Criză în conştiinţa ecleziastică ortodoxă contemporană:

Există vreo noţiune de ,,corectitudine externă" îngăduită în Ortodoxie ?

 

Cuvânt ţinut de Prea Sfinţitul Fotie de Triadiţa în deschiderea
Conferinţei Anuale a Clerului Exarhatului American al Sfântului Sinod din Rezistenţă
al Bisericii Ortodoxe Adevărate a Greciei (de Stil Vechi), ce a avut loc în septembrie 2000, în Bulgaria

 

PARTEA I

Înalt Prea Sfinţite, Prea Sfinţite, cuvioşi clerici,

părinţi şi maici iubitoare de Dumnezeu, iubiţi fraţi şi surori întru Domnul, dragi invitaţi

 

Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Hrisostom de Etna mi-a încredinţat marea onoare de a deschide Conferinţa anuală a Clerului Exarhatului American al Sfântului Sinod din Rezistenţă al Bisericii Ortodoxe Adevărate a Greciei (de stil vechi). Faptul că această conferinţă se desfăşoară în Bulgaria, sub bolţile catedralei noastre, la mii de mile depărtare de căminul participanţilor, este prin el însuşi o mărturie emoţionantă a universalităţii Ortodoxiei, care, în deplinătatea sa universală ce depăşeşte graniţele şi transcende istoria, uneşte, în adevărul creştin şi dragostea lui Iisus Hristos, oameni de diferite naţionalităţi şi culturi. Mai mult, aici şi acum, comuniunea noastră duhovnicească este o expresie vie a acestei deplinătăţi, într-un contrast vizibil cu un fenomen care, într-o anumită măsură, ne atinge pe toţi şi la care mă voi referi în cuvintele mele de astăzi. Acest fenomen este criza cu care se confruntă conştiinţa ecleziastică ortodoxă contemporană, născută din ideea de ,,corectitudine externă”.

Cerând rugăciunile şi bunăvoinţa dumneavoastră, nădăjduiesc că bucuria comuniunii şi dragostea noastră comună pentru Ortodoxia suferindă va îndulci amara băutură turnată în sufletele credincioşilor de duşmanul mântuirii noastre, care răneşte mereu trupul răstignit cu brutalitate al Miresei lui Hristos, Biserica, pe care, cu toate acestea, porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18).

 

I. Criza conştiinţei ecleziastice ortodoxe este evidentă astăzi. De asemenea, sunt evidente diferitele sale manifestări, care pot fi observate şi descrise. Dar, a înţelege această criză în întreaga sa amploare, a pătrunde în miezul său, a identifica şi corela aspectele sale esenţiale - aceasta este o încercare dificilă, care cere mari strădanii, iar momentul în care îndrăznesc să iau asupra mea o asemenea sarcină este, poate, cel mai puţin potrivit.

Cu toate acestea, criza conştiinţei ortodoxe din zilele noastre este o realitate recunoscută de lumea ortodoxă, şi poate fi analizată şi evaluată din diferite puncte de vedere. Fiecare încercare de a analiza această realitate este definită nu numai de atributele sale intelectuale, ci, în primul rând, de autenticitatea sa duhovnicească.

Pentru că o astfel de încercare nu trebuie şi nu poate avea drept criterii egocentrismul intelectualismului teologic, erudiţia formală, abilitatea politică, talentul literar sau îngustimea de vederi legală. Singurul criteriu posibil al analizei trebuie să fie, mai presus de orice altceva, durerea noastră: putinţa de a simţi duhovniceşte profunzimea şi tragedia acestei crize - putinţa de a simţi propriile noastre neputinţe, ca şi tăria adevărului creştin care ,,întru neputinţă se săvârşeşte” (II Corinteni 12, 9).

A crede că cineva este atât de dăruit încât, prin simplul fapt de a fi ortodox, are putinţa de a vorbi despre unul sau altul dintre aspectele crizei contemporane, într-un mod obiectiv, ,,din afară”, a considera că cineva are putinţa de a vorbi cu autoritate şi de a-şi susţine ideile ca fiind ale unei înălţimi a judecăţii raţionale echivalează cu faptul că acel cineva a devenit parte a unei faţete foarte periculoase a acestei crize.

