Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev),

Arhiepiscopul Boguciarului şi făcătorul de minuni din Sofia,

părintele duhovnicesc al creştinilor ortodocşi de stil vechi din Bulgaria

 

Singurii care, în toamna anului 1968, au îndrăznit să se opună reformei calendarului în Biserica
Ortodoxă Bulgară au fost clericii care fuseseră fiii duhovniceşti ai arhiepiscopului Serafim (Sobolev),
ierarh rus exilat la Sofia după revoluţia comunistă din Rusia. Teolog, adânc cunoscător al scrierilor Sfinţilor
Părinţi şi dârz apărător al Ortodoxiei, binecuvântatul arhiepiscop Serafim a fost numit ,,conştiinţa Ortodoxiei”.
Mormântul lui atrage un şir nesfârşit de pelerini, iar vestea despre minunile sale a trecut dincolo de graniţele
Bulgariei. Acestea au fost motivele care l-au determinat pe P. S. Fotie al Triadiţei, întâistătătorul Bisericii
Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria să săvârşească proslăvirea bisericească locală a Sfântului
Ierarh Serafim, arhiepiscop al Boguciarului şi făcătorul de minuni din Sofia

 

PARTEA I

Din numerele anterioare ale revistei cititorii au putut afla că în toamna anului 1968, singurii care au îndrăznit să se opună reformei calendarului în Biserica Ortodoxă Bulgară au fost clericii care fuseseră fiii duhovniceşti ai arhiepiscopului Serafim (Sobolev), ierarh rus exilat la Sofia după revoluţia comunistă din Rusia. În acele grele momente pentru biserică şi ţară, prin descoperire dumnezeiască proaspăt hirotonitul arhiereu a fost încredinţat că trebuie să părăsească Rusia pentru a Istoria 29-1sluji Ortodoxia acolo unde va hotărî pronia dumnezeiască. Ajuns în Bulgaria, el îşi va dedica viaţa comunităţii ruse din această ţară şi credincioşilor bulgari.

 

Sfântul Ierarh Serafim Sobolev

Icoana canonizării 

 

Teolog, adânc cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi şi dârz apărător al Ortodoxiei, binecuvântatul arhiepiscop Serafim a fost numit, de cei care i-au cunoscut strădaniile pentru păstrarea credinţei ortodoxe, ,,conştiinţa Ortodoxiei”. Monah adevărat, care a ars ca o torţă de focul dragostei pentru Hristos, arhiepiscopul Serafim spunea deseori fiilor săi duhovniceşti: ,,Teologia este direct legată de virtute”. A fost un mare apărător al Ortodoxiei, mult milostiv cu păcătoşii care se căiau, grabnic iertător vrăjmaşilor, prieten sărăcilor, înaintevăzător şi încă din timpul vieţii mare făcător de minuni. Din aceste motive, egumena Serafima, împreună cu soborul Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului din Sofia, întemeiată de arhiepiscopul Serafim, s-a adresat printr-o scrisoare întâistătătorului Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria, P.S. Fotie al Triadiţei, solicitând proslăvirea bisericească locală a părintelui lor duhovnicesc.

 

Scrisoarea Preacuvioasei Egumene Serafima şi a soborului Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului, referitoare la proslăvirea bisericească locală a arhiepiscopului Serafim (Sobolev)

Preasfinţiei Sale Fotie, episcop de Triadiţa, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria

30. XI/13.XII.2001

Pomenirea Sfântului Apostol Andrei cel întâi chemat

Kneajevo, Sofia

 

Preasfinţia Voastră,

În ajunul aniversării a 120 de ani de la naşterea părintelui nostru duhovnicesc şi întemeietorul sfintei noastre mânăstiri, pururea pomenitul arhiepiscop Serafim (Sobolev), vi se adresează soborul Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului din Kneajevo.

Conducându-ne după porunca conştiinţei noastre şi sentimentul datoriei fieşti, conştientizând pe deplin nevrednicia personală, noi vă rugăm cu cinste să binecuvântaţi şi să săvârşiţi mult-dorita proslăvire a părintelui nostru, arhiepiscopul Serafim (Sobolev), minunatul slujitor al lui Dumnezeu, rugător smerit şi înaintevăzător, apărător neclătinat al sfintei Ortodoxii. Noi credem că, pentru proslăvirea sa locală, sunt îndeplinite toate condiţiile bisericeşti: credinţă ortodoxă ireproşabilă, viaţă sfântă potrivit virtuţilor evanghelice, proslăvirea de Dumnezeu prin facerea de minuni, cinstire nesfârşită din partea poporului.

Viaţa şi învăţăturile arhiepiscopului Serafim nu pot fi separate de existenţa sfintei noastre mânăstiri. Noi credem că întemeierea, întărirea şi creşterea ei în anii regimului ateu totalitar au fost o adevărată minune a vlădicăi Serafim. Puterea rugăciunilor lui s-a făcut simţită deosebit de viu, când, cu 33 de ani în urmă, noi nu am primit introducerea noului calendar pentru slujbe în Biserica Bulgară locală. Această înnoire bisericească a fost un act crucial, săvârşit din motive ecumeniste declarate oficial, şi, de asemenea, o nouă lovitură dată unităţii liturgice a Bisericilor Ortodoxe locale, ruptă încă din anii ’20 ai secolului trecut. Iar noi ştim cu toţii că una din cele mai importante învăţături ale arhiepiscopului Serafim, lăsată fiilor duhovniceşti, a fost să nu aibă nimic în comun cu pan-erezia ecumenismului.

În istoria Bisericii, proslăvirea locală a fost o practică obişnuită şi avea loc cu binecuvântarea episcopului locului, în cadrul eparhiei lui, mai ales în cazurile în care era vorba de proslăvirea bisericească a unui om sfânt, nevoitor sau întemeietor de mânăstire, aflată în această eparhie. Ca întâistătător al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria, stă în puterea Preasfinţiei Voastre să hotărâţi şi să săvârşiţi proslăvirea locală a păstorului lui Hristos, arhiepiscopul Serafim, luminător nestins al Ortodoxiei, cel plin de dragoste şi gata oricând a se jertfi.

Proslăvirea bisericească a vlădicăi Serafim va fi mărturie şi întărire a cinstei cu care Dumnezeu Însuşi îl proslăveşte pe slujitorul Său credincios, de o jumătate de secol de la adormirea lui. Noi credem că ea va fi, de asemenea, exprimarea pregătirii noastre să urmăm învăţăturilor lui duhovniceşti şi să păstrăm cu sfinţenie adevărurile credinţei ortodoxe, lăsate nouă de sfinţii şi purtătorii de Dumnezeu Părinţi.

Prin proslăvirea bisericească a pururea pomenitului arhiepiscop Serafim (Sobolev) va fi adusă laudă şi mulţumire lui Dumnezeu în Treime Unit şi întru sfinţii Săi proslăvit.

Cu supunere şi nădejde aşteptăm hotărârea arhipăstorală a Preasfinţiei Voastre.

Vă sărutăm dreapta şi cerem sfintele voastre rugăciuni.

 

Ale Preasfinţiei Voastre nevrednice fiice în Domnul,

Egumena Serafima cu surorile.

 

Prea Sfinţitul Fotie al Triadiţei, fiul duhovnicesc al arhimandritului Serafim (Alexiev), care la rându-i a fost fiul duhovnicesc al arhiepiscopului Serafim, cunoscând viaţa, învăţăturile şi minunile arhiepiscopului Serafim, nu a întârziat să răspundă scrisorii.

 

 

Răspunsul Prea Sfinţitului Fotie al Triadiţei

Preacuvioasei Egumene Serafima şi soborului Mânăstirii Acoperământul Maicii Domnului, Kneajevo, Sofia

25.XII.2001/7.I.2002

Naşterea după trup a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

 

Preacuvioasă maică, cinstite surori,

Mila lui Dumnezeu să fie cu voi !

 

Ca răspuns la scrisoarea voastră din 30.XI/13.XII.2001, cu bucurie vă anunţăm că, prin hotărâre şi binecuvântare arhierească, proslăvirea bisericească locală a pururea pomenitului nostru părinte, arhiepiscopul Serafim (Sobolev) va fi săvârşită în Catedrala Episcopală Adormirea Maicii Domnului din Sofia la 12/25 şi 13/26 februarie a acestui an.

