Patriarhia Moscovei şi serghianismul

- Un eseu de Boris Talantov -

 

Fragment din cartea Sfinţii din catacombele Rusiei

de Ivan Andreev

 

PARTEA I

Introducerea editorilor

Cele două texte care urmează – care sunt, de fapt, două părţi ale unui singur eseu – sunt de o importanţă crucială pentru înţelegerea Bisericii Ortodoxe Ruse sub jugul comunist. Ele au fost scrise de un adevărat mărturisitor al Ortodoxiei, care a murit în închisoare în Uniunea Sovietică în 1971 pentru vina de a fi scris aceste texte şi altele asemenea. Ele sunt prezentate aici ca un răspuns direct la cererea autorului însuşi: ,,Această trădare … trebuie făcută cunoscută tuturor credincioşilor din Rusia şi diaspora, fiindcă o astfel de activitate a patriarhiei … reprezintă un mare pericol pentru toţi credincioşii”. Textele sunt documente de primă importanţă ce dau în vileag, printr-o mărturie directă şi irecuzabilă, trădarea conştientă a Ortodoxiei ruse de către propriii ierarhi.

Ortodoxia rusă de astăzi – trădată de ierarhii săi din Uniunea Sovietică şi reprezentată doar de episcopii liberi din diaspora şi de o fărâmă de credincioşi în ţară şi diaspora – trăieşte în aşteptarea unei restaurări a adevăratei rânduieli bisericeşti, canonice. Aceasta va avea loc, fără îndoială, doar la mult râvnitul sinod al întregii Ortodoxii ruse după căderea regimului comunist, când cei care au păstrat credinţa vor fi adeveriţi.

Pentru această restaurare a adevăratei rânduieli, scrierile lui Boris Talantov vor fi o mărturie nepreţuită. Fiindcă ele sunt scrise de o persoană care a trăit în mod conştient jugul sovietic de la începutul său şi, astfel, ele mărturisesc din interior nu numai despre faptele vieţii Bisericii Ruse din acei ani, dar mai important, despre atitudinea faţă de aceste fapte a credincioşilor ortodocşi. Aceasta a fost cunoscută, mai înainte, într-o oarecare măsură prin intermediul celor care au fugit din Uniunea Sovietică, dar dinăuntrul ţării nu se făcea nimic auzit în afară de propaganda interminabilă a Patriarhiei Moscovei, care încerca să ascundă adevărul şi care a reuşit, într-adevăr, să păcălească generaţii întregi de figuri bisericeşti credule din Occident. Dar acum, ca un apogeu al unui deceniu de proteste, adevăratele atitudini al credincioşilor care au rămas în Rusia au devenit cunoscute.

 

Istoria 44-1Boris Talantov a murit în închisoare în Rusia, în anul 1967. El a fost arestat fiindcă a afirmat că întreaga ierarhie conducătoare a Bisericii Ortodoxe Ruse a fost complicea conştientă ai ateilor militanţi ruşi, că unii au lucrat mână în mână cu ceilalţi. Nu era posibil să-l pedepsească sau să-l facă să tacă pe Boris Talantov printr-o acţiune a ierarhiei bisericeşti: nu putea fi ‘disponibilizat’ un credincios, nici nu i se putea interzice să slujească. Atunci, KGB-ul s-a ocupat de pedepsirea lui: a început prin a-i ucide soţia, apoi l-a atacat pe el însuşi prin subterfugiile ‘aparatului juridic sovietic’ (,,Le remède a pour nous un goût amer et répugnant … ”, de preot George Edelstein, La Voie Orthodoxe, nr. 18)

 

Aşa cum dezvăluie aceste texte, Boris Talantov nu a încetat comuniunea cu Patriarhia Moscovei; chiar dacă simpatiza cu membrii Bisericii Ortodoxe Adevărate (din catacombe) pe care îi cunoştea, cu toate acestea el repetă terminologia standard sovietică, numind această Biserică ,,sectă”. Aici, sigur, putem să nu fim de acord. Fără a-i judeca în treacăt pe cei care au rămas în sânul patriarhiei, totuşi, noi cei din diaspora nu avem ce să facem decât să vedem că soluţia actualei crize a Patriarhiei Moscovei – care este, în realitate, culmea trădării din 1927, precum subliniază Talantov – nu poate veni dinlăuntrul patriarhiei exclusiv, ci trebuie să vină din întreaga Biserică Ortodoxă a Rusiei mărturisitoare: credincioşii din catacombe care au rămas fideli testamentelor mitropolitului Iosif şi ale multor episcopi care, în 1927, au declarat că Biserica ,,serghianistă” este schismatică, adevăraţii credincioşi care au rămas în patriarhie; şi Biserica din diaspora.

Despre cea din urmă este greu de crezut că Talantov a putut avea vreo informaţie nepărtinitoare. Apoi, trebuie să ne aducem aminte că aceste documente oferă nu un tablou complet al stării Ortodoxiei ruse de astăzi, ci sunt mai degrabă o voce autentică a credincioşilor ortodocşi din Uniunea Sovietică, şi anume din propria turmă a Patriarhiei Moscovei. Oricum, aceste texte sunt, fără îndoială, câteva din documentele de primă importanţă din care va fi cunoscut, într-o bună zi, ,,tabloul complet” al Ortodoxiei ruse din secolul al XX-lea.

Cele două texte sunt prezentate aici în întregime, fără omisiuni sau adăugiri de vreun fel, aşa cum au fost traduse după manuscrisele ruseşti obţinute în 1968, în Paris, de la o sursă cu totul demnă de încredere, de către preotul Michael Bordeaux de la Centrul pentru studierea religiei şi comunismului. Cele două titluri şi toate parantezele şi sublinierile (cu litere italice) din text sunt cele din original, iar toate notele şi comentariile traducătorilor au fost delimitate ca note de subsol. Textele sunt publicate aici cu permisiunea amabilă a preotului Bordeaux.

 

I. Serghianismul[1], sau adaptarea la ateism

(Aluatul lui Irod)

În Anglia a fost publicată o carte scrisă de Nikita Strove, Creştinii din Rusia contemporană[2], în care el, asemenea altora din Occident, încuviinţează, în general, activitatea patriarhului Serghie, chiar comparându-l cu Serghie de Radonezh şi patriarhul Ermoghen[3]. În Occident, patriarhul Serghie este realmente considerat a fi salvatorul Bisericii Ortodoxe din Rusia. O asemenea evaluare incorectă a activităţii patriarhului Serghie are la bază faptul că cercetătorii occidentali nu cunosc faptele şi manifestările subterane ale vieţii Bisericii Ortodoxe Ruse. Temeliile profundei crize ecleziastice care a fost dezvăluită acum au fost puse tocmai de patriarhul Serghie.

În apelul său către credincioşi din 19 august 1927[4], mitropolitul Serghie a expus noile baze ale activităţii administraţiei bisericeşti, care chiar la acea vreme au fost numite de E. Iaroslavski[5] o ,,adaptare” la realitatea atee a Uniunii Sovietice. ,,Adaptarea” consta, înainte de toate, într-o falsă separare a tuturor nevoilor duhovniceşti ale omului în nevoi exclusiv religioase şi nevoi socio-politice. Biserica urma să satisfacă nevoile exclusiv religioase ale cetăţenilor Uniunii Sovietice, fără a se atinge de cele socio-politice, care urmau să fie rezolvate şi satisfăcute de ideologia oficială a CPSU[6].

Potrivit acestui apel, activitatea socio-politică a fiecărui credincios trebuia să fie îndreptată către construirea unei societăţi socialiste sub conducerea partidului comunist. În dezvoltarea sa ulterioară, această adaptare a dus la teoria teologilor sovietici, conform căreia organizarea comunistă a societăţii este singura fericită şi dreaptă, una pretins indicată chiar de Evanghelie. În acelaşi timp, nu era permisă nici o critică la adresa ideologiei, legilor sau acţiunilor oficiale ale autorităţilor.

Orice acuzaţie împotriva acţiunilor autorităţilor civile sau orice îndoială în ce priveşte corectitudinea ideologiei oficiale era considerată abatere de la activitatea pur religioasă şi contra-revoluţie. Administraţia Bisericii condusă de mitropolitul Serghie nu numai că nu a apărat credincioşii şi clerul, care erau trimişi în lagărele de concentrare fiindcă acuzau autorităţile civile de samavolnicie şi violenţă, ci chiar şi-a ridicat ea însăşi glasul, cu slugărnicie de sclav, pentru condamnarea unor astfel de persoane, ca fiind contra-revoluţionare.