Când arătăm devierile de la adevărul şi duhul Ortodoxiei, când vorbim împotriva acestei sau acelei înşelări, nu trebuie să uităm că înşelarea de un fel sau altul se ascunde în mod inevitabil în noi înşine. Într-adevăr, nimic altceva decât conştiinţa vie a înclinaţiei noastre către supunerea la înşelare, împreună cu dragostea noastră pentru adevăr, nu poate să ne păzească de înşelare. De aici izvorăsc şi cuvintele însuflate de Dumnezeu ale Sfântului Ignatie Briancianinov: ,,Toţi ne aflăm într-o stare de înşelare. Mai presus de orice, această conştiinţă ne apără împotriva înşelării”[1].

 

Istoria 33-1

Soborul arhieresc la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului,
hramul Mânăstirii Slătioara. În centru, de la stânga la dreapta,
P.S. Fotie de Triadiţa, Î.P.S. Mitropolit Chiprian de Oropos
şi Fili şi Î.P.S. Mitropolit Vlasie al României

 

II. ,,Există vreo noţiune de ,,corectitudine externă” îngăduită în Ortodoxie ?”

Această întrebare retorică ne atrage atenţia asupra unui proces care se desfăşoară eshatologic în timp, atât ca amploare cât şi ca intensitate, atingând maximul în punctul de încheiere al timpului istoric însuşi. Iată cum înţelege Sfântul Teofan Zăvorâtul împlinirea acestui proces. După părerea sa, starea duhovnicească a omenirii nu va fi determinată numai de necredinţa omenească şi ereziile vizibile.

Sfântul scrie: ,,Vor fi oameni care vor primi adevărata credinţă aşa cum ne-a fost lăsată moştenire de sfinţii apostoli şi păstrată în Biserica Ortodoxă. Cu toate acestea, nu puţini dintre ei vor fi ortodocşi numai cu numele, în timp ce din inimile lor va lipsi statura duhovnicească pe care o cere credinţa lor, deoarece ei vor iubi aceste timpuri … Chiar dacă numele de ,,creştin” va fi auzit pretutindeni şi chiar dacă cineva va vedea biserici şi rânduială în ele, toate acestea nu vor fi decât simple aparenţe; iar înlăuntru - numai apostazie. Pe această temelie se va naşte antihrist, şi el va creşte în acelaşi duh al simplei aparenţe, care nu are nici o legătură cu ceea ce este esenţial”[2].

Deci, Sfântul Teofan Zăvorâtul vede în această îndepărtare lăuntrică de plinătatea Ortodoxiei miezul apostaziei şi chiar mediul care îl va purta şi hrăni pe antihrist însuşi. Dacă analizăm mai în amănunt, acestea se nasc din dezintegrarea nefirească a conceptului de corectitudine şi din lipsirea sa de autenticitatea intrinsecă, din formalismul acestuia, din pierderea fatală a înţelesului.

Anume, ne referim la un fenomen care a atras după sine dispreţuirea creştinilor, într-o măsură sau alta, şi care a atacat viaţa Bisericii din toate timpurile. Există o sumedenie de exemple în istoria Bisericii cu privire la acest fenomen. Mintea vicleană a relativiştilor le sesizează instantaneu şi se foloseşte de ele pentru a face apel la ,,istoricitatea situaţiilor”, ,,realism” sau ,,sobrietate teologică” mai presus de şi împotriva fundamentalismului ,,supra-ortodox”, a tuturor formelor de isterie apocaliptică şi a absolutizării nesănătoase a fenomenelor binecunoscute din timpurile străvechi în viaţa Bisericii.

Din nefericire, există, fără îndoială, astfel de slăbiciuni şi distorsionări. Cu toate acestea, nu trebuie să uităm altceva: din fotoliul comod al siguranţei de sine intelectuale, al înfumurării pseudo-duhovniceşti, al conformismului şi al confortului pământesc sunt greu de văzut acele curente întunecate care vin, de-a lungul timpurilor, în inundaţii neaşteptate, unindu-se într-un singur torent tulbure, ce atacă şi izbeşte puternic corabia Bisericii din toate părţile.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 

 

 

 