Programul slujbelor rânduite pentru aceste două zile va fi comunicat la timp.

Cerând sfintele voastre rugăciuni, rămân în dragostea lui Hristos smeritul vostru rugător,

† Fotie, episcop al Triadiţei

 

În următoarele numere, vom încerca să facem cunoscute viaţa, scrierile şi învăţătura celui care a fost părintele duhovnicesc al creştinilor ortodocşi de stil vechi din Bulgaria, Sfântul Serafim, Arhiepiscopul Boguciarului şi făcătorul de minuni din Sofia.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

Scurte repere din viaţa Sfântului Serafim

Naşterea şi copilăria

Sfântul Ierarh Serafim (Sobolev), arhiepiscop de Boguciar, în lume Nicolae Borisovici Sobolev, s-a născut la 1 decembrie 1881 în Riazan, Rusia, în familia funcţionarului Boris Matfeevici Sobolev. Mama lui, Maria Nicolaevna, se distingea printr-o credinţă profundă şi o viaţă dreaptă.

,,Din pântecele maicii mele tu eşti acoperitorul meu” (Psalmi 70, 7) spune psalmistul. Aceste cuvinte s-au adeverit în viaţa Sfântului Serafim, chiar de la naşterea sa. Acoperământul lui Dumnezeu s-a întins deasupra lui în toate zilele vieţii sale. Vechiul vrăjmaş al mântuirii noastre, ca şi cum ar fi presimţit ce adversar puternic şi de neînvins va avea în persoana Sfântului Serafim, a încercat să împiedice venirea lui pe lume. Mama lui, în chinuri groaznice, nu putea naşte, iar medicii credeau că e necesară o intervenţie chirurgicală: extragerea secţionată a copilului, pentru a salva viaţa mamei. În acest timp, mama sa şi-a venit în fire şi, aflând decizia medicilor, l-a pus pe soţul ei să-i jure că nu va îngădui uciderea copilului.

După o noapte petrecută în chinuri groaznice, la primul dangăt al clopotului bisericii, la ora 5 dimineaţa, pruncul s-a născut singur, fără nici un ajutor din afară. Mama a cerut să-l vadă: „Arătaţi-mi copilul din cauza căruia era cât pe ce să mor”, iar când pruncul i-a fost adus, a zis: „Vai, ce „muhtar” serios s-a născut”. Mai târziu, în copilărie, rudele îi mai spuneau uneori micuţului Nicolae „muhtar”, ceea ce lui nu-i plăcea deloc. După mulţi ani, fiind deja în Bulgaria şi citind memoriile episcopului Nestor al Manciuriei, el a aflat că, în limba arabă, ,,muhtar” înseamnă episcop. Astfel, încă de la naştere, mama a cunoscut cinstea copilului ei.

Din fragedă copilărie se citea, pe chipul lui, tristeţea alesului lui Dumnezeu. Liniştit, sensibil, atent cu cei din jur, el era neobişnuit de serios pentru un băiat de vârsta lui, iar smerenia lui era deosebită. Următorul caz din copilăria lui este relevant în acest sens.

Când avea 12 ani, Nicolae învăţa în grupa a patra a şcolii parohiale. Odată, învăţătorul a explicat la tablă un exerciţiu foarte complicat de aritmetică. După ce a terminat de explicat, a întrebat clasa: „Aţi înţeles ?” Clasa a tăcut. „Vai, ce neatenţi sunteţi, vă mai explic o dată”, a zis învăţătorul. După a doua explicaţie, iarăşi a întrebat: „Aţi înţeles ?” Iarăşi a urmat tăcere. „Ce tonţi, nu înţelegeţi nimic ! Explic a treia oară”. După explicaţie a urmat aceeaşi tăcere. Supărat, învăţătorul a strigat: „Cine dintre voi e prost, să iasă în mijloc !” Atunci, Nicolae s-a ridicat şi a stat înaintea lui. „Oare tu, Sobolev, eşti prost ?” a întrebat învăţătorul surprins. „Da, sunt prost !”, a răspuns Nicolae. „Ce fel de prost eşti tu ? Tu eşti un băiat deştept şi bun. Treci la loc !”

Învăţătorul s-a amuzat, a încetat să mai explice exerciţiul şi a început să le citească copiilor o poveste. Fapta băiatului l-a uimit nespus de mult, deoarece Nicolae învăţa foarte bine şi a terminat şcoala ca şef de promoţie. Astfel, încă din copilărie el şi-a vădit acea minunată smerenie, pe care a avut-o toată viaţa. În el s-au adeverit cuvintele sale preferate, pe care adesea le repeta fiilor duhovniceşti: ,,Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5).

 

Anii de seminar

În anii ce au urmat, Nicolae Sobolev şi-a continuat studiile la seminarul din Riazan. În acest timp a ieşit în evidenţă o altă trăsătură a personalităţii lui, iubirea de aproapele, ce reiese din următorul caz. Nicolae era în clasa a 6-a a seminarului. Toţi elevii s-au adunat pentru a-l demasca pe hoţul M. din clasa lor. De la catedră, preşedintele adunării a început discursul de învinovăţire. M., înţelegând despre ce este vorba, s-a sculat de la locul său şi s-a aşezat în bancă lângă Sobolev, plecându-şi capul. Nicolae a început încet să-l liniştească: „Nu-i nimic, nu-i nimic. Nu te teme !” „Colegi, a spus preşedintele, Nicolae Borisovici Sobolev l-a luat pe hoţul M. sub protecţia sa, dar nu ştie că acum două săptămâni M. i-a furat galoşii noi !” M. a plecat capul şi mai jos şi a început să şoptească: „De ce am făcut aceasta, de ce am făcut aceasta ?” Nicolae iarăşi a început să-l liniştească: „Nu te teme. Cine-i fără de păcat ?” Preşedintele a zis şi mai tare: „Colegi, Nicolae Borisovici Sobolev nu ştie că acum trei zile el i-a furat şi mănuşile”. Însă Sobolev a continuat să-l liniştească pe M. Când clasa a decis să ceară exmatricularea lui M., atunci Nicolae l-a apărat fierbinte şi, trecând peste împotrivirea clasei, i-a obţinut retragerea din proprie iniţiativă, salvându-l astfel de o ruşine pentru toată viaţa.

Fiind în penultimul an de seminar, Nicolae s-a aprins de dorinţa de a-şi dedica întreaga viaţă Domnului. El a început să se roage cu lacrimi şi a făcut o promisiune Mântuitorului: „Mântuitorul meu ! Ajută-mă să scriu bine compunerile, iar eu Îţi promit să fiu monah şi să-Ţi aparţin cu toţi atomii fiinţei mele”. Din acel moment, compunerile lui erau cele mai bune din toată clasa.

În anul 1904, Nicolae a absolvit strălucit seminarul. Socotind că sănătatea lui era prea şubredă pentru a urma academia, mama sa a încercat din răsputeri să-i aranjeze viaţa şi să-l facă preot. Pentru aceasta trebuia să-i găsească mireasă, însă toate eforturile ei au fost în zadar. În sfârşit, pe la mijlocul lunii august a anului 1904, ea a spus: „Toate încercările noastre în ce priveşte căsătoria şi hirotonia ta nu au dus la nimic. Acum, aranjează-ţi soarta singur”.

La aceasta Nicolae a răspuns: „Dacă e aşa, atunci să mergem chiar acum la catedrală, la Împărăteasa Cerului, la icoana făcătoare de minuni Bogoliubskaia şi s-o rugăm pe Maica Domnului ca ea însăşi să-mi arate drumul vieţii”.

