Ianuarie 2008. Muntele Athos, grădina Maicii Domnului, va fi transformat

în ’muzeu al monahismului răsăritean’ sau staţiune turistică ?

 

PARTEA I

Secolul al XX-lea a reprezentat o perioadă extrem de controversată şi zbuciumată pentru Biserica Ortodoxă. Credincioşii au suferit mucenicii cumplite, iar Biserica a trecut prin mari ispite, încercări şi dureri, prigonită atât din afară, de urâtorii de Dumnezeu, cât şi dinlăuntru, de ierarhii cu cuget apostat. Faptele sunt puţin cunoscute, istoria este ascunsă, aşa cum istoria Bisericii a fost întotdeauna greu de descifrat. Semnificaţiile profunde ale evenimentelor au fost tăinuite sau răstălmăcite, privite cu ochi neduhovniceşti sau muşamalizate din cauza intereselor anti-ortodoxe.

În această prigoană împotriva Bisericii Ortodoxe, un aspect primordial l-a constituit persecutarea slujitorilor sfântului altar şi monahilor (n.r.: a se vedea, printre altele, măsurile domnitorului Alexandru Ioan Cuza sau ale comuniştilor care au închis mânăstiri şi i-au urgisit pe vieţuitorii acestora), stâlpii de temelie ai creştinătăţii. Aceasta se întâmplă fiindcă monahismul este vârful de lance al Ortodoxiei, primul front pe câmpul de luptă în apărarea moştenirii primite de la Sfinţii Părinţi, prin rugăciune neîncetată şi osteneală. Acolo unde viaţa monahală este sănătoasă duhovniceşte, comunitatea creştină merge înainte, iar unde viaţa monahală este mutilată, şi comunitatea îşi pierde suflul.

Un loc aparte în lumea monahală ortodoxă îl ocupă Muntele Athos, care a stat ,,de veghe” secole de-a rândul şi a fost mereu unul dintre stâlpii duhovniceşti ai Bisericii. Athos-ul este un munte (2033 m) situat pe peninsula cu acelaşi nume (lungime 60 km şi lăţime 8-12 km, suprafaţa 360 km pătraţi) din nordul Greciei. Peninsula este unul dintre cele trei braţe ale Peninsulei Chalcidice din Marea Egee, situată între Tesalonic şi Istanbul, şi este accesibilă numai pe mare.

 

Istoria 41-1

Vedere poştală cu Muntele Athos, în care sunt schiţate cele 20 mânăstiri

 

Muntele Athos, numit Statul monahal autonom al Sfântului Munte, este autonom din punct de vedere administrativ, având capitala la Karyes şi se află sub suveranitatea Greciei. Din punct de vedere al jurisdicţiei bisericeşti, se află sub autoritatea Patriarhiei Constantinopolului, care aprobă numirile de stareţi şi supraveghează viaţa duhovnicească. Aici se află 20 de mânăstiri, 12 schituri şi o mulţime de chilii, în care trăiesc peste 1.500 de monahi ortodocşi. Din 1988, Muntele Athos a fost înscris în Patrimoniul mondial al UNESCO.

Muntele Athos este condus de Sfânta Chinonită (n.r.: adică, sfânta comunitate), care este alcătuită din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, având un comitet executiv alcătuit din 4 membri - Sfânta Administraţie. Autorităţile civile sunt reprezentate de guvernatorul civil, numit de ministrul grec al afacerilor externe.

Primii călugări care s-au sălăşluit în acest munte au venit aici în vremea împăraţilor Constantin cel Mare (330-337) şi Teodosie cel Mic (408-450). Timp de 5 secole, monahismul s-a dezvoltat în mici sihăstrii, primele aşezări monahale fiind considerate Vatopedu şi Xeropotamu. Viaţa de obşte a fost introdusă de Sfântul Atanasie Atonitul, care a întemeiat, în anul 963, Mânăstirea Marea Lavră. El le-a cerut monahilor să nu agonisească nimic şi a rânduit ca nici o vietate de gen feminin să nu intre în munte. Celelalte mânăstiri au fost întemeiate până la începutul secolului al XIV-lea, după modelul lavrei.

Între anii 963-1453, câtă vreme Sfântul Munte s-a aflat sub directa autoritate şi păstorire a împăraţilor bizantini, monahismul a cunoscut o perioadă de înflorire. Împăraţii au dat legi pentru scutirea de dări, întărind prin documente imperiale deciziile lor, şi au sprijinit hotărârea călugărilor ca nici o parte femeiască să nu intre în munte. De exemplu, în 1060, împăratul Constantin al X-lea Duca reconfirmă decretul lui Nichifor Focas cu privire la autonomia muntelui şi interdicţia prezenţei femeilor, copiilor, eunucilor şi a animalelor parte femeiască.

Viaţa monahală înfloreşte, creşte numărul călugărilor, iar cei mai vrednici dintre ei ajung la înălţimi duhovniceşti deosebite. Aici vin oameni de seamă ai lumii ortodoxe, principi, domnitori, boieri, care lasă cele deşarte ale lumii pentru a-şi închina viaţa lui Dumnezeu. Aici îşi fac ucenicia sfinţi precum Grigorie Palama, arhiepiscopul Tesalonicului, apărătorul dreptei credinţe din secolul al XIV-lea, sau Nicodim Aghioritul.

După căderea Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), Muntele Athos s-a aflat aproape 500 de ani sub stăpânire otomană. În această perioadă, viaţa a decăzut, mânăstirile au fost devastate, însă turcii au recunoscut statutul deosebit al Muntelui Athos, inclusiv măsura de interzicere a prezenţei femeilor (în 1575, 1753, 1780). Datorită faptului că ţările ortodoxe erau subjugate de otomani, mânăstirile sunt susţinute în principal de Ţările Române, susţinere care încetează după secularizarea averilor mânăstireşti, săvârşită de domnitorul Cuza în 1863.

În 1822, în timpul războiului de independenţă al poporului grec (1821-1829), turcii ocupă muntele cu forţe militare şi îl ţin sub ocupaţie până în 1828, timp în care mii de femei şi copii îşi găsesc refugiu pe peninsulă; turcii impun taxe grele, instalează garnizoane în mânăstiri, alungând şi omorând monahi. Fără intervenţia ţarului Alexandru I al Rusiei (1777-1825, ţar între anii 1801-1825), întreaga comunitate monahală ar fi pierit.

După 1830, muntele intră şi mai mult sub protecţia Rusiei şi vin aici numeroşi călugări slavi - ruşi, bulgari, sârbi, dar şi români. După secularizarea a 400 de mânăstiri în Grecia (1833), comunitatea monahală atonită creşte şi mai mult, cu monahi proveniţi din aceste mânăstiri.

În 1878, ţinând seama de hotărârile tratatului de pace de la Berlin, Imperiul Otoman emite o lege prin care recunoaşte deplina autonomie internă a fiecărei mânăstiri atonite, sub supravegherea ,,sfintei comunităţi a Athos-ului”. Ulterior, în urma primului război balcanic din 1912-1913, Muntele Athos este eliberat de sub dominaţia otomană.

În cursul negocierilor preliminare pentru semnarea Tratatului de la Londra din 30 mai 1913, ca şi la Conferinţa Ambasadorilor ţinută în acelaşi an, Rusia a oferit o întreagă serie de propuneri alternative pentru viitorul statut al Muntelui Athos: internaţionalizare, neutralitate, suveranitate comună sau protectorat comun sub Rusia şi alte state ortodoxe balcanice; a existat chiar o mică dispută între Grecia şi Rusia în ceea ce priveşte statutul muntelui, monahii fiind divizaţi între cele două tabere. Chestiunea a rămas nerezolvată la acel moment, existând o acceptare tacită a suveranităţii greceşti asupra peninsulei atonite, în urma împărţirii teritoriilor statelor balcanice prin tratatul de pace de la Bucureşti din 10 august 1913.