PARTEA A II-A

III. Măsura în care conceptul de ,,corectitudine” devine formal şi îşi pierde autenticitatea este determinată de gradul în care noi ne retragem din comuniunea adevărată şi ne înstrăinăm de autenticitatea intrinsecă a căii ortodoxe de a trăi şi de viaţa ortodoxă duhovnicească; adică de o înţelegere profundă a Ortodoxiei ca plinătate a Adevărului şi de credinţa şi viaţa în Hristos. Acest proces al înstrăinării fatale a ortodocşilor de Ortodoxie (care înseamnă înstrăinarea de Hristos) este cel care grăbeşte eshatologic curgerea timpului. Astăzi, acest proces este accelerat în mod impulsiv de civilizaţia anti-creştină modernă. Scopul ultim al acestei ,,taine a păcatului”, cu o activitate Istoria 33-2crescândă la nivel mondial, este de a ,,clona” în vreun fel Ortodoxia, creând, în locul ei, un duplicat - o ,,Ortodoxie” corectă extern într-o anumită măsură, dar, în realitate, o ,,Ortodoxie” care nu este autentică spiritual; o ,,Ortodoxie” fără viaţă, redusă la o instituţie culturală, politică, religioasă şi populară care, în mentalitate, este pământească din toate punctele de vedere şi, deşi învăluită în metafore ,,cereşti”, vibrează în ritmul acestor vremuri, fiind reformată lăuntric ,,după stihiile lumii” (Coloseni 2, 8) şi îndepărtată de Hristos.

 

P.S. Fotie al Triaditei

 

În zilele noastre, a diminua însemnătatea acestui proces, a-i micşora dimensiunile în numele unei ,,abordări echilibrate care ia în considerare realitatea modernismului” şi a-l reduce la oameni de paie manipulaţi de fundamentaliştii ,,super-corecţi” înseamnă a aduce dovezi contrarii, prin care, vai, acest proces prinde şi mai multă putere. În 1975, părintele Serafim Rose scria: ,,Problemele Bisericii moderne nu sunt deloc atât de simple precum le vedem în epoca noastră istorică comodă, şi multe greutăţi ne aşteaptă în viitor. Problema comună a tuturor Bisericilor Ortodoxe din zilele noastre este pierderea gustului pentru Ortodoxie, obişnuindu-ne cu Biserica ca şi cum ar fi ceva de la sine înţeles, înlocuind Trupul lui Hristos cu o ,,organizaţie”, cu ideea că harul şi sfintele taine sunt acordate oarecum ,,automat”. O viziune logică şi prudentă nu va putea să ne călăuzească printre aceste recifuri; este nevoie de multă suferinţă şi trăire şi numai puţini vor înţelege …”[3]

Ceea ce este în mod special tragic în această criză este faptul că cel mai puternic atac spre pierderea gustului pentru Ortodoxie este dat într-o mare măsură de nimeni altcineva decât de mulţimea arhiereilor. ,,Sunt îndurerat de lipsa de preocupare pentru mântuire în lumea noastră şi, în special, printre arhierei”, scria încă din 1948 luptătorul pentru evlavie, stareţul Nikon Vorobiov[4]. Ce poate lovi mai puternic conştiinţa ecleziastică decât faptul că această conştiinţă este sfărâmată de cei care ar trebui să fie cei mai vigilenţi paznici ai săi ? Ce traumă poate fi mai greu de îndurat pentru Biserică decât faptul că ziditorii au devenit distrugători şi păstorii lupi ? În zilele noastre, nu sunt fenomene izolate concesiile de neîngăduit în faţa ,,puternicilor vremii”, necredinţa, răceala, indiferenţa şi un dispreţ faţă de Ortodoxie, vizibile sau sublimate intelectual în încercarea de a regândi identitatea Ortodoxiei potrivit cu realităţile lumii moderne; mai degrabă, ele sunt celule cancerigene puternic virulente, care, în multe cazuri - adesea în cele critice -, se răspândesc dinspre cap către restul trupului. Consecinţele acestora ating în întregime spectrul întunecat al unei Ortodoxii grosolane, caracterizată de o cultură populară şi de un entuziasm revizionist divers pentru ,,modernizarea” Ortodoxiei, ce conduce la trădarea şi distrugerea clar intenţionată a rânduielii şi teologiei Bisericii la cele mai înalte nivele, uneori camuflată sub masca unei politici bisericeşti ,,tradiţionaliste”. şi ce este cel mai îngrozitor cu privire la toate acestea ? Atacul împotriva ,,acestora mici” (Matei 18, 6), dezorientarea, decăderea, haosul din conştiinţa ecleziastică, înstrăinarea de ,,ceea ce este esenţial” şi înlocuirea sa cu ,,spiritul unei influenţe pure”.