La catedrală l-au întâlnit pe tovarăşul lui Nicolae, Mişa Smirnov, şi Nicolae i-a împărtăşit nedumerirea sa. „Ai învăţat atât de bine doar ca să devii un dăscălaş ? Tu trebuie să ajungi la academie !”, a zis Mişa. Când Nicolae a protestat, pentru că era prea târziu şi nu se pregătise pentru concurs, Mişa l-a îndrumat către Academia Teologică din Petersburg, unde examenele fuseseră amânate, din cauza unor reparaţii, până la sfârşitul lui august. „Tu eşti profund credincios, a zis Mişa cu tărie, ai încredere în Dumnezeu ! Îţi va ajuta Mântuitorul Însuşi. Du-te fără nici o pregătire”. Nicolae a primit aceste cuvinte neaşteptate, venite din partea primului om ieşit în cale, ca un răspuns al Maicii Domnului la rugăciunea sa, arătându-i clar şi hotărât drumul vieţii.

Astfel, plin de credinţă şi rugându-L fierbinte pe Dumnezeu să-l ajute, Nicolae a trecut toate probele şi a fost admis în academie.

 

Anii de studenţie

Primind binecuvântarea înduioşătoare a mamei sale, Nicolae a plecat la academie, aceasta dându-i ultimii săi bani pentru drum, iar în timpul anilor de studenţie Dumnezeu şi-a revărsat şi mai mult darurile duhovniceşti asupra blândului şi smeritului său slujitor.

Atmosfera neliniştită şi zgomotoasă din academie nu l-a împiedicat pe tânărul iubitor de Dumnezeu să vieţuiască aici ca în mânăstire. Trăind în academie, Nicolae (în imagine, pe vremea când era student) mergea în fiecare dimineaţă la liturghia ce se slujea în Istoria 30-1Lavra Alexandru Nevski, iar în restul timpului liber citea scrierile sfinţilor părinţi şi vieţile sfinţilor. Cu o deosebită stăruinţă îşi scria compunerile, care erau întotdeauna minunate.

Duminica, când ceilalţi studenţi se duceau la teatru, în vizite sau la cumpărături, Nicolae, rămânând singur în academie, mergea în sala mare şi acolo cânta la pian interpretând un cântec-rugăciune, pe care-l compusese singur. Cuvintele erau foarte simple: „Bucuria mea, bucuria mea, bucuria mea, ah, Mântuitorul meu !” Din aceste puţine cuvinte se revărsa dragostea sa fierbinte pentru Mântuitorul, pe Care-L numea „fericirea şi bucuria adevărată a întregii mele vieţi”.

Dragostea şi duioşia lui Nicolae atrăgeau toate inimile, iar colegii abuzau de blândeţea sa, căci aproape întotdeauna rămânea fără porţia de ceai şi zahăr, pe care le consumau fără piedici tovarăşii săi.

Încă din această vreme s-a făcut remarcată o altă latură a personalităţii lui. În el se împleteau desăvârşit pe de o parte blândeţea, smerenia şi dragostea faţă de aproapele, iar pe de altă parte bărbăţia, tăria neclătinată şi neadmiterea oricărui compromis în ce priveşte mărturisirea credinţei. Astfel, în 1905, prin exemplul personal, tânărul student a împiedicat de două ori „ieşirile” revoluţionare ale colegilor săi contaminaţi de spiritele liberal-revoluţionare. Acest lucru n-a trecut neobservat de arhiereii remarcabili ai timpului, iar unii colegi i-au alcătuit o laudă sub formă de acatist.

În timpul şederii sale la academie, Nicolae l-a vizitat de câteva ori pe părintele Ioan de Kronştadt şi, ulterior, povestea cu adâncă evlavie despre aceste vizite. Deosebit de remarcabilă a fost ultima, din primăvara anului 1907.

Amintindu-şi de această vizită, prea sfinţitul povestea: ,, Vrând să-mi iau rămas bun, deodată, părintele Ioan s-a repezit la mine ca un fulger. M-am oprit, iar părintele şi-a pus mâinile pe capul meu în semnul crucii, şi-a ridicat ochii spre cer şi cu o voce înduioşătoare a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie asupra voastră !” În acelaşi timp am simţit ca şi cum o scânteie de foc a căzut pe capul meu şi s-a dus până în tălpi. O bucurie deosebită mi-a umplut inima şi întreaga fiinţă. Stăteam ca şi beat şi mă clătinam, temându-mă nu cumva să cad. În ziua aceea am simţit o deosebită bucurie, mă simţeam înaripat de parcă zburam prin aer”.

În ultimul an de studenţie, 1908, Nicolae Sobolev este tuns în monahism cu numele de Serafim. Primind călugăria, noul monah s-a dedicat nevoinţei unei postiri severe şi rugăciunii neîncetate. Aşa, din ziua tunderii şi până la moarte, Sfântul Serafim nu a mai mâncat carne. Mai mult, el a mâncat o dată în zi timp de mai mulţi ani.

Curând, la 3 februarie 1908, tânărul monah este hirotonit ierodiacon, iar peste puţin timp, la 18 martie ieromonah. Absolvind academia, în calitate de magistru, printre cei mai buni studenţi, părintele Serafim a fost numit profesor la Şcoala Pastorală din Jitomir.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A III-A

Profesor, inspector şi rector

Următorii doisprezece ani din viaţa părintelui Serafim (1908-1920), au fost închinaţi învăţământului teologic. Departamentul pentru învăţământ al Sfântului Sinod i-a încredinţat diferite funcţii: profesor la Şcoala Pastorală din Jitomir, inspector la Şcoala Teologică din Kaluga, inspector la Seminarul Teologic din Kostroma şi rector al Seminarului Teologic din Voronej. Toată lumea avea un respect profund pentru tânărul ieromonah Serafim, iar directorul Şcolii Pastorale din Jitomir îl numea cu dragoste „micul avva”.

Ca inspector la Şcoala Teologică din Kaluga, părintele Serafim a devenit foarte drag elevilor şi, mai ales, copiilor din clasele primare, care se despărţiseră acum, pentru prima oară, de părinţi şi plângeau nemângâiaţi, departe de mamele lor. Părintele Serafim, cu o inimă iubitoare, a simţit imediat Istoria 31-1această mare durere copilărească şi a început să-i mângâie duhovniceşte pe copii.

 

Ieromonahul Serafim

Kaluga, 1911 

 

Când părintele Serafim trecea pe holurile şcolii, copiii, din clase diferite, îi ieşeau în cale stăruind fiecare să vină la el în clasă. „Intraţi la noi, părinte, intraţi la noi !”, strigau care mai de care, iar părintele căuta să-i viziteze pe toţi, liniştindu-i şi discutând cu fiecare în parte.

După doi ani şi jumătate, când ieromonahul Serafim a fost transferat la Seminarul Teologic din Kostroma, durerea copiilor a fost de nedescris. Ei vărsau lacrimi fierbinţi. Unii au renunţat la mâncare în ziua plecării şi intrau necontenit la el ca să-şi ia rămas bun, chiar de câteva ori, iar părintele Serafim, ca amintire şi mângâiere, le dăruia iconiţe, cruciuliţe şi altele ce-i cădeau în mână.

Încă din timpul şederii în Kaluga, sfântul mergea adesea în pustia Optinei, pentru a-i vizita pe stareţii Anatolie, Varsanufie şi Iosif. El îşi deschidea inima înaintea lor, se mărturisea şi se folosea de marea experienţă duhovnicească a acestor stâlpi ai adevăratului monahism ortodox. Sfântul Serafim mai cunoştea şi câţiva nebuni pentru Hristos vestiţi în acea vreme, iar mai târziu avea să povestească adesea pilde deosebite despre smerenia lor minunată, cu care ei îşi acopereau nevoinţele lor suprafireşti de ochii omeneşti.

La sfârşitul anului 1912, ieromonahul Serafim este ridicat la rangul de arhimandrit şi este numit rector al Seminarului Teologic din Voronej. La momentul numirii părintelui Serafim, din punct de vedere al disciplinei, acest seminar se afla într-o stare deplorabilă. Noul rector a depus multe eforturi şi, după doi ani de strădanii, a reuşit să rezolve problemele existente, seminarul său devenind, după spusele inspectorului sinodal, cel mai bun din Rusia.

