O altă perspectivă asupra problemei calendarului Bisericii

 

PARTEA I

Ne propunem ca în acest nou serial să oferim o altă perspectivă asupra problemei calendarului Bisericii decât cea mediatizată de Biserica oficială, în ideea de a supune această problemă ecleziastică unor consideraţii filozofice, sociologice, psihologice şi, nu în ultimul rând, ştiinţelor exacte.

Dorinţa noastră nu este de a convinge că perspectiva prezentată este cea adevărată sau unică, ci de a oferi celor interesaţi o imagine de ansamblu cât mai completă asupra motivului schismei din 1924: reforma calendarului Astfel, pornind de la o expunere filozofică a problemei timpului, vom încerca să epuizăm toate unghiurile din care poate fi privită reforma calendarului Bisericii.

 

,,Ce este ce a fost ? Ceea ce va să fie, şi ce este ce s-a făcut ?
Aceea ce se va face; şi nimic nu este nou sub soare” (Ecleziastul 1, 9)
,,De toate este vreme, şi tot lucrul sub soare are vreme” (Ecleziastul 3, 1)

 

Conform dicţionarului enciclopedic, timpul este experienţa conştientă a duratei, o perioadă în care are loc o acţiune sau un eveniment. Timpul este, de asemenea, o dimensiune reprezentând o succesiune de astfel de acţiuni sau evenimente. Este una din mărimile cantitative fundamentale ale lumii fizice, similară cu lungimea şi masa din acest punct de vedere, iar conceptul conform căruia timpul este a patra dimensiune - alături de cele trei dimensiuni ale spaţiului: lungimea, lăţimea şi înălţimea - constituie unul din principiile fundamentale ale fizicii moderne.

Din punct de vedere ştiinţific, există timp solar adevărat şi solar mijlociu, sideral, standard, dinamic, atomic, astronomic, geologic, arheologic, politic sau istoric, local, civil, universal sau al efemeridelor. Posibilităţile ştiinţifice de abordare a problemei timpului sunt, deci, nenumărate şi complexe. Marii oameni de ştiinţă au căzut de acord asupra faptului că timpul constituie una dintre cele mai greu de înţeles trăsături ale universului nostru. Astfel, deşi fizicienii sunt capabili să descrie trecutul şi viitorul şi delimitările temporale precum secundele şi minutele, ei nu pot defini cu exactitate ce este timpul.

De-a lungul istoriei, numeroase minţi luminate au încercat să găsească răspuns la întrebarea: ce este timpul. În secolul al V-lea î.e.n, Zenon din Elea a evidenţiat dificultăţile de înţelegere a fenomenului numit timp şi a caracteristicilor acestuia. Încercând să rezolve problema mişcării - a deplasării între două puncte într-un timp finit şi cunoscând axioma conform căreia între oricare două puncte din spaţiu există un număr infinit de puncte, Zenon a conchis că timpul poate fi, de asemenea, împărţit, în mod corespunzător spaţiului, într-un număr infinit de intervale. Prin urmare, timpul este infinit divizibil, iar între două evenimente există o infinitate de clipe, de momente. Demonstraţia filozofului grec a subliniat faptul că, deşi întreaga noastră experienţă se desfăşoară sub timp, în schimb, întrebări ca: ce proprietăţi are acesta ? ce înseamnă timpul ? nu primesc un răspuns prin însăşi experienţa noastră, prin faptul că trăim timpul, ci doar printr-o reflecţie filozofică asupra timpului.

Secolul al XVI-lea va marca începutul studiului ştiinţific al proprietăţilor timpului, odată cu experimentele fizicianului şi astronomului renascentist italian Galileo Galilei (1564-1642), întemeietorul mecanicii clasice şi al metodei experimentale în ştiinţă. Mai târziu, fizicianul şi astronomul englez Sir Isaac Newton (1642-1727) va continua studiul caracteristicilor timpului. Astfel, bazându-se pe concepţiile filozofice existente - filozofii au numit ,,substanţă” ceea ce există prin sine şi este înţeles prin sine - Newton a considerat timpul şi spaţiul ca fiind realităţi absolute, de sine stătătoare, în care se desfăşoară toate mişcările şi transformările lucrurilor. Timpul şi spaţiul apar, prin urmare, ca substanţe: existenţa lor nu are nici o legătură cu lucrurile, cu evenimentele ce se produc, proprietăţile lor nu depind de aceste condiţii externe. Această concepţie asupra timpului şi spaţiului constituie una din componentele fundamentale ale fizicii clasice, newtoniene. Mai mult, Newton a considerat că numai separând spaţiul şi timpul de mişcările corpurilor puteau fi formulate legile fundamentale ale mecanicii, ca de exemplu principiul inerţiei.

Contemporan cu Newton, matematicianul şi filozoful german Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716) a respins această concepţie asupra timpului şi spaţiului. După Leibniz, timpul şi spaţiul nu sunt entităţi substanţiale, de sine stătătoare, ci expresia relaţiilor dintre lucrurile existente. Timpul, de pildă, nu e ceva în afara tuturor schimbărilor din lucruri, ci ordinea în care se produc aceste schimbări. Timpul este în mod esenţial legat de mişcare, credea Leibniz, după cum Aristotel credea că timpul este măsura mişcării.

O cu totul altă perspectivă asupra timpului a adus-o Immanuel Kant (1724-1804), considerat de mulţi cel mai influent gânditor al timpurilor moderne. În Critica raţiunii pure, el îşi prezintă teza cu privire la apriorismul timpului şi al spaţiului. După Kant, obiectele lumii materiale sunt necunoscute, din punct de vedere al raţiunii, ele servind numai ca material brut din care se formează senzaţiile; obiectele însele nu au existenţă, iar spaţiul şi timpul există numai ca parte a minţii, ca ,,intuiţii” prin care percepţiile sunt măsurare şi judecate. El afirmă că timpul nu este altceva decât forma simţului intern, a intuiţiei umane, făcând parte din condiţiile trascendentale ale experienţei. Conform acestei concepţii, timpul şi spaţiul sunt apriori - nu există în sine şi nici nu sunt inerente lucrurilor, ele nu pot fi în nici un fel schimbate sau influenţate de experienţă, sunt noţiuni absolute, nu empirice, deoarece experienţa nu este cu putinţă fără existenţa ideii de spaţiu şi timp - ele sunt condiţii ale producerii fenomenelor.

Sfârşitul secolului al XIX-lea aduce o nouă dimensiune filozofiei timpului, graţie lucrării filozofului francez Henri Bergson (1859-1941), Time and Free Will (Timpul şi libera voinţă), acesta considerând timpul ca fiind o succesiune de stări conştiente, amestecate şi nemăsurate. Laureat al premiului Nobel, Bergson a dat naştere unei noi concepţii despre timp, pe care-l personifică şi îl umanizează. El vede timpul ca pe un fenomen simţit interior, concret, cu însuşiri deosebite şi în determinarea căruia memoria joacă un rol preponderent. Filozoful face distincţie între timpul fizic şi cel psihologic, între timpul cantitativ, sub semnul unei desfăşurări numerice, şi timpul calitativ, colorat, sub semnul unei conştiinţe umane, această perspectivă a lui Bergson marcând puternic dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă.

În ciuda nenumăratelor încercări de a defini timpul, nu a existat o explicaţie comprehensivă a timpului până la începutul secolului XX, când fizicianul german Albert Einstein (1879-1955) a propus teoriiile sale asupra relativităţii. Aceste teorii definesc timpul ca fiind cea de-a patra dimensiune a unei lumi cvadru-dimensionale ce constă nu numai din spaţiu, ci şi din timp. Astfel, în teoria specială a relativităţii (1905), Einstein a descris efectul mişcării asupra timpului, demonstrând că acesta se modifică în funcţie de mişcare. Cuvântul ,,relativitate” derivă din faptul că aspectul lumii depinde de starea de mişcare a observatorului şi este relativă la observator. Teoria generală a relativităţii (1916) completează viziunea asupra timpului prin aceea că simpla existenţă a timpului depinde de prezenţa spaţiului. Mai mult, timpul nu este o constantă fizică, deoarece mişcarea şi gravitaţia afectează timpul, mărind sau micşorând durata acestuia.

După Einstein, spaţiul şi timpul nu sunt apriorice şi, pentru a putea fi aplicate realităţii, ele trebuie definite în funcţie de sistemul de referinţă al observatorului. Teoriile lui Einstein au adus cu sine un nou curent de gândire, un nou punct de vedere ce a influenţat întreaga viziune ştiinţifică şi a dat naştere fizicii moderne. Astăzi, ca urmare a teoriilor lui, oamenii de ştiinţă nu mai văd problema timpului sau a mişcării ca fiind absolute, cu răspunsuri clare, unice sau simple.

Ştiinţa care a beneficiat cel mai mult, dar care a şi contribuit substanţial la înţelegerea problemei timpului, a fost psihologia, mai ales prin cercetările întreprinse de filozoful şi psihologul francez Pierre Janet (1859-1947). Pentru Janet, timpul nu este un dat abstract, aprioric, ci un rezultat al dezvoltării vieţii sufleteşti a omului şi o expresie a conştiinţei. Noţiunea de timp şi conştiinţa de a exista în timp apar ca fenomene ce depind de viaţa în cadrul unei comunităţi, precum şi de nivelul şi sensul culturii acesteia. Structura timpului nu este la fel pretutindeni şi nici o dată constituită pentru totdeauna; nu este ceva elementar, ce rezolvă definitiv problema.

Ştiinţele exacte oferă asupra timpului o viziune cantitativă: omul de ştiinţă măsoară şi numără timpul, fapt care decurge din reprezentarea spaţială a timpului. Ordinea materială a lucrurilor a impus un timp ce este a patra dimensiune a universului, ce poate fi măsurată cu aparate, ce este mai mult un instrument de cercetare decât o realitate. În ordinea spirituală, timpul devine durată şi, mai mult, devine un fenomen complex ce reprezintă moduri de abordare şi raporturi nu lipsite de legătură cu activităţile umane.

Pentru om, caracteristica definitorie a timpului este scurgerea lui implacabilă, prin care ceea ce e prezent devine trecut, iar ceea ce va fi devine prezent. ,,Săgeata timpului” îşi urmează zborul, neprivilegiind nici un moment. Deşi se poate vorbi despre timp în mai multe sensuri - ca interval între două evenimente, ca mediu în care se petrec evenimentele, ca timp fizic sau ca experienţă subiectivă - timpul tot se scurge şi în ciuda oricăror schimbări ce s-ar produce în el sau oricărui sens care îi poate fi asociat, timpul este altceva decât conţinutul său, el are un sens şi o valoare proprie.

Omul ştie despre timp ceea ce ştiinţele exacte au putut explica. Marii oameni de ştiinţă au oferit viziuni cu totul diferite asupra timpului şi, în mod paradoxal, nu lipsite de argumentări solide. Rând pe rând, minţile luminate ale omenirii au dezbătut problema timpului şi, cu toate acestea, nici astăzi nu există o teorie unitară asupra timpului, naturii, structurii şi proprietăţilor lui. De ce ? Poate pentru că timpul aparţine unei mentalităţi - aşa cum filozofii şi oamenii de ştiinţă din epoci diferite au privit diferit problema timpului, timpul aparţine unui scop sau unui ideal, căci în funcţie de acesta, timpul îşi schimbă structura, natura, sensul şi, mai ales, esenţa.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Aparent minoră, problema găsirii unui sistem adecvat de măsurare a timpului
este una gravă şi foarte dificilă. De-a lungul timpului, diferitele civilizaţii au căutat
sisteme cât mai potrivite de exprimare a trecerii timpului, existând numeroase variante
şi propuneri în acest sens. Dincolo de particularităţile civilizaţiilor, religia este cea care
a stat la baza inventării diferitelor calendare. Astfel, civilizaţii precum cea egipteană,
maiaşă, chineză, iudaică sau arabă au dorit un calendar pentru a-şi putea ţine
sărbătorile, dar şi pentru a se putea descurca cu problemele cotidiene

 

Alături de răspunsul la obsedanta întrebare, ce este timpul, care l-a preocupat pe om dintotdeauna, el s-a confruntat cu o problemă la fel de dificilă ca şi prima: măsurarea timpului şi găsirea unui sistem de măsură. Această a doua problemă pare chiar mai importantă decât prima, căci dacă omul poate trăi fără a cunoaşte natura sau esenţa timpului, o comunitate lipsită de un sistem de măsurare a acestuia nu se poate descurca. Astfel, de-a lungul secolelor, omenirea a încercat să găsească o modalitate de a-şi alinia problemele spirituale şi materiale la curgerea timpului.

Ca urmare, omul a inventat calendarul, un sistem de măsurare şi de împărţire a timpului în intervale regulate, mai scurte sau mai lungi, în funcţie de anumite fenomene astronomice periodice. Termenul de ,,calendar” provine din latinescul ,,calendarium” - succesiunea zilelor - ce îşi are originea în cuvântul ,,calendae” - numele primei zile a fiecărei luni în calendarul roman, care s-a format din ,,calo” - invocarea divinităţii ce se făcea în prima zi a lunii.

Calendarul se numeşte solar atunci când calculele sale sunt realizate funcţie de mişcarea pământului în jurul soarelui, perioada lui fundamentală fiind anul - intervalul de timp de repetare a anotimpurilor, şi lunar atunci când depinde de mişcarea lunii în jurul pământului, anul fiind alcătuit dintr-un anumit număr de luni calculate după fazele lunii. De asemenea, există calendare luni-solare, ce ţin seama atât de mişcarea pământului în jurul soarelui, cât şi de cea a lunii ca satelit al pământului.

Primele calendare au apărut o dată cu dezvoltarea astronomiei ca ştiinţă, dar pentru că aveau nevoie de observaţii cât mai precise ale deplasării soarelui şi lunii pe bolta cerească – pe care tehnologia acelor vremuri nu le putea oferi – ele au fost numite calendare empirice. Adeseori, din cauza lipsei de precizie sau chiar a intemperiilor, lunile nu mai corespundeau cu mişcarea lunii în jurul pământului, nici anotimpurile cu cea a pământului în jurul soarelui, fiind necesară ajustarea calendarului prin introducerea sau eliminarea unor intervale de timp. Ca urmare, omenirea a încercat în permanenţă îmbunătăţirea metodei de măsurare a timpului, civilizaţiile antice inventând noi şi noi calendare ce s-au dovedit a fi, la rândul lor, imperfecte.