Este esenţial să subliniez încă o dată că, în acest proces, cele mai dureroase schimbări sunt cele în conştiinţa episcopatului. Este descurajant că, prin comportamentul lor, majoritatea ierarhilor conducători ai Ortodoxiei aşa-numită ,,oficială” nu stau ca ultimi apărători ai Adevărului, ci îşi ridică propria persoană la rangul de etalon al veridicităţii, corectitudinii şi canonicităţii în Biserică. Probabil că acesta este cel mai distrugător dintre mecanismele prin care ,,Trupul lui Hristos” este înlocuit cu o ,,organizaţie”. Cei mai liberali ierarhi, în timp ce vorbesc de toleranţă, deschidere ecumenistă şi privirea fără prejudecăţi a heterodocşilor şi a lumii moderne, sunt autoritari, intoleranţi şi refuză dialogul cu acei ortodocşi care, din cea mai sinceră preocupare, nelinişte şi fidelitate faţă de tradiţiile dogmatice şi canonice ale Bisericii, pun întrebări ,,penibile” pentru autorităţile Bisericii ,,oficiale”. Ca o consecinţă, ierarhia contestă, întinează şi chiar modifică valorile înalte care călăuzesc conştiinţa fiecărui creştin ortodox: respectul plin de evlavie, credinţa şi ascultarea sfântă faţă de episcop şi sinodul episcopal ca păstrători supremi ai Adevărului. Acesta este rezultatul tragic al unui lung proces care, sub influenţa unor factori diferiţi, ia naştere şi se dezvoltă odată cu o ruptură de tradiţiile dogmatice şi canonice ale Bisericii, ruptură care creşte în timp. În zilele noastre sunt puţini aceia care conştientizează cu tărie că tradiţia canonică a Bisericii este parte a tradiţiei ei dogmatice; că, în realitate, canoanele sunt dogme ale credinţei aplicate în viaţa practică a Bisericii. Astăzi, tradiţia canonică a Bisericii a fost redusă la dreptul canonic - un sistem autonom de reguli. Regulile canonice, concentrate în primul rând asupra credinţei însăşi şi a înduhovnicirii în esenţa ei, au fost transformate în limbajul formal al jurisprudenţei, fiind reinterpretate într-un mod străin de esenţa duhovnicească a Bisericii[5]. Aici descoperim rădăcinile înlocuirii potenţiale a ,,Trupului lui Hristos” cu o ,,organizaţie”: în distincţia artificială dintre Biserica în dimensiunea ei duhovnicească, ca entitate mistică, deopotrivă cerească şi pământească, şi Biserica în dimensiunea ei administrativă. Ca rezultat al acestei distincţii, apare fie ceea ce am putea numi spiritualism ecleziologic (adică o versiune quasi-ortodoxă a Una Sancta, uneori moderată, alteori chiar excesivă în expresie), fie ecleziologia politică a sergianismului (având ca prim principiu clandestin supravieţuirea ,,organizaţiei” prin orice mijloace ca o precondiţie pentru supravieţuirea ,,Trupului lui Hristos”) şi experienţa ecleziologică neproductivă care rezultă din ea. Potrivit celei de-a doua, realitatea palpabilă, solidă a Bisericii se află în ,,organizarea” ei ecleziastică, în timp ce prima variantă - Biserica cerească şi pământească ca Trup al lui Hristos, pentru care ,,organizarea” nu reprezintă decât o simplă expresie externă - este transformată într-o ,,idee”, un ,,ideal”, ceva sublim, dar condiţional în ceea ce priveşte realitatea ,,organizaţiei”. În toate aceste trei cazuri, apar căi diferite de a înlocui Trupul lui Hristos cu altceva: în primul caz, cu o abstractizare teologică neortodoxă evidentă, iar