Din următorul caz se poate înţelege pe deplin ce metode educative folosea părintele Serafim ca rector. Chiar la începutul rectoratului său, discutând cu toţi seminariştii, el a remarcat că elevii indisciplinaţi îşi băteau joc de inspector acesta fiind de faţă. Drept urmare, inspectorul i-a adus rectorului o listă cu cei vinovaţi, propunând exmatricularea lor imediată. Părintele a ascultat plângerea inspectorului şi a oprit lista, spunându-i că se va ocupa personal de vinovaţi. În timpul liber, el a început să-i cheme la sine pe fiecare în parte de pe acea listă şi să discute blând şi pe îndelete cu el. Ca rezultat, au venit lacrimile sincere ale părerii de rău şi promisiunea că se vor îndrepta.

Astfel, cu multă dragoste, înţelepciune şi nemăsurată răbdare, sfântul a contribuit cu prisosinţă la îndreptarea elevilor săi şi la renaşterea seminarului, ridicându-l la o înălţime morală deosebită.

 

Vremuri tulburi

Pentru Rusia, au sosit ani grei de cumpănă. Studenţii şi elevii şcolilor şi seminariilor teologice cădeau adeseori victime ale propagandei revoluţionare şi uneltirilor anarhice. Acest vulcan eruptiv al revoluţiei nu era un fenomen întâmplător. De două secole, forţele întunericului lucrau perseverent şi în taină la descompunerea societăţii ruse, sădind peste tot răzvrătire faţă de Dumnezeu, liberă cugetare, ateism, anarhie şi alte învăţături periculoase. Aceste forţe întunecate ale iadului, care au născut revoluţia, şi-au folosit toată viclenia căutând să distrugă cel mai mare stat ortodox, care, prin existenţa lui, deranja taina fărădelegii care se lucra deja în lume (potrivit II Tesaloniceni 2, 7).

Cu părere de rău, intelectualitatea rusă a fost destul de aservită acestor influenţe păgubitoare. Sclavă a nebuniei liberei cugetări şi delirului sentimental, ea a părăsit frontul creştin şi a trădat credinţa părinţilor săi, fiind ea însăşi complice la ruinarea Rusiei Ortodoxe.

A sosit anul 1917. În Rusia au început cutremurătoarele schimbări revoluţionare. În jurul anului 1918, în Voronej a fost instaurată puterea sovietică, şi cursurile în seminar au încetat. Arhimandritul Serafim a mai rămas în Voronej vreme de un an şi jumătate şi a fost martorul cruzimilor şi profanărilor înfăptuite de bolşevici, dar şi a nenumăratelor semne şi minuni pe care Dumnezeu le făcea spre întărirea credincioşilor.

În 1919, Episcopul Tihon al Voronejului, care mai târziu a suferit moarte mucenicească, l-a trimis pe părintele Serafim, care era încă rector al seminarului din Voronej, să ducă patriarhului Tihon, la Moscova, un referat cu privire la situaţia din oraş. Episcopul i-a înmânat, de asemenea, o scrisoare personală în care îl recomanda patriarhului pe arhimandritul Serafim spre a fi hirotonit episcop-vicar al episcopiei Voronejului.

Cu multe greutăţi, părintele Serafim a ajuns la Moscova şi a transmis personal referatul şi scrisoarea al cărei conţinut nu-l cunoştea. Întâistătătorul Bisericii Ruse i-a adus la cunoştinţă dorinţa episcopului Tihon şi l-a binecuvântat spre a fi hirotonit episcop-vicar al episcopiei Voronejului, lucru care nu s-a întâmplat, căci în octombrie 1919 bolşevicii erau aproape de oraş. Atunci mama sa, Maria Nicolaevna, a început insistent să-şi roage fiii – pe arhimandritul Serafim şi ieromonahul Serghie – să plece. La plecare, mama l-a binecuvântat pe părintele Serafim cu icoana Maicii Domnului, spunând: „Te încredinţez Acoperământului Maicii Domnului”.

După o cale lungă şi periculoasă, cei doi fraţi au ajuns în Rostov, pe Don, şi au mers să vorbească cu arhiereii care ocârmuiau biserica în sudul Rusiei, unde nu era încă instaurată puterea sovietică. Sinodul întrunit în decembrie 1919 la Novocerkask îl numeşte pe arhimandritul Serafim rector al Seminarului Teologic din Ekaterinoslav, loc unde nu ajunge, pentru că oraşul este ocupat de bandele atamanului Mahno. Curând, el este numit rector al Seminarului Teologic din Simferopol, unde se mai ţineau încă cursuri.

În acelaşi timp, cu binecuvântarea sinodului şi cu ajutorul profesorilor universitari din Simferopol, el organizează în oraş cursuri teologice academice.

 

Arhiereul lui Hristos. Ultimile zile în Rusia

La 1/14 octombrie 1920, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala oraşului Simferopol, arhimandritul Serafim s-a învrednicit a fi hirotonit întru episcopie. La hirotonie au luat parte şapte arhierei, în frunte cu mitropolitul Antonie (Hrapoviţki), viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse de peste hotare. În acest timp, dintr-o rânduială ştiută numai de Dumnezeu, în catedrală era adusă spre închinare icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului ,,Znamenie” Kursko-Korenaia, fapt care a reprezentat o mare bucurie duhovnicească pentru părintele Serafim.

La 29 octombrie/11 noiembrie 1920, Armata Roşie era doar la 30 km de Simferopol, iar episcopul Serafim trebuia să hotărască din nou ce va face. El s-a îndreptat spre metocul Berkovsk al Mânăstirii de călugări din Crimeea, unde în acea vreme se afla icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Kursko-Korenaia. Tânărul arhiereu s-a rugat fierbinte Împărătesei Cerului, mărturisindu-i că este gata să pătimească pentru Hristos şi cerându-i să-i arate calea care a rânduit-o Dumnezeu pentru el. Din biserică a mers direct la arhiepiscopul eparhial Dimitrie Tavriceski şi a început să-l roage, ca pe un arhiereu eparhial, să-i dea binecuvântare să rămână în Rusia.

Nu, a răspuns Î.P.S. Dimitrie, nu pot să fac aceasta ! Dacă după aceea vi se întâmplă ceva rău, o să mă chinuie gândul că v-am dat binecuvântarea mea.

După o scurtă discuţie, cei doi arhierei au hotărât să arunce sorţ. Pe o foiţă au scris: ,,să plece”, iar pe alta: ,,să nu plece”. Emoţionat, arhiepiscopul a coborât în paraclisul casei arhiereşti. După ce s-a rugat fierbinte în faţa icoanei Maicii Domnului, a scos una dintre cele două foiţe. Pe sorţul tras era scris: ,,să plece”. Aşa a fost hotărâtă soarta viitorului arhiepiscop Serafim, iar el a primit sorţul ca voia lui Dumnezeu pentru dânsul. El trebuia să slujească Biserica Ortodoxă cu darurile şi înţelepciunea sa duhovnicească, ducând crucea slujirii episcopale, care, după cuvintele lui, în acei ani a fost ca o mucenicie fără sânge.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A IV-A

Despărţirea de ţară

La 1/14 noiembrie 1920, de la cheiul Sevastopolului pornea încet în largul mării vaporul comenduirii ,,Hersones”, acesta fiind ultimul vapor care părăsea oraşul chiar înainte de invazia bolşevicilor. Plecau din ţară pentru totdeauna peste 600 de cadeţi, în frunte cu generalul Elceaninov şi generalul Stogov, comandantul garnizoanei oraşului Sevastopol. Mulţimea de oameni rămasă pe chei făcea cu mâna celor de pe vapor, luându-şi rămas bun de la ei. Pasagerii se uitau cu tristeţe la pământul natal, care se îndepărta încet. Acolo rămânea Rusia ţintuită pe Golgota ei. Pe malul drept al Sevastopolului, printre nori de praf, cavaleria roşie intra în oraş.

Pe punte, printre pasageri, stătea un arhiereu tânăr, de talie mijlocie, cu o faţă tristă şi palidă.

- Vlădică, binecuvântaţi Rusia ! l-a rugat un om din preajma lui.

Ascunzându-şi emoţia, arhiereul a ridicat mâinile şi a binecuvântat pământul Rusiei şi oamenii de pe mal care le făceau cu mâna. Acesta era episcopul Serafim (Sobolev) care fusese hirotonit arhiereu, cu o lună înainte, în ziua praznicului Acoperământului Maicii Domnului, în catedrala oraşului Simferopol.