În esenţă, adaptarea la ateism a reprezentat o unire maniacală a dogmelor şi riturilor creştine cu vederile socio-politice ale ideologiei oficiale a partidului comunist. Practic, întreaga activitate religioasă era redusă la riturile exterioare. Biserica propovăduită de acei clerici care ţineau cu stricteţe la adaptare era cu totul izolată de viaţa comunităţii şi, prin urmare, nu avea nici o influenţă asupra celor care intrau în contact cu ea. Ca o consecinţă a acestui fapt, viaţa intelectuală, socială şi de familie a credincioşilor şi creşterea generaţiei mai tinere rămânea în afara influenţei Bisericii. Acest lucru ascundea primejdii mari pentru Biserică şi credinţa creştină.

Cineva nu se poate închina lui Hristos şi, în acelaşi timp, în viaţa socială şi de familie să spună minciuni, să facă ceea ce este nedrept, să folosească violenţa şi să viseze la un rai pământesc. Apoi, adaptarea la ateism a culminat în învăţătura eretică a lui H. Johnson cu privire la o nouă religie, care, în opinia lui, urma să ia locul religiei creştine şi să fie o sinteză a creştinismului şi marxism-leninismului (a se vedea H. Johnson, Creştinism şi comunism, Moscova, 1957)[7]. Astăzi, absurditatea teoriei lui H. Johnson este evidentă.

Apelul mitropolitului Serghie din 19 august 1927 a făcut o impresie dureroasă asupra tuturor credincioşilor, ca o ploconire în faţa autorităţilor atee. Unii s-au împăcat cu acest apel socotindu-l un rău inevitabil, în timp ce alţii l-au condamnat public cu hotărâre. O parte dintre episcopi şi credincioşi s-au separat de mitropolitul Serghie. Episcopii care au condamnat apelul mitropolitului Serghie au fost curând arestaţi şi trimişi în lagăre de concentrare, unde au murit. Credincioşii de rând care s-au separat au format o sectă aparte, numită Biserica Ortodoxă Adevărată, care chiar de la începutul formării ei până în vremea de acum a fost proscrisă.

Ateii contemporani influenţi consideră adaptarea ca fiind o modernizare a religiei, care este utilă din punct de vedere politic pentru partidul comunist şi inofensivă pentru ideologia materialistă. ,,Aceasta (adaptarea – adăugarea noastră, B.T.) este una din căile către pieirea religiei” (periodic, Science and Religion[8], nr. 12, 1966, p. 78).

Multe persoane, atât dintre noi, cât şi din Occident, au socotit şi socotesc apelul mitropolitului Serghie ca o declaraţie făcută de administraţia Bisericii sub constrângere, cu scopul de a apăra parohiile şi clerul în timpul despotismului lui I. Stalin. Dar acest lucru este fals. Partidul comunist a văzut în acest apel slăbiciunea Bisericii, entuziasmul noii administraţii bisericeşti de a îndeplini fără rezerve orice fel de instrucţiuni ale autorităţii civile, o uşurinţă de a-i abandona samavolniciei autorităţilor, sub masca de contra-revoluţionari, pe acei clerici care îndrăzneau să le acuze de tiranie şi violenţă.

Iată cum a evaluat E. Iaroslavski acest fenomen în 1927: ,,Cu religia, chiar dacă episcopul Serghie ar fi împodobit-o cu orice veşmânt lumesc aţi vrea, cu influenţa religiei asupra maselor de muncitori, vom duce război, aşa cum vom duce război cu orice religie, cu orice biserică” (E. Iaroslavski, Despre religie, Moscova, 1957, p. 155).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008

 

 

 

PARTEA A II-A

În mod obiectiv, acest apel (a se vedea documentul original) şi activitatea ulterioară a mitropolitului Serghie reprezentau o trădare a Bisericii. De la sfârşitul anului 1929 până în iunie 1941 au avut loc închideri în masă şi distrugeri barbare de biserici, arestări şi condamnări date de Troika[9] şi procese secrete ale fiecărui cleric în parte, cei mai mulţi dintre ei fiind pur şi simplu exterminaţi fizic în lagărele de concentrare.

În 1930, Papa Pius al XI-lea a apărut înaintea opiniei publice mondiale cu un protest împotriva persecuţiei creştinilor în Uniunea Sovietică. Cum a reacţionat mitropolitul Serghie ? În Catedrala Botezul Domnului din Moscova, ţinând o cruce în mâini, el a declarat că nu exista nici o persecuţie a credincioşilor şi organizaţiilor lor în Uniunea Istoria 45-1Sovietică şi nu a existat niciodată vreuna. Potrivit asigurărilor sale, clericii şi credincioşii ca persoane particulare erau judecaţi nu pentru credinţă, ci pentru manifestări contra-revoluţionare împotriva regimului sovietic. O asemenea declaraţie nu era numai o minciună cumplită, ci şi o trădare mârşavă a Bisericii şi credincioşilor. Prin această declaraţie, mitropolitul Serghie a acoperit crimele monstruoase ale lui I. Stalin şi a devenit o unealtă supusă în mâinile sale.

 

Mitropolitul, şi mai târziu patriarhul, Serghie Stragorodski în 1937. Pictură de Pavel Korin

 

Ar trebui notat că, deşi majoritatea episcopilor l-au recunoscut în 1927 pe mitropolitul Serghie drept conducătorul lor, în activitatea lor, ei nu s-au supus ,,Apelului” şi au acuzat cu dârzenie, în predicile lor, samavolnicia, nelegiuirea şi cruzimea autorităţilor civile, chemând poporul să-şi apere cu hotărăre credinţa şi ajutându-i pe cei prigoniţi. În consecinţă, pentru predicile lor, ei au fost trimişi îndată în lagăre de concentrare şi au pierit acolo. Desigur, mulţi clerici şi credincioşi erau trimişi în lagăre fără nici un motiv, ca elemente potenţial periculoase. În aceste circumstanţe, o declaraţie curajoasă a mitropolitului Serghie în apărarea dreptăţii şi credinţei ar fi avut o mare însemnătate pentru soarta Bisericii Ortodoxe Ruse, tot aşa cum lupta curajoasă pentru credinţă şi dreptate a cardinalului Wyszynski a avut o mare importanţă pentru Biserica Poloneză la sfârşitul anilor ’1940.

Şi ce a salvat mitropolitul Serghie prin adaptarea şi minciuna sa cumplită ? La începutul celui de-al doilea război mondial, în fiecare regiune, din mai multe sute de biserici rămăseseră 5 sau 10, majoritatea preoţilor şi aproape toţi episcopii (cu excepţia câtorva care au colaborat cu autorităţile ca mitropolitul Serghie) au fost muceniciţi în lagărele de concentrare. Astfel, mitropolitul Serghie, prin adaptarea şi minciunile sale, nu a salvat pe nimeni şi nimic, cu excepţia propriei persoane. În ochii credincioşilor, el şi-a pierdut toată autoritatea, dar în schimb a câştigat bunăvoinţa ,,părintelui popoarelor”, I. Stalin.

Majoritatea bisericilor care au rămas nu l-au recunoscut pe mitropolitul Serghie.

Rolul mitropolitului Serghie în restituirea bisericilor în timpul celui de-al doilea război mondial este în mare măsură exagerat în occident şi, în particular, în cartea lui N. Strove. Evident, acesta vorbeşte ignorând multe manifestări şi fapte subterane din viaţa Bisericii în Uniunea Sovietică.

Apelul mitropolitului Serghie din 22 iunie 1941, către cetăţenii credincioşi ai Uniunii Sovietice, era primit de adevăraţii credincioşi ca o nouă ploconire în faţa regimului despotic şi o nouă trădare a intereselor Bisericii. Toţi credincioşii din Rusia au considerat şi consideră cel de-al doilea război mondial ca fiind revărsarea mâniei lui Dumnezeu pentru nemăsurata nelegiuire, impietate şi prigonire a creştinilor care au avut loc în Rusia de la începutul revoluţiei din octombrie. Prin urmare, a nu aminti poporului şi guvernării de aceasta într-un ceas al încercărilor teribile, a nu chema poporul la pocăinţă, a nu cere numaidecât restituirea bisericilor şi reabilitarea tuturor cetăţenilor Uniunii Sovietice condamnaţi pe nedrept a fost un mare păcat, o mare impietate. Mitropolitul Serghie s-a dovedit din nou a fi o unealtă supusă a regimului ateu, care dorea în acel moment să folosească sentimentele religioase ale cetăţenilor săi pentru propriile scopuri, făcând cât mai puţine concesii cu putinţă de la ateism.