Astfel, egiptenii aveau un calendar solar, cu un an de 365 de zile şi 6 ore, compus din 12 luni de câte 30 de zile, la care se adăugau 5 zile suplimentare. Lunile erau împărţite în trei decade de câte zece zile, iar anii se numărau după metoda regală, în funcţie de domnia faraonului respectiv. Odată cu cucerirea Egiptului de către romani, în 30 î.Hr., Împăratul August a impus calendarul iulian, păstrând totuşi numele egiptene ale lunilor, ca şi alcătuirea lor din câte 30 de zile. Calendarul egiptean era folosit, de asemenea, de babilonieni şi haldei, perşii utilizându-l doar până la cucerirea imperiului persan de către Alexandru Macedon în 329 î.Hr..

Chinezii aveau un calendar lunar, cu anul împărţit în 12 luni de 29 şi 30 de zile, intercalând de 7 ori, în decurs de 19 ani, câte o lună întreagă (în funcţie de ciclul lunar). În plus, chinezii împărţeau zilele şi anii în intervale de câte 10 şi respectiv 12, pe care le combinau astfel încât să formeze cicluri de 60 de zile sau ani. Astăzi se mai păstrează doar împărţirea anilor în cicluri hexagesimale, fiecărui an corespunzându-i denumirea câte unui animal din mitologia chineză.

Pentru mărirea preciziei calendarului lor, astronomii chinezi au introdus, de-a lungul timpului, nu mai puţin de 102 reforme (de exemplu, săptămâna de şapte zile a fost acceptată în jurul anului 1207 î.Hr.). În anul 1912, Republica lui Sun Yat Sen a introdus oficial calendarul gregorian, pentru ca în 1949, conducerea Republicii Populare Chineze să abolească complet calendarul tradiţional în favoarea acestuia. Cu toate acestea, vechiul calendar mai este folosit şi azi de unele comunităţi chineze, mai ales în problemele religioase. Japonezii au adoptat calendarul chinezesc în anul 660 î.Hr., pe care l-au utilizat până în anul 1873, când au introdus calendarul gregorian şi săptămâna de şapte zile necunoscută până atunci în Japonia.

Indienii au folosit, de-a lungul timpului, o mulţime de calendare, astfel că la începutul secolului XX, un sondaj număra nu mai puţin de 30 de calendare. Existenţa acestora a fost explicată prin multitudinea de religii şi secte de pe teritoriul indian, fiecare cu modul său de măsurare a timpului. De pildă, comunitatea islamică utiliza calendarul islamic, în timp ce hinduşii, budiştii sau jainiştii aveau propriile calendare tradiţionale.

În general, la baza calendarelor utilizate de indieni stătea un an astronomic de 365 de zile, 6 ore, 12 minute şi 30 de secunde. Acesta era împărţit în 12 perioade ce conţineau un număr diferit de zile, între 29 şi 32, la care se adăuga, ocazional, o a 13-a perioadă suplimentară pentru rearmonizarea anului cu anotimpurile. În secolul al XIX-lea, administraţia britanică a introdus în India calendarul gregorian, dar la 10 ani de la obţinerea independenţei din 1947, guvernul indian a instituit un alt calendar – Saka reformat, unele comunităţi optând însă pentru cel gregorian. Calendarul Saka este un calendar civil, anul fiind alcătuit din 12 luni, primele şase având 31 de zile, celelalte doar câte 30. Pentru ajustare, uneia dintre luni i se adaugă, ca în calendarul gregorian, o zi suplimentară, în anii bisecţi.

Popoarele precolumbiene (olmeci, tolteci, maiaşi, azteci) foloseau calendare asemănătoare, toate bazându-se pe un ciclu de 260 de zile. Astfel, maiaşii au preluat de la alte civilizaţii un calendar întemeiat pe acest ciclu, pe care l-au perfecţionat, dezvoltând un sistem calendaristic mult mai complex, folosit ulterior şi de azteci. Acest tip de calendar este utilizat şi azi de către unii locuitori ai Americii Centrale şi de Sud.

Sistemul calendaristic maiaş implică două metode de specificare a datei: calendarul circular şi numărătoarea lungă. Calendarul circular cuprinde trei cicluri armonizate de 13, 20 şi respectiv 365 de zile, care împreună formează un interval de 52 de ani. Combinând ciclurile de 13 şi 20 de zile se obţine ciclul de bază de 260 de zile, iar ciclul de 365 de zile - anul maiaş - este asemănător anului neregulat egiptean, fiind alcătuit din 18 perioade de câte 20 de zile şi 5 zile suplimentare. Numărătoarea lungă se referă la intervale de timp mult mai lungi, constând dintr-o serie de unităţi, ce erau alcătuite dintr-un număr diferit de zile.

În ciuda faptului că maiaşii aveau cunoştinţe vaste de astronomie, calendarul lor este foarte puţin corelat cu acestea. Ei nu obişnuiau să adauge sau să elimine perioade de timp pentru a-şi sincroniza calendarul cu evenimentele astronomice, ciclurile fiind lăsate să curgă liber. Totuşi, comportarea planetelor era considerată însemnată pentru calendar, fiind folosită pentru stabilirea datelor evenimentelor importante, maiaşii făcând şi ajustări ale datei la unele dintre sărbătorile lor considerate periodice (regulate).

Celţii aveau un calendar luni-solar, cu anul alcătuit din 12 luni cu 29 şi 30 de zile, având intercalată o a 13-a lună la fiecare doi ani şi jumătate. Exista şi un ciclu mai lung de 25 sau 30 de ani în care se făceau diferite ajustări lungimii anului.

Evreii aveau, înaintea robiei babilonice (începută în 597 î.Hr.), un calendar luni-solar, puţin cunoscut astăzi, pe care l-au abandonat în favoarea celui babilonian, asemănător cu cel egiptean. Conform acestui calendar, anul avea 12 luni, o a 13-a fiind intercalată când era necesar. Lunile începeau prin observarea lunii noi la Ierusalim, lucru ce a devenit extrem de dificil după distrugerea templului din Ierusalim şi răspândirea evreilor în lume. În secolul al IV-lea al erei creştine, rabinul Hillel a propus un alt calendar, lunar, folosit până în prezent, care nu se bazează pe observarea directă a lunii. Acesta are un an lunar compus din 354 de zile, cu fiecare lună de 29 sau 30 de zile, la care se adaugă o a 13-a lună, numită ,,Ve Adar”, de şapte ori în 19 ani. Calendarul evreiesc cuprinde 6 feluri de ani, având 354, 355, 356, 383, 384 sau 385 de zile. Anul începe cu 11 septembrie, prima zi a lunii Tişri, în timp ce vechii evrei începeau anul cu 14 iulie, prima zi a lunii Aviv, ce aniversa eliberarea din robia egipteană.

Grecii atenieni aveau un calendar lunar, cu anul împărţit în 12 luni, dar împărţirea în zile şi intercalarea celei de-a 13-a luni o făceau altfel decât evreii (de trei ori în opt ani sau de şapte ori în 19 ani). Acest calendar este atribuit lui Solon (640-559 î.Hr.) - vestit legislator şi conducător atenian. Ceilalţi greci aveau calendare diferite de cel al atenienilor atât ca împărţire în zile şi luni cât şi ca denumiri, existând mai multe metode de armonizare a calendarului lunar cu cel solar. După cucerirea Eladei de către romani, grecii au adoptat calendarul roman, păstrând numele lunilor şi modul de a socoti începutul anului – la solstiţiul de vară – potrivit religiei eline.

Arabii au un calendar lunar, anul cuprinzând 12 luni cu câte 29 şi 30 de zile. Fiecare lună începe prin observarea directă a lunii pe cer, adăugându-se, în unii ani, o zi în plus. Anii obişnuiţi conţin 354 de zile, iar cei intercalaţi câte 355 de zile, motiv pentru care anul islamic începe din ce în ce mai devreme faţă de anul solar, rotindu-se în cele patru anotimpuri în 32 de ani islamici. Arabii au stabilit începutul numărării anilor în anul fugii profetului Mahomed de la Mecca la Medina (622 d.Hr.). Calendarul islamic este folosit de arabi în scopuri religioase, pentru posturi şi sărbători, în timp ce în scopuri civile şi pentru relaţiile cu lumea creştină a fost introdus calendarul gregorian (în Turcia a fost introdus de către Kemal Atatürk, în 1927). Ca şi evreii, arabii respectau săptămâna de şapte zile.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

 

În privinţa calendarului, civilizaţia romană a cunoscut o situaţie uşor
diferită de celelalte civilizaţii antice. Astfel, după înfiinţarea Romei, latinii au
folosit un calendar lunar, numit roman, care a fost înlocuit în anul 46 î.Hr., de
către Iulius Cezar, cu un calendar solar, ce-i purta numele. Motivul principal al
acestei schimbări l-a reprezentat numeroasele reforme ale calendarului roman
datorate nesincronizării sale cu anotimpurile şi fazele lunii. Calendarul iulian
este una dintre componentele calendarului ecleziastic alcătuit de
Sfinţii Părinţi în anul 325 la Niceea

 

Din studiul diferitelor calendare ale civilizaţiilor antice se remarcă dificultăţile întâmpinate în încercarea de a găsi o soluţie cât mai bună de măsurare a timpului şi preocupările lor de a alcătui un calendar în concordanţă cu fenomenele astronomice. Printre dificultăţi se numărau şi armonizarea anului solar cu cel lunar (ce sunt diferite ca lungime) sau depăşirea neregularităţii fenomenelor astronomice care îngreunează calculele calendaristice. Prima dintre aceste probleme a fost rezolvată prin introducerea unor intervale de timp intercalare în cursul anumitor ani, iar cea de-a doua a fost îndepărtată prin trecerea de la observaţiile astronomice directe la calcularea convenţională a datelor desfăşurării unor fenomene astronomice.

De-a lungul timpului, civilizaţiile au adus numeroase îmbunătăţiri calendarelor proprii pentru a corespunde cât mai bine scopului. Nenumăratele reforme ale calendarelor servesc drept mărturie pentru complexitatea sistemului de măsurare a timpului şi a dificultăţii de a găsi un calendar cât mai precis.

Civilizaţia romană a cunoscut o situaţie particulară în ceea ce priveşte sistemul de măsurare a timpului. Astfel, calendarul acesteia a avut o evoluţie interesantă, romanii înlocuind, în anul 46 î.Hr., un calendar lunar, numit şi roman, cu unul solar, numit iulian după numele celui care l-a introdus. Această evoluţie are o importanţă deosebită pentru Biserică, deoarece calendarul solar adoptat de romani va constitui una dintre componentele calendarului bisericesc alcătuit de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea din anul 325.

La începuturile civilizaţiei lor, romanii foloseau un calendar despre care se presupune că a fost inventat de Romulus, întemeietorul legendar şi primul rege al Romei. Acesta era un calendar de tip lunar, cu un an alcătuit doar din 10 luni: martius, aprilius, maius, iunius, quintilis, sextilis, september, october, november, december. Anul roman începea la echinocţiul de primăvară, în luna martie, şi se încheia în luna decembrie, a zecea, după cum îi spune şi numele. Patru dintre luni aveau câte 31 de zile, iar celelalte şase câte 30, anul roman având numai 304 zile. Nu se cunosc informaţii referitoare la diferenţa de timp dintre anul roman şi anul astronomic, şi nici metoda folosită de latini pentru a armoniza anul roman cu anotimpurile. De asemenea, nu se cunosc alte amănunte privitoare la acest calendar.

Lui Romulus i-a urmat la tron regele Numa Pompiliu (715-672 î.Hr.), care a înfiinţat o adunare a conducătorilor statului, numită pontificat, ce se ocupa de chestiunile religioase, printre care se număra şi problema calendarului. Sprijinit de consiliul pontifilor, regele Numa, ce îndeplinea funcţia de ,,pontifex maximus” (mare pontif), a introdus o primă reformă a calendarului roman. Anului roman i-au fost adăugate încă două luni, ianuarie şi februarie, fiind redus, în schimb, numărul de zile dintr-o lună de la 30 la 29, astfel că anul reformat a ajuns să aibă 355 de zile. Pentru că nici acest an de 355 de zile nu se sincroniza cu fazele lunii şi curgerea anotimpurilor, regele Numa a mai realizat o reformă, introducând o lună suplimentară, numită mercedonius.

Şi acest an a rămas în urma anului solar, astfel că, în următoarele cinci secole, au fost introduse mai multe reforme ale calendarului, printre care o metodă de intercalare a lunii suplimentare. Această metodă aparţinea astronomului Meton din Atena, care a inventat un sistem regulat de adăugare a intervalelor de timp pentru sincronizarea calendarului. În anul 432 î.Hr., el a împărţit calendarul grecilor atenieni în cicluri de 19 ani, un astfel de ciclu de 19 ani fiind numit ciclu metonic sau, în cronologia ecleziastică, ciclu lunar. Fiecare an dintr-un ciclu metonic urma să cuprindă 12 luni, fiind adăugată, prin intercalare, câte o lună de 22 sau 23 de zile în al treilea, al cincilea, al optulea, al unsprezecelea, al treisprezecelea, al şaisprezecelea şi al nouăsprezecelea an al ciclului, în total 7 luni. Rezultatul era că ciclul metonic conţinea în total 235 de luni, iar la sfârşitul său, anul lunar şi cel solar ajungeau să se potrivească perfect, ca la începutul său.

Romanii au folosit ideile astronomului atenian, introducând perioade intercalare de 22 sau 23 de zile, în total 90 de zile în decurs de opt ani. Luna suplimentară - numită mercedonius - era adăugată la fiecare doi ani, în anii pari, după data de 23 februarie, iar ultimele 5 zile ale lunii februarie urmau după luna suplimentară. Anul obţinut în urma acestei reforme avea o medie de 366 şi 1/4 zile, motiv pentru care necesita şi alte corecturi, ce erau hotărâte de membrii pontificatului.

Pontifii romani păstrau cu stricteţe secretul metodei de calcul a intercalării, care a devenit astfel subiectul disputelor politice. Istoricii latini relatau că, din cauza păstrării secretului, ca şi a neglijenţei membrilor consiliului, existau ani în care nici pe data de 14 februarie nu era stabilit dacă va avea loc adăugarea lunii suplimentare. Disputele şi erorile de intercalare au determinat apariţia unei mari diferenţe între acest calendar şi fenomenele astronomice, ajungându-se ca, în anul 46 î.Hr., anul roman să aibă un avans de trei luni faţă de mersul anotimpurilor.

Acest avans al anului roman, împreună cu alte motive, precum dificultăţile întâmpinate în sincronizarea sa cu anotimpurile, au determinat căutarea unei alte metode de măsurare a timpului. În acea vreme, Iulius Cezar (100-44 î.Hr.), membru în colegiul pontifilor din 64 î.Hr., ajunge dictator pe viaţă în anul 45 î.Hr. şi, în acelasi timp, Pontifex Maximus. În această funcţie, el impune societăţii romane o serie de reforme, printre care şi o reformă a calendarului.