În această zi mohorâtă şi umedă de toamnă, a început viaţa lui de emigrant. El nu a ales să meargă pe calea pribegiei din cauza revoltelor şi a omorurilor, şi nici din cauza foametei şi a epidemiilor dezlănţuite în Rusia cuprinsă de nebunia revoluţionară. Mai degrabă, el înţelegea că Biserica Ortodoxă a Rusiei trecea printr-o prigoană cumplită, în care mii de episcopi, preoţi şi monahi mureau în închisori, mulţi dintre ei murind deja de moarte mucenicească.

El însuşi auzise gemetele monahilor de la Mânăstirea Sfântul Mitrofan din Voronej, îngropaţi de vii în pământ. De pretutindeni soseau veşti îngrozitoare despre mucenicia celor credincioşi. Inima lui plină de dragostea fierbinte pentru Hristos era gata să pătimească, la rându-i, pentru Domnul. Însă alesul smerit şi blând al lui Dumnezeu nu îndrăznise să aleagă singur calea muceniciei, deoarece întotdeauna şi în orice împrejurare căuta să facă voia lui Dumnezeu, şi nu voia proprie.

Chiar la începutul revoltei sângeroase din ţară, părintele Serafim, pe atunci arhimandrit, l-a vizitat pe ieroschimonahul Aaron, un stareţ drept şi profund duhovnicesc, care se nevoia în Mânăstirea Zadonsk din regiunea Voronej. Părintele Serafim venise la el să-i ceară sfatul dacă să rămână în Rusia, unde l-ar fi aşteptat o moarte de mucenic, sau să plece, împlinind cuvintele Evangheliei: ,,Iar când vă vor goni pre voi într-această cetate, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Stareţul Aaron i-a răspuns: „Să dea Domnul să nimeriţi pe meleaguri bune”. „Cum să înţeleg cuvintele sfinţiei voastre ?”, a întrebat părintele Serafim. „Viaţa însăşi îţi va arăta”, a răspuns stareţul.

Valul emigraţiei l-a aruncat pe episcopul Serafim mai întâi la Constantinopol, iar peste câteva luni la Şcoala Teologică de pe Insula Halki, unde se formase o colonie rusă numeroasă. Peste alte câteva luni, în mai 1921, episcopul Serafim a fost numit de conducerea bisericească rusă de peste hotare paroh al Bisericii Sfântul Nicolae de pe lângă Ambasada rusă din Sofia şi egumen al Mânăstirii ruse Sfântul Alexandru Nevski din apropierea oraşului Iambol.

La scurt timp după aceea, în august 1921, printr-un ordin semnat de însuşi patriarhul Tihon, episcopul Serafim a devenit administratorul tuturor enoriilor ruse din Bulgaria, cu toate drepturile unui arhiereu eparhial. Acestea aveau să fie acele ,,meleaguri bune” despre care îi vorbise ieroschimonahul Aaron şi care s-au dovedit a fi sorţul dat lui de Dumnezeu şi arena unde urma să-şi poarte crucea nevoinţelor şi necazurilor arhiereşti. Ştiinţa ştiinţelor - viaţa trăită în evlavie şi sfinţenie, cu care se deprinsese încă din ţară - a dat în Bulgaria roade pline de har.

 

În Bulgaria ortodoxă

Episcopul Serafim a sosit la Sofia pe 6/19 mai 1921, de ziua pomenirii Sfântului şi Dreptului Iov îndelung-răbdătorul. Acest fapt părea a fi ca un semn că îl aştepta o viaţă grea, plină de griji, necazuri şi nevoi. Pe umerii lui a fost pusă crucea grea de a fi părintele duhovnicesc al unei turme chinuite, supusă sărăciei, bolilor şi multor suferinţe. Însă tânărul arhiereu era gata să-şi jertfească viaţa pentru ea.

În nevoinţa sa pastorală, episcopul Serafim şi-a împlinit acea mare dorinţă, care şi-a pus-o la hirotonia sa întru arhiereu, ca până la sfârşitul vieţii să fie pătruns de dragostea nemărginită pentru Mântuitorul şi de slujirea plină de jertfire de sine a păstoriţilor săi.

Ducând o viaţă aspră, episcopul Serafim s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Cu toate acestea, el n-a luat în seamă boala şi a continuat să se îngrijească de turma sa, cu aceeaşi râvnă şi dăruire. Slujind adesea ca arhiereu, Vlădica ţinea predici de trei ori pe săptămână, propovăduind păstrarea neschimbată a credinţei ortodoxe, chemându-şi păstoriţii la pocăinţă, la schimbarea binecuvântată a vieţii şi la cea mai mare virtute – smerenia. Predicile sale pe tema pocăinţei şi a iertării păcatelor erau deosebit de frumoase şi, la chemarea lui, cei care se duşmăneau de mulţi ani îşi cereau iertare unii de la alţii, cu lacrimi în ochi.

Episcopul Serafim se îngrijea nu numai de turma sa din Sofia. De asemenea, el vizita parohiile ruseşti din provincie, unde, prin slujirea şi cuvintele sale, aducea dragoste şi mângâiere, lăsând în inimile credincioşilor o pace binecuvântată pentru mult timp.

Tot în grija lui erau şi aşezămintele de învăţământ ruseşti din Bulgaria. El era ocrotitorul gimnaziului „Înălţarea Sfintei Cruci” din Peşcersk şi se ocupa de adunarea fondurilor pentru menţinerea şi administrarea lui. Până astăzi, ruşii de pe aceste meleaguri îşi amintesc cum Vlădica le vizita şcolile, le dăruia dragostea sa părintească, îi mângâia şi îi mărturisea pe toţi care doreau. Vizitele lui erau adevărate zile de sărbătoare pentru copii.

 

Istoria 32-1

Arhiepiscopul Serafim împreună cu turma sa duhovnicească,
la Mânăstirea Rila, Bulgaria, septembrie 1937
 

Episcopul Serafim căuta să-i cerceteze şi pe ruşii săraci şi bolnavi, care trăiau în multe lipsuri şi nevoi. Pe unii îi interna gratuit în spital, pe alţii în case pentru invalizi, intervenea în favoarea unora pentru a fi întrajutoraţi, altora le dădea de mâncare, iar pe unii îi aducea în mânăstirea sa de călugări. De multe ori, el spunea păstoriţilor săi: ,,Eu nu vă sunt doar tată duhovnicesc, ci şi mamă bună”. El era cunoscut că făcător de minuni încă din timpul vieţii, pentru că rugăciunea lui era miraculoasă, iar cuvintele sale prooroceşti şi pline de har dumnezeiesc.

Vlădica nu i-a lăsat fără ajutor nici pe nevoitorii ruşi din Muntele Athos. El a înfiinţat un comitet pentru strângerea de ajutoare şi, în predicile sale, îi ruga pe credincioşi să jertfească pentru această faptă de milostenie.

Însă cea mai mare grijă a episcopului Serafim a fost păstrarea cu sfinţenie a credinţei ortodoxe, motiv pentru care fiii lui duhovniceşti l-au numit, mai târziu, ,,conştiinţa Ortodoxiei”. El şi-a ridicat întotdeauna vocea păstorească împotriva ecumenismului şi împotriva oricăror schimbări ale rânduielilor Bisericii şi învăţăturilor dumnezeieşti, fiind până astăzi straja sfintei Ortodoxii.

În anul 1934, episcopul Serafim a fost ridicat la rangul de arhiepiscop. El a trăit 29 de ani în Bulgaria şi a îndrăgit aceste ,,meleaguri bune” ca pe a doua sa patrie. În Bulgaria şi-a scris operele teologice, aici şi-a învăţat şi educat fiii duhovniceşti, care apoi s-au străduit, neluând în seamă puţinele lor puteri duhovniceşti, să păstreze şi să transmită şi altora scânteile învăţăturilor sale, inspirate din cele ale Sfinţilor Părinţi. În amurgul vieţii sale iubitoare de Dumnezeu, arhiepiscopul Serafim a reuşit să-şi împlinească o altă mare dorinţă, aceea de a înfiinţa Mânăstirea de maici cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, din Kneajevo, Sofia.