Restituirea bisericilor în limite înguste era politica statului lui I. Stalin, şi nu rezultatul activităţii mitropolitului Serghie. În acea vreme, în popor şi armată se vorbea deschis despre schimbările fundamentale din regulamentele interne din ţară. Poporul nădăjduia că imediat după terminarea războiului se va declara libertatea de ocupaţie şi, în particular, desfiinţarea gospodăriilor colective, libertatea partidului, şi libertatea conştiinţei. Deschiderea bisericilor era osul pe care I. Stalin îl arunca unui popor istovit de război şi foame. Într-adevăr, deschiderea bisericilor a avut loc sub controlul securităţii statului. Şi aceste organe căutau adesea preoţi printre cei care rămăseseră în libertate sau fuseseră eliberaţi din închisoare.

În Ucraina de Vest, au existat cazuri când preoţii au refuzat să slujească în bisericile aflate sub păstorirea mitropolitului Serghie şi, mai târziu, a patriarhului Alexie[10], şi aceleaşi organe i-au trimis pe aceşti preoţi în lagăre de concentrare. În multe regiuni, patriarhia le-a interzis episcopilor să ia parte în vreun fel la deschiderea bisericilor. Au existat cazuri când noii episcopi, sub un pretext sau altul, chiar s-au opus deschiderii bisericilor şi atribuirii de parohii preoţilor care fuseseră închişi. Restabilirea vieţii bisericeşti era incompletă, exterioară şi temporară. Din 1949, partidul comunist a început să-şi schimbe treptat atitudinea, făcând noi presiuni asupra Bisericii.

Astfel, deschiderea bisericilor în limite înguste nu era opera mitropolitului Serghie sau a patriarhului Alexie, ci mai degrabă această deschidere a fost făcută chiar de regimul ateu, sub presiunea oamenilor simpli, în scopul de a-i linişti.

Patriarhul Serghie, şi mai târziu patriarhul Alexie, a adunat şi a numit noi episcopi care – spre deosebire de cei dinaintea lor care, ca o regulă, au pierit în lagărele de concentrare (au existat bineînţeles excepţii) – erau supuşi patriarhiei şi digeraseră bine aluatul lui Irod, adică adaptarea în faţa puternicilor acestei lumi. Iată, de exemplu, cum formula adaptarea Episcopul Vladimir de Kirov, în predica sa din 28 mai 1967: ,,Trebuie să ne adaptăm noi înşine la noile condiţii şi circumstanţe de viaţă, asemenea unui mic curs de apă care, atunci când întâlneşte în calea sa o piatră, o ocoleşte. Trăim împreună cu ateii şi trebuie să ţinem seama de ei şi să nu facem nimic care să-i nemulţumească”.

Este interesant că lui B.V. Talantov i s-a spus aproape acelaşi lucru de KGB[11], pe 14 februarie 1967: ,,Tu – a spus agentul KGB, adresându-se lui Talantov – ceri ca toate bisericile închise să fie deschise; dar tu trăieşti împreună cu ateii şi trebuie să ţii seama de dorinţele lor, iar ei nu doresc ca bisericile să fie deschise”.

În Biserica Sfântul Serafim din Kirov, pe 20 ianuarie 1966 – ziua prăznuirii Sfântului Ioan Botezătorul – un preot a spus în predica sa: ,,Ioan Botezătorul ne-a învăţat pe toţi un lucru foarte simplu: supuneţi-vă autorităţilor în toate”. Din aceste cuvinte este evident că noul episcop, însuşindu-şi adaptarea la ateism, a devenit o unealtă docilă în mâinile regimului ateu şi acest fapt este consecinţa cea mai dezastruoasă pentru Biserică a îndelungatei activităţi a mitropolitului, şi mai apoi patriarhului, Serghie.

Adaptarea la regimul ateu a fost expusă cu limpezime şi precizie în cartea Adevărul despre religie în Rusia, publicată sub oblăduirea patriarhului Serghie, în ultimii ani de viaţă, cu participarea mitropolitului (acum patriarh) Alexie şi a mitropolitului Nicolae[12].

În această carte, patriarhul Serghie şi mitropoliţii Alexie şi Nicolae afirmă categoric că nu a existat nicicând vreo persecuţie a creştinilor în Uniunea Sovietică, iar informaţiile din presa occidentală despre aceste persecuţii sunt invenţii răutăcioase ale duşmanilor regimului sovietic, deoarece, între anii 1930-1941, episcopii şi preoţii au fost condamnaţi de tribunalele sovietice exclusiv pentru activitatea lor contra-revoluţionară, şi însăşi administraţia Bisericii din acea perioadă a fost de acord ca ei să fie condamnaţi.

Minciuna cumplită cuprinsă în aceste afirmaţii se vede din faptul că foarte mulţi preoţi care au fost executaţi sau au murit în lagărele de concentrare în vremea lui I. Stalin au fost reabilitaţi în timpul lui N.S. Hruşciov. Cei mai curajoşi luptători pentru adevăr şi credinţa creştină sunt numiţi în această carte schismatici, ,,politicieni” şi de fapt eretici. Această carte ar trebui anatematisită; va fi o veşnică amintire ruşinoasă a patriarhului Serghie. Şi acum, îndreptăţiţi întru totul, putem numi adaptarea la regimul ateu după numele patriarhului Serghie - serghianism.

A salvat adaptarea (serghianismul) Biserica Ortodoxă Rusă ?

Din ceea ce am expus este limpede că serghianismul nu numai că nu a salvat Biserica Ortodoxă Rusă în timpul despotismului lui I. Stalin, dimpotrivă, a favorizat pierderea libertăţii de conştiinţă autentice şi transformarea administraţiei Bisericii într-o unealtă docilă a regimului ateu.

Refuzul categoric de a se adapta la regimul ateu al cardinalului Wyszynski şi lupta sa fermă pentru adevărul evanghelic şi libertatea conştiinţei au condus la faptul că astăzi, în Polonia, Biserica[13] este independentă de stat şi se bucură de o libertate considerabilă.

Aşadar, nu se poate apăra Biserica printr-o minciună.

Adaptarea înseamnă puţină credinţă, lipsa încrederii în puterea şi pronia lui Dumnezeu.

Adaptarea este incompatibilă cu adevăratul creştinism, fiindcă la temelia ei stă o minciună, slugărnicie faţă de puternicii acestei lumi şi o falsă separare a nevoilor duhovniceşti în pur religioase şi socio-politice. Potrivit învăţăturii lui Hristos, credinţa trebuie să conducă viaţa intelectuală, familială şi socială a fiecărui creştin. ,,Voi sunteţi sarea pământului; voi sunteţi lumina lumii” (Matei 5, 13-14), a spus Hristos ucenicilor Săi. Potrivit cu aceasta, cardinalul Wyszynski spune: ,,În Polonia, Biserica trebuie să pătrundă pretutindeni, în cărţi, şcoli, educaţie, cultura poporului ... pictură, sculptură şi arhitectură, teatru, radio şi televiziune ... viaţa socială şi economică (citat din revista Science and Religion, nr. 1, 1967, p. 63).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 45/noiembrie-decembrie 2008

 

 

 

PARTEA A III-A

II. Participarea secretă a Patriarhiei Moscovei la lupta Partidului Comunist al Uniunii Sovietice împotriva Bisericii Ortodoxe (Criza Administraţiei Bisericii)

,,Adaptarea” introdusă de mitropolitul Serghie a condus la faptul că, începând din anii ‘1960, Patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor au participat în mod secret la toate acţiunile Consiliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse, participare direcţionată către închiderea bisericilor, limitarea răspândirii credinţei şi subminarea ei printre oameni.

Majoritatea episcopilor din perioada 1960-1964 s-au retras din bătălia împotriva închiderii ilegale a bisericilor şi a înlăturării ilegale a preoţilor din parohii. Numeroase plângeri ale credincioşilor către Patriarhia Moscovei, împotriva închiderii bisericilor şi îndepărtării ilegale a preoţilor din parohii, au rămas fără răspuns. Mai mult decât atât, însăşi Patriarhia Moscovei a emis o circulară cu privire la fuzionarea parohiilor care nu aveau suficiente venituri. Ca urmare, multe biserici care nu aveau suficiente venituri au fost închise. Acum, ateii care deţin puterea, împreună cu mitropolitul Nicodim[14], afirmă, bazându-se pe această circulară, că probabil toate bisericile închise în anii 1960-1964 nu aveau suficiente venituri. Această minciună este repetată într-un articol apărut în Pravda de Kirov din 31 mai 1967, intitulat ,,Cu un ochi deschis”.