În acest scop, Cezar cere sfatul astronomului Sosigene din Alexandria, care îl îndeamnă să renunţe la calendarul roman lunar şi să folosească un calendar solar, bazat pe un an de 365 de zile şi 6 ore, împărţit în 12 luni. Cele 6 ore urmau să fie introduse în calendar oIstoria 14 dată la patru ani sub forma unei zile suplimentare, ce înlocuia luna intercalară din vechiul calendar roman, metodă mult mai simplă şi mai eficientă.

 

Iulius Cezar (100-44 i.Hr.)

 

Anul în care se adăuga ziua suplimentară avea deci 366 de zile şi era numit an iulian, pentru ca, mai târziu, să primească denumirea de an bisect. Numele acestuia provine de la termenul latin ,,bi-sextus”, ce înseamnă de două ori a şasea zi, deoarece ziua suplimentară era adăugată după ziua de 23 februarie (ca şi luna mercedonius), ce era numită de romani ziua a şasea dinaintea calendelor lunii martie. Ulterior, s-a stabilit ca ziua suplimentară să fie intercalată după ultima zi a lunii februarie, 28.

Calendarul iulian a preluat numele lunilor din calendarul roman, în timp ce numărul de zile din fiecare lună corespundea cu cel actual. Iulius Cezar a păstrat şi împărţirea lunilor în zile. Astfel, luna continua să nu fie împărţită în intervale regulate de timp, deoarece, în calendarul roman, aranjarea zilelor în cadrul unei luni se făcea urmărind fazele lunii, metodă care s-a păstrat mult timp şi după ce sincronizarea dintre lunile calendarului şi fazele lunii s-a pierdut.

Cele trei puncte de reper ale unei luni calendaristice erau calendele, idele şi nonele. Calende reprezenta ziua de început a lunii, ide era ziua de mijloc corespunzând lunii pline, ce putea să fie 13 sau 15 ale lunii şi none ziua cu nouă zile înaintea idelor. Zilele lunii erau socotite după o metodă de numărare înapoi (au mai rămas atâtea zile până la calende, ide sau none).

Iulius Cezar împreună cu Marcus Emilius Lepidus, ce i-a urmat în funcţia de Pontifex Maximus, au aplicat, în anul 46 î.Hr., reforma calendarului. Mai mult, pentru a resincroniza începutul anului cu data echinocţiului, numărul de zile al anului 46 î.Hr. a fost mărit la 445, prin introducerea unei luni mercedonius de 23 de zile şi a două luni suplimentare, între noiembrie şi decembrie, care cuprindeau împreună 67 de zile. Anul, care a reprezentat începutul îndreptării calendarului roman, a fost cunoscut sub numele de ,,ultimul an al confuziei”.

Cu toate acestea, problemele legate de calendar erau departe de a se fi sfârşit, deoarece pontifii din consiliu au înţeles greşit metoda de adăugare a zilei din anul bisect: ei au adăugat o zi o dată la trei ani, în loc să o adauge o dată la patru ani, din acest motiv fiind necesară o nouă reformă. Aceasta a fost înfăptuită de împăratul Octavian August (27 î.Hr.-14 d.Hr.), care, în anul 9 î.Hr., a hotărât ca, timp de 12 ani, să nu existe nici un an bisect pentru a anula cele trei zile intercalare introduse greşit de pontifi.

Din acest moment nu au mai existat perturbări în calendarul iulian, iar numele celor doi reformatori au fost date lunii quintilis (a cincea), care a devenit iulie şi lunii sextilis (a şasea), care s-a transformat în august.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

Spre deosebire de alte calendare, ale căror puncte de referinţă sunt
evenimente ale lumii văzute, calendarul bisericesc are la bază reprezentarea
temporală a evenimentelor evanghelice ale vieţii Mântuitorului. În 325, la primul
Sinod Ecumenic, bazându-se pe canonul 7 apostolic, Sfinţii Părinţi au alcătuit un
calendar pentru întreaga Biserică şi au stabilit modul de calcul al datei la care
să se prăznuiască Învierea Mântuitorului. Calendarul ecleziastic nu trebuie
evaluat dintr-o perspectivă astronomică, ci din perspectiva a ceea
ce reprezintă el pentru Biserică

 

Calendarul Bisericii a fost conceput de Sfinţii Părinţi ca un îndrumător religios temporal, menit să rânduiască viaţa cotidiană a Bisericii creştine. Prin însăşi natura lui şi modul în care a fost alcătuit, calendarul ecleziastic aparţine exclusiv credinţei ortodoxe. El nu a fost gândit ca o invenţie abstractă, fără legătură cu viaţa, în general, sau cu ştiinţa, în particular, ci a fost creat pentru a armoniza evenimentele vieţii puse sub semnul Sfintei Scripturi. Mai mult, calendarul Bisericii nu a contrazis niciodată descoperirile ştiinţifice, reprezentând, de fapt, un ajutor nepreţuit pentru cei ce-L caută pe Dumnezeu.

Aşadar, calendarul bisericesc funcţionează precum un cronometru duhovnicesc, fixat după ritmul evenimentelor scripturistice, în special al celor evanghelice. Se poate spune că numai Biserica Ortodoxă vorbeşte cu autoritate despre învingerea timpului, prin Întemeietorul ei, Dumnezeu, Stăpânul timpului căci ,,Cel care este sub timp şi în afara timpului, de când a creat timpul, S-a întrupat de bună voie din tine, Fecioară”.

Fiecare civilizaţie în parte şi-a alcătuit un calendar potrivit în primul rând cu religia sa, cu evenimentele şi sărbătorile acesteia. Din perspectivă istorică şi ştiinţifică, fiecare dintre aceste calendare, care au fost sau sunt încă folosite, este mai mult sau mai puţin precis faţă de scopurile sau intenţiile urmărite. Astfel, calendare precum cel asiro-babilonian, incaş sau chinez au multe calităţi, dar, în acelaşi timp, au un grad de precizie mai mic sau mai mare. Imperfecţiunile acestor calendare se datorează punctelor de referinţă utilizate la alcătuirea lor, care sunt evenimente sau procese naturale, ale lumii văzute înconjurătoare.

La rândul său, creştinismul avea nevoie de un calendar propriu. Acesta a fost alcătuit de Sfinţii Părinţi ca o reprezentare temporală a evenimentelor din viaţa Mântuitorului, iar modificarea datelor sau introducerea unor date diferite pentru sărbătorirea praznicelor bisericeşti înseamnă alt Hristos, şi nu Fiul lui Dumezeu. Punctele de referinţă ale calendarului creştin sunt evenimente ecleziastice, astfel că acesta atinge o precizie desăvârşită.

În antichitate, unul dintre cele mai precise calendare a fost cel egiptean, care se caracteriza printr-o ciclicitate perfectă, el având un ciclu, numit sothic, reprezentând o perioadă de timp care se repeta la intervale regulate. O altă trăsătură a acestuia era revenirea datelor sale la o ordine iniţială după un anumit număr de ani. În cadrul acestui calendar exista o corespondenţă precisă între principiile teoretice şi fenomenele astronomice, această corespondenţă fiind cel mai important criteriu pentru a evalua exactitatea unui calendar.

Neputându-se întemeia pe ,,steaua zeiţei Isis” şi ciclul sothic, calendarul creştin a preluat de la cel egiptean numai principiul acestei corespondenţe între calculele matematice şi fenomenele astronomice, ciclicitatea sa şi revenirea datelor la o ordine iniţială. Un lucru esenţial era ca ciclicitatea calendarului să aibă o corespondenţă în natură, pentru a menţine periodicitatea în calcularea timpului. În alcătuirea ciclului calendarului creştin, numit marele indict, Sfinţii Părinţi au folosit ca puncte de referinţă evenimentele evanghelice ale vieţii lui Iisus Hristos, Soarele dreptăţii.

Prima hotărâre în ceea ce priveşte alcătuirea unui calendar creştin, bazat pe evenimentele din viaţa Mântuitorului, a fost luată chiar de sfinţii apostoli. Aceştia au lăsat canonul 7 apostolic care rânduia data sărbătoririi celui mai important praznic creştin, Învierea Domnului. ,,Dacă un episcop, preot sau diacon ar serba sfânta zi a Învierii mai înainte de echinocţiul de primăvară, odată cu evreii, să se caterisească”. Ei nu au stabilit o dată precisă la care să se prăznuiască Învierea Mântuitorului şi, de asemenea, nu au dat o metodă de calcul pentru aceasta.

În primele secole după Hristos, creştinismul a început să se răspândească rapid în Imperiul Roman şi în afara acestuia, greutăţile de comunicare între comunităţi permiţând dezvoltarea unor tradiţii locale diferite, printre care şi data la care se sărbătorea Învierea Domnului. Toate acestea au contribuit la apariţia a numeroase dispute şi neînţelegeri referitoare la acest subiect.

Astfel, creştinii din Asia Mică sărbătoreau Paştele pe 14 Nisan, împreună cu evreii, susţinând că le prăznuiesc la data la care le-a prăznuit şi Mântuitorul. Ei erau numiţi şi quartodecimani, de la denumirea numărului 14 în limba latină. Pe de altă parte, ceilalţi creştini, mai ales din zonele apusene ale imperiului, prăznuiau Învierea Domnului în prima duminică de după luna plină ce urma echinocţiului de primăvară. Urmarea acestei diferenţe era faptul că Postul Mare al ultimilor coincidea cu prăznuirea pascală a primilor.

Pentru a preveni consecinţele nedorite pe care le putea avea o asemenea decalare liturgică şi pentru a separa complet sărbătorirea creştină a Paştelui de paştele evreiesc, după cum scrie în Sfânta Evanghelie, Sfinţii Părinţi au hotărât stabilirea unei metode de calcul a datei Învierii Domnului şi, de asemenea, alcătuirea unui calendar unitar pentru întreaga Biserică.

Problema calendarului bisericesc, mai precis, data sărbătoririi liturgice a Învierii Domnului, a fost unul dintre factorii primordiali care au grăbit convocarea primului Sinod Ecumenic, în anul 325, la Niceea. La acest sinod au participat 318 Sfinţi Părinţi ai Bisericii, printreIstoria 16 care Alexandru al Alexandriei († 328), Nicolae al Mirelor Lichiei († 330), Achilie al Larissei († 330), Evstatie al Antiohiei († 345), Spiridon al Trimitundei († 348), Iacov al Nisibis-ului († 350), Osie al Cordobei († 357), Pafnutie Mărturisitorul († 360), Atanasie cel Mare († 373). Patriarhii Mitrofan al Constantinopolului († 325) şi Silvestru al Romei († 335) au trimis reprezentanţi.

 

Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325)

 

Sinodul s-a desfăşurat între 20 mai şi 25 august, alături de problema calendarului, Părinţii ocupându-se de erezia lui Arie şi de hirotoniile necanonice săvârşite de Episcopul Meletie în Egiptul de sus. Arie, preot în Alexandria, propovăduia o învăţătură greşită potrivit căreia Hristos nu este a doua Persoană a Sfintei Treimi, ci o făptură zidită de Dumnezeu, mai presus de om. Pe de altă parte, Episcopul Meletie săvârşise hirotonii în afara jurisdicţiei sale din Egiptul de sus, producând astfel o schismă în această regiune.

În stabilirea unei date pentru prăznuirea Învierii Domnului şi în alcătuirea unui calendar creştin, Sfinţii Părinţi au folosit ca bază succesiunea evenimentelor evanghelice şi canonul Sfinţilor Apostoli. Canonul 7 apostolic reprezintă criteriul fundamental al Pascaliei creştine concepute în 325 la Niceea.

Cele două hotare puse de Sfinţii Apostoli în acest canon, ca Învierea Domnului să nu se prăznuiască niciodată înainte de echinocţiul de primăvară şi nici să nu se sărbătorească odată cu evreii, au fiecare înţelesul şi rostul său. Primul hotar are un sens astronomic, referindu-se la faptul că un an astronomic iulian nu are decât un singur echinocţiu de primăvară şi, prin urmare, Sfintele Paşti nu pot fi prăznuite de două ori în acelaşi an.

Cel de-al doilea hotar este unul duhovnicesc şi porneşte de la succesiunea evenimentelor evanghelice. Astfel, Hristos a înviat în duminica de după paştele evreiesc, care se sărbătoreşte la 14 Nisan, data primei luni pline din anul evreiesc. Aşadar, cronologic şi duhovnicesc, Sfintele Paşti nu pot fi prăznuite odată cu evreii.

Data lunii pline pascale era calculată de evrei cu ajutorul calendarului lor, lunar, în timp ce echinocţiul de primăvară se calcula după calendarul iulian, folosit în Imperiul Roman. Astfel că, pentru a împlini cerinţele canonului 7 apostolic, Sfinţii Părinţi au trebuit să combine cele două calendare, cel iulian, solar, folosit pentru determinarea echinocţiului de primăvară cu cel evreiesc lunar, utilizat pentru aflarea lunii pline pascale.

Pentru a aprecia ingeniozitatea calendarului bisericesc, acesta trebuie evaluat din perspectiva Sfinţilor Părinţilor adunaţi în 325 la Niceea. Trebuie luat în considerare scopul lor, problemele cu care s-au confruntat şi modul în care le-au rezolvat, ţinând cont că preocuparea lor de bază a fost împlinirea cerinţelor canonice în compunerea Pascaliei şi nu o precizie astronomică deosebită. Deşi ştiinţa modernă a dovedit acurateţea deosebită a calendarului iulian care este folosit şi astăzi în astronomie şi cronologie, evaluarea calendarului bisericesc dintr-o perspectivă astronomică este o gravă eroare.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A V-A

 

La primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325, Sfinţii Părinţi au alcătuit un calendar unitar pentru
Biserica creştină şi au stabilit o formulă de calcul pentru aflarea datei Învierii Mântuitorului. Pentru
aceasta, Părinţii Bisericii s-au folosit de calendarul evreiesc pentru ciclul lunar şi de calendarul iulian
pentru ciclul solar. Sincronizarea lor a dat naştere unui ciclu de 532 de ani, numit marele indict,
în cadrul căruia poziţia Sfintelor Paşti în anul bisericesc se repetă o dată la 532 de ani

 

Temelia folosită de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, din 325, pentru a alcătui un calendar bisericesc unitar pentru întreaga Biserică a fost canonul 7 apostolic, cu cele două cerinţe ale sale, astronomică şi duhovnicească. Astfel, canonul hotăra ca Învierea Domnului să se prăznuiască după echinocţiul de primăvară, lucru necesar pentru sincronizarea fenomenelor astronomice cu calculele matematice, şi să se respecte succesiunea evenimentelor din viaţa Mântuitorului.

