Mergând pe urmele Noilor Mucenici ai Bulgariei

Noii Mucenici ai Batak-ului

de părintele Eftimie Hinov

 

Măcelul final şi după aceea

 

Pe 4 mai, Ahmed-aga a pus capăt măcelului şi a emis un ordin ca toţi supravieţuitorii să fie luaţi, indiferent de sexul sau vârsta lor, chipurile pentru a face o listă cu toţi bărbaţii, cărora guvernul urma să le facă noi case şi să le încredinţeze grija şi întreţinerea văduvelor şi orfanilor. Porunca era însoţită de ameninţarea că cei care nu se vor supune şi vor rămâne ascunşi vor fi pedepsiţi cu moartea. Prin urmare, toţi cei care erau încă în viaţă au ieşit, scoţându-i mai întâi pe cei schilodiţi de sub grămada de morţi sau leşinaţi, care zăceau ca morţi în sânge, şi i-au transportat la Ariile Beglik chiar în faţa cortului lui Ahmed-aga.

Toţi supravieţuitorii multelor masacre erau adunaţi acolo şi batakienii au realizat foarte clar numărul mare al celor muceniciţi. Când başbuzucii i-au separat pe bărbaţi de femei şi copii, s-a dovedit că rămăseseră numai 300 de bărbaţi. După toate grozăviile şi pătimirile prin care trecuseră, ei se socoteau ca nişte morţi reveniţi acum la viaţă; din acest motiv, durerea şi disperarea pentru părinţii, copiii, fraţii, surorile şi restul celor dragi şi prieteni nedespărţiţi morţi erau domolite. Scânteile unei noi vieţi pâlpâiau în sânul lor, nădejdile înviaseră cu o putere nouă – nădejdi chiar mai mari decât nădejdile întregului lor trecut. Toţi erau încrezători că adversarul s-a săturat de sânge omenesc, că duşmanii lor se ruşinaseră acum de propriile fărădelegi. Şi sărmanii creştini aşteptau cu nerăbdare să vadă împlinirea milei care pusese capăt vărsării de sânge şi care le însufleţise nădejdea de a-şi părăsi ascunzătorile din spatele cadavrelor însângerate ale neamurilor lor. Asemenea putere pusese stăpânire pe încrederea şi nădejdea lor, atât de uriaşă încât femeile însele i-au rugat stăruitor şi i-au convins pe bărbaţii încă ascunşi printre ele în veşminte femeieşti să-şi facă apariţia înaintea başbuzucilor şi să se înscrie pe liste, pentru că altfel casele promise vor fi mai puţine …

Însă nu acesta era planul conducătorului ucigaşilor. Înainte de a da porunca de mai sus, Ahmed-aga l-a trimis pe fostul păzitor de câmp[1] al Batak-ului Arnaut Selim la Pazargik cu raport către guvern, ca şi către Ali-bey Gavanozooglu cu puteri nelimitate, prin care îi informa despre pedeapsa sângeroasă pe care o aplicase şi cerea sfat în ce priveşte tratamentul ulterior al supravieţuitorilor din Batak care, printr-un pur accident, rămăseseră neatinşi de săbiile gloatei sale de ,,dreptcredincioşi”.

Selim s-a întors în cursul nopţii cu răspunsul pe care-l dorea Ahmed-aga. Guvernul sfătuia ca nici un ghiaur să nu fie lăsat în viaţă pe teritoriul devlet[2], numai cu condiţia ca nici un batakian să nu fi scăpat anterior cu viaţă, de teama ca nu cumva ei să depună plângere pentru masacrarea consătenilor lor. Ca urmare, Ahmed-aga a interogat femeile şi a fost asigurat că nici un alt sătean, cu excepţia celor de faţă, nu mai era în viaţă şi că Petru Goranov însuşi fusese ucis. Pentru a se convinge de ultima afirmaţie, în dimineaţa zilei de 4 mai 1876, Ahmed-aga a poruncit să fie găsit capul lui Petru Goranov şi să fie adus la el ca dovadă. Capul lui Petru Goranov era chel, drept urmare başbuzucilor li s-a poruncit să aducă numai astfel de capete. În scurt timp, 20-30 de capete pleşuve au fost puse la picioarele lui, dintre care Goryu Vulyov Kavlakov – numit ca supraveghetor –, după ce a examinat cu atenţie toate capetele, a arătat către unul ca fiind al lui Goranov.