În cursul primului război mondial, în iarna anului 1915-1916, forţele aliate plănuiesc ocuparea Muntelui Athos. Ele pregătesc în avans o serie de timbre, care trebuiau să apară pe 25 ianuarie 1916, pentru a fi folosite de conducerea republicii monahale, însă lucrurile rămân în stadiul de proiect.

Problema statutului Athos-ului este ridicată din nou după încheierea primului război mondial, în circumstanţe mai favorabile pentru partea greacă: erau mult mai puţini monahi ruşi, iar regimul bolşevic din Rusia a manifestat un interes scăzut faţă de această chestiune. Ca urmare, potrivit decretului Sfintei Chinonite din 3 octombrie 1913 şi tratatelor internaţionale de la Londra (1913), Bucureşti (1913), Neuilly (1919), Sèvres (1920) şi Lausanne (1923), Muntele Athos este considerat parte a statului grec. Însă, în ciuda poziţiei Greciei, care dorea transformarea Athos-ului într-un loc numai pentru monahi greci, tratatele au întărit dreptul cetăţenilor de orice naţionalitate de a vieţui aici.

A urmat stabilirea relaţiilor dintre Muntele Athos şi statul grec. În 1924, un comitet alcătuit din 5 monahi pregăteşte o ,,Cartă pentru Muntele Athos”, care codifică rânduielile şi dispoziţiile administrative care îşi aveau originea nu numai în sursele scrise (tipice, chrysobulla, sigillia, rânduieli), ci şi în tradiţia şi practica uzuală. În acelaşi an, carta este aprobată de adunarea atonită, cunoscută sub numele de ,,Dubla Sinaxă”.

Pe baza textului atonit, statul grec alcătuieşte un decret legislativ, pe care parlamentul grec îl transformă în 1926 în lege. De asemenea, principiile generale de guvernare a Athos-ului sunt înscrise în constituţia Greciei din 1927, ca şi în cele ulterioare. Potrivit constituţiei, ,,după vechiul privilegiu”, Muntele Athos este autoguvernat politic şi constă din 20 de mânăstiri principale.

Cu toate acestea, din 1926, Grecia nu mai tratează muntele ca pe un teritoriu sub tutelă, ci ca pe un teritoriu anexat a cărui autonomie o îngrădeşte prin diferite măsuri şi căruia îi impune, în 1927, un guvernator. Din 1945, ea va pretinde să-şi exercite deplina suveranitate asupra peninsulei, care este stipulată în articolul 105 al constituţiilor din anii 1975/1986/2001. Guvernatorul Muntelui Athos este reprezentantul statului grec şi răspunde înaintea ministrului de externe, locuind, împreună cu guvernatorul adjunct, în Karyes. El supraveghează respectarea cartei, asistă la sesiunile Sfintei Chinonite ca împuternicit şi conduce serviciile locale, poliţia etc.

Statutul legal al comunităţii celor 20 de mânăstiri şi jurisdicţia instituţiilor aghiorite au fost descrise şi ratificate prin actul final al Tratatului de aderare a Republicii Elene la Comunitatea Europeană în 1979. Ulterior, acest statut a fost reafirmat şi recunoscut prin diferite alte acte ale Uniunii Europene.

 

* * *

 

În paralel cu istoria politică şi frământările de ordin administrativ, dar împletindu-se cu aceasta, a curs istoria lăuntrică a Muntelui Athos. Aceasta a fost profund afectată de frământările prin care a trecut Biserica Ortodoxă în secolul al XX-lea.

În principal, din cauza curentelor de gândire moderniste care au pătruns în lumea ortodoxă încă din secolul al XIX-lea, elita intelectuală şi chiar parte din mediul ecleziastic al ţărilor ortodoxe au adoptat o poziţie de indiferenţă şi dispreţ faţă de lumea monahală, considerată ,,o formă depăşită de spiritualitate”. De exemplu, în Grecia au început să se dezvolte ,,fraternităţi laice, de tip pietist, după prototipul de viaţă spirituală occidentală şi care erau pe faţă opuse monahismului. (…) În Biserica Greciei, monahismul nu mai era demult încurajat, ba chiar se lupta împotriva lui”. În plus, ,,în Grecia acelei epoci nu se mai citeau Sfinţii Părinţi. Erau preferaţi teologii germani”.

Ca urmare, numărul celor dornici să îmbrăţişeze viaţa monahală a scăzut treptat. La acest fenomen de depopulare a mânăstirilor atonite a contribuit instalarea regimului comunist în ţările ortodoxe. După 1917, ruşii au hotărât să permită doar înlocuirea monahilor pe măsură ce aceştia mureau sau chiar să interzică cu totul plecarea ruşilor la Muntele Athos, o măsură asemănătoare fiind luată, după 1945, de autorităţile bulgare şi române. Pe de altă parte, măsura a convenit autorităţilor greceşti.

În 1912, Muntele Athos avea 7.754 de monahi şi peste 1.000 de muncitori, meseriaşi şi negustori, în majoritate ruşi. Numărul lor a scăzut treptat, atingându-se un punct de minim în anii ’1960-1970:

,,Mânăstirea rusească Panteleimon, care în 1904 avea 1.978 de vieţuitori, în 1959 număra mai puţin de 60; marele schit rusesc Sfântul Ilie (n.r.: 300 monahi la începutul secolului) are acum sub 5 monahi, iar schitul Sfântul Andrei (n.r.: 800 monahi la începutul secolului) este complet închis; clădirile spaţioase de la Zografou, mânăstirea bulgarilor, sunt goale, iar la schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul este o mână de monahi. În 1966, după negocieri prelungite, guvernul grec a permis în cele din urmă ca 5 monahi din Uniunea Sovietică să intre la Sfântul Panteleimon şi 4 bulgari la Zografou. Dintre comunităţile negreceşti, singura care stă mai bine este Mânăstirea Hilandaru, sârbilor permiţându-li-se să vină”.

 

Istoria 41-2

Mânăstirea Sfântul Panteleimon, 1918

 

Un martor al evenimentelor de atunci, părintele Macarie Simonopetritul relatează: ,,Mânăstirile greceşti au suferit, la începutul secolului trecut şi începutul secolului nostru (n.r.: adică, secolul al XX-lea), o criză a vocaţiilor monahale. În anii 1921-1922, ele au avut o mare afluenţă de monahi ce veneau din Asia Mică, refugiaţi greci ai expulzărilor făcute de turci în Asia Mică (aşa-zisele ,,schimburi de populaţie”). Mulţi dintre aceştia s-au trezit în acei ani dezrădăcinaţi, fără familii, orfani. Mânăstirile atonite au primit atunci mulţi orfani, care mai târziu au devenit monahi. Aceasta a provocat o importantă creştere a populaţiei monahale, care însă n-a fost întotdeauna pentru motive cu adevărat monahale, ci adesea pentru motivaţii, ca să spun aşa, sociologice.

Dar momentul de criză l-a reprezentat cel de-al doilea război mondial şi anii ce i-au urmat. După conflagraţia mondială, Grecia s-a aflat într-un război civil ce a durat până în 1947, cu multe tensiuni şi probleme; a urmat apoi plecarea în străinătate a multor greci care nu mai puteau sau nu mai voiau să trăiască în Grecia. Astfel vocaţiile monahale s-au redus la minimum”. Stare de lucruri care a fost desăvârşită de dezastrul produs de comunişti în celelalte ţări ortodoxe.