Bazându-se pe acest canon, Sfinţii Părinţi au stabilit patru reguli pentru calcularea datei Sfintelor Paşti: 1. Învierea Domnului să fie prăznuită întotdeauna după echinocţiul de primăvară, 2. după prima luna plină ce urmează echinocţiului de primăvară, 3. în prima duminică după această lună plină, 4. şi, pentru a respecta succesiunea evenimentelor Istoria 18evanghelice, nicidecum înainte sau în aceeaşi zi cu Paştele evreiesc, caz în care prăznuirea sa este amânată pentru duminica următoare.

Respectarea acestor condiţii ridica o problemă Părinţilor întruniţi la Niceea, deoarece în calcularea datei Învierii Mântuitorului interveneau două calendare diferite. Echinocţiul de primăvară se calcula după calendarul solar, iulian, utilizat în întreg Imperiul Roman, în timp ce data lunii pline pascale era determinată după calendarul evreiesc, lunar.

 

Sfântul Ierarh Nicolae, unul dintre Sfinţii Părinţi prezenţi la Sinodul Ecumenic I de la Niceea

 

De asemenea, paştele evreiesc se sărbătorea în ziua ce corespundea primei luni pline a primăverii din calendarul evreiesc şi putea să cadă cel mai târziu la 14 Nisan (aprilie), în orice zi a săptămânii. Prin urmare, era necesară stabilirea unei corelaţii între cele două calendare, care să permită alcătuirea unui calendar bisericesc unitar şi a unui mod de calcul a datei Sfintelor Paşti.

În plus, era cunoscut faptul că nici calendarul iulian, nici cel evreiesc nu erau foarte precise din punct de vedere astronomic, însă Sfinţii Părinţi nu au acordat acestui fapt o atenţie deosebită. Ei au căutat să creeze o legătură indivizibilă şi armonioasă între cele două calendare pentru a obţine o corespondenţă cât mai precisă între ciclul lunar şi cel solar, care să respecte condiţiile canonice şi mai puţin să fie un ,,ideal absolut de precizie astronomică”.

Pentru sincronizarea celor două calendare era necesară determinarea perioadei de timp după care datele calculate în cele două sisteme calendaristice diferite coincid, realiniindu-se întru totul. Pentru aceasta trebuia calculată lungimea medie a lunii lunare şi a anului solar. Nu este rezonabil să credem, precum au făcut învăţaţii moderni, că Sfinţii Părinţi nu cunoşteau aceste date, deoarece măsurători astronomice suficient de precise fuseseră făcute încă din antichitate. Astfel, se ştia că, după o perioadă de 19 ani, fazele lunii cad la aceleaşi date ca în primul an al ciclului, iar după 28 de ani soarele încheie un ciclu după care datele calendarului cad în aceleaşi zile ale săptămânii, precum la începutul ciclului.

Perioada cea mai scurtă de timp după care datele din cele două calendare corespund este ciclul metonic, ce cuprinde 19 ani. În ciclul metonic, alcătuit de astronomul grec Meton din Atena, care stătea la baza calendarului elen, anul lunar are 354 de zile, iar cel solar 365 de zile. Adăugarea a 7 luni suplimentare de câte 30 de zile realiniază anul lunar cu cel solar după o perioadă de 19 ani.

O precizie şi mai mare a corespondenţei între date se obţine după o perioadă de 76 de ani (numită ciclu calipic), când anul solar şi cel lunar încep nu numai în aceeaşi zi, dar şi la aceeaşi oră. Astfel, în ciclul calipic, obţinut prin multiplicarea de patru ori a ciclului metonic, anul lunar evreiesc este sincronizat cu anul solar iulian. Aceste calcule au fost stabilite de învăţaţii antichităţii, care le-au folosit în alcătuirea calendarelor diferitelor civilizaţii.

Cunoscând aceste calcule astronomice, Sfinţii Părinţi au unit ciclul solar cu cel lunar într-o perioadă de timp numită marele indict. Acesta a fost calculat ca fiind intervalul de timp de 532 de ani obţinut prin combinarea ciclului lunar de 19 ani cu cel solar de 28 de ani (19 x 28 = 532 ani). La încheierea unui mare indict de 532 de ani, ciclurile lunar şi solar şi zilele săptămânii revin la datele din primul an al indictului. În plus, faţă de calculele astronomice ale anticilor, duminica Învierii Domnului cade la aceeaşi dată ca în primul an al indictului. În acest fel a fost obţinut ritmul matematic, astronomic şi pascal unic al calendarului bisericesc.

Aşadar, la Niceea, Părinţii, călăuziţi de Sfântul Duh, au reuşit să sincronizeze cele două calendare - inexacte prin ele însele - pentru a obţine un calendar care are importanţa ştiinţifică de a corela fazele lunii cu echinocţiul de primăvară. În plus, respectarea condiţiilor impuse de canonul 7 apostolic oferă acestui calendar o valoare ecleziastică deosebită.

Astfel, marele indict sau ciclul de la facerea lumii, ce este o schemă universală de calcul a timpului, rămâne până în zilele noastre fundamentul tuturor calculelor calendaristice şi a cărţilor liturgice ale Bisericii Ortodoxe, stabilind în plus data Sfintelor Paşti pentru fiecare an. Calendarul bisericesc slujeşte la rânduirea tipicului sărbătorilor de peste an, el fiind format din două cicluri: cel al sărbătorilor cu dată fixă, care sunt stabilite la o anumită dată în calendar, şi cel al sărbătorilor cu dată schimbătoare, în funcţie de data Sfintelor Paşti din acel an. Primul ciclu, cel neschimbător, se mai numeşte ciclul mineiului, termenul provenind din cuvântul grecesc ,,menaion”, ce îşi are originea în ,,μιν”, care înseamnă în limba greacă lună. Cel de-al doilea ciclu, cel al sărbătorilor cu dată schimbătoare, se mai numeşte ciclu pascal, deoarece datele acestor sărbători depind de data Învierii Domnului, ce este variabilă.

Sfinţii Părinţi au introdus în uzul ecleziastic calendarul iulian, stabilind cu ajutorul lui sărbătorile cu dată fixă şi, prin urmare, ciclul mineiului. Cu toate acestea, ciclul ecleziastic al mineiului diferă de calendarul iulian, având anumite caracteristici, modelate după Scriptură, care îl disting de modul civil de măsurare a timpului.

Concret, orele liturgice sunt denumite diferit de orele civile ale calendarului iulian: ceasul întâi corespunde orei 6 dimineaţa, ceasul trei orei 9 dimineaţa, ceasul şase orei 12 şi ceasul nouă orei 15. Ziua ecleziastică sau liturgică începe seara şi se termină seara, după cuvintele Scripturii: ,,şi a fost seară şi a fost dimineaţă, prima zi”. Acesta este şi motivul pentru care rânduiala liturgică a zilei începe cu vecernia.

Această discrepanţă nu este un lucru neimportant, deoarece diferenţa dintre datele calendaristice liturgice şi cele civile este de o zi pentru evenimentele ce se petrec între asfinţitul soarelui şi miezul nopţii. De asemenea, există o neconcordanţă similară în ceea ce priveşte calcularea anilor, deoarece anul ecleziastic, numit şi indict, începe la 1 septembrie, în timp ce anul civil începe la 1 ianuarie. Prin urmare, apare o diferenţă de un an pentru evenimentele petrecute între 1 septembrie şi 31 decembrie.

În plus, Sfinţii Părinţi au înlocuit săptămâna de 8 sau 10 zile a calendarului iulian cu cea de 7 zile. Astfel, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, ei au rânduit ca săptămâna să aibă 7 zile, iar duminica să fie zi de odihnă pentru a aminti mereu omului de facerea lumii şi de Învierea Mântuitorului. De asemenea, din calendarul iulian au fost îndepărtate sărbătorile păgâne ale romanilor, fiind aşezate zile de pomenire şi cinstire ale evenimentelor din viaţa Mântuitorului, ale Preacuratei Maicii Sale şi ale sfinţilor.

Prin urmare, ciclul mineiului constituie ciclul sărbătorilor ecleziastice cu dată fixă, ce urmăreşte curgerea timpului liturgic, în timp ce calendarul iulian a rămas să fie folosit în scopuri civile, pentru măsurarea timpului în afara Bisericii. Mai mult, Sfinţii Părinţi, cunoscând că data echinocţiului de primăvară este variabilă, datorită impreciziei calendarului iulian şi a complexităţii fenomenelor astronomice, au stabilit în mod convenţional data echinocţiului la 21 martie.

Deşi l-au păstrat sub acest nume, toate modificările aduse de Sfinţii Părinţi calendarului iulian, pe care l-au aşezat la temelia ciclului mineiului, una dintre componentele calendarului ecleziastic, îndreptăţesc afirmaţia că, după 325, ar fi fost mai potrivită denumirea de calendar iulian îndreptat sau nicean.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

 

PARTEA A VI-A

 

Calendarul bisericesc, combinaţie a celor două cicluri, lunar şi solar, este
singurul care împlineşte cerinţele canonice şi dogmatice ale învăţăturii ortodoxe.
Hotărârea cu privire la data Învierii Mântuitorului şi la calendarul ecleziastic sunt
enunţate în Enciclica sinodală, Patriarhia Alexandriei fiind însărcinată să publice tabele
cu data prăznuirii Sfintelor Paşti, numite Pascalii. Imprecizia celor două calendare face
ca intervalul de timp dintre praznicul creştin şi cel iudaic să se mărească continuu,
fapt ce vădeşte îndepărtarea teologică dintre cele două credinţe

 

Cea de-a doua componentă a calendarului ecleziastic, alături de ciclul sărbătorilor cu dată fixă sau ciclul mineiului, este ciclul pascal, ce derivă şi este legat de calendarul evreiesc, lunar. Corespondenţa dintre calendarul ecleziastic şi cel evreiesc, ce se reflectă în ciclul pascal, este consecinţa faptului că patimile Mântuitorului din calendarul creştin sunt legate cronologic şi duhovniceşte de paştele evreiesc.

Istoria 20-1

 

Sfântul Atanasie al Alexandriei († 373), unul dintre Sfinţii Părinţi de la primul Sinod Ecumenic

 

Astfel, cronologic, menţinând succesiunea evenimentelor descrise în Sfânta Evanghelie, ,,ca să nu rămână trupurile sâmbăta pe cruce, căci era mare ziua sâmbetei aceleia” (Ioan 19, 31), Biserica Ortodoxă sărbătoreşte întotdeauna Învierea lui Hristos după paştele evreiesc. Dogmatic, paştele Vechiului Testament, ce semnifica eliberarea evreilor din robia egipteană şi era doar o preînchipuire a Învierii, a fost înlocuit cu paştele Noului Testament, creştinii sărbătorind eliberarea sufletelor din robia păcatului.

Ciclul sărbătorilor cu dată schimbătoare cuprinde toate praznicele a căror dată se calculează în funcţie de data Învierii Mântuitorului, ce este stabilită, la rândul ei, după data primei luni pline a anului evreiesc. De asemenea, duminicile de peste an sunt stabilite după data Învierii Domnului şi respectiv a Pogorârii Sfântului Duh, praznic aşezat la 50 de zile de la Sfintele Paşti.

Prin urmare, calendarul bisericesc este o combinaţie între două calendare ce se întrepătrund armonios: calendarul iulian, solar, pe care se bazează ciclul mineiului, şi calendarul evreiesc, lunar, ce dă naştere ciclului pascal. Rod al strădaniilor ingenioase ale Sfinţilor Părinţi, calendarul ecleziastic este singurul care împlineşte cerinţele canonice şi dogmatice ale credinţei ortodoxe. Toate celelalte calendare, alcătuite în antichitate sau care au încercat să reformeze ulterior acest calendar, nu îndeplinesc aceste cerinţe, deoarece combinaţia ciclurilor fix şi schimbător, stabilită de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), este unică.

Sfinţii Părinţi întruniţi la acest sinod nu au dat nici un canon care să stabilească explicit data sărbătoririi Învierii Mântuitorului. Documentele adoptate au fost Enciclica sinodală, simbolul credinţei (Crezul) şi 20 de canoane. Cele 20 de canoane nu cuprind nici o hotărâre cu privire la principalele teme discutate la sinod, în schimb, Enciclica sinodală vorbeşte despre aceste chestiuni, fără a aminti de conţinutul celor 20 de canoane. Prin această rânduială, Părinţii au făcut o distincţie clară între hotărârile dogmatice, enunţate în enciclică, şi cele disciplinare, formulate în canoane.

Hotărârea cu privire la data prăznuirii Învierii Domnului se regăseşte în scrisoarea Împăratului Constantin cel Mare ,,către Biserici”, precum şi în Enciclica sinodului către episcopii din Egipt. În ambele este arătat consensul Sfinţilor Părinţi ca întreaga lume creştină să sărbătorească Paştele în aceeaşi zi, duminica, precum şi dorinţa lor de a înlătura obiceiul potrivit căruia acest praznic se serba în aceeaşi zi cu evreii care, precum spune împăratul Constantin, ,,sunt atât de îndepărtaţi de adevăr în acest punct, încât pot sărbători de două ori Paştele într-un an”.

Istoria 20-2Astfel, Sfinţii Părinţi scriau în Enciclica sinodală: ,,Vă vestim şi despre înţelegerea în privinţa Sfintelor Paşti, că prin rugăciunile voastre şi această chestiune s-a dezlegat, astfel că toţi fraţii din Răsărit, care mai înainte au prăznuit Paştele cu iudeii, vor sărbători pe viitor împreună cu romanii şi cu noi şi cu toţi cei care au serbat din vechime Paştele cu noi”.

 

Sfântul Spiridon al Trimitundei (†348), unul dintre Sfinţii Părinţi de la primul Sinod Ecumenic

 

După primul Sinod Ecumenic, Patriarhia Alexandriei a fost însărcinată să calculeze data Paştelui pentru fiecare an şi să anunţe această dată Bisericilor locale. Episcopii Alexandriei au început să publice enciclice speciale adresate întregii lumi creştine prin care anunţau data Paştelui din anul respectiv. În timp, aceste enciclice au fost înlocuite cu un canonion special numit Pascalie în care era anunţată data Învierii Domnului pentru câţiva ani înainte. Cel dintâi canonion de acest fel a fost alcătuit de Episcopul Teofil al Alexandriei (385-412) în anul 388. Mai târziu, Sfântul Chiril al Alexandriei a dat un canonion pentru o perioadă de 95 de ani.

Sfinţii Părinţi au stabilit o metodă foarte simplă şi precisă de calcul a datei Paştelui, bazată pe canonul 7 apostolic. Metoda este atât de precisă încât, până astăzi, determinarea cu ajutorul său a echinocţiului de primăvară, a lunii pline şi a paştelui evreiesc corespund cu evenimentele astronomice şi calendaristice reale. Corespondenţa dintre teorie şi practică a calendarului bisericesc, care se păstrează din vechime până astăzi, inspiră încrederea în faptul că acesta nu este numai rodul raţiunii umane, ci a fost sfinţit spre folosul liturgic de Însuşi Dumnezeu, prin Sfântul Duh, după cuvintele Sfinţilor Părinţi: ,,părutu-s-a Sfântului Duh şi nouă”.