în ultimele două cazuri, cu o ,,organizaţie” care se luptă să supravieţuiască în şi potrivit cu stihiile acestei lumi. Aplicaţiile mai deosebite ale acestui ultim fel de substituţie conduce în mod inevitabil către un conflict mai acut între două ,,căi de gândire” diferite: ,,Pe de o parte, există noţiunea de continuitate organică în Biserică care se recunoaşte pe sine a fi o realitate, un trup, o continuitate vie …, şi … pe de altă parte, o noţiune legală, potrivit căreia întreaga viaţă a Bisericii nu este altceva decât un sistem de subordonare jurisdicţională”[6]. Aici apare dilema nenaturală, înspăimântătoare pe care unii ierarhi ai Ortodoxiei ,,oficiale” au adus-o astăzi în miile de conştiinţe umane torturate: să creadă în autenticitatea spirituală a Tradiţiei, în continuitatea vie a Bisericii, sau să fie credincioşi şi ascultători faţă de Biserică ca faţă de un ,,sistem de subordonare jurisdicţional” ? Dacă ierarhia îmbrăţişează, sau doar tolerează, în mod tacit, orice se opune Adevărului eclezial, se contrazice, plasându-se sub condamnarea canoanelor, care exprimă în realitate acest Adevăr. De aceea, însăşi ierarhia aduce o contradicţie erozivă unui adevăr care este evident în conştiinţa ortodoxă; acela, că ascultarea faţă de episcop şi faţă de sinodul episcopal este ascultare faţă de Biserică, o precondiţie pentru participarea la Trupul lui Hristos. Fără îndoială, este adevărat că nu ar trebui să existe nici o contradicţie între ascultarea faţă de episcop şi ascultarea în faţa Adevărului. Dar cât de dureros este când oameni sinceri, ce suferă din cauza rănilor din trupul Bisericii, reduc existenţa ei, nu din dorinţa de a-i pricinui noi răni, la existenţa ierarhiei sale, care, aşa cum era, păstra ,,automat” harul tainelor Bisericii. Dacă mă veţi ierta, cu privire la încrederea şi intenţiile oneste ale unor astfel de indivizi, înlocuirea ,,Trupului lui Hristos” cu o ,,organizaţie” prin ecuaţia inadmisibilă a substituirii plinătăţii adevărului, corectitudinii şi canonicităţii cu episcopatul, primele fiind alăturate unui principiu abstract şi personal nemanierat de validitate a suficienţei de sine, echivalează cu a da naştere unei înţelegeri neortodoxe, magice a Bisericii. Tânărul părinte Alexander Schmemann scrie: ,,Creşte în jurul nostru o indiferenţă deosebită faţă de autenticitate, faţă de consideraţiile morale elementare. Un episcop, un preot sau un laic pot fi acuzaţi de toate felurile de păcate morale şi canonice. În ziua în care el se va ,,îndrepta” către jurisdicţiile ,,canonice”, toate aceste acuzaţii vor deveni irelevante. El devine ,,valid” şi cineva îi poate încredinţa mântuirea sufletelor ! Noi am uitat complet că toate elementele Bisericii nu sunt numai de egală importanţă, ci sunt, de asemenea, interdependente, şi că ceea ce nu este sfânt - adică drept, corect, just şi canonic - nu poate fi ,,apostolic” ? În opinia noastră, nimic nu a vătămat mai mult fundaţiile duhovniceşti şi morale ale vieţii Bisericii ca ideea cu adevărat imorală potrivit căreia un om sau o faptă sau o situaţie este ,,validă” pur şi simplu printr-un act formal de ,,auto-validare”. Aceasta este doctrina imorală care otrăveşte Biserica”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 33/ianuarie-februarie 2007 