Părintele Macarie continuă: ,,La Simonos Petras timp de 40 de ani nu au existat noi tunderi monahale. (...) Când am sosit noi la Simonos Petras, ultimul egumen tocmai murise şi monahii, nu mai mult de 12 la număr, erau atât de bătrâni încât nu mai erau în stare să-l îngroape. Au fost nevoiţi să cheme câţiva monahi de la Grigoriou, ca să-i ajute să transporte trupul neînsufleţit de la biserică la cimitir. Era deci o situaţie disperată. Unul dintre monahi, care se ocupa de afacerile mânăstirii fiindcă era un pic mai capabil, mergea în fiecare zi la grota fondatorului mânăstirii, Sfântul Simon Mirovlitul, şi-l ruga: «Sfinte Simone, trimite-ne oameni ca să ne îngroape !» Situaţia era catastrofală.

Aceasta era starea din anul 1963, anul sărbătoririi mileniului Muntelui Athos. Momentul sărbătoririi unui mileniu de la întemeierea Muntelui Athos a prilejuit mari festivităţi, toţi patriarhii ortodocşi au venit, dar s-a constatat că exista un asemenea declin al vieţii monahale la Muntele Athos, încât se asista în fapt la îngropăciunea Muntelui Athos”.

Odată cu anii ’1970 începe un proces de repopulare a Muntelui Athos, mai întâi prin venirea unor comunităţi monahale constituite în afara Muntelui Athos, în principal în Grecia: Meteora, împrejurimile Atenei, insula Patmos etc. Aceste grupuri de oameni au intrat în diferite mănăstiri, precum Simonos Petras (cazul părintelui Macarie, 1973), Grigoriou, schitul Ivironului, Dochiaru, Xenofont etc sau au preluat mânăstiri care erau aproape pustii, precum Stavronikita (1968).

Numărul total al călugărilor nu s-a schimbat semnificativ, deoarece mulţi monahi din vechea generaţie au murit şi au fost înlocuiţi de cei tineri. În acest fel, ,,s-a schimbat compoziţia, din punctul de vedere al numărului, originii sociale, al formaţiei. (…) În ultimii 20-25 de ani au venit în jur de 900 de monahi, care au umplut toate mânăstirile”. În 1990, la Mânăstirea Sfântul Panteleimon erau 35 de călugări, la Mânăstirea Zografou 15, la Hilandaru 46, iar la schiturile româneşti Lacu şi Prodromu erau 64 de monahi.

 

Istoria 41-3

Chiparosul Sfântului Cuvios Atanasie Atonitul de la Mânăstirea Marea Lavră

 

Însă, această întrerupere de câteva decenii a fost decisivă pentru viaţa monahală atonită, fiind un proces asemănător cu cel petrecut în ţările comuniste. Într-un studiu realizat de Alice Forbess, de la Departamentul de Antropologie a Universităţii Goldsmiths din Londra, scrie: ,,În România, continuitatea sistemului monahal a fost întreruptă de decizia guvernului socialist din ’1950-60 de a încorpora în societate toţi monahii cu vârste între 18-50 de ani. Acest lucru a distrus sistemul uceniciei monahale, împărţind populaţia actuală a mânăstirilor în membri foarte bătrâni care nu mai sunt capabili să îi înveţe pe ucenici şi tineri pregătiţi sumar cu practica tradiţională şi învăţătura creştină. La căderea comunismului, tânăra generaţie re-imaginează practica monahală şi filozofia sa”.

Acestui fenomen vizibil de depopulare-repopulare, cauzat de evenimente politice şi sociale (dar controlat cu atenţie de autorităţile civile) i se alătură un fenomen mai puţin vizibil şi mai puţin cunoscut, chiar trecut sub tăcere: războiul dintre monahii atoniţi şi Patriarhia Constantinopolului pentru apărarea dreptei credinţe.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 41/martie-aprilie 2008

 

 

 

PARTEA A II-A

Mai puţin vizibil şi mai puţin cunoscut, adeseori trecut sub tăcere, este conflictul dintre monahii atoniţi şi Patriarhia Constantinopolului pentru apărarea dreptei credinţe. Acesta ia naştere la începutul secolului al XX-lea, odată cu ocuparea scaunului constantinopolitan de ierarhi cu o mentalitate străină de cea ortodoxă, care vor iniţia o campanie de modernizare a Bisericii Ortodoxe.

Primul pas concret în această campanie l-a reprezentat congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923, în urma căruia s-a introdus reforma calendarului. Sfânta Chinonită a Muntelui Athos reacţionează puternic faţă de hotărârile acestei adunări tâlhăreşti, întrerupe comuniunea cu patriarhul Constantinopolului şi încetează să-l mai pomenească. Excepţie face Mânăstirea Vatopedu care adoptă noul calendar, pe care îl utilizează până în 1971. Ea a fost ,,răsplătită” pentru faptul că a schimbat calendarul cu un vapor primit în dar de la anglicani.

În 1927, după presiuni puternice, comunitatea atonită ajunge la un compromis cu Patriarhia Constantinopolului: mânăstirile acceptă să-l pomenească din nou pe patriarh, în aşteptarea convocării unui sinod ecumenic care să analizeze chestiunea calendarului (n.r.: nu în totalitate, au rămas în Sfântul Munte grupuri de monahi şi chiar mânăstiri care nu au fost de acord cu acest compromis). Tot în această perioadă, autorităţile greceşti numesc un guvernator pentru Muntele Athos şi încep să intervină brutal în diferite probleme, persecutându-i pe monahii cu o poziţie fermă. Urmărind aceleaşi ţeluri, de subminare a principiilor şi tradiţiilor atonite, patriarhia oferă sprijin autorităţilor civile.

În 1965, conflictul reizbucneşte în forţă, ca urmare a faptului că Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea semnează o declaraţie comună de ridicare a anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică. Este puţin cunoscută opoziţia ierarhilor ortodocşi din Grecia (n.r.: precum am remarcat în prezentarea apelului Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, Grecia şi Muntele Athos erau printre singurele comunităţi ortodoxe care ar fi putut reacţiona la acea vreme împotriva acestei infamii); ici şi colo a răzbătut indignarea lor faţă de acest gest al patriarhului, unii dintre ei îndrăznind chiar să rupă comuniunea cu el (n.r.: cele mai multe din reacţiile lor au fost publicate în presa ecleziastică elenă, prea puţin accesibilă din pricina limbii).

În ce priveşte Muntele Athos, una după alta, mânăstirile întrerup comuniunea cu patriarhul şi încetează pomenirea sa. Confruntată cu protestele lor, Patriarhia Constantinopolului, sprijinită de autorităţile civile, iniţiază un plan de infiltrare a mânăstirilor atonite cu oameni supuşi ei şi de îndepărtare a celor care i se opun. În aceeaşi idee, se speculează diferite evenimente sociale şi politice din secolul al XX-lea (n.r.: a se vedea partea I), pentru a limita numărul celor care doresc să rămână în Muntele Athos ca monahi.

Astfel, începând cu anii ’1970, ,,Athosul a fost populat treptat cu oameni tineri, ambiţioşi, agreaţi de către autorităţile guvernamentale, aşa-numiţii «noi atoniţi». Mulţi au studii universitare, şi, în ciuda hotărârilor monahilor bătrâni şi sub presiunea autorităţilor civile, au fost impuşi la conducerea mânăstirilor” pentru a introduce politica dorită de Fanar şi statul laic.