Calendarul bisericesc a fost lăsat moştenire ortodocşilor din generaţie în generaţie spre folos duhovnicesc şi lumesc. Este practic imposibilă alcătuirea unui calendar similar, ca şi modificarea celui întocmit la primul Sinod Ecumenic, deoarece cea mai mică schimbare conduce la discrepanţe între ciclul lunar şi solar şi, mai important, permite amestecul omului în rânduiala liturgică dumnezeiască. Sfinţii Părinţi au eliberat Biserica de sarcina grea a alcătuirii unui calendar liturgic, astfel încât, utilizându-l pe cel stabilit în 325, credincioşii să-şi poată urma drumul spre mântuire fără a purta grija acestor probleme practice.

Ambele calendare folosite de Sfinţii Părinţi ca baze pentru alcătuirea calendarului bisericesc nu sunt foarte precise din punct de vedere astronomic. Echinocţiul de primăvară determinat astronomic se deplasează faţă de calculele iuliene şi, de asemenea, faţă de calendarul evreiesc. Nouăsprezece ani solari iulieni depăşesc 19 ani lunari evreieşti cu o oră, 28 de minute şi 15 secunde. Consecinţa acestui fapt este că după trecerea a 19 ani solari, fazele lunii au loc în aceeaşi zi a lunii, dar cu o oră, 28 de minute şi 15 secunde mai devreme, pentru ca după aproape 300 de ani să aibă loc cu aproape o zi mai devreme.

Acesta este motivul pentru care data la care cade luna plină pascală se deplasează spre începutul anului faţă de data la care a căzut în vremea primului Sinod Ecumenic. În anul 325, ziua de 14 Nisan a coincis cu echinocţiul de primăvară, în timp ce astăzi ea întârzie faţă de echinocţiul de primăvară cu aproape 10 zile. Astfel, după calendarul iulian, echinocţiul de primăvară cădea în 325 pe 21 martie, iar astăzi cade în jurul datei de 8 martie.

Datorită faptului că întârzierea calendarului iulian faţă de echinocţiul de primăvară este mai mare decât cea a calendarului evreiesc, atunci când se calculează succesiunea evenimentelor evanghelice dintre paştele evreiesc şi Învierea Domnului după Pascalia niceeană, se observă că, în timp, praznicul creştin întârzie tot mai mult faţă de cel evreiesc. Ieromonahul Matei Blastares din Tesalonic, eminent canonist bizantin din secolul al XIV-lea, a numit această întârziere a datei Sfintelor Paşti ,,un avantaj”, în opoziţie cu părerea ortodocşilor ecumenişti contemporani care numesc această întârziere ,,un defect”. Astfel, la îndreptarea calendarului bisericesc din 1924, ei au ţinut seama numai de aspectul astronomic, ignorând cu desăvârşire latura duhovnicească a acestei probleme ecleziastice, care era, de fapt, singurul criteriu esenţial pentru precizia calendarului bisericesc.

Întârzierea dintre cele două calendare, solar şi lunar, reflectă accelerarea vitezei relative a lunii faţă de pământ de-a lungul secolelor. Îndepărtarea paştelui evreiesc de Învierea Domnului are o profundă semnificaţie teologică, vădind îndepărtarea teologică dintre cele două credinţe, şi, mai mult, ostilitatea crescândă a iudaismului faţă de creştinism.

De asemenea, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi au rânduit duhovniceşte condiţiile stabilirii datei Învierii Mântuitorului. Astfel, prăznuirea acestei sărbători a sărbătorilor creştine după echinocţiul de primăvară arată, în primul rând, renaşterea lumii şi eliberarea ei din robia păcatului prin Învierea lui Iisus Hristos, precum natura învie după somnul cel greu al iernii, somn ce poate fi comparat cu starea omului înlănţuit de păcate. În plus, prăznuirea după echinocţiul de primăvară reflectă rânduiala firii aşezată de Dumnezeu la facerea lumii.

Pe de altă parte, luna plină simbolizează Legea Veche, căci precum luna primeşte lumina sa de la soare, şi Legea Veche izvora de la Dumnezeu, Soarele Dreptăţii, iar precum luna luminează noaptea, şi Legea Veche lumina omenirea în întunericul nopţii păcatului. Plinirea legii, simbolizată de plinirea lunii, s-a desăvârşit prin întruparea Mântuitorului care a zis: ,,nu am venit să stric legea, ci să o plinesc” (Matei 5, 17). Iar după plinirea lunii, Învierea Soarelui Dreptăţii risipeşte întunericul nopţii duhovniceşti şi aduce mântuirea.

Calendarul bisericesc alcătuit de Sfinţii Părinţi, în 325, având ca temelie duhovnicească evenimentele din viaţa Mântuitorului, rezistă în faţa noilor descoperiri ştiinţifice, pe care nu le contrazice, reprezentând, dimpotrivă, cea mai bună bază pentru măsurătorile astrofizice şi cronologice. Acest lucru dovedeşte încă o dată că ştiinţa redescoperă adevărurile scripturistice şi trebuie să se lase călăuzită de ele.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

 

PARTEA A VII-A

 

Precizia astronomică a fost doar un pretext utilizat de Vatican pentru
reformarea calendarului ecleziastic, deoarece, în realitate, papii urmăreau
şi pe această cale supunerea Bisericii Ortodoxe. În încercarea sa, Vaticanul
 s-a folosit de învăţaţii apuseni care doreau mărirea preciziei astronomice a
calendarului ecleziastic. Printre aceştia s-au numărat astronomi celebri, precum
Nicolaus Copernic, care s-au opus reformei, considerând că nu este necesară.
Reforma papală din 1582 a fost doar deznodământul unei adevărate cruciade
purtate de Vatican, de-a lungul secolelor, pentru modificarea calendarului Bisericii

 

La sfârşitul primului mileniu creştin, francii şi germanii, dornici de acapararea puterii politice în apusul Europei şi de ieşirea de sub dominaţia Imperiului Roman, au văzut în Biserică un instrument ideal pentru împlinirea scopurilor sale. Astfel, conducătorii politici franci şi germani, sesizând importanţa Bisericii în viaţa politico-socială, încep să promoveze inovaţiile existente în Biserica Apuseană şi să introducă noi inovaţii pentru a determina separarea acesteia de Biserica Răsăriteană şi pentru a o putea manipula în funcţie de interesele lor.

De asemenea, împăraţii franci i-au înlocuit pe conducătorii ortodocşi ai Bisericii apusene cu franci care să le aplice politica. Ideile moderniste propovăduite de pontifii romani, ce au reprezentat motivul Marii Schisme (1054), au fost folosite după 1054 ca dovezi ale superiorităţii Romano-Catolicismului faţă de Ortodoxie. Printre aceste inovaţii s-a numărat şi reforma calendarului.

Modificarea calendarului ecleziastic în apusul Europei a fost realizată prin colaborarea dintre Vatican şi învăţaţii apuseni. În dorinţa lor de progres ştiinţific şi eliberare de aşa-zisa ,,înapoiere” ecleziastică, minţile ,,savante” ale Europei apusene au sfidat hotărârile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, iar aroganţa lor scolastică a deschis calea către un spirit lumesc, uşor de urmărit în evoluţia reformei papale.

Astfel, în anul 725, venerabilul Bede (672-735), istoric şi teolog englez, a observat că datele astronomice ale lunii pline nu mai corespundeau cu datele din tabelele alcătuite pe baza calendarului iulian. Cu toate acestea, abia din secolul al XIII-lea începe să fie pusă serios problema existenţei unei neconcordanţe între calendarul bisericesc şi datele astronomice.

Robert Grosseteste (1178-1253), episcop de Lincoln şi matematician, a atras atenţia asupra acestei probleme şi a propus modificarea calendarului. De asemenea, englezul John Hollywood († 1244), cunoscut şi sub numele latinizat de Sacrobosco, profesor la Universitatea din Paris, a propus o schemă de îndreptare a calendarului în opera sa ,,De anni ratione”, cartea fiind tipărită abia în anul 1538 la Paris.

Tot în secolul al XIII-lea, Conrad de Strasbourg, Campanus de Novara şi Roger Bacon (1214-1294) au făcut diferite propuneri cu privire la reformarea calendarului. Roger Bacon, călugăr franciscan şi filozof, s-a bazat în scrierile sale pe ideile lui Sacrobosco, iar Papa Clement al IV-lea (1265-1268) i-a cerut copiile acestora. Bacon le-a trimis împreună cu o scrisoare, care există şi astăzi în biblioteca Vaticanului. În aceasta, el descrie calendarul roman iulian (N.R.: el confundă calendarul roman iulian cu cel bisericesc, întocmit de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic), pe care în mod eronat îl numeşte calendar bisericesc, ca fiind ,,intolerabil, oribil şi rizibil”, atitudine preluată mai târziu şi de alţi scriitori şi învăţaţi apuseni.

În aceeaşi perioadă, încep să pătrundă în Europa, prin traducerile operelor arabe, cunoştinţe de astronomie clasică. Matematicienii şi învăţaţii arabi, care nu erau interesaţi de calendarul iulian din perspectiva ecleziastică, propuneau, de asemenea, reformarea sa.

În secolul următor, astronomii au urmărit datele la care cădeau echinocţiile şi concordanţa lor cu calendarul iulian, propunând din nou ajustarea acestuia. Profitând de aceste propuneri, în 1344, papa Clement al VI-lea (1342-1352) îi invită la palatul papal de la Avignon pe Firmin de Belleval şi John de Murs, astronomi renumiţi, pentru a le cere sfatul cu privire la corectarea calendarului. La cererea papei, în 1345, cei doi alcătuiesc un raport, prin care susţin introducerea unei reforme în 1349. Însă, evenimentele perioadei frământate care a urmat, printre care şi ciuma neagră care a lovit Europa în 1347-1348, l-au împiedicat pe Clement al VI-lea să instituie reforma.

În a doua jumătate a secolului a XIV-lea, apar noi încercări, dar condiţiile nu sunt favorabile unei reforme a calendarului. Vaticanul trecea printr-un moment deosebit de greu, dându-se lupte acerbe între pretendenţii la scaunul papal. Vreme de 40 de ani (1378-1417) au existat simultan doi papi, unul la Roma, iar altul la Avignon, ca pentru o perioadă mai scurtă de timp să fie chiar trei persoane care îşi arogau titlul de papă. În cele din urmă, în 1417, la Conciliul de la Constanz (1414-1418) s-a reuşit numirea unui singur papă, Martin al V-lea (1417-1431), şi încheierea aşa-numitei schisme papale.

În 1411, teologul francez şi mai târziu cardinalul Pierre d’Ailly (1350-1420) a prezentat Papei Ioan al XXII-lea (1410-1415) proiectul unui nou calendar. Pierre d’Ailly nu era un gânditor original, munca şi propunerile sale bazându-se în principal pe operele predecesorilor lui, Grosseteste, Sacrobosco şi Bacon, însă papa a luat în considerare propunerea sa, pe care a inclus-o într-un decret emis în 1412.

Cu toate acestea, decretul Papei Ioan al XXII-lea nu a fost pus în aplicare. Dorind sfârşitul schismei papale, Conciliul de la Constanz i-a depus pe Ioan al XXII-lea (ce avea reşedinţa la Pisa) şi Benedict al XIII-lea (ce rezida la Avignon) ca antipapi şi l-a silit pe Grigorie al XII-lea (1325-1417) (cu reşedinţa la Vatican) să abdice, în ciuda faptului că acest conciliu a fost convocat de Ioan al XXII-lea. Pierre d’Ailly a participat la conciliu, prezentându-şi, în 1415, propunerea, căreia însă nu i s-a dat curs din cauza problemelor prin care trecea Vaticanul.

Următoarea încercare de reformare a calendarului a fost făcută la Conciliul de la Basel (1431-1449), fiind numită o comisie de savanţi pentru a alcătui un raport cu privire la această problemă. Raportul a fost prezentat conciliului în 1437 de către matematicianul şi filozoful renascentist german Nicolaus de Cusanus (1401-1464), ajuns mai târziu cardinal. Propunerea comisiei a fost primită favorabil de participanţii la conciliu, deoarece aceştia doreau reformarea calendarului pentru a o impune Bisericii Ortodoxe.

Astfel, în această perioadă se desfăşurau la Conciliul de la Ferrara-Florenţa (1438-1445) negocieri pentru unirea catolicilor cu ortodocşii, simbolul aşa-zisei ,,uniri” urmând să fie acest nou calendar, comun. Mult dorita unire a fost însă zădărnicită de refuzul categoric al Sfântului Marcu al Efesului de a semna documentele întocmite de Papa Eugen al IV-lea (1431-1447) în 1439. Mai mult, propunerea de reformă nu a fost aplicată nici în Biserica Catolică, deoarece, în 1439, conciliul a numit în mod arbitrar un alt papă, Felix al V-lea (1439-1449), în realitate un antipapă, moment în care reîncep luptele pentru scaunul papal.

În 1475, Papa Sixtus al IV-lea (1471-1484) reia problema şi iniţiază pregătiri pentru reformarea calendarului şi modificarea Pascaliei. El îl invită la Vatican pe astronomul şi matematicianul german Johannes Müller din Königsberg (1436-1476), cunoscut şi sub numele de Regius Montanus sau Monteregio, după denumirea latină a oraşului său natal. Dar moartea neaşteptată a învăţatului german un an mai târziu a împiedicat intenţiile papei.

În secolul al XVI-lea, problema reformării calendarului este discutată constant, papii interesându-se direct de aceasta. Pentru a lupta împotriva protestantismului ce începuse să se dezvolte, Papa Leon al X-lea (1513-1521) convoacă un conciliu la Roma, cunoscut sub numele de al cincilea Conciliu de la Lateran (1512-1517). În 1514, participanţii la conciliu au numit o comisie pentru a se ocupa de reforma calendarului, iar Curia Romană îl invită la Roma pe astronomul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543). Copernic refuză, trimiţând o scrisoare în care scrie că reforma calendarului bisericesc este ,,un exerciţiu de inutilitate”.

În absenţa astronomului polonez, conciliul îl însărcinează cu rezolvarea acestei probleme pe episcopul englez astronom, astrolog şi fizician Paul de Middleburg, care încercase anterior să îl convingă de necesitatea reformării calendarului pe Papa Inocenţiu al VIII-lea (1484-1492). Propunerile sale vor fi trimise regilor lumii catolice, în speranţa că părerile acestora vor determina conciliul să adopte reforma. Cu toate acestea, unii regi nu au răspuns în nici un fel, alţii au trimis răspunsuri defavorabile, iar Conciliul de la Lateran se încheie în 1517 fără să fi reuşit impunerea reformei.