Arhiepiscopul Serafim a fost o adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu pentru pământul bulgar. Pilda vieţii şi învăţăturile sale duhovniceşti dau până astăzi roade pline de har în inimile ortodocşilor pravoslavnici care trăiesc în Bulgaria.

 

Sfârşitul pământesc

Dumnezeu l-a chemat la El pe robul său credincios în Duminica Ortodoxiei, la 13/26 februarie 1950. În zilele dinaintea morţii, zâmbetul era pe buzele lui. Când fiii săi duhovniceşti cei mai apropiaţi se tânguiau, întrebându-se cine-i va mai mângâia de acum încolo, Vlădica le-a spus că, dacă va dobândi îndrăzneală înaintea Mântuitorului, va mijloci pentru ei la tronul Sfintei Treimi.

Dumnezeu a binevoit să-i descopere ziua propriului sfârşit. Cu cinci zile înainte de adormirea sa întru Domnul, simţindu-se peste măsură de neputincios, abia auzindu-i-se glasul, a şoptit celor din jur: ,,Încă cinci zile”. În ziua următoare, a spus: ,,Încă patru zile”. Iar după patru zile, el şi-a dat obştescul sfârşit.

Mutarea din viaţă a arhiepiscopului Serafim a fost o mare pierdere pentru fiii săi duhovniceşti, dar tristeţea lor a fost repede alungată, căci Vlădica i s-a arătat în vis unuia dintre ei, un monah care, după ce a murit prea sfinţitul, plângea noaptea, şi i-a spus: ,,De ce plângi, doar eu n-am murit, ci sunt viu !”

Aflat în Biserica rusă Sfântul Nicolae din Sofia, mormântul arhiepiscopului Serafim este un izvor nesecat de minuni. Ca şi în timpul vieţii, şi după moarte, Vlădica Serafim continuă să-i ajute, plin de dragoste, pe oamenii, nu numai din toate colţurile Bulgariei, dar şi de peste hotare, care aleargă la ajutorul lui.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

 

 

PARTEA A V-A

Minuni săvârşite de arhiepiscopul Serafim după trecerea sa la cele veşnice

Din ziua adormirii întru Domnul a arhiepiscopului Serafim (13/26 februarie 1950), mormântul lui este un izvor nesecat de minuni. Ca şi în timpul vieţii, vlădica Serafim continuă să ajute oamenii din toate colţurile Bulgariei, dar şi de peste hotare, care aleargă la el şi îi cer să mijlocească la scaunul ceresc.

 

Salvarea de la execuţie

O mamă nenorocită a primit pe neaşteptate ajutor minunat din partea arhiepiscopului Serafim despre care mai înainte nu ştia nimic, deoarece în vremea aceea era încă necredincioasă. Ea era profesoară de gimnaziu şi locuia cu unicul ei fiu în oraşul Sliven. În iarna anului 1952, fiul ei P. îşi efectua stagiul militar la graniţa sudică a Bulgariei. În acel an, iarna a fost foarte aspră, geroasă şi cu multă zăpadă. Odată, când tânărul stătea în post, fiind obosit şi îngheţat, a căzut în zăpadă şi a adormit buştean. Tocmai atunci un grup de delincvenţi au violat graniţa, intenţionând să o treacă. Din fericire, soldaţii din detaşamentul lui P. au reuşit să-i prindă. Au căutat santinela şi l-au găsit dormind în post, l-au arestat şi l-au trimis în faţa Tribunalului militar din Sofia.

Din cauza circumstanţelor politice nefavorabile ale vremii, pentru a fi exemplu de învăţătură celorlalţi soldaţi, tribunalul a dat cea mai groaznică pedeapsă - execuţia prin împuşcare. N-a existat nici o posibilitate de recurs. Nenorocita mamă putea doar să se roage să i se dea trupul fiului, ca să nu o lipsească de mângâierea de a merge la mormântul lui. Ea a venit la Sofia şi în fiecare dimineaţă cu groază suna la închisoare, ca să afle dacă a fost executată sentinţa. Într-o noapte, în aşteptarea fără speranţă, a adormit. Deodată i-a apărut în vis un bătrân cu chip de sfânt, care i-a spus: ,,Mamă suferindă, vino la mine la Biserica Rusă şi o să te ajut !” Fără să aştepte răsăritul soarelui, încă prin întuneric a fugit într-acolo, crezând că în vis a văzut chipul vreunui sfânt, a cărui icoană făcătoare de minuni se află în biserică.

După ce a trecut pe la toate icoanele din Biserică, nerecunoscând în nici o icoană chipul pe care l-a visat, s-a întors dezamăgită acasă, crezând că i s-a nălucit. Dar, în noaptea următoare, bătrânul cu chip de sfânt i-a apărut din nou în vis şi i-a spus: ,,Ai fost la Biserica Rusă, dar nu ai coborât la mine. Vino la mine jos şi te voi ajuta”. Uimită, femeia a înţeles că nu este nălucire. A mers iarăşi la Biserica Rusă şi a întrebat dacă se păstrează Istoria 44-2icoane făcătoare de minuni în subsolul bisericii. Pe când cobora în subsol, privirea ei s-a oprit pe portretul arhiepiscopului Serafim. În el l-a recunoscut pe bătrânul cu chip de sfânt, care îi făgăduise în vis că o va ajuta şi a început să i se roage fierbinte.

 

Pictură din cripta unde se află mormântul Sfântului Serafim

 

După o rugăciune lungă, ea a plecat înlăcrimată din criptă. Când a ieşit din biserică, s-a întâlnit în mod neaşteptat cu o veche cunoştinţă, pe care n-o văzuse de multă vreme - un bun prieten şi coleg de studenţie al soţului ei decedat. Între timp, acesta ajunsese cel mai cunoscut avocat din Sofia. Când a aflat de nenorocirea ei, fără să mai piardă nici un minut, s-a dus la Ministerul Apărării, la procurorul militar general. Procurorul a luat legătura cu ministrul-preşedinte de atunci, V. Cervencov, care a fost de acord să schimbe hotărârea de execuţie în închisoare pe viaţă. După câteva luni, la prima amnistie, tânărul a fost eliberat !

Mama lui P., care până atunci fusese atee, a crezut din tot sufletul în Dumnezeu. Pentru a-I mulţumi lui Dumnezeu pentru imensa Sa milostivire, ea a făcut, în curtea Bisericii Ruse, o agapă bogată şi a povestit tuturor despre ajutorul minunat, pe care l-a primit de la vlădica Serafim.

 

Salvarea de la învinuire pe nedrept

Funcţionara E. K. povesteşte: ,,Când o rudă apropiată, foarte credincioasă, mi-a povestit despre izbăvirea minunată a tânărului soldat de la moarte, ascultând-o, nu bănuiam că în acelaşi an, 1952, voi ajunge într-un mare necaz şi că în cea mai grea clipă din viaţa mea voi primi ajutor minunat de la arhiepiscopul Serafim. Iată ce mi s-a întâmplat.

La începutul lunii iulie 1952, pe când mă aflam acasă, fiind bolnavă, am fost anunţată pe neaşteptate de Institutul de Asigurări unde lucram, că trebuie să mă prezint la serviciu în legătură cu revizia financiară a postului meu, care se făcuse în lipsa mea. Am venit la serviciu imediat, unde revizorul mi-a spus că, în urma reviziei efectuate, sunt învinuită de delapidarea unei sume de 4.800.000 de leva. Mai trebuia doar întocmit actul şi eu să-l semnez. Cu sânge rece, revizorul mi-a spus: „Mai întâi voi servi masa şi apoi va trebui să semnezi actul de revizie, pe care-l voi întocmi singur după ce voi mânca”.

Am ieşit din clădire clătinându-mă, dărâmată şi fără putere. Disperată, m-am îndreptat spre centrul oraşului cu gândul să mă arunc sub un tramvai. Deodată, în acest moment de cumpănă, mi-am adus aminte cu claritate minunea făcută de vlădica Serafim cu tânărul militar şi s-a născut în sufletul meu nădejdea că el mă va ajuta. M-am grăbit spre Biserica Rusă, am cerut să cobor în criptă şi acolo m-am rugat cu lacrimi, cerându-i vlădicăi Serafim să descopere nevinovăţia mea. La ora 3 după-amiază, m-am întors cu frică la institut. Însă, revizorul nu s-a prezentat nici în ziua aceea, nici a doua zi. Apoi, am aflat că în timpul prânzului i s-a făcut rău şi a fost dus la spital, unde a murit subit.