 

Istoria 42-1

În vreme ce Sfântul Munte este repopulat cu oameni credincioşi Fanarului,
statul laic nu oferă îndeajuns de mult ajutor financiar mânăstirilor de pe munte,
pentru a întreţine sau renova diferite clădiri. Unele corpuri de chilii ajung într-o
stare avansată de degradare, devenind ruine invadate de vegetaţie

 

Cu timpul, datorită atitudinii «noilor atoniţi», unele mânăstiri reîncep să-l pomenească pe patriarh. În noiembrie 1971, o reuniune extraordinară a reprezentanţilor celor 20 de mânăstiri ale Muntelui Athos hotărăşte să lase fiecare mânăstire să decidă singură dacă îl pomeneşte sau nu pe patriarh, ,,potrivit propriei conştiinţe”. La scurt timp după aceasta, stareţii Mânăstirilor Sfântul Pavel şi Xenofont, arhimandriţii Andrei şi Evdochim, care au fost favorabili hotărârii, sunt înlocuiţi şi expulzaţi din Muntele Athos, prin decizia Patriarhiei Constantinopolului.

În 1972, monahii de la Mânăstirea Esfigmenu arborează steaguri negre, protestând faţă de rugăciunile în comun săvârşite de patriarhul ecumenic şi papă. După 2 ani, ,,Comunitatea Muntelui Athos, la instigarea Patriarhiei Constantinopolului, îi condamnă pe stareţul de la Mânăstirea Esfigmenu şi încă 3 monahi din mânăstire la expulzarea de pe munte (n.r.: patriarhul l-a caterisit pe stareţ, iar pe cei 3 călugări i-a exclus din monahism, o măsură criminală pe care am mai văzut-o aplicată de diverşi ierarhi ortodocşi din secolul XX, mai cu seamă celor care sunt împotriva ecumenismului). În faţa refuzului acestora de a se supune sentinţei, armata greacă impune o blocadă maritimă şi terestră de 4 luni; monahii desfăşoară deasupra mânăstirii steagul negru cu inscripţia «Ortodoxie sau moarte»”.

În anii ’1970-1980, în vremea Patriarhului Dimitrie al Constantinopolului (1972-1991), demnul urmaş al lui Athenagora I (1948-1972), toate mânăstirile - cu excepţia Mânăstirii Esfigmenu şi a monahilor mai dârji de la chilii - şi-au reluat comuniunea cu Patriarhia Ecumenică. ,,Sinuciderile misterioase, dispariţiile de monahi, ameninţările, presiunile şi persecuţiile la care au fost supuşi monahii neascultători au avut efectul lor”. Controlaţi de Fanar, monahii atoniţi au scris, din când în când, epistole în care dezaprobau acţiunile ecumeniste ale patriarhiei, însă tăcerea îmbrăţişată de cei care îl pomeneau pe patriarh a dus la primirea binevoitoare a patriarhilor Dimitrie şi Bartolomeu pe Muntele Athos.

În 1992, a avut loc un alt eveniment scandalos, care aminteşte de practicile inchiziţiei: expulzarea monahilor ruşi de la Schitul Sfântul Ilie, care aparţinea de Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, anti-ecumenistă la acea vreme. Schitul era construit din donaţiile credincioşilor ruşi şi este cunoscut pentru faptul că, înainte de a se statornici pe meleagurile noastre, Sfântul Paisie Velicicovschi (1722-1794) a vieţuit acolo. Începând cu anul 1957, monahii de la schit încetează să-l pomenească pe patriarhul ecumenic, iar din 1985 schitul este supus la tot felul de presiuni. Pe 7/20 mai 1992, comisia Patriarhiei Constantinopolului, înfiinţată pentru a se ocupa de această problemă, autorităţile civile şi poliţia îi evacuează pe stareţul Serafim şi 7 monahi, fără vreun proces, investigaţie sau act oficial de expulzare.

Monahilor nu li s-a permis să ia nimic, obiecte sau acte, au fost urcaţi în vehicule militare şi duşi la Uranopolis, unde au fost lăsaţi pe chei fără acte şi fără bani. Într-un timp foarte scurt, schitul a fost ocupat cu oameni fideli Constantinopolului.

 

Istoria 42-2

O biserică din Sfântul Munte lăsată în paragină. După cum se poate
vedea din imagine, catapeteasma bisericii nici nu mai are icoane
 

În iunie 1993, conducătorii apostaţi ai Bisericii Ortodoxe semnează Declaraţia de la Balamand cu catolicii şi, în noiembrie acelaşi an, Acordul de la Chambesy cu monofiziţii. Monahii atoniţi deplâng aceste acte de trădare a Ortodoxiei şi trimit scrisori de dezaprobare a celor două documente ecumeniste, fără însă a preciza rolul infam al patriarhului ecumenic.

Cu toate acestea, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului (patriarh din anul 1991 până în prezent) nu numai că nu îngăduie nici un fel de comentarii asupra documentelor semnate, ci reacţionează cu duritate, depunând mai mulţi stareţi şi dând pedepse severe celorlalţi. Supuşi la presiuni foarte mari, atoniţii dau înapoi şi, într-o epistolă din mai 1994, ,,imploră iertare” (n.r.: până în 5 iunie 1994, toţi stareţii atoniţi, în afară de cel esfigmenit, îşi cer iertare în genunchi de la patriarh).

Relativ recent a răbufnit din nou conflictul dintre Patriarhia Constantinopolului şi Mânăstirea Esfigmenu. Datorită opoziţiei constante şi ferme a monahilor din această mânăstire faţă de acţiunile ecumeniste ale întâistătătorului din Fanar, în luna noiembrie 2002, Sfânta Comunitate a Muntelui Athos i-a convocat pe monahii de la Mânăstirea Esfigmenu în faţa unui tribunal pentru a răspunde la 88 de ,,capete de acuzare”. Aceştia neprezentându-se, comunitatea a declarat obştea ,,ilegală” şi a impus ca termen de evacuare a mânăstirii data de 8 ianuarie 2003. În acest răstimp, se vehiculează termeni duri la adresa monahilor esfigmeniţi, patriarhul ecumenic numindu-i chiar schismatici ...

Începând din ianuarie 2003, poliţia greacă asediază mânăstirea, iar în februarie acelaşi an un monah moare încercând să recupereze un tractor al mânăstirii. Protestele internaţionale determină Consiliul de stat al Greciei să ridice blocada.

În 2005, patriarhul Bartolomeu înfiinţează o obşte monahală sosie a celei esfigmenite, căreia îi sunt atribuite toate bunurile Mânăstirii Esfigmenu (conturile din bancă, vaporul etc). În octombrie, blocada este reinstaurată în forţă: mânăstirea originală nu se mai poate aproviziona cu alimente şi medicamente, nici nu mai poate primi vizitele medicilor. Mor câţiva monahi, printre care părinţii Trifon, Timotei, Antipa şi Cosma.

Alături de patriarh şi autorităţile civile, Comunitatea Muntelui Athos depune eforturi pentru a ,,scăpa” de monahii nedoriţi de la Mânăstirea Esfigmenu. În cursul vizitei pe Muntele Athos din iulie 2006 a prim-ministrului grec Kostas Karamanlis, un reprezentant al comunităţii îi înmânează un memorandum care subliniază ,,preocuparea administraţiei comunităţii pentru păstrarea vieţii autentice a Muntelui Athos şi conservarea elementelor spirituale şi materiale ale sale”.