În 1542, Papa Paul al III-lea (1534-1549) a cerut întrunirea altui conciliu, la Trent. Molimele, războaiele, împotrivirea episcopilor intransigenţi, precum şi alte chestiuni au determinat amânarea discutării reformei calendarului. Aceasta a fost reluată la al treilea Conciliu de la Trent, în 1562, la cererea Papei Pius al IV-lea (1559-1565). În 1563, în ultima şedinţă, conciliul a cerut papei să reformeze liturghia, fără a lua nici o hotărâre referitoare la modificarea calendarului.

În 1568, în timpul domniei Papei Pius al V-lea (1566-1572) a fost creată o comisie papală specială condusă de cardinalul Sirlet, care a publicat o nouă carte de slujbe, ,,Breviarum Romanum” ce conţinea un nou calendar liturgic. Astfel, erau modificate datele teoretice ale lunilor noi pascale (date deplasate cu patru zile înainte) pentru a ajunge în acord cu observaţiile astronomice, fiind luate măsuri pentru evitarea diferenţelor şi în viitor. Însă, această reformă a provocat tulburări generale printre clerici şi laici, determinându-l pe papă să o anuleze.

După moartea Papei Pius al V-lea în 1572, a urmat Grigorie al XIII-lea (1572-1585) care a reuşit să impună reformarea calendarului bisericesc. Deşi istoricii încearcă să acrediteze ideea că savanţii apuseni sunt cei care au determinat Biserica Catolică să adopte reforma calendarului în numele progresului ştiinţei şi că Biserica Catolică a acceptat acest lucru în numele aceluiaşi progres, în realitate Vaticanul s-a folosit de ştiinţă pentru a introduce o nouă inovaţie în Biserică.

Prin această inovaţie, papii au urmărit cucerirea Ortodoxiei, deoarece modificarea calendarului ecleziastic urma să aibă urmări deosebit de importante în viaţa Bisericii. Iar reforma calendarului bisericesc, ce a fost înfăptuită în 1582, nu a reprezentat decât deznodământul unei probleme dezbătute constant, vreme de secole, de către Vatican.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

 

PARTEA A VIII-A

 

Odată cu alegerea sa ca papă, în 1572, Grigorie al XIII-lea a preluat de la
predecesorii săi şi dorinţa puternică de a reforma calendarul bisericesc, pentru
a-l folosi ca armă împotriva Bisericii Ortodoxe şi a protestantismului. Astronomul Lilio
propune papei o reformă, prin care să modifice modul de calcul a datei Sfintelor Paşti
şi să fixeze data echinocţiului de primăvară la 21 martie. Preşedintele comisiei
pontificale care urma să hotărască dacă propunerea era pertinentă, iezuitul Clavius,
recunoaşte deschis punctele slabe ale acesteia. Din acest motiv, în 1577, el este
înlocuit, iar noul preşedinte recomandă papei introducerea reformei

 

Vreme de secole, papalitatea a urmărit să supună întreaga lume creştină şi, mai ales, Biserica Ortodoxă, una dintre cele mai redutabile arme ale sale fiind inovaţiile în învăţătura Bisericii. Astfel, anul 1582 reprezintă, pe de o parte, deznodământul unei cruciade papale pentru modificarea calendarului bisericesc şi, pe de altă parte, începutul unei noi campanii a Vaticanului, ce a avut ca scop impunerea calendarului gregorian Bisericii Ortodoxe şi ţărilor protestante.

Aşadar, a doua jumătate a secolului al XVI-lea este marcată de insistenţa majorităţii conciliilor şi adunărilor Vaticanului de a reforma calendarul bisericesc. Cu toate acestea, vremurile nu erau favorabile introducerii de noi inovaţii, deoarece Biserica Catolică se confrunta cu probleme foarte grave. Dintre acestea, cea mai importantă şi mai dificilă era răspândirea protestantismului şi, mai ales, opoziţia sa vehementă faţă de autoritatea papală.

În acest context creat de Reformă, ca şi de mişcarea de subminare a Reformei de către Vatican, numită Contrareformă, a devenit papă Ugo Buoncompagni, sub numele de Grigorie al XIII-lea (1572-1585). Ambiţios şi avid de putere, el era dispus să săvârşească orice act pentru întărirea autorităţii tronului papal, ce se clătina din cauza opoziţiei protestante. Reacţia sa faţă de masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (24 august 1572) este semnificativă, în particular pentru modul autoritar în care va aborda problema reformei calendarului. Astfel, Grigorie al XIII-lea a sprijinit-o entuziast pe regina mamă a Franţei, Caterina de Medici (1519-1589), care a instigat măcelărirea a mii de hughenoţi francezi, săvârşind public Te Deum-uri de mulţumire pentru victoria Bisericii.

În problema calendarului, papa Grigorie al XIII-lea considera că hotărârile luate în 1563, la Conciliul de la Trent, nu fuseseră aplicate, şi a luat asupra sa sarcina de a impune o reformă. Cu câţiva ani în urmă, el construise la Vatican Galeria della Carte Geografiche, ce era echipată cu hărţi şi dispozitive meteorologice, şi îl ajutase pe astronomul Ignazio Danti (1536-1586), profesor de astronomie şi matematică la Universitatea din Bologna, să o doteze cu instrumente astronomice.

Folosindu-se de aceste instrumente, ca şi de faptul că Sfintele Paşti cădeau la o dată diferită de cea din calendarul în uz, iar datele echinocţiilor, de asemenea, nu mai corespundeau cu cele din calendar, el dorea să demonstreze necesitatea schimbării calendarului bisericesc. Zelul său pentru instituirea unei astfel de reforme a crescut când el a întrezărit ce armă puternică reprezenta aceasta în lupta împotriva Bisericii Ortodoxe şi a protestantismului.

Astfel, intuind lovitura pe care ar da-o Bisericii Ortodoxe prin schimbarea calendarului bisericesc, şi implicit a rânduielii Sfinţilor Părinţi, papa Grigorie al XIII-lea a încercat să-i păcălească pe ortodocşi cu privire la adevăratele sale intenţii, prin scrupulozitatea arătată şi disimularea unei cinstiri deosebite a învăţăturii Bisericii şi, mai ales, a canoanelor primului Sinod Ecumenic referitoare la calendar. Cheia de boltă a reformei sale era ideea de a fixa echinocţiul de primăvară la data la care a căzut în vremea Sinodului de la Niceea, 21 martie, care, însă, atrăgea după sine încălcarea unei condiţii fundamentale impusă de acelaşi sinod, anume ca ziua Învierii Domnului să cadă întotdeauna după paştele evreiesc.

Pe de altă parte, susţinând adoptarea unui calendar mai precis din punct de vedere astronomic, papa a încercat să profite de înclinaţia spre raţionalism şi ştiinţă a adepţilor Reformei.

La puţin timp după alegerea sa ca papă, lui Grigorie i-a fost prezentată o propunere de reformă, numită ,,Exactus”. Aceasta fusese concepută de Aluise Baldasar Lilio (1510-1576), cunoscut şi sub numele de Aloysius Lilius sau Luigi Lilio Ghiraldi, fizician, astronom şi medic născut la Ciro, Calabria şi care locuia la Verona. Papa a cerut episcopului de Sora, Calabria, Tommaso Gigli, să o analizeze. Acesta a prezentat-o câtorva savanţi; majoritatea au fost de acord cu această propunere, unii au propus mici modificări, în timp ce alţii au fost de părere că este prea complicată.

În anul 1575, savanţii consultaţi de episcop s-au prezentat la papă cerând-i să reformeze calendarul pe baza propunerilor lui Lilio, pe care le considerau mai potrivite decât cele ale rivalului său, Carlo Giovanni. Se crede că tot în acest an, papa a cerut alcătuirea unei comisii pontificale, care să hotărască în privinţa reformei calendarului.

Preşedinte al acestei comisii a fost numit iezuitul Christopher Schlüssel (1537-1612), cunoscut şi sub numele de Clavius, astronom şi matematician german, care pe atunci preda la Collegio Romano, universitate din Roma. Lui Clavius i s-a dat apelativul de ,,Sosigene gregorian”, făcându-se aluzie la astronomul grec care a reformat calendarul roman în vremea împăratului Iulius Cezar.

Printre membrii comisiei se numărau Antonio Lilio, fratele lui Luigi, episcopul Vicenzo Lauri de Mondovi, Seraphinus Olivarius Rotae Auditor Gallus, expert în legislaţia ecleziastică, Pietro Cicchone (1526-1581), savant şi istoric şi astronomul Ignazio Danti.

Această comisie a dezbătut o vreme chestiunea reformării calendarului, dar membrii săi nu au reuşit să decidă ce variantă să aleagă dintre numeroasele propuneri puse la dispoziţie. În cazul variantei propuse de Lilio, principala acuză adusă calendarului iulian nu era faptul că acesta nu mai era conform cu anotimpurile, iar echinocţiul de primăvară cădea din ce în ce mai devreme, ci calcularea greşită a datei Paştelui. Cu toate acestea, dezbaterea s-a centrat pe problema armonizării calendarului cu anul astronomic şi a echinocţiului.

Aşadar, pentru a scurta anul calendaristic, Lilio a propus ca anii bisecţi să fie în continuare, o dată la patru ani, în afară de anii divizibili cu 100, dar nu şi cu 400, care vor fi ani obişnuiţi (adică 1600 - an bisect, 1700, 1800, 1900 - ani obişnuiţi, 2000 - an bisect). Ideea lui era asemănătoare cu a lui Petrus Pitatus care, cu puţin timp înainte de 1560, propusese ca, la fiecare 400 de ani, trei ani bisecţi din calendarul iulian să fie obişnuiţi, eliminând astfel din calendar trei zile la 400 de ani.

De asemenea, în cadrul comisiei s-a discutat fixarea unei date pentru echinocţiul de primăvară, fiind ţinută o pledoarie specială pentru data la care a căzut în vremea Sinodului de la Niceea, 21 martie.

În acest context, deşi era un catolic fervent, fidel papalităţii şi devotat misiunii care i se încredinţase, Clavius s-a simţit dator, ca om de ştiinţă, să mărturisească deschis punctele slabe ale propunerii lui Lilio, ce urma să fie luată ca bază pentru noul calendar gregorian.

Cea mai gravă dintre deficienţele propunerii se referea la datele pe care se baza reforma, Tabelele Prutenice – compilate de Erasmus Reinhold (1511-1553), astronom la Universitatea din Wittenberg. Aceste tabele astronomice erau alcătuite pe ipoteze nesigure, chiar absurde. Clavius scotea în evidenţă încă patru puncte slabe ale propunerii, şi anume: primul dintre acestea era faptul că data la care cade echinocţiul de primăvară este variabilă şi, prin urmare, nu poate fi stabilită o dată fixă pentru acesta – opinie contrară însuşi scopului declarat al reformei calendarului; următoarele 2 puncte reprezentau erori de calcul matematic, iar ultimul era faptul că noul calendar permitea ca Învierea Domnului să fie sărbătorită odată cu evreii sau chiar înaintea lor.

În cele din urmă, în jurul anului 1577, ca urmare a stagnării discuţiilor, Clavius este înlocuit în funcţia de preşedinte al comisiei de Guglielmo Sileto (1514-1585), cardinal, savant şi fost pretendent la tronul papal. Sileto convinge comisia să ajungă la o înţelegere şi să recomande papei propunerea lui Lilio.

Astfel, Pietro Chiccone pregăteşte un compendiu al propunerii de reformare a calendarului, iar în 1577, papa Grigorie al XIII-lea trimite câte un exemplar de 20 de pagini, sub forma unei cărţi tipărite, tuturor prinţilor lumii catolice, pentru a fi luat în discuţie de către matematicienii de la curţile acestora. Se pare că manuscrisul original al lui Lilio s-a pierdut, dar din copiile existente se poate observa că propunerile lui erau asemănătoare cu cele ale lui Sacrobosco, alcătuite cu 350 de ani înainte. Cu toate acestea, nu se ştie dacă Lilio a avut cunoştinţă de ideile înaintaşului său. El a murit în 1576 fără a şti că ideea sa va fi acceptată, stând la baza alcătuirii calendarului gregorian.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

 

PARTEA A IX-A

 

Majoritatea învăţaţilor secolului al XVI-lea reacţionează negativ faţă de propunerea papală,
mai ales pentru că aceasta are ca fundament teoria geocentrismului. Papa trece peste argumentele
teologice şi ştiinţifice ale acestora şi, la data de 24 februarie 1582, publică bula ,,Inter gravissimas”,
prin care impunea reforma calendarului. Ţările catolice reacţionează favorabil, introducând în scurt
timp calendarul gregorian în uzul civil şi bisericesc. Ţările protestante se opun iniţial reformei,
dar, deoarece opoziţia lor nu este motivată dogmatic sau canonic, cu timpul, cedează

 

Reacţia lumii ştiinţifice faţă de propunerea papală de reformare a calendarului nu a fost favorabilă, cea mai mare parte a criticilor referindu-se la noile formule de calcul a datei Paştilor, considerate de unii învăţaţi de neînţeles. Argumentele oamenilor de ştiinţă contra reformei calendarului au fost variate, mergând de la cele pur ştiinţifice până la cele teologice.

Unul din aspectele acestei propuneri, care i-a deranjat îndeosebi pe savanţii europeni, îl reprezenta premiza de bază a lui Lilio, potrivit căreia anotimpurile şi toate fenomenele legate de acestea erau consecinţa rotaţiei soarelui în jurul pământului, idee ce deriva din teoria geocentrismului, larg răspândită în acea perioadă.

Învăţatul francez Joseph Justus Scaliger (1540-1609), recunoscut ca părinte al cronologiei moderne, s-a opus energic ideii de reformare a calendarului, fiind solidar cu Copernic. El a scris un tratat intitulat ,,O nouă lucrare referitoare la îmbunătăţirea sistemului de măsurare a timpului”, în care demonstra ştiinţific superioritatea sistemului cronologic iulian faţă de propunerea gregoriană.

De asemenea, Michael Maestlin (1550-1631), profesor la Universitatea din Tübingen, Germania, adept al heliocentrismului şi mentor al lui Kepler şi Galilei, a rămas celebru pentru remarca sa: ,,Exactus inexactus est” (,,Exactus” este inexact, ,,Exactus” fiind denumirea propunerii de reformă a lui Lilio), ,,deoarece fazele lunii nu vor avea loc potrivit calendarului gregorian, ci o vor lua înaintea acestuia”. Astronomul Joseph Vanadius din Verona a numit reforma gregoriană ,,lipsită de sens”, iar savanţii Universităţii din Viena s-au opus cu tărie.