Unii episcopi, de exemplu episcopul Ioan[15], au închis ei înşişi bisericile şi au înlăturat preoţii vrednici. Toate acestea au devenit cunoscute acum din scrisorile preoţilor moscoviţi N. Eshliman şi G. Yakunin, ,,Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov” şi multe alte materiale. O dovadă incontestabilă că Patriarhia Moscovei a participat în secret la închiderea bisericilor este faptul că nici episcopii (cu câteva excepţii, de exemplu arhiepiscopul Ermoghen, care, în orice caz, a fost înlăturat din scaun de patriarhie), nici Patriarhia Moscovei nu au protestat nicicând nicăieri împotriva închiderii ilegale a bisericilor şi a alungării preoţilor din parohii, dimpotrivă, ei au declarat că, între anii 1960-1964, în Uniunea Sovietică, nu a avut loc închiderea în masă, ilegală, a bisericilor. Potrivit declaraţiilor lor, bisericile au fost închise din lipsă de venituri.

Cu scopul de a limita răspândirea credinţei şi a o submina în popor, episcopii s-au supus necondiţionat tuturor directivelor orale ale autorităţilor care au fost îndreptate către limitarea şi discreditarea credinţei, şi ei au cerut acelaşi lucru preoţilor. Astfel, de pildă, Episcopul Ioan de Kirov le-a spus cu fermitate preoţilor lui că oricare dintre ei nu va împlini necondiţionat directivele autorităţilor va fi oprit de la a mai sluji cele ale preotului. În vreme ce îndeplineau directivele orale ale autorităţilor, episcopii şi preoţii prezentau poporului aceste directive ca şi cum veneau din partea Administraţiei Bisericii şi nu a regimului civil, şi, în mod necanonic, ei demonstrau legitimitatea şi necesitatea lor.

Patriarhia însăşi a emis un număr de circulare care aveau drept scop limitarea şi subminarea credinţei, aşa cum a fost, de exemplu, Circulara nr. 1917, care cerea preoţilor ca o obligaţie oficială să colaboreze la completarea formularelor cu datele personale ale credincioşilor pentru care săvârşeau slujbe particulare la cerere[16]. Toate acestea sunt discutate în detaliu în scrisorile preoţilor moscoviţi, în ,,Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov” şi alte scrisori şi plângeri ale credincioşilor.

Iată măsurile principale luate pentru limitarea şi discreditarea credinţei care au fost îndeplinite de autorităţile Consiliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse, cu participarea clerului:

1. Completarea obligatorie a formularelor cu datele personale ale credincioşilor, înainte de săvârşirea anumitor slujbe la cerere[17];

2. Interzicerea săvârşirii tainelor spovedaniei, împărtăşaniei şi botezului pentru copiii de vârstă şcolară;

3. Alungarea cerşetorilor din biserici şi curţile acestora;

4. Interzicerea credincioşilor de a sta peste noapte în tinda bisericii;

5. Stabilirea timpului pentru săvârşirea slujbelor la cerere în bisericile din satele din regiunea Kirov, pe timpul verii, între orele 22 şi 5 dimineaţa;

6. Interzicerea împărtăşirii şi miruirii bolnavilor acasă fără permisiune specială[18].

Unii episcopi, precum Episcopul Ioan de Kirov, s-au străduit să submineze credinţa din sufletele oamenilor, prin comportamentul lor amoral, faptele nelegiuite şi înclinaţia spre despotism; iar Patriarhia Moscovei, cunoscând comportamentul intolerabil al unor asemenea episcopi din numeroasele plângeri ale credincioşilor, nu numai că nu i-a adus pe aceştia în faţa tribunalelor ecleziastice, dar i-a şi promovat. Astfel de episcopi au înlăturat preoţi vrednici din parohii şi au pus persoane nedemne în locul lor. Toate acestea au condus la coruperea morală a clerului şi la o subminare totală a credinţei în Biserică.

În conformitate cu adaptarea la ateism, ca o regulă, predicile au devenit discursuri scolastice, străine de viaţa cotidiană, pe teme religioase. Din pricina izolării lor în timp şi spaţiu, ele nu îi pot influenţa în nici un fel pe cei care le ascultă. Din astfel de predici lipseşte chiar orice menţionare a unor păcate şi greşeli fundamentale din viaţa contemporană, precum minciuna, linguşirea, destrămarea familiilor, corupţia morală, educarea atee a copiilor, teama servilă în faţa puterii acestei lumi şi nedreptatea.

Patriarhia Moscovei a respins apologetica creştină, lupta ideologică cu ateismul, principiul primordial al activităţii sale, atât înăuntrul cât şi în afara ţării.

O asemenea instruire moral-religioasă din partea Bisericii Ortodoxe Ruse contemporane nu poate interesa generaţia tânără, nici nu poate acţiona pozitiv asupra ei. Aşadar, educaţia moral-religioasă a Bisericii Ortodoxe Ruse este de aşa natură încât nu poate conduce la răspândirea credinţei printre tineri. Numai prin acest fapt existenţa continuă a Bisericii este subminată.

În fiecare dioceză se face simţită o lipsă acută de preoţi chiar pentru puţinele biserici care sunt deschise. Pentru răspândirea credinţei şi întărirea ei, Biserica trebuie să se străduiască să crească numărul preoţilor vrednici din fiecare dioceză, care să fie devotaţi Bisericii şi capabili să răspândească credinţa. Dar episcopii s-au retras cu totul din activitatea de alegere, instruire şi pregătire a generaţiilor de preoţi, fapt prin care au subminat în mod absolut credinţa şi Biserica.

Numărul şcolilor teologice şi numărul celor care studiază în ele este atât de mic, încât nu poate face faţă nici măcar scăderii naturale a numărului de clerici. Educarea şi instruirea din şcolile teologice sunt organizate de aşa natură că cei care termină cursurile lor devin birocraţi în sutane gata să se adapteze circumstanţelor externe prin orice mijloace de dragul dobândirii unei vieţi sigure, uşoare şi neperturbate într-un stat ateu. În ei sunt omorâte lucrurile de căpătâi: idealismul, curajul şi năzuinţa de dreptate. Spiritul seminariilor şi academiilor este adaptarea. În şcolile teologice are loc o recrutare intensă a studenţilor ca agenţi secreţi ai KGB, în special din secţiile academiilor pentru străinătate.

Actualmente, Patriarhia Moscovei şi majoritatea episcopilor participă în mod secret la acţiunile organizate de regimul ateu (Partidul Comunist al Uniunii Sovietice) care sunt îndreptate către închiderea bisericilor, limitarea răspândirii credinţei şi subminarea ei în ţară.

Activitatea Patriarhiei Moscovei în străinătate este dirijată, în primul rând, spre tăgăduirea – prin minciuni şi calomnii neruşinate – a închiderii în masă ilegale a bisericilor, oprimării credincioşilor şi organizaţiilor lor şi măsurilor administrative secrete de subminare a credinţei în Uniunea Sovietică.

În al doilea rând, activitatea patriarhiei are ca scop alterarea pe cât de mult posibil – prin minciună şi înşelătorie – a dezvoltării mişcării creştine în întreaga lume, conducând-o pe o cale greşită şi prin aceasta surpând-o.

Aşa, de exemplu, la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe din Rhodos, Patriarhia Moscovei a propus să se renunţe la apologetica creştină şi la lupta ideologică împotriva ateismului contemporan[19]. Activitatea Patriarhiei Moscovei în străinătate este o trădare conştientă a Bisericii Ortodoxe Ruse şi a credinţei creştine. Ea păşeşte mai departe pe arena lumii ca un agent secret al anti-creştinismului mondial.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 47/ianuarie-februarie 2009

 

 

 

PARTEA A IV-A

Mitropolitul Nicodim trădează Biserica şi pe creştini nu din frică, ci de dragul conştiinţei; astfel, o demascare totală a activităţii trădătoare a Patriarhiei Moscovei şi a lui va însemna sfârşitul carierei sale tenebroase.