Printre problemele care împiedică ,,păstrarea vieţii autentice” se află monahii esfigmeniţi anti-ecumenişti care ,,sfidează hotărârile judecătoreşti de evacuare şi refuză să recunoască autoritatea patriarhului”. În memorandum, monahii atoniţi au cerut guvernului ,,să descurajeze ilegalitatea” şi ,,să adopte o poziţie clară”.

În octombrie 2006, un tribunal civil grec îi condamnă pe monahii esfigmeniţi la 2 ani de închisoare pentru ,,ocupaţie ilegală” şi ,,tulburarea liniştii publice”. În aceeaşi perioadă, patriarhul Bartolomeu face câteva vizite în Muntele Athos, încercând să-şi impună punctul de vedere (n.r.: Atitudinea patriarhului ecumenic faţă de situaţia Mânăstirii Esfigmenu a fost criticată atât de unii ierarhi ortodocşi, cât şi de mass-media. Acţiunile sale au fost calificate drept o ,,pată” pe imaginea Bisericii Ortodoxe).

Pe 20 decembrie 2006, monahii sosii îi atacă violent în timpul nopţii, cu bare de metal şi topoare, pe esfigmeniţi. Sub presiunile mediatice internaţionale, guvernul grec anulează operaţiunea de expulzare a monahilor, însă blocada dură impusă mânăstirii nu este ridicată.

La sfârşitul aceluiaşi an, 2006, ca urmare a vizitei Papei Benedict al XVI-lea la Constantinopol, la presiunea credincioşilor, cele 20 de mânăstiri, inclusiv noua obşte înfiinţată de patriarh pentru a o înlocui pe cea nesupusă, publică un comunicat în care condamnă ecumenismul. Extrem de mâhnite de acest eveniment, unele mânăstiri atonite au cerut Sfintei Chinonite a Muntelui Athos ca întreaga comunitate să se alăture poziţiei esfigmenite şi să înceteze pomenirea patriarhului.

Tăcerea iniţială a atoniţilor i-a alarmat pe credincioşi. Aceştia sunt conştienţi că de mulţi ani, mai precis din anii ’1970, ,,o persecuţie tăcută şi secretă are loc la Muntele Athos împotriva monahilor care au rămas fideli tradiţiilor ortodoxe”. În afara măsurilor enumerate mai sus, se pot menţiona următoarele: nu este permisă călugărirea novicilor cu o poziţie defavorabilă Patriarhiei Ecumenice; monahii anti-ecumenişti nu au voie să aibă ucenici, nici chiar cei mai bătrâni dintre ei; de asemenea, ei nu au dreptul să-şi cumpere chilii şi nu pot să achiziţioneze cele mai necesare lucruri pentru existenţă; mulţi monahi, care au fost perseverenţi în opiniile lor, au fost izgoniţi din Muntele Athos.

Unul dintre monahii atoniţi alungaţi a afirmat: ,,Atât de multe distrugeri a suferit şi continuă să sufere Muntele Athos. Atât de mulţi monahi au părăsit mânăstirile şi refuză să se întoarcă din cauza actelor anti-ortodoxe şi anti-monahale ale patriarhului care a produs divizare ! Astăzi nu monahii caută o mânăstire, ci mânăstirile sunt în căutare de monahi; din toate părţile, mânăstirile strigă tare, pentru că se confruntă cu pustiirea … Patriarhia Ecumenică a adus toate aceste nenorociri asupra Bisericii Ortodoxe, inclusiv diviziune şi pustiire în Muntele Athos”.

În mod firesc, guvernul grec şi Patriarhia Constantinopolului se străduiesc din răsputeri să ascundă adevărul despre starea de lucruri din Muntele Athos şi să ofere o imagine cosmetizată a vieţii atonite. Luând aminte doar la aspectele exterioare - creşterea numărului de monahi începând cu anii ’1960-1970, dintre care mulţi cu studii superioare, primirea de fonduri care a permis restaurarea mânăstirilor, schiturilor, chiliilor, dintre care unele lăsate în paragină, şi restaurarea şi arhivarea nenumăratelor comori bisericeşti - se poate spune că Muntele Athos s-a redresat într-un mod spectaculos după criza profundă prin care a trecut în prima jumătate a secolului trecut.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008

 

 

 

PARTEA A III-A

Din nefericire, ceea ce însufleţeşte această ‘reînviere’ a Sfântului Munte nu sunt învăţătura şi tradiţiile ortodoxe. În anii 1960-1970, criza atonită ajunsese la apogeu: măsurile luate de autorităţi erau extrem de restrictive, mânăstirile şi schiturile erau depopulate şi părăginite, Academia atonită de la Mânăstirea Vatopedu se află şi astăzi într-o ruină aproape completă (au rămas doar zidurile exterioare), iar conflictul dur cu Patriarhia Ecumenică atinsese un maxim după ridicarea anatemelor de către patriarhul Athenagora. În acest context, societatea civilă a început să exprime diferite planuri de transformare a Muntelui Athos.

Părintele Macarie de la Mânăstirea Simonos Petras relatează: ,,În anii ’1960, existau deja previziuni, din partea responsabililor politici, de a transforma mânăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin şi de a-i concentra pe toţi monahii în una sau două mânăstiri, restul mânăstirilor urmând a fi transformate în muzee”.

În calitate de ministru al culturii în primul guvern socialist, actriţa-politician Melina Mercouri (ministru între anii 1981-1989 şi 1993-1994), a propus ,,ca monahii atoniţi să fie mutaţi la Meteora şi în alte locuri, iar mânăstirile să fie transformate în hoteluri, căci – spunea ea – trapezele s-ar potrivi perfect pentru jocuri de noroc, iar chiliile ar oferi privelişti minunate asupra mării”. Propunerea sa a scandalizat opinia publică mondială, chiar şi neortodocşii exprimându-se împotrivă.

 

Istoria 43-1

Biserica Protaton din capitala Muntelui Athos, Karyes, are un adăpost exterior
preventiv şi interior de oţel pregătit pentru lucrarea de restaurare

 

Ca urmare a protestelor şi poziţiei credincioşilor din ţările ortodoxe, lucrurile au luat o întorsătură: ţelul urmărit, acela de transformare a Muntelui Athos în muzeu şi staţiune turistică este valabil, dar este împlinit într-un mod mult mai discret. Astfel, monahii atoniţi nu au fost mutaţi în alte mânăstiri, însă au fost înlocuiţi cu oameni ‘obedienţi’ Fanarului, care au o gândire ce urmează linia ecumenistă şi anti-ortodoxă a acestuia. Aceşti ,,tineri ambiţioşi, agreaţi de autorităţile guvernamentale, aşa-numiţii «noi atoniţi»” nu mai sunt monahi propriu-zişi, ci arhivari ai comorilor atonite şi agenţi de turism.

Iată cum sunt descrise evenimentele de către o sursă independentă: ,,În anul 2002, numărul monahilor a ajuns la 1610, cu toate cele 20 de mânăstiri şi schituri primind o infuzie de monahi tineri şi bine educaţi, cu râvnă pentru credinţă, nemaivăzută de decenii. Mulţi deţin educaţie universitară şi aptitudini care le permit catalogarea şi restaurarea vastului depozit de manuscrise, veşminte, icoane, obiecte liturgice şi alte obiecte de artă. Plănuită să dureze câteva decenii, această lucrare de restaurare şi arhivare este în desfăşurare, finanţată de UNESCO şi UE şi susţinută de multe instituţii academice”.