Universitatea Sorbona din Paris a replicat: ,,Fiindcă această reformă nu respectă învăţătura Sinoadelor Ecumenice, acceptarea ei ne plasează în rândul quartodecimanilor şi în opoziţie cu întreg trecutul nostru ecleziastic şi istoric”, respingând categoric reforma papală. La rândul lor, învăţaţii protestanţi germani şi englezi, păstrându-şi spiritul de opoziţie faţă de papalitate, nu au răspuns în nici un fel propunerii papei.

În ciuda acestei reacţii majoritar negative din partea lumii ştiinţifice, pe 24 februarie 1582, Papa Grigorie al XIII-lea emite o bulă papală specială, prin care reforma calendarului urma a fi pusă în practică. Bula, intitulată ,,Inter gravissimas”, a fost afişată pe uşa Catedralei Sfântul Petru din Roma la 1 martie 1582, fiind trimise copii tuturor prinţilor catolici.

Reforma, numită gregoriană după numele papei, a introdus mai multe modificări în calendarul ecleziastic. În primul rând, a fost adoptată o altă pascalie, numită gregoriană, ce are la bază un mod diferit de calcul al datei Învierii Domnului, lucru vizibil în faptul că Paştele catolic variază ca dată, începând din anul 1583, faţă de Paştele ortodox, calculat potrivit pascaliei iuliene. În plus, pascalia gregoriană permite ca Paştele creştin să fie prăznuit înainte sau odată cu paştele evreiesc.

Modificările de natură ştiinţifică introduse pentru aşa-zisa sincronizare a calendarului cu fenomenele astronomice se referă la stabilirea unei date fixe pentru echinocţiul de primăvară (21 martie) şi la suprimarea a trei ani bisecţi o dată la 400 de ani. Prima schimbare operată de reformă a fost omiterea a 10 zile din calendar pentru a readuce echinocţiul de primăvară la 21 martie, deoarece acesta cădea, în acea vreme, la 11 martie. Astfel, papa a hotărât ca după ziua de 4 octombrie 1582 să urmeze nu 5 octombrie, ci 15 octombrie 1582.

Iată cum este argumentată în bulă introducerea reformei: ,,Preocuparea noastră a fost nu numai să readucem echinocţiul la data stabilită pentru el în vechime, şi de la care a deviat cu aproximativ zece zile faţă de vremea Sinodului de la Niceea, şi să reaşezăm a paisprezecea zi a lunii (în care cade luna plină din martie sau aprilie) la locul ei, de la care a deviat în prezent cu patru sau cinci zile, ci, de asemenea, să formulăm o metodă şi reguli pentru ca echinocţiul şi a paisprezecea zi a lunii să nu mai devieze niciodată de la datele lor”.

Reforma a continuat să genereze controverse şi critici, iar unii membri ai comisiei au afirmat că propunerile lui Lilio erau dificil de urmat, depăşind priceperea unui preot de ţară de a calcula singur data Sfintelor Paşti. Din cauza acestor probleme, papa l-a însărcinat pe Clavius să publice o broşură explicativă.

Din nefericire, o astfel de broşură nu a fost publicată, Papa Grigorie al XIII-lea murind la scurt timp după reformă. El a fost urmat pe scaunul papal de Sixtus al V-lea (1529-1590), iar din 1590 de o succesiune de papi, care au domnit perioade scurte de timp. Abia în 1603 a fost publicat un studiu complet al reformei lui Grigorie, intitulat ,,Explicato Romani Calendariia Gregorio XIII P.M. restituti”, republicat în 1612.

În ţările predominant catolice, Italia, Portugalia, Spania şi Luxemburg, calendarul gregorian a fost introdus la data anunţată de papă, 4 octombrie 1582. Au urmat curând alte ţări catolice: Franţa şi statele catolice din Germania în 1583, Austria, Polonia, Belgia şi Elveţia în 1584, şi Ungaria în 1587. În schimb, calendarul gregorian s-a lovit iniţial de o puternică opoziţie din partea protestanţilor, care au organizat procesiuni şi au ridiculizat inovaţia papală. După cum nota scriitorul francez Voltaire (1694-1778), motto-ul protestant era: ,,Mai bine să ne despărţim de soare, decât să ne unim cu papa”.

Cu toate acestea, folosindu-se de influenţa sa, Papa Grigorie al XIII-lea i-a impus împăratului roman Rudolf al II-lea (1552-1612) să anunţe introducerea calendarului gregorian în viaţa civilă şi bisericească. Ducele Wilhelm de Bavaria i-a sfătuit imediat pe episcopii protestanţi din Salzburg să accepte reforma, dar opoziţia populară, mergând până la vărsare de sânge, i-a blocat strădaniile. Astfel, calendarul gregorian a agravat şi mai mult rivalitatea dintre catolici şi protestanţi, în urma căreia s-a declanşat Războiul de 30 de ani (1618-1648). Acest conflict a dus la dezintegrarea Germaniei în oraşe-state, iar calendarul gregorian a fost adoptat de unele state protestante germane în 1700, celelalte primindu-l abia în 1778, din ordinul regelui Frederic al II-lea al Prusiei (1712-1786).

Opoziţia protestanţilor faţă de calendarul gregorian a scăzut cu timpul. Cauza principală a acestei atenuări a poziţiei lor era aceea că protestele nu erau motivate dogmatic sau canonic de învăţătura şi tradiţia creştină, ci erau mai degrabă reacţiile defensive, spontane ale unor rebeli ecleziastici. Încet, dar sigur, ţările protestante au cedat. Astfel, Danemarca a acceptat calendarul papal în 1700, Finlanda şi Suedia în 1753, iar Olanda în 1775. Ulterior, calendarul papal a fost acceptat chiar şi de ţări necreştine, precum Japonia în 1873, China în 1912 şi Turcia în 1925.

În Anglia, o primă încercare de introducere a calendarului gregorian a avut loc în 1584, în timpul domniei reginei Elisabeta I (1533-1603), însă ea s-a ciocnit de opoziţia arhiepiscopului de Canterbury şi a celorlalţi episcopi anglicani, care nu au dorit să accepte o propunere venită din partea papei. Ulterior, în timpul domniei regelui George al II-lea (1683-1760), atât Regatul Unit al Marii Britanii, cât şi coloniile sale, inclusiv cele americane, au adoptat calendarul gregorian. Prin urmare, în ciuda tergiversărilor protestanţilor care au durat mai bine de 150 de ani, calendarul gregorian a fost dus în cele patru colţuri ale lumii tocmai de către ei.

 

* * *

 

În antichitate, grecii credeau că pământul este o sferă nemişcătoare, aflată în centrul universului, în jurul căreia se rotesc toate corpurile cereşti - teorie numită geocentrică. Cu toate acestea, astronomul grec Aristarh de Samos (cca 310 - cca 250 î.e.n.) credea că mişcările astrelor pe cer pot fi explicate cu ajutorul altei teorii, care susţinea că pământul, împreună cu alte planete, se roteşte în jurul soarelui.

Europa apuseană medievală şi-a însuşit fără rezerve teoria geocentrică. Însă, în 1530, astronomul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) scrie lucrarea ,,Despre revoluţia corpurilor cereşti”, în care analizează critic geocentrismul şi arată că mişcările planetelor pot fi înţelese mai bine printr-o altă teorie. Teoria lui Copernic, numită heliocentrică, susţinea că soarele este centrul universului, iar pământul se roteşte în jurul lui.

Temându-se că ideile sale vor fi considerate eretice de Biserica Romano-Catolică, el îşi publică lucrarea abia în 1543. Între 1543 şi 1600 doar zece oameni i-au susţinut teoria, printre care se numără fizicianul şi astronomul italian Galileo Galilei (1564-1642) şi astronomul german Johannes Kepler (1571-1630).

 

* * *

 

Istoria consemnează conflictul dintre Galileo Galilei, ca susţinător al teoriei heliocentrice, şi Biserica Romano-Catolică. Fiind profesor de matematică la Universitatea din Pisa, el îşi însuşeşte în 1595 teoria lui Copernic, cu ajutorul căreia putea să explice propria sa teorie cu privire la maree. Însă, în 1616, cărţile lui Copernic sunt interzise de Biserică, iar cardinalul iezuit Robert Bellarmine îl avertizează pe Galileo Galilei să nu mai susţină ideile acestuia. În 1624, Galilei scrie o carte în care discută ipotezele lui Ptolemeu şi Copernic legate de maree, motiv pentru care este convocat de Inchiziţie, care-l acuză de erezie.

Deşi şi-a apărat poziţia cu dovezi scrise, în 1633, Galilei a fost nevoit să-şi renege ideile şi a fost condamnat la închisoare pe viaţă. Tribunalul ecleziastic a ordonat arderea cărţii sale şi citirea publică a sentinţei în universităţi.

În 1979, Papa Ioan Paul al II-lea a redeschis cazul lui Galileo Galilei, iar în octombrie 1992, Vaticanul îşi face mea culpa pentru condamnarea lui şi a ideilor sale. Însă, câteva decenii mai înainte, în 1930, catolicii îl canonizaseră pe iezuitul Robert Ballarmine (1542-1621), cel care l-a avertizat pe Galilei să nu mai susţină teoria heliocentrică, şi îl declaraseră Doctor al Bisericii Catolice ...

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 

 

 

PARTEA A X-A

 

Asaltată de cerinţele Vaticanului de a introduce reforma calendarului, Biserica
Ortodoxă a adoptat o atitudine unitară de opoziţie faţă de această inovaţie papală,
străină de duhul Ortodoxiei. De-a lungul secolelor, patriarhii răsăriteni s-au reunit în
sinoade care au condamnat şi anatematisit reforma gregoriană, îndemnându-i pe
credincioşi ca, dacă este nevoie, să-şi verse ,,chiar şi sângele pentru a apăra
credinţa Părinţilor noştri şi credinţa noastră”. Argumentele incontestabile
împotriva calendarului gregorian aduse de învăţaţii Bisericii şi oamenii 
de ştiinţă alcătuiesc o pledoarie complexă ce condamnă
categoric reforma papală de la 1582

 

Parte a politicii de supremaţie a Vaticanului asupra întregii lumi creştine, reforma calendarului Bisericii din 1582 a reprezentat o acţiune menită să supună confesiunile protestante şi, mai ales, Biserica Ortodoxă. Însă, în timp ce ţările reformate, care s-au opus iniţial introducerii calendarului gregorian, au cedat în timp, ortodocşii au reacţionat cu totul diferit.

Astfel, întreaga turmă dreptcredincioasă, în frunte cu patriarhii săi, s-a opus cu fermitate reformei papale, sesizând adevăratul ţel al acesteia: atacarea temeliei credinţei prin alterarea hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. De-a lungul secolelor, patriarhii răsăriteni s-au reunit în sinoade, care au condamnat şi anatematisit inovaţia papală, şi au scris enciclice în care i-au sfătuit pe credincioşi să se opună reformei gregoriene, care era în contradicţie cu învăţătura Bisericii.

Imediat după introducerea noului calendar, Papa Grigorie al XIII-lea şi-a trimis solii încărcaţi cu daruri la Constantinopol, pentru a-l convinge pe patriarhul Ieremia al II-lea (1536-1595) să accepte reforma. Sesizând că noul sistem de calcul al datei Sfintelor Paşti contravine canoanelor Bisericii, el a convocat, la Constantinopol, trei sinoade succesive, în 1583, 1587 şi 1593, pentru a discuta chestiunea. La acestea au participat cei patru patriarhi ai Răsăritului, care au adoptat o atitudine unitară, condamnând cu fermitate calendarul gregorian.

La primul sinod de la Constantinopol, din 1583, Patriarhul Silvestru al Alexandriei a adresat o enciclică creştinilor din Apusul Europei, în care scria: ,,Biserica Ortodoxă este mai hotărâtă ca niciodată să nu accepte nici o inovaţie şi să nu abandoneze nimic din ceea ce aparţine Tradiţiei”.

Iar la cel de-al treilea sinod, din 1593, patriarhii scriau: ,,Cel care nu urmează Tradiţia Bisericii şi toate hotărârile luate la cele şapte Sinoade Ecumenice referitoare la Sfintele Paşti şi la ciclul mineiului, dorind în schimb să urmeze noua Pascalie şi mineiul astronomilor papali, se opune hotărârilor Sfintelor Sinoade. Anatema să fie acesta, excomunicat din Biserica lui Hristos şi din adunarea credincioşilor. Iar voi, creştini ortodocşi evlavioşi, trăiţi în continuare urmând ceea ce aţi primit şi, dacă este nevoie vărsaţi-vă chiar şi sângele pentru a apăra credinţa Părinţilor voştri şi credinţa voastră”.

Această enciclică a fost trimisă tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, dogelui Veneţiei şi papei. În următoarele trei secole, Patriarhia Constantinopolului va emite mai multe documente, în scopul de a demonstra incompatibilitatea calendarului gregorian cu credinţa ortodoxă.

Majoritatea ierarhilor ortodocşi din secolele de după reforma gregoriană nu au lăsat neatins acest subiect, sfătuindu-i mereu pe credincioşi să nu primească inovaţia papală. În 1672, Patriarhul Dositei al II-lea al Ierusalimului (1641-1707) declara: ,,În mod eronat au îndepărtat astronomii vechii Rome zece zile din luna octombrie”.

În secolul al XVIII-lea, politica pontifilor romani de înaintare către Răsărit l-a determinat pe Patriarhul Ieremia al V-lea al Constantinopolului să publice o enciclică în care condamna în cuvinte aspre reforma papală. Astfel, în Sigillion-ul din 1756, el declara: ,,Oricine nu urmează cuvintele celui ce a cunoscut tainele cereşti, Pavel, care în Epistola către Galateni scrie: ,,Ci măcar şi noi sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie”, acel om, cleric sau laic, va fi excomunicat din Biserică; fie ca el să nu putrezească, ci să ajungă în chinurile iadului. Pietrele şi fierul se vor sfărâma şi vor rugini, dar acela niciodată şi cu nici un chip. Fie ca el să moştenească lepra lui Ghehazi … Fie mânia lui Dumnezeu asupra capului lui … Fie ca pământul să se deschidă şi să îl înghită precum în trecut s-a întâmplat cu Datan şi Aviron; fie ca îngerul Domnului să îl pedepsească în toate zilele vieţii lui şi asupra lui să se abată toate blestemele şi anatemele patriarhilor şi sinoadelor, excomunicarea veşnică şi chinurile focului veşnic. Amin”. Tonul insistent şi categoric al acestor cuvinte vădeşte presiunea incredibilă la care erau supuşi ortodocşii pentru a accepta calendarul gregorian.