Dar a venit timpul pentru dezvăluirea activităţii trădătoare a Patriarhiei Moscovei în străinătate, a sosit ceasul judecăţii pentru mitropolitul Nicodim[20].

O dovadă incontestabilă a activităţii de trădare şi subminare a Patriarhiei Moscovei peste hotare este un eveniment care a avut loc legat de ,,Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov către patriarhul Alexie”. Această scrisoare a fost trimisă în august 1966 de credincioşi patriarhului Alexie. Prin ea, aceştia îşi exprimau sprijinul faţă de scrisoarea preoţilor moscoviţi N. Eshliman şi G. Yakunin şi descriau nenorocirile pe care le-au suferit parohiile din regiunea Kirov ca rezultat al acţiunilor ilegale ale autorităţilor Consiliului de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale Episcopului Ioan de Kirov. Această scrisoare, care vorbeşte despre caracterul samavolnic şi nelegiuirea autorităţilor civile locale şi Administraţiei Bisericii, nu abordează deloc orânduirea socială şi guvernamentală sovietică şi nu are nici un fel de legătură cu organele Securităţii de Stat.

Scrisoarea a fost semnată de 12 credincioşi din regiunea Kirov, care şi-au dat adresele exacte. Opt dintre cei care au semnat scrisoarea erau din oraşul Kirov (odinioară Vyatka). Printre ei se afla autorul scrisorii B.V. Talantov, a cărui semnătură şi adresă era trecută prima. El era binecunoscut patriarhiei şi mitropolitului Nicodim. Trei dintre cei care au semnat erau din oraşul Nolinsk şi unul dintre aceştia, Nicodim Nicolaevici Kamenskikh, era student la seminarul din Odessa. Cel de-al doisprezecelea credincios semnatar era Agripina Dimitrievna Zirianova, o femeie în vârstă din oraşul Belaia Kholunitsa. Ea s-a luptat neîncetat pentru deschiderea Bisericii Tuturor Sfinţilor din oraşul ei, care fusese închisă ilegal în 1962.

Această scrisoare a devenit cunoscută în străinătate şi pe 8 decembrie 1966 Radio BBC a dezvăluit pe scurt conţinutul ei. Cu toate că, în esenţă, scrisoarea nu era o demascare totală a activităţii nedemne a Patriarhiei Moscovei, în străinătate, ea a aruncat o umbră asupra tuturor asigurărilor mitropolitului Nicodim şi ale altora cu privire la bunăstarea Bisericii Ortodoxe Ruse. În mod evident, patriarhia şi KGB-ul au fost deranjate foarte mult de aceasta. Ele au început să acţioneze concomitent şi după un plan stabilit.

Pe 14 februarie 1967, B.V. Talantov a fost convocat la Administraţia KGB din Kirov. Aici, după ce a fost ameninţat la început cu închisoarea, i s-a propus să renunţe la ,,Scrisoarea deschisă” printr-o declaraţie scrisă care putea fi publicată într-unul din cotidiene. Bineînţeles, el trebuia să declare în scris că nu a redactat sau semnat niciodată ,,Scrisoarea deschisă” care devenise cunoscută peste hotare. El a refuzat categoric să facă acest lucru şi a confirmat în scris că era autorul scrisorii care ajunsese să fie cunoscută în străinătate, ca şi al scrisorii către cotidianul Izvestia (primită de ziar pe 19 iulie 1966) şi că era gata să-şi asume responsabilitatea pentru conţinutul acestor scrisori. În acel moment, el nu a înţeles deloc de ce i s-a cerut să renunţe la propria semnătură printr-o declaraţie scrisă care, mai mult, urma a fi publicată într-unul din ziarele centrale. Evenimentele ulterioare au descifrat enigma.

Pe 25 februarie 1967, Radio BBC a prezentat răspunsurile mitropolitului Nicodim la întrebările legate de ,,Scrisoarea deschisă din Kirov”. El a afirmat că scrisoarea este anonimă şi, prin urmare, nedemnă de încredere. Pentru a confirma sinceritatea cuvintelor sale, el şi-a exprimat disponibilitatea de a jura pe Cruce şi Evanghelie. Fără îndoială, numele şi adresa lui B.V. Talantov îi erau binecunoscute din scrisorile anterioare ale acestuia. Atunci, de ce a făcut o asemenea declaraţie riscantă ? S-ar putea crede că el conta pe faptul că celor din Kirov le va fi imposibil să combată în străinătate minciunile sale. Dar evenimentele ulterioare constrâng la a crede că el se bizuia că, prin ameninţări, KGB-ul îi va sili pe credincioşii care semnaseră ,,Scrisoarea deschisă din Kirov” să renunţe la semnăturile lor.

Chiar în momentul în care, la Londra, mitropolitul Nicodim, în măreţia pompoasă a poziţiei sale sociale, se străduia să adeverească printr-un jurământ fals caracterul anonim şi dubios al ,,Scrisorii din Kirov”, la Administraţia KGB din Kirov, lui B.V. Talantov i se propunea – sub ameninţarea cu închisoarea – să renunţe la semnătura sa de pe scrisoare. În mod evident, faptul că aceste evenimente se petreceau în acelaşi timp nu era întâmplător.

Revoltat de minciuna neruşinată a mitropolitului Nicodim, pe 19 martie 1967, B.V. Talantov i-a trimis o nouă scrisoare patriarhului Alexie, în care confirma autenticitatea ,,Scrisorii deschise a credincioşilor din Kirov” şi critica cu asprime acţiunea lipsită de evlavie a mitropolitului Nicodim. El a trimis totodată o copie a scrisorii sale către patriarh la Odessa, prietenului său mai tânăr, N.N. Kamenskikh, care era la acea vreme student în anul II la Seminarul Teologic din Odessa. Prin intermediul N.N. Kamenskikh, această scrisoare şi declaraţia necuviincioasă a mitropolitului Nicodim de la Londra au devenit cunoscute tuturor studenţilor de la Seminarul Teologic din Odessa şi multor locuitori ai oraşului Odessa. Din acest moment încep să aibă loc noi evenimente.

Scrisoarea din 19 martie 1967, a lui B.V. Talantov către patriarhul Alexie, a ajuns la Administraţia KGB din Kirov la sfârşitul lunii martie sau în primele zile ale lunii aprilie, după câte se pare prin intermediul Episcopului Vladimir din Kirov. Imediat după aceasta, cei şapte credincioşi din Kirov care semnaseră scrisoarea au fost chemaţi la consiliul oraşului Kirov, fiecare în parte, pentru interogare. Aici, secretarul consiliului oraşului, A.Y. Ostanina, împreună cu un agent KGB (ultimul nu era prezent în toate cazurile), ameninţa fiecare credincios în parte cu închisoarea dacă va semna orice alt document alcătuit de ,,criminalul politic periculos” Talantov. În pofida tuturor intimidărilor, nici unul din cei interogaţi nu a renunţat la semnătura sa de pe ,,Scrisoarea deschisă”.

Episcopul Vladimir de Kirov a călătorit la Odessa şi pe 12 aprilie l-a vizitat cu un anume motiv pe arhiepiscopul Serghie. Pe 15 aprilie, printr-o scrisoare trimisă la seminar, B.V. Talantov l-a înştiinţat pe prietenul său N.N. Kamenskikh despre interogatoriile credincioşilor din Kirov care semnaseră ,,Scrisoarea deschisă”. Dar N.N. Kamenskikh nu a primit această scrisoare.

Pe 26 aprilie, inspectorul seminarului, Alexandru Nicolaevici Kravcenko l-a convocat pe N.N. Kamenskikh, i-a citit scrisoarea din 15 aprilie a lui B.V. Talantov către el, şi i-a cerut să renunţe în scris la sprijinul dat ,,Scrisorii deschise” a acestuia. N.N. Kamenskikh trebuia fie să nege autenticitatea semnăturii sale (ceea ce însemna că numele şi adresa sa au fost consemnate fără cunoştinţa sa), fie să declare că B.V. Talantov l-a amăgit cumva. A.N. Kravcenko l-a avertizat că dacă nu va da o astfel de declaraţie va fi exclus din seminar. Pentru a-l câştiga de partea sa, Kravcenko a folosit următoarea tactică vicleană. El a spus: ,,Scrie această declaraţie, iar eu nu o voi arăta nimănui. Când vei termina seminarul, ţi-o voi înapoia”.