În raportul din 10 aprilie 2006, privitor la conservarea patrimoniului mondial, cultural şi natural, al misiunii comune UNESCO-WHC-ICOMOS-IUCN, scrie: ,,Este important de recunoscut că Muntele Athos este la apogeul unei perioade de 40 de ani de profundă renaştere fizică, umană şi spirituală; din punctul de la începutul anilor ’1960 când supravieţuirea Muntele Athos părea nesigură, circumstanţele au devenit favorabile. Au devenit disponibile fonduri substanţiale pentru restaurarea fizică şi îmbunătăţirea infrastructurii, mânăstirile pot primi tineri bine educaţi, motivaţi şi angajaţi, iar spiritul care a susţinut Muntele Athos pentru mai bine de 1.000 de ani este viu şi bine.

 

Istoria 43-2

Mânăstirea Dochiariou, în reconstrucţie

 

Ca o consecinţă, este posibil astăzi să vezi majoritatea mânăstirilor reparându-şi şi reconstruindu-şi structurile cele mai deteriorate, îmbunătăţind facilităţile pentru oaspeţi şi creând condiţii mai bune pentru depozitarea şi expunerea colecţiilor lor imense de artă religioasă. În timp ce ritmul şi concentrarea lucrărilor variază de la mânăstire la mânăstire, este vizibil un angajament comun pentru îmbunătăţirea facilităţilor.

Acest proces de reînnoire a fost accelerat de sosirea banilor de la Uniunea Europeană, care a pus la dispoziţie fonduri foarte importante în ultimii ani. Marea parte a sumelor merge direct la Sfânta Chinonită a Muntelui Athos care le distribuie direct mânăstirilor, fără a exercita nici un fel de control special cu privire la direcţia şi natura cheltuielilor”.

După cum se notează, Uniunea Europeană şi UNESCO au acordat sume mari de bani pentru restaurarea mânăstirilor şi comorilor bizantine aflate în Sfântul Munte. ,,Până în 1998, Uniunea Europeană a dat 23,4 milioane de euro direct mânăstirilor pentru a-şi conserva şi restaura clădirile şi moştenirea culturală”. Într-o ştire din august 2007 se relata că ,,Biserica Ortodoxă a Greciei va primi peste 30 de milioane de euro în următorii 6 ani pentru proiecte ce urmează a fi realizate de diocezele locale. Şi Muntele Athos a primit fonduri europene pentru conservarea clădirilor sale”. În plus, monahii noi atoniţi continuă să facă cereri de finanţare către instituţiile europene şi cer în acest scop sprijinul autorităţilor civile greceşti.

Ca urmare a acestei infuzii puternice de capital, majoritatea mânăstirilor realizează lucrări de construcţie şi reconstrucţie intense; la majoritatea se pot zări macarale: Marea Lavră, Vatopedu, Iviron, Xenofont, Dochiariu, Dionisiou etc şi chiar la schituri. Cotidianul Gândul nota de asemenea, în 2007, că ,,la mânăstirile atonite, macaralele construiesc de zor”.

 

Istoria 43-3

Mânăstirea Marea Lavră, în reconstrucţie. În imagine se poate
vedea un loc amenajat pentru aterizarea elicopterelor

 

Şi site-urile de turism, care oferă călătorii la Muntele Athos, descriu procesul de modernizare. Nu întotdeauna comentariile sunt favorabile, fiindcă nu toate proiectele sunt reuşite: ,,La Dionisiou a avut loc o modernizare pe scară largă, cu rezultate amestecate: lumina electrică ,,curată” se obţine prin căderea apei, însă faţada veche de lemn a fost înlocuită cu una mai degrabă brută, de beton şi ghips”.

Pe internet pot fi citite zeci sau poate sute de relatări ale vizitatorilor ortodocşi şi neortodocşi, despre procesul de restaurare şi transformare prin care trece Muntele Athos. Ei descriu amănunţit lucrurile şi comentează uneori că fenomenul este vătămător pentru viaţa duhovnicească a monahilor. Am ales o astfel de mărturie, pentru a surprinde cele de mai sus în cuvintele unui martor ocular.

,,Am vizitat prima oară Muntele Athos în 1981, şi a fost ca o călătorie cu maşina timpului. Drumul de 45 de minute de la portul Uranopolis până la principalul port de pe Muntele Athos, Daphne, a fost o adevărată călătorie către Bizanţ. Autobuzul, vechi de decenii, care ne-a dus pe drumul noroios către capitala Karies, a fost unul dintre puţinele rămăşiţe ale modernităţii în verdeaţa înconjurătoare a peninsulei. Cărările vechi, pavate cu piatră, erau singurele drumuri dintre cele 20 de mânăstiri, schituri şi chilii. Ajungi la destinaţie la apusul soarelui, cât să fii condus la camerele pentru oaspeţi, asemenea barăcilor, cu 6-20 de paturi, pentru câteva ore de somn înainte ca un călugăr să bată toaca în curte pentru a-i scula pe călugări şi pelerini pentru slujba de noapte (n.r.: utrenia) din biserică. Acolo lămpile cu ulei şi lumânările erau singurele care împrăştiau lumină pe frescele de pe pereţi, întunecate de secole de tămâie.Istoria 43-4

După patru călătorii şi un sfert de secol, în octombrie 2004, s-au schimbat multe pe Muntele Athos. Drumuri largi de beton au apărut în multe direcţii şi lumina electrică în camerele pentru oaspeţi, prevăzute cu cele necesare, au devenit un lucru comun. Vizitatorii sunt transportaţi cu maşini conduse de călugări sau muncitori (n.r.: microbuze-taxi).

 

Drum în construcţie pe Muntele Athos. Dezvoltarea unei reţele de drumuri a fost un obiectiv important pentru dezvoltarea turismului

 

O armată de muncitori din Balcani şi Europa de Est cu maşini de construit inoportune lucrează febril la restaurarea completă, care înseamnă cel mai adesea renovarea clădirilor, finanţată de Uniunea Europeană (75%) şi statul grec. Zeci de mii de vizitatori inundă mânăstirile în fiecare an şi nevoile lor stimulează un ciclu vicios de extindere a adaptărilor de tip hotel şi magazine de suvenire, în timp ce monahii sunt îndepărtaţi de la rugăciunea neîncetată şi contemplare la asigurarea zilnică a serviciilor pentru turişti”.

Chiar site-urile de turism relatează despre afluxul extrem de mare de turişti care perturbă viaţa monahală: ,,La Mânăstirea Grigoriou, datorită unui alt stareţ carismatic, trăiesc 40 de monahi, adeseori cu mult depăşiţi de numărul pelerinilor greci atraşi de reputaţia locului şi cântările minunate. (…) Din nefericire, din cauza spectacolului pe care îl reprezintă şi a uşurinţei de a ajunge acolo, ca o primă oprire plecând de la Daphne, Mânăstirea Simonos Petras este întotdeauna aglomerată cu ortodocşi şi străini şi este mai bine admirată de la distanţă, mai ales vara”.

 

* * *

 

Însuşi faptul că mânăstirile sunt restaurate din fondurile Uniunii Europene reprezintă un pericol destul de mare pentru viaţa atonită, fiindcă cei care oferă bani pot emite, într-o bună zi, pretenţii cu privire la destinaţia clădirilor şi bunurilor restaurate. Când a intrat în Uniunea Europeană, Grecia a negociat şi obţinut un statut aparte pentru Muntele Athos, adică dreptul republicii monahale de a-şi păstra rânduielile vechi de secole, printre care se numără avatonul – interdicţia ca femeile să intre pe teritoriul său. Statutul special al republicii este menţionat în protocolul semnat între Grecia şi Uniunea Europeană la 6 noiembrie 1991, pentru intrarea în spaţiul Schengen. De asemenea, în declaraţia din 1997, este reînnoit conţinutul declaraţiei comune despre Muntele Athos, anexată Actului final al tratatului de accesiune a Republicii Elene la Comunitatea Europeană din 1979.