În locul lui a fost trimis un alt revizor, mai în vârstă şi cu mare experienţă. El nu a vrut să semneze un act de revizie întocmit de altcineva, ci a dorit să verifice singur de la început totul. După o verificare amănunţită, a constatat că s-a făcut un fals premeditat, anume că documentele altor doi casieri, care delapidaseră suma de 4.800.000 de leva, au fost trecute pe numele meu. S-a întâmplat aşa că, la puţin timp, şi cei doi au murit subit ! Am aflat după aceea că primul revizor a trimis la închisoare mulţi casieri, majoritatea fiind nevinovaţi”.

E. K. îşi încheie istorisirea cu cuvintele: ,,Slavă Domnului şi bineplăcutului lui, arhiepiscopul Serafim, cu rugăciunile căruia Domnul, cu adevărul Lui dumnezeiesc, a învins minciuna omenească !”

 

,,Botează-te şi posteşte !”

Se ştie că mormântul vlădicăi Serafim este vizitat mai ales de elevi şi studenţi. Ei se roagă pentru reuşită la examene şi primesc ajutor minunat, care nu se face simţit doar la examene, ci se reflectă bineplăcut şi în sufletele şi cugetele lor.

Astfel, un student în anul II la medicină vizita adeseori cripta vlădicăi Serafim şi se ruga lui pentru reuşită la examene. El provenea dintr-o familie atee şi nici nu era botezat. Odată, el se ruga acolo ca de obicei. După ce şi-a terminat rugăciunea şi a sărutat piatra de marmură a mormântului, s-a ridicat şi ... l-a văzut pe arhiepiscopul Serafim în faţa lui, ca viu ! Vlădica l-a binecuvântat şi i-a zis: ,,Botează-te şi posteşte !” După aceea a dispărut.

 

Istoria 44-3

Cripta din subsolul Bisericii Sfântul Nicolae din Sofia,
unde se află mormântul Sfântului Serafim

 

Studentul s-a cutremurat până în adâncul sufletului de cele întâmplate. El şi-a chemat o mătuşă din provincie, care era foarte credincioasă, şi a rugat-o să-i fie naşă. A fost botezat în Biserica Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, de la azilul de bătrâni din raionul Kneajevo.

După această întâmplare minunată, el spunea tuturor că nimic nu-i va putea zdruncina credinţa în existenţa vieţii de apoi.

 

Vindecarea unui cancer galopant

Iată ce a povestit I. I., un cântăreţ al corului Bisericii Ruse: „Odată, mă rugam în cripta arhiepiscopului Serafim. Pe când mă aflam acolo, a intrat o femeie în vârstă, cu un chip inteligent. Ea mi-a istorisit ce a pătimit în anul 1988, când i-a apărut o tumoare în gură, care creştea foarte repede. Vorbea şi înghiţea cu greu, şi avea tot timpul dureri mari. În scurt timp, a ajuns să vorbească din ce în ce mai greu şi să nu mai poată să mănânce, în vreme ce durerile deveneau şi mai acute.

A cerut ajutorul multor medici, unul dintre ei fiind un cunoscut profesor universitar, specialist în oncologie. După examinare, el i-a spus deschis că are cancer galopant la limbă şi medicina nu o poate ajuta, fiindcă boala este avansată, cancerul s-a întins aproape în toată cavitatea bucală.

Femeia, care odinioară, pe când trăia în oraşul ei natal Plovdiv, auzise de cazurile neobişnuite de vindecare la mormântul vlădicăi Serafim, a început să meargă în fiecare zi la Biserica Rusă şi să se roage mult la mormântul lui. În cea de-a şasea zi, pe când era singură în criptă, a auzit o voce: ,,Înmoaie lumânarea pe care o ţii în mână în candela de deasupra mea, şi unge cu ulei locul bolnav”.

Uluită de acest răspuns minunat la rugăciunea ei, bolnava a făcut întocmai cum i s-a spus. Spre marea ei mirare, durerea insuportabilă a încetat pe loc. În zilele următoare, ea a continuat să ungă locul bolnav cu untdelemn din candela de deasupra mormântului vlădicăi şi tumoarea a început să se micşoreze încetul cu încetul, iar după o săptămână a dispărut cu desăvârşire !

Vindecată, femeia s-a dus să-l viziteze pe profesor. După ce a examinat-o, emoţionat, el a rugat-o să-i spună cine şi cum a vindecat-o. Atunci, femeia a povestit amănunţit tot ce i s-a întâmplat. Medicul i-a spus că a găsit cea mai corectă metodă de vindecare şi a exclamat bucuros: «Slavă Domnului şi sfântului lui, vlădica Serafim !»”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Minuni săvârşite de arhiepiscopul Serafim după trecerea sa la cele veşnice

Din ziua adormirii întru Domnul a arhiepiscopului Serafim (13/26 februarie 1950), mormântul lui este un izvor nesecat de minuni. Ca şi în timpul vieţii, vlădica Serafim continuă să ajute oamenii din toate colţurile Bulgariei, dar şi de peste hotare, care aleargă la el şi îi cer să mijlocească la scaunul ceresc.

 

Dăruirea unui pruncIstoria 45-2

Familia I. şi M. T. din Sofia şi-au pierdut într-un accident unicul fiu, un băiat de 14 ani. Mama a fost copleşită de durere, fiind nemângâiată, însă tatăl, auzind de grabnicul ajutător al nenorociţilor, arhiepiscopul Serafim, a început să meargă adesea la mormântul lui şi să se roage acolo. Necazul lor era şi mai mare, căci, după părerea medicilor, M. nu mai putea avea copii.

 

Biserica rusă Sfântul Nicolae din Sofia, în subsolul căreia se află mormântul Sfântului Serafim

 

Însă, soţul ei, nădăjduind cu putere în ajutorul arhiepiscopului Serafim, a început să-l roage cu îndrăzneală să ceară pentru ei de la Dumnezeu un fiu. Nădejdea nu i-a fost ruşinată. Spre marea mirare a medicilor, M. a născut un băiat căruia i-a dat numele de Serafim.

Acum (în anul 1990), băiatul are 18 ani şi creşte, spre bucuria părinţilor. Fericitul tată spune adeseori: ,,Aşa de mult m-a ajutat şi continuă să mă ajute sfântul, încât nici nu pot să-mi închipui existenţa mea fără el”.

 

O tânără îşi găseşte tovarăş de viaţă

Văduva unui preot era foarte necăjită pentru faptul că fiica ei nu se căsătorea. Cum aflase de Sfântul Serafim şi minunatele sale mijlociri, a plecat împreună cu fiica ei la mormântul arhiepiscopului, unde s-au rugat fierbinte. Când au ieşit din biserică, ele s-au întâlnit cu un tânăr pe care-l cunoşteau, dar nu-l mai văzuseră de multă vreme. Tânărul s-a bucurat foarte mult de această întâlnire şi, în scurtă vreme, el s-a căsătorit cu fata.

 

,,În cele din urmă, părinţii mei s-au cununat”

Părinţii mei nu erau credincioşi şi până nu demult nici nu erau cununaţi. Acum 2 ani de zile, m-am întors la credinţă şi am înţeles cât de important este ca ei să se cunune ortodox. Am încercat să-i rog să facă acest lucru, dar rugăminţile mele au rămas fără rezultat. Atunci am hotărât să mă rog în taină Sfântului Serafim, iar părinţilor să nu le mai spun nimic privitor la această problemă. Eu mă rugam lui ca ei să se cunune, însă în adâncul sufletului nici eu nu credeam că aceasta se poate întâmpla. În ciuda necredinţei mele, sfântul a făcut o minune: pe neaşteptate, părinţii mei au dorit să se cunune în biserică, iar apoi mama mea s-a apropiat de sfânta împărtăşanie. Din mila lui Dumnezeu, ea a început să meargă regulat la biserică şi să se împărtăşească.