 

 

 

PARTEA A III-A

IV. În contextul pe care l-am descris până acum, există, de asemenea, problema esenţială a ecumenismului larg răspândit. Mulţi ierarhi şi teologi purtători de har, exprimând vocea vie a Tradiţiei Ortodoxe, ne avertizează cu mare îngrijorare că ecumenismul este erezia cea mai mare a timpurilor noastre, o erezie ecleziologică care distorsionează dogma ortodoxă a Bisericii. Spre deosebire de ereziile din vechime, ecumenismul nu are o expresie doctrinară consistentă şi clară, prezentându-se pe sine ca adevăr şi încercând în mod deschis să înlocuiască adevărul dogmatic formulat şi răspândit de conştiinţa Bisericii. Din acest motiv, este dificil de dat o definiţie completă a ecumenismului, iar lupta noastră împotriva a ceea ce reprezintă el devine astfel şi mai dificilă.

Nu există decât câţiva ierarhi şi teologi care se consideră pe sine ortodocşi şi care, în acelaşi timp, mărturisesc ecumenismul în forma sa cea mai drastică - aceea a sincretismului interreligios - sau profesează ecumenismul în sensul lui ,,cel mai pur” al unei erezii ecleziologice, care este, ca rezultat al diviziunilor dintre creştini, faptul că Una vizibilă Biserică a lui Hristos există încă şi este acum reînviată în sânul mişcării ecumeniste. Un număr mai mare din aceşti ierarhi şi teologi liberali aspiră doar să Istoria 34-1,,extindă” Biserica dincolo de hotarele ei şi treptat să aducă sub păstorirea ei toate acele erezii care au fost îndepărtate de Trupul lui Hristos. şi probabil cei mai mulţi sunt acei ,,politicieni ai Bisericii” care nu intră prea mult în profunzimea gândirii teologice, dar acceptă mişcarea ecumenistă într-un sens pragmatic, în principal pentru puternicul ei rol ca realitate religioasă şi politică, aşa cum poate fi percepută în diferite feluri, de care cineva nu trebuie să se separe, decât dacă ar dori să ducă existenţa marginală cea mai mizerabilă, în afara ,,realităţilor erei moderne”.

 

P.S. Fotie al Triaditei

 

Aceasta este mentalitatea ,,ecumenismului politic”, deşi nu este logica etosului ortodox, a conştiinţei ecleziastice ortodoxe. Întâmplător, este exact politica diplomaţiei care caracterizează atitudinea ierarhiei ,,oficiale” faţă de ecumenism (cu tot spectrul de la nivele diferite de criticism până la aprobare), iar în refuzul categoric al ierarhiei ,,oficiale” de a trata ecumenismul ca pe o erezie noi citim uluirea şi chiar pierderea conştiinţei de ,,ceea ce este Biserica lui Hristos şi ceea ce aduce după sine fidelitatea faţă de ea”[7].Chemarea nu neapărat la a renunţa la comuniunea cu Consiliul Mondial al Bisericilor, dar la a condamna ecumenismul la nivel sinodal pe baza analizei teologice şi a evaluării esenţei ecumenismului, rămâne un monopol al aşa-zişilor ,,supra-ortodocşi” şi al ,,grupurilor schismatice arhi-conservatoare”.

Din nou, vedem simptomele manifeste ale ,,corectitudinii externe”: ,,corectitudinea” nu a fost compromisă, deoarece ierarhia nu a proclamat oficial prezenţa inovaţiei în credinţă; prin urmare, Biserica, adică ,,organizaţia”, rămâne în aparenţă intactă. Într-adevăr. Dar în acelaşi timp, în spatele acestei faţade, ,,Trupul lui Hristos” suferă o serie de lovituri nemiloase. şi când, printr-o acţiune catalitică a ecumenismului, ruptura dintre ,,cele două feluri de gândire” citate mai sus ajunge la un final - adică, când, în scopul de a păstra autenticitatea Tradiţiei şi ,,continuitatea organică a Bisericii”, ,,sistemul de subordonare jurisdicţională” este sfâşiat -, orice anatemă posibilă şi acuzaţii de schismă cad asupra capetelor celor care aspiră să rămână în plinătatea Bisericii lui Hristos. Dar practic, în însuşi faptul de a condamna o erezie, de a produce o ruptură de structura jurisdicţională ,,oficială” este o mişcare către păstrarea adevăratei ,,continuităţi organice” a Bisericii, determinată, mai presus de toate, de atitudinea ,,politică” ambiguă, derutantă a ierarhiei faţă de erezie sau, cu alte cuvinte, de substituirea Trupului lui Hristos cu ,,organizaţia” care, prin sistemul administrativ şi jurisdicţional al Bisericii, îşi atinge maximul în erezia însăşi.

A numi această ruptură schismă este logic numai din punctul de vedere al unei raţiuni care apără, cu orice preţ şi prin orice mijloace, validitatea formală, auto-suficientă a acestui sistem administrativ şi jurisdicţional, indiferent dacă este sau nu exponentul legal, extern al Trupului lui Hristos sau dacă a început să se transforme pe sine într-un substitut care-i ruinează acestuia autenticitatea. Dacă examinăm îndeaproape această problemă, am putea defini ca fiind schismă atât acţiunile separatiste ce au loc ca urmare a îndepărtării de sistemul canonic jurisdicţional al Bisericii, cât şi cele care sunt consecinţa îndepărtării de continuitatea ei organică spirituală ca Trup al lui Hristos, generate de faptul că cele două există încă în starea lor naturală de unitate şi integritate.