Originea tradiţională a avatonului este confirmată de legislaţia în vigoare, mai precis de articolul 186 al Cartei constituţionale a Muntelui Athos (1924), în vigoare din 1926, prin ratificarea de către statul grec prin decretul din 10/26 septembrie 1926.

 

Istoria 43-5

La graniţa dintre Muntele Athos şi Grecia se află gard de sârmă,
care are din loc în loc panouri pe care este scris avatonul:
interdicţia accesului femeilor pe teritoriul republicii monahale

 

Istoria a consemnat o serie de cazuri deosebite în care avatonul a fost încălcat. De exemplu, în timpul răscoalei grecilor împotriva turcilor din 1770 şi în cursul războiului de independenţă din 1821, printre grecii care s-au refugiat pe munte s-au numărat şi femei şi fete. De asemenea, în cadrul războiului civil din 1948, pe munte a pătruns, împotriva voinţei sale, grecoaica Evghenia Peiu. Partizanii, printre care se afla şi fata de 17 ani, au căzut într-o ambuscadă a guvernului şi supravieţuitorii au scăpat pe teritoriul muntelui. Ulterior, Evghenia Peiu a afirmat că ceea ce s-a întâmplat a fost o încălcare gravă a rânduielii atonite, pentru care îi pare extrem de rău.

Pe de altă parte, grecoaicele din fruntea mişcării feministe şi unele aventuriere moderniste se luptă să încalce în mod voit avatonul. În anii ’1930, a intrat pe munte, îmbrăcată bărbăteşte, Aliki Diplaraku, prima grecoaică care a primit titlul Miss Europa. Ulterior, ea s-a lăudat cu gestul său, şocând opinia publică mondială.

Până în 1953, încălcarea avatonului nu era pedepsită în nici un fel de lege. După acest an, ca urmare a debarcării mai multor femei pe teritoriul Muntelui Athos, în timpul celui de-al IX-lea Congres internaţional de studii bizantine, care a avut loc în aprilie 1953 la Thessaloniki, statul grec a luat măsuri. Astfel, decretul-lege 2623/1953 hotăra că încălcarea avatonului atrăgea după sine o pedeapsă cu închisoarea pentru o perioadă cuprinsă între 2 luni şi un an, care, potrivit prevederilor generale ale codului penal, poate fi comutată într-o amendă pecuniară.

Însă, începând din anii ’1990, în Uniunea Europeană s-au făcut auzite diverse voci care au cerut ca femeile să aibă acces pe Muntele Athos, avatonul reprezentând o discriminare a acestora. În 1998, un număr de femei membre ale Parlamentului European a ridicat problema excluderii femeilor de pe Muntele Athos ca o problemă legată de drepturile omului. La aceasta, guvernul grec a răspuns că libertatea religioasă este protejată prin constituţie, adăugând că Muntele Athos s-a bucurat de un regim ecleziastic special de-a lungul vremii, care trebuie să rămână nemodificat.

Lucrurile nu s-au oprit aici. La 15 ianuarie 2003, Parlamentul European a emis rezoluţia A5-0451/2002, neobligatorie, prin care cerea ,,ridicarea interdicţiei faţă de intrarea femeilor pe Muntele Athos din Grecia, o zonă geografică de 400 km pătraţi, unde accesul femeilor este interzis potrivit unei decizii luate în 1045 de monahii care trăiesc în cele 20 de mânăstiri din zonă, o hotărâre care astăzi încalcă principiul universal recunoscut al egalităţii genurilor, non-discriminarea comunităţii şi legislaţia egalităţii şi prevederile legate de libera circulaţie a persoanelor în cadrul Uniunii Europene”.

La 4 septembrie 2003, a venit o nouă rezoluţie A5-0281/2003, care ,,cere ca guvernul grec să anuleze prevederile penale aşa cum sunt stipulate în articolul 43b al decretului-lege grec nr. 2623/1953/A-268, care impune o pedeapsă de 2-12 luni închisoare pentru femeile care încalcă interdicţia de a intra în Muntele Athos; repetă cererea sa ca interdicţia asupra intrării femeilor în Muntele Athos să fie ridicată”.

Grecia a protestat, atât la nivel politic, cât şi ecleziastic. Ministrul adjunct de externe grec, Tassos Yiannitsis a spus că ,,Muntele Athos are un statut special, iar cererea Uniunii Europene ar intra în conflict direct cu tradiţia milenară, credinţa noastră şi spiritul monahal al Muntelui Athos”.

În fruntea luptei duse la Strasbourg pentru dreptul femeilor de a vizita Muntele Athos se află grecoaica Anna Karamanou, preşedinta Comitetului pentru drepturi şi şanse egale pentru femei din cadrul Parlamentului European, deputată a Mişcării Socialiste Pan-elene (PASOK). Ei i se alătură foarte puţini greci, printre care multe femei din tabăra progresistă. Este de remarcat că rezoluţia din 2003 a fost votată de doar 3 din cei 25 de greci parlamentari europeni.

La 21 ianuarie 2003, la scurt timp după adoptarea rezoluţiei Parlamentului European, ea a emis o declaraţie din care cităm: ,,Această decizie (n.r.: avatonul) a fost luată cu o mie de ani în urmă, în timpul perioadei întunecate a Evului Mediu în Europa şi reflectă condiţiile sociale ale acelei ere. (…) Astăzi, egalitatea genurilor şi drepturile femeilor au fost acceptate şi recunoscute universal. Prin urmare, această decizie nu mai poate fi legitimă, deoarece este în dezacord nu numai cu percepţia dominantă asupra drepturilor femeii, ci şi cu religia creştină şi credinţa însăşi. (…) Mă întreb, pe ce Evanghelie, pe ce dogmă se întemeiază această decizie, care interzice la jumătate din specia umană să intre în Muntele Athos ? (…)

În societăţile democratice nu pot exista tabuuri. Respectul pentru tradiţie nu poate fi folosit ca alibi pentru restrângerea drepturilor omului şi impunerea de discriminări pe bază de gen. Monahii athoniţi trebuie să-şi reconsidere decizia care atribuie unuia dintre genuri un privilegiu negat celuilalt, tratându-l pe ultimul (propriile lor mame) ca pe copiii unui Dumnezeu mai mic. Nici o tradiţie, nici un obicei nu poate fi deasupra respectului pentru drepturile omului şi demnităţii umane.

Este demn de notat că Uniunea Europeană a finanţat generos regiunea monahală a Muntelui Athos pentru restaurarea şi renovarea mânăstirilor şi păstrarea comorilor culturale care aparţin atât bărbaţilor, cât şi femeilor. Nu mai este necesar să spunem că femeile plătitoare de impozite din Europa au contribuit la aceste fonduri”.

Acesta este laitmotivul tuturor celor care cer ridicarea interdicţiei: fondurile primite de Muntele Athos de la Uniunea Europeană provin în mod egal de la bărbaţi şi de la femei şi, prin urmare, femeilor nu li se poate interzice să viziteze locurile finanţate din banii lor !