Dar N.N. Kamenskikh şi-a dat seama de şiretlicul inspectorului şi a refuzat categoric să semneze declaraţia pe care acesta i-o pretindea. În acelaşi timp, el a cerut inspectorului să-i dea scrisoarea lui B.V. Talantov, de vreme ce îi fusese adresată. Inspectorul a refuzat să-i dea scrisoarea şi i-a poruncit să mediteze la soarta sa. Din acest moment a început o bătălie între N.N. Kamenskikh şi conducerea seminarului, care îndeplinea ordinele mitropolitului Nicodim şi ale KGB. Vreme de o lună de zile, întregul seminar a urmărit această bătălie cu deosebit interes. Ar putea fi numit războiul lui Nicodim cel mic cu Nicodim cel mare. Primul era mic atât ca vârstă (24 de ani), cât şi ca poziţie în societate; al doilea era la maturitate (n.r.: 38 de ani) şi avea un rang înalt în Biserică şi societatea sovietică.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 48/martie-aprilie 2009 

 

 

 

PARTEA A V-A

Nicodim Kamenskikh este fiul unui creştin care a fost surghiunit în regiunea Kirov. Lipsurile şi foamea din copilărie şi adolescenţă, suferirea neîncetată de la vârsta de 17 ani a ameninţărilor, jignirilor şi persecuţiilor pentru mărturisirea deschisă a credinţei sale creştine şi-au lăsat amprenta pe N.N. Kamenskikh. El suferă de un ulcer la stomac. De la vârsta de 17 ani, el a slujit ca băiat de altar în biserica din satul Bais din districtul Urzhumsk al regiunii Kirov. La această vârstă, el a apărat cu curaj biserica din sat împotriva închiderii ilegale.

Pentru această cauză, el a călătorit de două ori la Moscova pentru a merge la Consiliul de Afaceri al Bisericii Ortodoxe Ruse (a se vedea scrisoarea lui B.V. Talantov către cotidianul Izvestia din 19 iulie 1966) şi prin aceasta a atras asupra sa furia autorităţilor locale. Când a fost convocat pentru efectuarea serviciului militar la comisia militară din districtul Urzhumsk, la examinarea medicală a refuzat categoric să-şi scoată crucea de la gât şi, din această cauză, a fost trimis pentru examinare medicală la spitalul psihiatric din Kotelnich. După multe încercări şi maltratări, a fost scutit de serviciul militar din pricina bolii (ulcer la stomac), dar nu a fost lăsat în pace.

La începutul anului 1963, autorităţile locale l-au izgonit din satul Bais pe ,,fanaticul” Nicodim şi el a devenit un zilier-sobar fără casă, câştigându-şi existenţa din slujbe ocazionale. Făcând o muncă prea grea pentru starea sănătăţii sale, câştiga 30-40 de ruble pe lună. În această perioadă, miliţia districtului Urzhumsk l-a amendat cu 30 ruble, pe motiv că este ,,parazit”, lipsindu-l astfel de câştigul său pe o lună întreagă. În sfârşit, cu mare greutate, el a găsit de lucru şi s-a înregistrat[21] în oraşul Nolinsk. Dar sărăcia, viaţa dusă rătăcind din loc în loc şi munca excesivă l-au ţintuit pe un pat de spital pentru multă vreme. După toate aceste întâmplări, în 1965, el a reuşit să intre la Seminarul Teologic din Odessa.

De-a lungul întregii sale vieţi, el a văzut în jurul lui şi pe sine însuşi suferind batjocură şi prigoană pentru mărturisirea deschisă a credinţei creştine. Experienţa sa de viaţă l-a convins că adevăraţii credincioşi creştini sunt paria ai societăţii sovietice. El a semnat ,,Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov” nu cu cerneală, ci cu propriul sânge. De aceea, este de înţeles că el nu a renunţat la a sprijini această scrisoare şi că a început să lupte cu curaj pentru dreptate cu Nicodim cel mare, care – dobândind prin adaptarea vicleană un rang înalt, slavă şi bogăţie de la oameni – a păşit pe calea nedreptăţii. În această luptă, Nicodim cel mic şi-a pus toată nădejdea sa în Dumnezeul cel nevăzut, pe când Nicodim cel mare în puterea şi forţa omenească măreaţă văzută.

 

Istoria 49-1

În vremea ,,Scrisorii deschise a credincioşilor din Kirov”, întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse era patriarhul Alexie I (1945-1971), mitropolitul Nicodim Rotov era preşedintele Departamentului pentru Relaţii Externe al Patriarhiei Moscovei, al cărui vice-preşedinte era Episcopul Alexie de Tallinn, cel care avea să fie patriarh al Rusiei între anii 1990-2008. În imagine, de la stânga la dreapta, patriarhul Alexie I, mitropolitul Nicodim, încă doi ierarhi ortodocşi, patriarhul Alexie al II-lea şi doi delegaţi romano-catolici aflaţi în vizită oficială la Moscova, în iulie 1963

 

Presupunând, din tăcerea lui N.N. Kamenskikh, că acesta nu primise scrisoarea sa din 15 aprilie, B.V. Talantov i-a trimis pe 7 mai o nouă scrisoare la seminar, în care îi reproducea conţinutul scrisorii din 15 aprilie. Totodată, el a trimis o scrisoare unui seminarist din anul III, Ivan Ilici Naumov, prieten cu N.N. Kamenskikh, în care îl ruga pe I.I. Naumov să-i comunice lui N.N. Kamenskikh conţinutul scrisorilor sale din 15 aprilie şi 7 mai, în caz că nu le primise, şi de asemenea să-i transmită salutările sale seminaristului Leonid Michadovici Beresnev.

Aceste scrisori au ajuns la seminar nu mai târziu de 12 sau 13 mai şi au fost interceptate de inspectorul A.N. Kravcenko, care nici măcar nu le-a spus destinatarilor despre ele. Din aceste scrisori, el a aflat că I.I. Naumov şi L.M. Beresnev simpatizau cu Nicodim Kamenskikh. Este limpede că inspectorul A.N. Kravcenko verifica toate scrisorile care le erau adresate seminariştilor, la ordinul KGB. Pentru a lămuri problema ,,libertăţii şi secretului corespondenţei”, trebuie precizat că N.N. Kamenskikh, crezând că scrisorile trimise lui Talantov nu ajungeau la el, în mai i-a scris două scrisori lui D.I. Okulov, portarul Bisericii Sfântul Serafim din Kirov, care îl cunoştea bine pe B.V. Talantov. D.I. Okulov nu a primit nici una dintre scrisori. Aceasta înseamnă că cineva care lucra la Biserica Sfântul Serafim verifica, la ordinul KGB, toate scrisorile care soseau la această biserică şi le reţinea la discreţia sa. Astfel, agenţii secreţi ai KGB controlau toată corespondenţa care venea de la seminar, biserici şi credincioşii ,,suspecţi”.

Pe 17 mai, inspectorul A.N. Kravcenko i-a convocat pe I.I. Naumov şi L.M. Beresnev şi le-a cerut să-l convingă pe Nicodim Kamenskikh să scrie o declaraţie prin care să renunţe la semnătura sa din ,,Scrisoarea deschisă”. El le-a spus că, dacă nu-l vor influenţa pe Nicodim în direcţia pe care o dorea, vor fi excluşi din seminar fiind complici ai lui.

Pe 19 mai, Nicodim Kamenskikh i-a dat inspectorului seminarului, A.N. Kravcenko, o declaraţie oficială în care confirma încă o dată autenticitatea semnăturii sale şi faptul că era de acord cu conţinutul ,,Scrisorii deschise a credincioşilor din Kirov”.

Pe 21 mai, inspectorul i-a spus lui Nicodim că trebuie să meargă a doua zi de dimineaţă, pe 22 mai, la sediul KGB din strada Babel nr. 43, la Biroul de Paşapoarte Garbus 3. După ce şi-a notat această adresă, Nicodim Kamenskikh a spus calm că nu va merge la administraţia KGB până când nu va primi o înştiinţare oficială. Răspunsul lui l-a făcut pe inspector să-şi piardă stăpânirea de sine, începând să-i reproşeze lui Nicodim că luptă împotriva patriarhului, fiindcă i-a susţinut pe preoţii moscoviţi. El şi-a încheiat discursul cu cuvintele pline de mânie: ,,Dacă nu părăseşti seminarul de bunăvoie, vei fi dat afară şi îţi va părea rău când vei merge acasă”.

