lăsaseră cât de puţină voce şi întreaga biserică a răsunat de repetarea acestui cuvânt care doar el le dădea o oarecare nădejde.

De îndată, cele mai zdravene braţe au început să lucreze, unul cu sapa, altul cu hârleţul, şi alţii încă folosindu-şi degetele şi foarte curând au săpat o groapă adâncă de 2 metri, însă nu a izvorât apă: ca şi cum pământul a rămas cu stăruinţă uscat şi cu cât săpau mai adânc, cu atât mai uscat era !

 

Istoria 83 2

Groapa săpată de mucenici în biserică

 

,,O, Doamne, nu izvorăşte apă !”, s-a răspândit ca un trăsnet în mulţimea creştinilor care se înăbuşea cu aerul îmbâcsit şi chinul setei.

,,Umeziţi-vă buzele cu sângele morţilor sau cu cel din propriile voastre răni !”, s-a auzit un glas şi aceasta a fost privită ca o nouă nădejde de salvare şi buzele mucenicilor, arse de sete, s-au lipit de rănile lor.

Acestei stingeri însângerate a setei i s-a pus însă capăt chiar dintru început, pentru a se stinge în alte orori şi în alte suferinţe şi chinuri diabolice … Tocmai în acel moment, ingeniozitatea agarenilor a inventat un nou şi mai josnic chin, nimicind astfel în sărmanii pătimitori ultimele scântei de nădejde de viaţă şi izbăvire ! Ei au început să arunce stupi de albine prin ferestre şi albinele au zumzăit răutăcios în mijlocul lor şi şi-au înfipt acele în trupul prizonierilor. După aceasta, başbuzucii au început să arunce fân stropit cu benzină în flăcări. Albinele îi înţepau, fânul arzând le pârlea şi le prăjea feţele; fumul gros îi înăbuşea, îi usturau ochii şi le otrăvea plămânii.

Iadul devenise infernal.

Fiecare nouă mişcare cauzată de înţepăturile albinelor sau de limbile incandescente ale fânului arzând produceau noi şi noi călcări în picioare şi sufocări ale bărbaţilor, femeilor şi copiilor.

,,Milă ! Milă ! Suntem oameni !”, strigau femeile copleşite de durere dinăuntru, dar nimeni nu le auzea. Albinele îşi înfigeau încă acele în mucenici, ale căror pătimiri se înmulţeau neîncetat.

,,Milă ! Milă !”, repetau altele şi principala intrare a bisericii a fost deschisă pentru ca başbuzucii să poată vedea grozăvia priveliştii şi să îmblânzească inimile atacanţilor lor.

Dar cei care şi-au făcut apariţia la intrare nu erau simple fiinţe umane, împodobite cu raţiune şi sentimente omeneşti: împreună cu peticul de cer care strălucea prin porţile deschise, în pragul bisericii au apărut cele mai înrăite brute ale gloatei de başbuzuci. Aceştia erau tâlharii cu faimă proastă cunoscuţi ca ,,Stângacii”, din satul Cheche, regiunea Nevrokop, Medyo Beiktash din Rakitovo, Alish-pehlivan[1] din Banya, Mohammad din Dorkovo şi alţi slugoi de-ai lor. Erau cu toţii cu mânecile suflecate, cu mijloacele încinse cu şorţuri şi strângeau în mâini iataganele goale. Cuvintele cu care ei au început noul măcel au fost: ,,Ghidi Moskov Ghiaourlar !”[2] După ei au venit alţii şi mai mulţi. Cât de mulţi putea încăpea calea însângerată deschisă de primul. Sângele ţâşnea şi stropea icoanele sfinţilor; curgea pe trupurile celor căzuţi şi leşinaţi.

Descurajaţi şi istoviţi cum erau, creştinii din Batak s-au năpustit din nou într-o apărare disperată şi cădeau ca luptătorii sub săbii. Hristyu Stankov a reuşit să smulgă, în mulţimea extrem de ticsită, o bucată de lemn dintr-o strană, i-a atacat pe başbuzuci, a omorât doi din ei, a luat cuţitul unuia dintre cei ucişi, l-a atacat pe al treilea şi a luptat până când a fost măcelărit. În acelaşi fel, unele dintre femei, împreună şi cu mâinile goale, se aruncau asupra unora dintre măcelari şi rezistau până când erau tăiate în bucăţi de alţi măcelari.

Simultan cu măcelul, başbuzucii au batjocorit atât de abominabil trupurile creştinilor morţi şi au făcut lucruri atât de atroce cum doar imaginaţia însetată de sânge a unui başbuzuc putea inventa. Multe femei însărcinate au fost spintecate, başbuzucii le-au smuls pruncii din pântece, apoi i-au înfipt în iataganele lor şi cu exclamaţii sălbatice, triumfătoare s-au plimbat printre creştinii lipsiţi de apărare pentru a demonstra biruinţa lor eroică.

Alţi musulmani erau dornici să-i convertească pe creştini la islamism. Însă nici unul dintre creştinii din Batak nu ar fi primit conştient o asemenea ,,izbăvire”.

,,Fă-te turc !”, spuneau vreo 10 başbuzuci tânărului isteţ Nicolae, fiul preotului Neycho, ţintindu-şi săbiile către trupul lui.

,,Niciodată nu voi schimba credinţa creştină a tatălui meu pentru religia câinilor !”, a răspuns el neclintit şi dispreţuitor.

,,Acceptă religia noastră, chiar dacă este o religie a câinilor, ca să te lăsăm să trăieşti !”, au insistat ei.

,,Mai degrabă mor fiind creştin decât să trăiesc o viaţă de câine !”, a fost răspunsul lui şi mai ferm şi mai batjocoritor. După aceea, el a înfruntat plin de curaj caznele cele mai înfricoşate, a suferit vitejeşte toate durerile tăierii rând pe rând a mădularelor trupului său şi, după ce a murit ca un mucenic, s-a mutat la pacea veşnică a sfinţilor creştini.

Când başbuzucii l-au ucis pe soţul Lazei Bogdanova, cea mai frumoasă femeie din sat, ucigaşul a fost fermecat de frumuseţea ei şi i-a spus că o ia de nevastă ca ea să-i împodobească haremul.

,,Fă-o, însă mai întâi trebuie să-ţi văd sângele precum am văzut sângele soţului meu !”, a replicat tânăra femeie vitează, a luat un cuţit mic pe care bărbăteşte i l-a înfipt în inimă; numaidecât tovarăşii lui au tăiat-o în bucăţi.

Asemenea lucruri se petreceau la fiecare pas.

 


[1] Pehlivan înseamnă în turcă luptător.

[2] Voi, necredincioşi ai Moscovei !