 

V. În concluzie, aş dori să descriu diferitele manifestări ale simptomelor ,,corectitudinii externe” care reprezintă un pericol, nu mic, pentru trupurile tradiţionale ale Bisericii. Fără îndoială, voi prezenta numai un model foarte general, experimental şi nu pe deplin dezvoltat, deoarece fiecare jurisdicţie tradiţională are propriile sale caracteristici specifice şi pentru că nu este locul potrivit pentru a aborda această problemă într-o manieră mai detaliată. În orice caz, vorbim despre un pericol care, din unele puncte de vedere, este opusul a ceea ce am examinat până în prezent. Dacă în Ortodoxia ,,oficială” există o tendinţă puternică de a rearanja corectitudinea într-un şir de elemente ireconciliabile cu corectitudinea, într-un ,,spirit al aparenţei fără nici o legătură cu ceea ce este esenţial”, în jurisdicţiile tradiţionale, mai adesea nemotivate de o râvnă sinceră ,,nu după cunoştinţă” (Romani 10, 2), există pericolul identificării spiritului cu litera, conţinutului cu forma, şi, ca o consecinţă a acestui fapt, absolutizarea ilicită a corectitudinii.

Un pericol serios ameninţă conştiinţa ecleziologică a acestor jurisdicţii în încercarea lor de a-şi găsi propria identitate ecleziologică. Divizarea tragică dintre tradiţionaliştii ortodocşi, ce durează de mulţi ani, a oferit exemple lamentabile de ceea ce poate fi numit o independenţă ecleziologică şi o rigiditate care reduce universalitatea Ortodoxiei, adică ,,mărturisirea corectă şi mântuitoare a credinţei” (Sfântul Maxim Mărturisitorul), la un sens de infailibilitate şi exclusivitate, văzând în propria jurisdicţie singurul exponent al Bisericii Adevărate. Prin urmare, în loc de a recunoaşte tragedia acestei divizări între creştinii ortodocşi sinceri şi râvnitori, este pecetluit, până într-o vreme necunoscută, cu rigiditatea teologică intransigentă, un amestec de sinceritate şi fanatism, spontaneitate şi servilism faţă de literă, în care o opinie teologică este ,,transformată” rapid într-o doctrină a Bisericii şi într-un standard ,,universal” al adevărului.

 

* * *

 

Vai, multe recifuri ne înconjoară, şi sunt multe recifuri ce ne aşteaptă în viitor, de asemenea. Într-adevăr, avem nevoie de multă suferinţă şi de multă experienţă - avem nevoie de o adâncă conştiinţă a propriilor înşelări, care ne protejează împotriva înşelării -, în scopul de a începe să trăim în ritmul Trupului lui Hristos suferind care, în chinul său, este triumfător şi, deşi umilit, torturat, răstignit, înlocuit este … de neînvins. Avem nevoie de o mare fidelitate şi o credincioşie intensă, astfel ca pulsul său să devină pulsul nostru, umilinţa sa umilinţa noastră, suferinţa sa suferinţa noastră, slava sa slava noastră. Drumul merge înainte. Doamne, luminează întunericul nostru !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007



[1] Sfântul Ignatie Briancianinov. Opere complete în 7 volume. Vol. I. Experienţe ascetice (în limba rusă). Editura ortodoxă ,,Pravilo Very”, 1993, p. 228.

[2] Sfântul Teofan Zăvorâtul. Opere. Analiză a Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, Epistolele către Tesaloniceni, Filipeni şi Evrei (în limba rusă). Editura Mânăstirii Sretenie, 1998, p. 308.

[3] Părintele Serafim Rose, dintr-o scrisoare din 19 februarie/3 martie 1975 (în rusă), citată în Vertograd-Inform, 1999, nr. 8 (53), p. 35.

[4] Egumenul Nikon (Vorobiov). Pocăinţa este tot ce ne-a mai rămas. Scrisori (în rusă), 1997, p. 186, Scrisoarea nr. 127.

[5] ,,St. Vladimir's Theological Quarterly”, vol. 8, nr.2 (1964), pp. 67-84.

[6] ,,Probleme ale Ortodoxiei în America: Problema canonică”, de părintele Alexander Schmemann, Centrul Creştin Ortodox de Informare.

[7] Ieromonah Serafim Rose. Mitropolitul Filaret al New York-ului. Russky Pastyr (în rusă), 1999, # 33-34, p. 56.