Pe 22 mai, Nicodim a fost chemat la administraţia eparhială şi aici, prin telefon, un oficial al Consiliului pentru Probleme Religioase l-a întrebat de ce nu s-a prezentat la administraţia KGB. El a răspuns că nu se va prezenta acolo până când nu va primi o înştiinţare oficială.

Pe 24 mai, rectorul seminarului i-a luat lui N.N. Kamenskikh livretul militar şi paşaportul, spunându-i că avea să fie expulzat din Odessa. El a replicat că toată vina pentru aceasta o poartă rectorul şi inspectorul.

Pe 29 mai, rectorul şi inspectorul seminarului i-au propus lui Nicodim Kamenskikh să părăsească seminarul ,,la dorinţa sa”. El a refuzat. În aceeaşi seară, consiliul facultăţii l-a exclus din seminar pentru faptul de a nu se fi conformat spiritului seminarului. I s-a înmânat o hârtie în care se afirma că este transferat în prima categorie din clasa a treia şi un certificat de exmatriculare. Pe 19 iunie, el a trimis o declaraţie din Kirov către patriarh în care confirma încă o dată asentimentul său la ,,Scrisoarea deschisă” şi cerea să i se permită să-şi continue studiile în clasa a treia.

Pe 20 iunie, miliţia oraşului Nolinsk a refuzat să-l înregistreze ca domiciliind la reşedinţa sa de mai înainte şi el a devenit din nou un cerşetor fără casă. Dar bătălia încă nu se sfârşise. Pe 20 mai, patru dintre persoanele care semnaseră ,,Scrisoarea deschisă” au trimis o declaraţie patriarhului, prin care protestau împotriva mărturiei mincinoase de peste hotare a mitropolitului Nicodim.

În aprilie, A.D. Zirianova din oraşul Belaya Kholunitsa (cea de-a 12-a semnatară a ,,Scrisorii deschise”) a fost închisă într-un ospiciu, din care a scos-o sora ei.

Pe 31 mai, în cotidianul Pravda de Kirov a fost publicat articolul ,,Cu vizorul deschis”, al lui S. Liubovikov, plin de calomnii şi ameninţări la adresa autorului ,,Scrisorii deschise”, B.V. Talantov.

Toţi cei care au semnat ,,Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov” au fost supuşi ameninţărilor şi măsurilor represive, dar nu au renunţat la semnătura sau asentimentul lor la ,,Scrisoarea deschisă”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 49/mai-iunie 2009 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Aşadar, ,,Scrisoarea deschisă a credincioşilor din Kirov către patriarhul Alexie” difuzată de BBC pe 8 decembrie 1966; declaraţia mitropolitului Nicodim din diaspora cu privire la anonimitatea şi neautenticitatea acestei scrisori difuzată de BBC pe 25 februarie 1967; presiunea ulterioară exercitată de organele Securităţii de Stat (KGB) şi de conducerea Seminarului Teologic din Odessa asupra celor care au semnat această scrisoare, cu scopul de a-i sili să renunţe la semnăturile lor; în sfârşit, susţinerea fermă de către ei a acestei scrisori, în ciuda ameninţărilor şi măsurilor represive – toate acestea constituie dovezi incontestabile ale activităţii trădătoare din străinătate a Patriarhiei Moscovei şi colaborarea ei secretă cu ateii ce deţin puterea.

Documentele care confirmă acestea sunt următoarele:

 

1. Înregistrarea emisiunii radiofonice BBC din 25 februarie 1967;

2. Scrisoarea lui B.V. Talantov către patriarh din 19 martie 1967;

3. Declaraţia lui N.N. Kamenskikh adresată inspectorului Seminarului Teologic din Odessa din 19 mai 1967;

4. Scrisoarea unui grup de credincioşi din Kirov către patriarhul Alexie din 20 mai 1967;

5. Declaraţia lui N.N. Kamenskikh adresată patriarhului Alexie din 19 iunie 1967;

6. O copie autentificată a certificatului de exmatriculare a lui N.N. Kamenskikh din Seminarul Teologic din Odessa din 29 mai 1967;

7. Articolul ,,Cu vizorul deschis”, al lui O. Liubovikov, apărut în cotidianul Pravda de Kirov pe 31 mai 1967.

 

Istoria 50-1

Patriarhul Alexie I al Moscovei şi întregii Rusii (1945-1971)

 

Adaptarea la ateism inculcată de mitropolitul Serghie s-a încheiat cu trădarea Bisericii Ortodoxe Ruse de către mitropolitul Nicodim şi alţi reprezentanţi oficiali ai Patriarhiei Moscovei în străinătate. Această trădare, dovedită indiscutabil de documentele citate, trebuie să fie făcută cunoscută tuturor credincioşilor din Rusia şi de peste hotare, fiindcă o astfel de activitate a patriarhiei, bazată pe colaborarea cu KGB, reprezintă un pericol enorm pentru toţi credincioşii. Pe drept cuvânt, conducătorii atei ai poporului rus şi prinţii Bisericii s-au adunat întru una asupra Domnului şi asupra Unsului Lui (Psalmi 2, 1).

Învinuirea prinţilor Bisericii de trădare de către întregul popor va conduce în mod inevitabil la o criză a administraţiei Bisericii, dar nu la vreun fel de schismă, precum susţin unii răuvoitori ai Bisericii, ca şi poporul care îi urmează inconştient[22].

Credincioşii trebuie să curăţească Biserica de falşii fraţi şi falşii păstori (episcopii şi preoţii trădători) potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel: ,,Scoateţi afară pe cel rău dintre voi înşivă” (I Corinteni 5, 13). Numai după o astfel de curăţenie este posibilă o regenerare adevărată a Bisericii.

Mulţi credincioşi adevăraţi din Rusia s-au rugat fierbinte lui Dumnezeu ca El să le dezvăluie fapte care să adeverească fără putinţă de tăgadă trădarea secretă a episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse, dacă aceasta există. Acum, prin mila lui Dumnezeu, aceste fapte sunt divulgate tuturor celor care pot cu adevărat să le audă şi le vadă.

În urmă cu 100 de ani, stareţii de la Optina au prevestit că va veni o vreme când, în Rusia, vor fi episcopi lipsiţi de evlavie. Acum a venit acea vreme. Însă credincioşii nu trebuie să se împrăştie pe la casele lor din pricina corupţiei şi trădării episcopilor, şi să organizeze grupări distincte, ci păstrând mai degrabă unitatea, trebuie ca întreg poporul să-i învinuiască pe falşii păstori corupţi şi să curăţească Biserica de ei.

August 1967

B.V. Talantov

 

* * *

 

Epilog

Calomniile şi ameninţările au avut un efect jalnic asupra soţiei lui B.V. Talantov, Nina Agafangelovna Talantova. Ca urmare a încercărilor dureroase şi suferind deja de multă vreme de hipertensiune, ea a avut un atac de cord pe 7 septembrie şi a încetat din viaţă pe 16 decembrie 1967.

Agripina Dimitrievna Zirianova, cea de-a 12-a semnatară a ,,Scrisorii deschise”, a murit în spital pe 27 decembrie 1967. Ameninţările i-au grăbit moartea. Toţi cei care au semnat ,,Scrisoarea deschisă” au pătimit într-un grad sau altul, dar nu au renunţat la semnătura lor.

Prin ucazul patriarhului Alexie din 6 iunie 1967, inspectorului Seminarului Teologic din Odessa, A.N. Kravcenko, i-a fost acordat Ordinul Prinţul Vladimir, clasa a II-a (a se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 8, 1967).

Prin decretul patriarhului şi al Sfântului Sinod din 4 aprilie 1967, rectorul Seminarului Teologic din Odessa, arhimandritul Teodosie, a fost ridicat la rangul de episcop. Prin decretul Sfântului Sinod din 7 octombrie 1967 (a se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 8, 1967), Episcopul Vladimir de Kirov a fost numit episcop de Berlin şi exarh pentru Europa Centrală, iar prin ucazul patriarhului Alexie din 20 octombrie 1967 a fost ridicat la rangul de arhiepiscop (a se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 11, 1967).

30 martie 1968

B.V. Talantov

 

CONCLUZIA EDITORILOR: Pe 12 iunie 1969, Boris Talantova fost arestat şi pe 3 septembrie a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru ,,activităţi anti-sovietice”. A murit în închisoare pe 4 ianuarie 1971.