Cea mai recentă încălcare a avatonului a avut loc anul acesta, pe 8 ianuarie, când circa 500 de persoane, printre care mai multe femei, au pătruns pe teritoriul muntelui, pentru a protesta împotriva ,,extinderii mânăstirilor pe terenuri publice”. Manifestanţii au înaintat mai mulţi metri pe teritoriul muntelui, la Uranopolis, înainte ca un cordon de poliţie să îi oprească să avanseze. ,,Este vorba de un act simbolic, am încălcat avatonul”, a declarat purtătoarea de cuvânt a manifestanţilor, Kyriaki Malama.

Se pare că Muntele Athos a intrat în vârtejul modernizator care a cuprins Complexul monahal de la Meteora în urmă cu câteva decenii. În 1948, avatonul care exista la Meteora a fost anulat, iar după construirea unei şosele care face accesul oarecum mai uşor către mânăstirile din vârful stâncilor (n.r.: Meteora însemnând ,,aerienele” sau ,,cele din văzduh”), turismul – ,,cea mai puternică religie a lumii de astăzi” – devastează orice urmă de sfinţenie care mai exista la Meteora, considerată de mulţi ca al doilea loc sfânt al Ortodoxiei după Muntele Athos.

Mai multe cotidiene româneşti au relatat despre procesul modernizării şi consecinţele turismului asupra complexului Meteora. Gândul scria: ,,La Marele Meteor vin anual circa 1 milion de turişti. Autocarele se scurg pe şosea bară la bară. Totul se desfăşoară precis, rapid, ca la armată. Şoferii opresc în faţa mânăstirilor, aşteaptă să coboare lumea, apoi se înşiră pe marginea şoselei. Nu staţionează mai mult de 45 de minute că aşteaptă alţii la rând. (...) Cum fiecare grup are câte un ghid special, fiecare vorbeşte tare să fie auzit, iar pentru fiecare, ghidul grupului traduce în limba de baştină a turiştilor şi se ajunge la un amalgam de limbi ca la Turnul Babel. Stai două minute să-şi ia ghidul special la revedere şi încerci să te întorci în biserică. Nu poţi să te strecori pentru că, din nou, sunt trei grupuri deodată. (...)

La Mânăstirea Sfântul Ştefan, maicile spun, oftând, că numărul mare de turişti le zăpăceşte. (…) La Marele Meteor, însă, călugării au abandonat definitiv lupta cu turiştii. Din 120 de vieţuitori, astăzi mai sunt doar 10 în mânăstire şi aceia retraşi la ultimul etaj unde vizitatorii nu au acces. În timpul programului turistic, nu vezi picior de călugăr. Totul, de la ordine până la vânzarea lumânărilor, a trecut în sarcina mirenilor angajaţi. Călugării coboară în biserică doar pentru slujbă la răsăritul soarelui şi după ora 5 după-amiaza, când turiştii nu mai au voie să intre în mânăstire”.

România liberă concluziona: ,,Din chiliile meditaţiei, umilinţei şi ascezei au rămas doar adâncimile negre din pântecul pietrei, inutile ca ordinele de front dintr-o bătălie pierdută” …

Evenimentele care se petrec la Muntele Athos repetă, la scară mică, istoria Bisericii Ortodoxe în secolul al XX-lea: monahii «noi atoniţi» joacă rolul ierarhilor ortodocşi apostaţi, care încalcă flagrant rânduielile Sfinţilor Părinţi şi modifică după bunul plac canoanele Bisericii, promovând cu sălbăticie modernismul şi o mentalitate seculară. Nu suntem împotriva restaurării comorilor Muntelui Athos, care zac in paragină de zeci de ani, ci împotriva duhului modernist secularizator care însoţeşte această restaurare făcută sub controlul şi finanţarea Uniunii Europene, ce are o direcţie vădit anti-creştină şi urmăreşte distrugerea duhului autentic atonit. Nu întâmplător, această putere politică este asociată într-un mod odios cu Patriarhia Constantinopolului şi, în general, cu conducerea apostată a Bisericii Ortodoxe oficiale, care şi-a arătat neîncetat aversiunea faţă de nevoinţele şi ascezele monahale, dorind stârpirea acestei ‘specii’ de creştini.

Aici, pe pământ, au câştigat Patriarhia Constantinopolului şi al său patriarh nevrednic de tronul pe care-l ocupă, însă sus, în ceruri, biruinţa este a celor care păstrează credinţa şi se străduiesc să o mărturisească în ciuda prigoanelor, şicanelor, ameninţărilor, uciderilor mişeleşti, strigând: Ortodoxie sau moarte !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008

 

Teodor Ionescu

 

Surse
1. http://ro.wikipedia.org, Muntele Athos
2. http://en.wikipedia.org, Mount Athos
3. www.travelotica.com, ,,Mount Athos: the monks' republic Travel Guide”
4. www.intratext.com, ,,Patriarchate of Constantinople”
5. http://orthodoxeurope.org, ,,Greek Culture Minister Defends Legality of Ban on Women’s Access to Mount Athos”
6. www.europarl.europa.eu, ,,Charter of Fundamental Rights of the European Union”
7. www.myriobiblos.gr, ,,The Mount Athos Avaton”
8. www.macedonian-heritage.gr, ,,The International Status and the Legal Framework of Mount Athos”
9. http://ecumenizm.tripod.com, ,,Orthodoxy or death !”
10. www.nistea.com, ,,Noua sinteză monastică athonită. Monahismul athonit astăzi”
11. www.nytimes.com, 8 februarie 2003, ,,Greek Monks Guard Faith and Sacred Ground”
12. www.ncwmalta.com, 3 martie 2003, ,,Women and the European Union”
13. www.ekathimerini.com, 5 septembrie 2003, ,,Athens defends Mt Athos ban”
14. www.helleniccomserve.com, 30 martie 2006, ,,Athos: Mystical Spirituality Meets Conservatism”
15. http://greekembassy.org, 29 iulie 2006, ,,PM begins Mount Athos tour, expresses support for monasteries' work”
16. www.blowdelabarra.com, 27 mai 2007, ,,Maria Papadimitriou to fly over Mount Athos”
17. www.eubusiness.com, 7 august 2007, ,,Church of Greece to receive over EUR 30 million in state funding”
18. Gândul, 10 august 2007, ,,Muntele Athos: femei, păstraţi distanţa”
19. Gardianul, 9 ianuarie 2008, ,,Câteva femei au violat interdicţia de a urca pe Muntele Athos, în semn de protest”
20. Adevărul, 9 ianuarie 2008, ,,Mai multe femei au încălcat interdicţia de a păşi pe Muntele Athos”
21. www.directionstoorthodoxy.org, 9 ianuarie 2008, ,,Greece: Women protest Mount Athos monks”
22. www.wwrn.org, 9 ianuarie 2008, ,,Greek women enter male-only Mount Athos community”
23. http://portal-credo.ru, 9 ianuarie 2008, ,,Греческая полиция выдворила с границы монашеской республики Афон группу женщин, нарушивших тысячелетний запрет на посещение Святой горы”
24. Joint UNESCO/WHC-ICOMOS-IUCN Expert Mission Report, Mount Athos, Greece, 30 January to 3 February 2006
25. Ignatie Monahul, ,,Muntele Athos, darul monahismului ortodox”, Editura Paideia, Bucureşti, 2000
26. Patric Ranson, ,,La persecution des moines du Mont Athos par le Patriarchat de Constantinople”, ed. Fraternite Orthodoxe Saint Gregoire Palamas, 1992
27. România liberă, 21 octombrie 2006, ,,Corespondenţă din Grecia. Mânăstirea Meteora coboară cerul pe pământ”
28. Gândul, 6 august 2007, ,,Călugării – puşi pe fugă de turişti”