 

Salvarea de la concediere

În anul 1995 se aşteptau disponibilizări în şcoala spitalului oraşului Plovdiv (n.tr.: şcolile de pe lângă spitale au fost înfiinţate în Bulgaria în ultimii ani. Profesorii acestor şcoli predau copiilor care se află la tratament în instituţiile sanitare). Aflând despre aceasta, profesorii, care erau ortodocşi, au scris împreună o scrisoare vlădicăi Serafim, rugându-l să se păstreze şcoala. Mai târziu, am aflat că în cadrul şedinţei Ministerului Învăţământului s-a hotărât desfiinţarea şcolii spitalului oraşului Şumen şi disponibilizarea a două treimi din personalul şcolii din Sofia. Însă, în şcoala din Plovdiv s-a păstrat tot personalul şi această şcoală continuă să existe până în ziua de azi (ianuarie 2000).

 

Un ajutor minunat dat unei familii de emigranţi ruşi

L.V.A., emigrantă rusă, de loc din oraşul Sevastopol, povesteşte: în 1950, tatăl ei a murit, iar în decembrie acelaşi an, ea, împreună cu mama ei, bătrână şi bolnavă de scleroză, au fost expulzate din Iugoslavia. S-au hotărât să meargă în Bulgaria şi au fost arestate chiar de la gară, petrecând prima noapte în Sofia pe o bancă la miliţie. După ce au dat o sumă de declaraţii lămuritoare, a doua zi de dimineaţă au fost lăsate în libertate. Pe stradă, doborâtă de boală şi oboseală, mama lui L.V. a căzut şi s-a lovit rău la cap, astfel că au ajuns la spitalul rus, unde nu au putut rămâne, fiindcă nu aveau posibilitatea de a plăti tratamentul. Au mers la clubul rus, unde au primit ajutor şi au internat-o pe bătrâna mamă pentru 2 săptămâni; în cădere, ea făcuse o comoţie cerebrală.

Cu toate acestea, ele erau nevoite să-şi caute un loc unde să vieţuiască de acum încolo. În acele timpuri, emigranţilor din Iugoslavia nu li se permitea să locuiască în oraşele mari, precum Sofia, Plovdiv, Varna, iar să călătorească în provincie cu mama bolnavă, L.V. îi era peste putinţă. Pe când era cumplit de deznădăjduită, neştiind încotro să apuce, L.V. a cunoscut o rusoaică, mamă a unei monahii şi fostă fiică duhovnicească a arhiepiscopului Serafim. Ea i-a povestit de vlădica cel grabnic ajutător şi despre casa rusă de invalizi din Kneajevo, sfătuind-o să meargă acolo cu mama ei şi cu rugămintea să i se dea ceva de lucru.

Dar, mai întâi de toate, L.V. avea nevoie de o aprobare de la miliţie pentru a locui în Sofia, ceea ce era, în acea vreme, imposibil de obţinut. L.V. nu cunoştea pe nimeni în Sofia, dar şi-a amintit de vlădica Serafim şi a mers la Biserica Rusă, unde s-a rugat sfântului aşa: ,,Sfinte vlădică, ajută-mi să rămân aici şi să-mi găsesc un tovarăş de viaţă”.

Apoi, a mers la miliţie pentru a obţine aprobarea şi acolo a aflat că trebuia să se adreseze unui oarecare M., care era extrem de aspru. L.V. a încercat să dobândească actul necesar de la alţi şefi de birou, dar toţi o trimiteau la M. Înfricoşată, dar rugându-se Sfinţilor Ierarhi Nicolae şi Serafim, a intrat la el, care s-a purtat foarte frumos cu ea, chiar a ajutat-o să-şi procure cele necesare pentru acte, şi i-a dat aprobarea de care avea nevoie. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi mijlocirea vlădicăi Serafim, ea a reuşit să rămână în Sofia şi să meargă la casa rusă de invalizi, unde a găsit un loc potrivit pentru mama ei şi a primit un post de îngrijitoare.

Curând i s-a împlinit şi cea de-a doua rugăminte. Ea l-a cunoscut pe A.A., emigrant rus, fost ofiţer, care era angajat şi el la casa rusă de invalizi, fiind de loc tot din Sevastopol, şi în scurt timp ei s-au căsătorit.

 

Recuperarea unor acte pierdute

L.M. din oraşul Varna povesteşte: în luna iulie 1993, am pierdut o geantă în care aveam actele pentru perfectarea apartamentului de la cooperaţie, cartea de economii cu suma necesară plătirii acestui apartament. Când am descoperit că am pierdut geanta, supărarea mea nu a avut margini (în acele vremuri, pierderea actelor era pedepsită foarte aspru, cel mai adesea cu concedierea). M-am grăbit spre Biserica Rusă la vlădica Serafim, i-am povestit ca unui om viu durerea mea şi l-am rugat fierbinte să se milostivească de mine şi să-mi găsească actele. Apoi am mers la casa de economii să anunţ pierderea cărţii de economii.

Au trecut două zile, timp în care am fost extrem de ocupată şi mă întorceam acasă târziu. Cu toate acestea, nădejdea că cineva mă va anunţa că mi-a găsit actele pierdute nu mă părăsea. A treia zi, femeia de la care închiriasem camera mi-a spus că de două zile mă caută un bărbat care a găsit actele mele. Mai târziu, m-am întâlnit cu acest om cumsecade, care îmi adusese geanta pe care o găsise chiar în acea seară ploioasă, în noroiul străzii.

Toate actele erau întregi. Unele erau deteriorate de ploaie, însă cel mai important document, a cărei refacere era cu neputinţă, era intact. Vrând să-mi arăt recunoştinţa faţă de cel care-mi adusese geanta, i-am dăruit o icoană, iar faţa lui s-a luminat de bucurie. Sunt încredinţată că vlădica Serafim s-a milostivit către mine şi L-a rugat pe bunul Dumnezeu să nu mă părăsească în această vreme de necaz.

 

Izbăviri de religiile păgâne

Vlădica Serafim s-a milostivit şi către un tânăr, care alunecase în mrejele religiilor orientale. Cum s-a petrecut acest lucru ? Băiatul studiase mult religiile şi filozofia orientală şi ajunsese până acolo încât primise din partea duhurilor căzute unele ,,daruri”. El însuşi nu înţelegea cine se află în spatele acestor lucruri. În jurul lui s-a format un grup de tineri, atraşi de aceleaşi religii orientale, şi influenţaţi puternic de tânărul prins în capcana diavolească.

Printre aceşti tineri se afla şi o fată credincioasă, care a reuşit cu timpul să se smulgă din această cursă. Ea împreună cu fratele ei s-au rugat Sfântului Serafim să-l înţelepţească pe acel tânăr şi să-l ajute să-L cunoască pe Dumnezeul cel adevărat. Vlădica a făcut o minune şi l-a izbăvit pe băiat de puterea diavolească: el a crezut în Dumnezeu, s-a botezat şi chiar a devenit student la Facultatea de Teologie.

Tot despre o astfel de minune istoriseşte L.Z.I. din Sofia, care vinde cărţi duhovniceşti. În august 1993, a venit la ea o femeie necunoscută, care i-a cerut scrierile vlădicăi Serafim, povestindu-i cum el i-a salvat fiul. Femeia i-a spus următoarele:

În urmă cu un an şi jumătate, tânărul devenise membru al sectei krishnaiţilor din oraşul Sofia. Orice a încercat mama lui, pentru a-l convinge să termine prietenia cu acei sectanţi, nu a avut nici un efect. După aproape 6 luni de zile, deznădăjduită, ea a început să meargă la mormântul vlădicăi Serafim şi să-l roage să-i salveze fiul. Nefericita mamă nu pierdea nici o ocazie să se roage pentru fiul ei. Şi, dintr-odată, băiatul a încetat să-i mai viziteze pe krishnaiţi. Mai mult, el a început să meargă regulat la biserică şi să citească cărţi ortodoxe. Printre acestea, el a citit cu drag cartea despre Sfântul Serafim şi, plecând în armată, şi-a rugat mama să-i găsească toate scrierile sfântului şi să i le ducă la cazarmă, ca să se îndulcească din cuvintele lui.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008