Şi în acest fel s-ar părea – după cum judecă lumea – că triumfă răul. Boris Talantov şi curajoşii lui fraţi întru mărturisire sunt prigoniţi, pătimesc şi mor; în timp ce pentru mitropolitul Nicodim nu numai că nu a venit ,,ceasul judecăţii”, ci statutul său pare că este încă în creştere. Patriarhia Moscovei câştigă mai mult prestigiu şi un nou aliat prin patronajul acordat ,,autocefaliei” Mitropoliei Americane (OCA). Iar creştinii ortodocşi din America nici măcar nu-şi închipuie că au devenit complici pasivi ai unui program diabolic de trădare şi anti-creştinism în numele Ortodoxiei.

Dar răul triumfă doar în ochii oamenilor cu puţină credinţă. ,,Biserica nu poate fi apărată printr-o minciună”. Adevăraţii creştini ortodocşi ai acestor vremuri din urmă sunt învinşi sub toate aspectele: batjocoriţi de lume şi de trădătorii Ortodoxiei, dispreţuiţi, prigoniţi. Şi totuşi sunt de neînvins în privinţa unui lucru: ei stau în adevăr. Şi în acest fel, deoarece Dumnezeul nostru este Adevărul, biruinţa lor primordială este sigură. Însă, fie ca ,,ceasul judecăţii” să vină curând pentru trădătorii Ortodoxiei !

(Într-adevăr, mitropolitul Nicodim a murit subit în 1978, la Roma, în timpul unei audienţe la Papa Ioan Paul I, pur şi simplu în braţele papei, şi primele rugăciuni pentru odihna sufletului său au fost săvârşite de clerul romano-catolic. Moartea sa neaşteptată printre cei străini de Ortodoxie, şi care încearcă să atragă cu adevărat Biserica Ortodoxă spre o nouă ,,unire” falsă, poate fi socotită de adevăraţii creştini ortodocşi doar ca o dovadă a trădării Ortodoxiei de către mitropolitul Nicodim).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 50/iulie-august 2009 



[1] Serghianism: Sergievshchina. Acest cuvânt nu se poate traduce întocmai în engleză, dar înseamnă ceva de genul ,,problema serghianistă”, cu o conotaţie peiorativă.

[2] Londra, 1967; ediţia originală în limba franceză: Les Chretiens en U.R.S.S., Paris, 1963. Nikita Strove este un intelectual rus al şcolii de la ,,Paris” şi actualul editor al periodicului Vestnik, al Mişcării creştine a studenţilor ruşi.

[3] Sfinţi ruşi renumiţi din secolele XIV şi XVI.

[4] Apelul (Declaraţia) mitropolitului Serghie a fost, în realitate, emisă pe 16/29 iulie 1927, dar a fost publicată pentru prima oară în ziarul sovietic oficial Izvestia pe 19 august.

[5] Conducătorul Ligii ateilor militanţi, responsabil cu propaganda şi activităţile anti-religioase dirijate de regimul sovietic.

[6] Partidul Comunist al Uniunii Sovietice.

[7] Hewlett Johnson, faimosul ,,vicar roşu de Canterbury”, un apologet ,,creştin” al comunismului, a scris cartea sa în limba engleză, sub titlul Creştinii şi comunismul (Londra, 1956). Faptul că autorităţile sovietice au tradus şi tipărit imediat această carte la Moscova dezvăluie că ele nu se opun în totalitate ,,religiei” – nu unei forme comuniste a religiei !

[8] Un periodic sovietic oficial anti-religios de frunte.

[9] Troika: un comitet alcătuit din trei oficiali ai poliţiei secrete care îşi condamnau victimele, fără audiere sau drept de apel.

[10] N.tr.: Este vorba de patriarhul Alexie I, care i-a urmat patriarhului Serghie Stragorodski (mitropolit şi locum tenens între 1926-1943 şi patriarh între 1943-1944) la conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse. El a fost patriarh între anii 1945-1971.

[11] Securitatea statului - Poliţia Secretă, cunoscută anterior sub iniţialele NKVD, CHEKA şi iniţial GPU.

[12] Mitropolitul Nicolae de Krutitsk, apărător notoriu al Patriarhiei Moscovei şi regimului sovietic, în străinătate, după cel de-al doilea război mondial. Mai târziu, el a căzut în dizgraţie şi a murit în circumstanţe misterioase în 1961.

[13] Adică, Biserica Romano-Catolică, care este dominantă în Polonia. N.tr.: Fireşte, aceasta era opinia lui Talantov în momentul scrierii acestui articol. Istoria recentă a demonstrat contrariul, a se vedea articolul Martie 2007. Din culisele colaborării Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea.

[14] N.tr.: Este vorba de mitropolitul Nicodim (Rotov) de Leningrad şi Novgorod (1929-1978), cel care a murit în braţele Papei Ioan Paul I (care a domnit ca papă vreme de 33 de zile, între Papa Paul al VI-lea (1963-1978) şi Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005)).j

[15] De Kirov; a se vedea mai jos.

[16] Treby: botezuri, înmormântări etc.

[17] Această regulă importantă este parte a sistemului general de teroare, care încă domneşte în Uniunea Sovietică pentru credincioşi. Aceste formulare sunt trimise de autorităţile locale la locurile de angajare etc, iar credinciosul care îndrăzneşte să ceară săvârşirea unui botez, înmormântări sau altei slujbe descoperă în scurt timp că este concediat şi marginalizat de societate.

[18] La câteva luni după ce a fost scris acest text, această regulă era tradusă în practică în cazul soţiei muribunde a lui Talantov, precum spune însuşi Talantov în ,,Plângere către Procurorul General al Uniunii Sovietice” din 26 aprilie 1968 (textul englez apare în revista ,,Religia în zonele dominate de comunism”, 15/31 august 1968): ,,În ziua morţii sale, doream să i se facă sfântul maslu, aşa cum şi-a dorit. Dar protopopul singurei biserici ortodoxe rămase deschise din oraşul Kirov, cea a Sfântului Serafim, mi-a spus că autorităţile locale interziceau ca această sfântă taină să fie săvârşită în case. Această situaţie jalnică demonstrează că ortodocşii din oraşul Kirov sunt lipsiţi în zilele noastre chiar de acele drepturi care le erau date de I.V. Stalin”.

[19] Aceasta a avut loc în 1961. Problema ateismului şi a mijloacelor de luptă împotriva lui se afla pe ordinea de zi a acestei conferinţe, dar la obiecţia mitropolitului (pe atunci arhiepiscop) Nicodim chestiunea a fost abandonată.

[20] Aici, Talantov pare să exprime mai degrabă nădejdea fierbinte a multor oameni aflaţi în ,,clandestinitate” ideologică în Uniunea Sovietică, decât un eveniment iminent. Acest lucru este întărit de raportul unui student ortodox rus din America despre o întâlnire a membrilor ,,Mişcării democratice” larg răspândite, la care el a avut privilegiul rar de a participa, la începutul anului 1970, în Leningrad. Unii dintre cei prezenţi şi-au exprimat opinia cu privire la ,,autocefalia” care tocmai fusese acordată Mitropoliei Americane de către Patriarhia Moscovei. Atitudinea lor a fost rezumată de un membru care – menţionând că protestele făţişe faţă de patriarhie deveneau în sfârşit evidente în Uniunea Sovietică – i-a criticat aspru pe ,,americanii naivi” în acest fel: ,,Ce faceţi voi, americanii ?! Vreme de 50 de ani noi am încercat să diminuăm aici autoritatea populară a tuturor agenţiilor guvernamentale de genul Patriarhiei Moscovei, şi voi, în condiţii de libertate, distrugeţi toată munca noastră, acceptând autoritatea lor !”

[21] Nu există libertate de mişcare în Uniunea Sovietică. Fiecare cetăţean trebuie să aibă paşaport pentru a trăi oriunde şi trebuie să se înregistreze la autorităţile locale când soseşte sau părăseşte orice oraş – şi această înregistrare poate să-i fie refuzată după toanele autorităţilor locale.

[22] N. tr.: Aceasta era opinia personală a lui B.V. Talantov. Însă istoria a consemnat că nu a avut loc o criză de proporţii a administraţiei Bisericii Ortodoxe nici din Rusia, nici din celelalte ţări ortodoxe care au trăit sub jugul comunist, ci mai degrabă au avut loc schisme din varii motive.

Şi opiniile imediat următoare acesteia – anume, că o curăţire a Bisericii de cei care au trădat Ortodoxia poate duce la o regenerare a vieţii bisericeşti – s-au dovedit în timp a fi la fel de naive, deşi bine intenţionate.