Atunci, Ahmed-aga s-a urcat pe cal şi, urmat de un număr mare de başbuzuci, i-a condus pe cei 300 de bărbaţi în faţa clădirii arse a şcolii. Acolo ei au fost măcelăriţi unul câte unul pe podul de lemn al râului de peste drum de şcoală. Aici, ca la casa lui Bogdan, victimele au fost întâi dezbrăcate şi apoi duse la buşteanul de tăiat. Trupurile tuturor se prăbuşeau în râu de o parte a podului, în timp ce capetele se rostogoleau de cealaltă parte. Ochii tuturor mucenicilor erau fixaţi în rugăciune către cerurile înalte şi îngheţau în această poziţie în sângele vărsat.

Ahmed-aga, călare şi înconjurat de suita sa alcătuită din cei mai de vază agi musulmani, îşi delecta privirea cu spectacolul oribil al suferinţei omeneşti !

Râul curgea însângerat, fiindcă sângele se scurgea în torente care se revărsau cu repeziciune în albia râului, pentru a stropi malurile sale şi a-i aduna la ele pe îngerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu, sfinţii mesageri ai dreptăţii, pentru care este deschisă taina cereştii cărţi cu numele slujitorilor veşnici ai lui Hristos.

Ahmed-aga a fost întâmpinat la Ariile Beglik cu timpane, zurlas[3] şi larmă îngrozitoare. În ochii săi, nici un creştin din Batak nu mai rămăsese viu pe pământ, cu excepţia meşterului de săpun Goryu Vulyov Kavlakov, a cărui viaţă fusese cruţată intenţionat, pentru ca el să poată face pentru satul său Baroutino săpunul de bună calitate al Batak-ului.

Ici şi colo se puteau vedea printre femei şi başbuzuci câţiva băieţi, însă ei stăteau cu o cârpă învelită în jurul capetelor lor – un semn că li se impusese mahomedanismul. Nu se mai vedea nimic din sat: fusese transformat cu totul în cenuşă şi devenise o zonă pustiită: nici un zid întreg, nici piatră peste piatră …

Femeile, fetele şi copiii, şi încă o dată, acei bărbaţi care erau ascunşi printre ele deghizaţi în femei priveau cu ochi goi, împietriţi, la această dezrădăcinare şi anihilare definitivă a satului, şi cu aceeaşi amorţeală cu care mucenicii îşi întâmpinaseră sfârşitul îşi aşteptau şi ei soarta întunecată … Crezând că după măcelărirea soţilor lor venea rândul lor, multe femei şi-au aruncat copiii mici în râu pentru a-i salva de islamizare sau moarte !

 

Istoria 84

Prăznuirea Sfinţilor Mucenici din Batak la începutul secolului XX

 

Creştinii aşteptau acum tăişul sabiei pentru a lăsa sufletele lor să meargă către sufletele rudelor lor mucenicite; însă, duşmanii însetaţi de sânge aveau intenţii diferite în privinţa lor. Mai întâi ei au fost jefuiţi, apoi au fost târâţi în jurul caselor lor arse pentru a dezvălui unde se aflau îngropate obiectele lor de valoare, veşmintele etc. După aceea, fecioarele şi tinerele femei au fost duse în diferite sate de pomaci, de unde au fost vândute la turci bogaţi sau convertite cu forţa la islamism pentru ca pomacii să le poată lua de soţii.

În faţa cortului lui Ahmed-aga erau întinse două pânze imense, pe care erau puse separat aurul şi argintul de bani, lanţuri, catarame, ceasuri şi alte obiecte de valoare, adunate de la cei ucişi şi cei vii, sau dezgropate din pământ. În acelaşi mod erau jefuite animalele găsite acolo: cai, vaci, boi, oi, capre şi aşa mai departe, şi în sunetul timpanelor şi zurlas, ca pradă a victoriei, vitele erau duse prin toate satele împreună cu căruţe încărcate complet cu haine, unelte de cupru şi toate felurile de bunuri pe care pomacii le socoteau atât necesare, cât şi preţioase.

Ahmed-aga a încărcat aurul şi argintul în câteva legături. Dar înainte de a părăsi locul îmbibat de sânge şi cenuşă, un hogea s-a urcat într-un copac din curtea bisericii şi de acolo a rostit un namaz[4], precum îl rosteau în mod obişnuit din înălţimea minaretelor moscheilor lor; alt hogea s-a căţărat pe o grămadă de scânduri adunate la Ariile Beglik, de unde le-a spus femeilor şi başbuzucilor – fireşte, solicitat de Ahmed-aga – că ,,vremea ghiaurilor a trecut, în întreg devlet-ul nu se mai găseşte nici măcar un ghiaur şi poienile şi pajiştile ale satului Batak, care acum nu mai există, vor fi semănate cu orz pentru caii dreptcredincioşilor musulmani”.

Printre ruinele satului rătăceau doar câinii, care începuseră să lingă sângele şi să sfâşie grămezile de trupuri ale foştilor lor stăpâni …

Cu excepţia fecioarelor şi mireselor frumoase care au fost încuiate în haremurile sau în colibele întunecate ale producătorilor de smoală, împrăştiate în sătucuri mititele pretutindeni în Munţii Rhodopi întinşi, sau a celor care au fost convertite la islamism după ce au fost convinse în mod fals că nu mai există nici un bulgar creştin viu nicăieri pe pământ, toate celelalte femei şi copii au fost trimişi, după câteva zile, la Tatar-Pazargik, de unde au fost împărţite în diferite oraşe şi sate, petrecându-şi zilele lungi şi jalnice ale celei de-a doua vieţi a lor trăind din pomeni – lucru atât de condamnabil şi ruşinos în ochii lor[5].

Nu mai puţin nefericită a fost soarta celor care au reuşit să scape neatinşi de gloanţele şi flăcările aprinse şi s-au ascuns în munţi. Pentru o lungă perioadă de timp, ei au fost nevoiţi să se hrănească cu ierburi, frunze şi scoarţă de copac ca animalele sălbatice, şi când s-au prezentat înaintea autorităţilor din Peştera, mijloacele lor de supravieţuire erau, din nou, reduse la a-şi întreţine sufletele însângerate cerând de pomană.

 


[1] Slujba de ‘păzitor de câmp’ (пъдар) a vremii descrise include conotaţii cu care cititorul modern nu este familiarizat. În primul deceniu al secolului XX, D. Straşimirov scrie: ,,Rolul păzitorilor de câmp din toate satele era, la acea vreme, acelaşi ca în Macedonia până de curând. Păzitorul câmpului era în mod necesar un turc sau, în cele mai multe cazuri, un arnaut (arnăut, nume pe care turcii îl dădeau albanezilor ca etnie). El nu era angajat de satul respectiv, adică nu era angajatul său temporar, ci era un reprezentant al autorităţilor şi informatorul lor. Ca atare, prin denunţurile şi calomniile lor, păzitorii câmpului de atunci erau groaza şi stăpânii satelor a căror populaţie paşnică o oprimau foarte tare” (op. cit., vol. 3, Răscoala şi cenuşa sa, p. 52).

Din acest motiv, voievodul Benkovski a dat porunci stricte ca, odată ce a izbucnit răscoala, sătenii să ucidă în primul rând păzitorii câmpului pentru că ei erau informatori fideli ai autorităţilor. Aceasta explică situaţia cu Arnaut Selim, a cărui poreclă confirmă mărturia lui Straşimirov. Termenul de ‘păzitor de câmp’ a dobândit o conotaţie opusă doar după eliberarea Bulgariei, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi după aceea.

[2] Devlet în limba turcă înseamnă stat, guvern.

[3] Zurla, zourla (зурна), în limba română surlă.

[4] Namaz (sau Salah, de asemenea salat în urdu (în arabă: صلاة, în arabă coranică: صلوة)) este rugăciunea rituală de cerere către Allah folosită de musulmani. Termenul este utilizat de obicei pentru a face referire la cele 5 rugăciuni zilnice, care sunt obligatorii pentru toţi musulmanii adulţi. Salah (plural salawat) este socotit cel mai important act de închinare în islamism şi importanţa sa este atât de mare, încât în foarte puţine circumstanţe poate fi omis.

[5] Aceasta este o dovadă indirectă despre cât de mult era preţuită munca de bulgarii din perioada de dinainte de eliberare: ca o virtute sfântă.