În secolul al XIX-lea, Patriarhul Antim al V-lea al Constantinopolului, s-a adresat din nou ortodocşilor în apărarea dreptei credinţe. În enciclica sa din 1848 scria: ,,În Biserica noastră, nici patriarhii, nici sinoadele nu pot introduce nimic nou, deoarece ea este însuşi Trupul lui Hristos … Să rămânem fideli faţă de mărturisirea pe care am primit-o de la Sfinţii Părinţi; să evităm orice inovaţie ca fiind o sugestie demonică … şi chiar dacă ei ar fi papi, patriarhi, clerici, laici sau înger din ceruri, anatema să fie”.

În acelaşi duh, în 1827, Patriarhul Agatanghel al Constantinopolului a interzis orice ,,corectare” a calendarului bisericesc, iar în 1895, Patriarhul Antim al VII-lea al Constantinopolului (1827-1913) a interzis până şi discuţiile referitoare la problema calendarului. De asemenea, în 1903, Patriarhia Ierusalimului, Biserica Rusiei şi Biserica Greciei au ajuns fiecare la concluzia că acceptarea calendarului gregorian ar fi vătămătoare pentru credinţa ortodoxă.

Pe de altă parte, în Rusia, ţarul Petru I (1672-1725), cunoscut pentru simpatia sa faţă de tot ceea ce venea din Apus, a încercat să introducă calendarul gregorian în uzul Bisericii Ortodoxe. Istoria 29-3Astfel, pe 1 decembrie 1699, el a emis un decret referitor la reforma calendarului, urmat a doua zi de o decizie cu privire la sărbătorirea anului nou, însă hotărârile sale nu au avut nici un ecou.

 

Petru cel Mare (1672-1725), ţar şi apoi împărat al Rusiei, este cel care a modernizat societatea şi guvernarea rusă după modelul occidental. În ce priveşte viaţa religioasă, reformele sale au fost puternic influenţate de relaţia Biserică-stat existentă în ţările luterane ale Europei de Nord

 

Cu toate acestea, Apusul a persistat în dorinţa sa ca Rusia să adopte calendarul gregorian. Ca urmare, în 1830, Academia de Ştiinţe din Sankt Petersburg a luat în discuţie propunerea de introducere a reformei calendarului. Ministrul Educaţiei Populare, prinţul K.A. Liven, a demonstrat superioritatea calendarului iulian în faţa sistemului gregorian, arătând punctele slabe şi dificultăţile de calcul ale acestuia din urmă, şi l-a convins pe ţarul Nicolae I (1796-1855) să respingă reforma papală.

De asemenea, sinodul rus din 1917-1918, care a reînfiinţat Patriarhia Moscovei, a publicat o declaraţie referitoare la calendarul gregorian. După examinarea atentă a problemei, a argumentelor dogmatice şi canonice şi a datelor ştiinţifice contemporane, sinodul a respins reforma papală ca nefiind necesară în viaţa Bisericii Ortodoxe. Astfel, din 325 până în 1923, când a avut loc Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol, care a introdus calendarul gregorian, Biserica Ortodoxă nu a folosit decât un singur calendar, cel alcătuit de Sfinţii Părinţi la primul Sinod Ecumenic din 325, şi a respins categoric orice modificare a acestuia.

De-a lungul timpului, mulţi învăţaţi ai Bisericii şi oameni de ştiinţă au adus argumente incontestabile în favoarea calendarului iulian şi împotriva reformei papale din 1582. Argumentele lor abordează problema din toate punctele de vedere posibile, de la cel teologic, duhovnicesc sau al însemnătăţii calendarului în viaţa liturgică a Bisericii până la cel ştiinţific. Toate acestea alcătuiesc o pledoarie complexă, care condamnă în mod categoric reforma calendarului din 1582.

În concluzie, din punct de vedere canonic, această reformă încalcă hotărârile Sfinţilor Părinţi de la cele şapte Sinoade Ecumenice, cu privire la prăznuirea Învierii Domnului. În plus, măsurătorile astronomice mai precise efectuate de-a lungul timpului sunt defavorabile reformei papale din punct de vedere ştiinţific. Odată cu progresul metodelor folosite de astronomie, s-a dovedit că lungimea anului gregorian era mult mai puţin apropiată de realitate decât credea Lilio, nepotrivirea urmând să crească odată cu trecerea timpului.

Semnificativ pentru sensul real al reformei papale este faptul că, deşi atunci şi acum Biserica Catolică pretinde că scopul reformei calendarului a fost o mai mare precizie astronomică a acestuia şi corectarea erorilor calendarului bisericesc, aceasta nu a ţinut cont de opoziţia oamenilor de ştiinţă, care au contestat valoarea ştiinţifică a sistemului gregorian de calcul. Secolele care s-au scurs din 1582 până în zilele noastre nu au făcut decât să vădească, în nenumărate feluri, inutilitatea acestei reforme şi, adeseori, chiar impactul său vătămător asupra vieţii lăuntrice a Bisericii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A XI-A

 

În 1923, prin Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol, ierarhii masoni
infiltraţi în Biserică reuşesc înlocuirea calendarului bisericesc cu un calendar ,,nou
iulian”. Acesta - un hibrid care foloseşte sistemul cronologic gregorian şi păstrează
Pascalia iuliană - urma să slujească drept trambulină pentru modernizarea Bisericii sub
influenţa masoneriei. În 1923, Patriarhul Meletie al Constantinopolului a năzuit să
modifice şi mai profund calendarul bisericesc, propunând renunţarea la Pascalia
iuliană şi stabilirea unei duminici fixe, comune pentru toţi creştinii, în care să
se prăznuiască Învierea Domnului. Ideile sale au fost prea îndrăzneţe
pentru epoca sa, dar astăzi sunt pe cale să devină realitate …

 

După reforma calendarului realizată de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582, Biserica Ortodoxă a adoptat - pentru mai bine de trei secole - o poziţie unitară de respingere a acestei inovaţii catolice. Ea s-a opus presiunilor papale, iar cei patru patriarhi ai Răsăritului împreună cu episcopii lor s-au reunit în sinoade la care au respins reforma gregoriană şi au anatematisit pe cei care ar accepta această schimbare a Tradiţiei Bisericii. De asemenea, ei au adresat, de-a lungul timpului, numeroase enciclice credincioşilor lor, pe care i-au sfătuit şi învăţat să nu se abată de la dreapta credinţă moştenită de la înaintaşii lor, şi pe care să o apere, dacă este nevoie, chiar cu preţul vieţii.

La vehemenţa cu care Biserica şi-a apărat Tradiţia, forţele ostile acesteia au răspuns cu o strategie pe termen lung. Iniţial, pentru a slăbi şi diviza unitatea poziţiei Bisericii, s-a încercat infiltrarea în structurile ierarhiei ecleziastice a unor oameni cu o gândire diferită de cea creştină. În plus, ororile petrecute în timpul primului război mondial (1914-1918) au generat o dorinţă mondială de creare a unor instituţii civile, politice, culturale şi religioase care să fie capabile să menţină pacea. Un optimism umanist febril a cuprins lumea şi, în aceste circumstanţe, duhul unei gândiri seculare a început să pătrundă în toate sferele vieţii, inclusiv în cea religioasă.

În acest context, statele ortodoxe introduc calendarul gregorian în uzul civil: Bulgaria în 1916, Serbia în 1919, Grecia în 1924. În Rusia, în februarie 1918, Sovietul Comisarilor Poporului, organismul de conducere al regimului comunist ateu, impune reforma calendarului. În România, regele Ferdinand I (1865-1927; domneşte între anii 1914-1927) adoptă calendarul gregorian în anul 1919.

Tot în această perioadă de după primul război mondial, încep să apară fisuri în atitudinea ierarhiei ortodoxe faţă de curentele de gândire potrivnice creştinismului, făcându-se simţită ideea ,,schimbării gândirii canonice învechite”. O consecinţă firească a acestor fenomene a fost faptul că în poziţia unitară a Bisericii, de respingere a calendarului gregorian, a intervenit o scindare fatală.

Prinsă în frenezia modernizării, în 1920, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a publicat celebra enciclică, fără precedent în istoria Bisericii, adresată ,,Bisericilor lui Hristos de pretutindeni”, care propunea ,,acceptarea unui calendar unic pentru sărbătorirea marilor praznice creştine la aceeaşi dată de către toate Bisericile”.

Deschiderea Bisericii Constantinopolului faţă de ideile moderniste ale epocii are loc odată cu infiltrarea unor masoni cu grad înalt în ierarhia sa, cel mai ilustru exemplu fiind Meletie Metaxakis (1871-1935). Acesta a fost un adevărat ,,maestru al puterii”, aşa cum va scrie mai târziu un coleg mason într-o biografie a lui: ,,După iniţierea sa (în 1909), fratele Meletie a răspândit activitatea masonică pretutindeni unde a ajuns în timpul tumultuoasei sale vieţi. Sunt foarte puţini cei care, precum fratele Meletie, îmbrăţişează masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor”.

Ca patriarh ecumenic, el a iniţiat introducerea idealurilor masonice în Biserică prin hotărârile Congresului pan-ortodox din 1923, hotărâri care au produs o schismă fără precedent în Biserica Ortodoxă. Denumirea de ,,congres pan-ortodox” nu este potrivită pentru această reuniune, deoarece nu au fost prezenţi reprezentanţii Patriarhiilor tradiţionale, a Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, nici cei ai Bisericii Ortodoxe Ruse, cea mai mare jurisdicţie ortodoxă, ca număr de credincioşi şi ca teritoriu. Reprezentarea ,,pan-ortodoxă” la acest congres consta efectiv din trei delegaţi ai Constantinopolului (incluzându-l pe patriarhul Meletie însuşi, ca preşedinte) şi doi delegaţi din Serbia.

Temele dezbătute la această întrunire vădesc limpede dorinţa de modernizare: cununia după hirotonie a preoţilor, recăsătorirea clericilor văduvi, scurtarea părului şi tăierea bărbii clericilor, renunţarea la rasă, scurtarea slujbelor dumnezeieşti şi a posturilor, unirea cu Biserica Anglicană etc. Chestiunea principală dezbătută şi acceptată la congres a fost însă reforma calendarului, care urma să slujească drept trambulină pentru obiectivele moderniste ale lui Meletie şi ale celorlalţi masoni infiltraţi în ierarhia Bisericii.

Patriarhul Meletie a convins sinodul să anunţe, printr-o epistolă către toate Bisericile Ortodoxe locale, dorinţa sa ca acestea să accepte de bunăvoie ,,rezoluţia Congresului ca pe o rezoluţie a Uneia Sfântă, Apostolească şi Sobornicească Biserică”. Cu toate acestea, reacţia Bisericilor autocefale faţă de chestiunea reformei calendarului a fost una de extremă indignare. Patriarhiile Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului s-au opus în bloc hotărârii. Într-o epistolă adresată Patriarhului Grigorie al IV-lea al Antiohiei (1859-1928), Patriarhul Fotie al Alexandriei (1853-1925) considera inutilă acceptarea reformei, deoarece era ,,lipsită de sens, necanonică şi vătămătoare”. ,,Această decizie a fost impusă de cercurile lumeşti”, mai scria Fotie. Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei a criticat reforma calendarului ca ,,prematură şi îndoielnică”. Sfătuindu-l fratern pe patriarhul ecumenic să nu falsifice calendarul bisericesc, patriarhii răsăriteni au condamnat categoric decizia congresului din 1923.

Această rezoluţie a provocat atâta tulburare în sânul Bisericii Ortodoxe încât după câteva luni, Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea nu a îmbunătăţit lucrurile, căci echipa lui Metaxakis a rămas neschimbată în Fanar şi loială inovaţiei calendarului introduse de liderul său mason. Astfel că, în luna martie a anului 1924, Patriarhia Constantinopolului şi Biserica Greciei, ultima influenţată considerabil în decizia sa de presiunea grupării politice a prim-ministrului grec mason Eleftherios Venizelos (1864-1936), au adoptat oficial calendarul ,,nou iulian”.

La scurt timp, reforma calendarului a fost adoptată de Biserica Ciprului şi, în octombrie 1924, de Biserica României, sub conducerea patriarhului mason Miron Cristea. În 1926, după moartea patriarhului Fotie al Alexandriei, Meletie Metaxakis a fost numit al doilea candidat pentru tronul vacant al Alexandriei. Potrivit procedurii de alegere, primul candidat, Mitropolitul Nicolae de Nubia, trebuia să fie proclamat patriarh. Cu toate acestea, în mod inexplicabil, autorităţile egiptene au confirmat ,,alegerea” lui Meletie.

Odată ales ca Meletie al II-lea al Alexandriei, el a impus, în Patriarhia Alexandriei, noul calendar, în ciuda dezaprobării pe care a stârnit-o acţiunea sa. Metaxakis nu a fost însă mulţumit şi, pe patul de moarte, s-a oferit candidat pentru tronul Ierusalimului, demnitate pe care nu a mai primit-o datorită morţii sale, iar Patriarhia Ierusalimului a păstrat calendarul bisericesc. Pe de altă parte, în 1948, datorită ameninţării credincioşilor arabo-americani de retragere a ajutorului financiar, Patriarhia Antiohiei a fost silită şi ea să introducă reforma calendarului.

Pretutindeni în lume, reforma calendarului a scindat Biserica Ortodoxă în două tabere: credincioşi de stil vechi, care au rămas fideli vechiului calendar bisericesc şi credincioşi de stil nou, care au renunţat la calendarul patristic în favoarea noului calendar. Credincioşii de stil vechi din Grecia, România, Rusia, Polonia, Finlanda şi Estonia au devenit rapid victimele unei prigoane feroce din partea ierarhilor de stil nou care s-au bucurat de sprijinul autorităţilor civile.

Canoanele Bisericii care îi excomunică pe cei ce modifică data prăznuirii Sfintelor Paşti, ca şi reacţia credincioşilor, i-au silit pe ideologii reformei calendarului să impună un calendar hibrid, un compromis între calendarul patristic, iulian, şi cel gregorian, numit ,,nou iulian” sau ,,iulian îndreptat”. Astfel, ei au impus o variantă a calendarului gregorian (există câteva diferenţe minore între această variantă şi calendarul folosit de Biserica Romano-Catolică) doar pentru ciclul sărbătorilor cu dată fixă, în timp ce Pascalia ortodoxă tradiţională, iuliană, a fost păstrată pentru ciclul sărbătorilor cu dată schimbătoare (cele calculate în funcţie de data Învierii Domnului).

Păstrarea vechii Pascalii ortodoxe dovedeşte că sistemul ,,nou iulian” nu poate îndeplini cerinţele cronologiei ecleziastice. În plus, folosirea simultană şi oarecum forţată a două calendare diferite în cronologia slujbelor religioase a condus la o mai proastă înţelegere a rolului şi semnificaţiei timpului liturgic în Biserică, creându-se o discrepanţă fără precedent.

Dar simpla adoptare a calendarului gregorian, sub numele de ,,calendar nou iulian”, nu a fost lucrul cel mai nefericit care s-a petrecut la întrunirea din 1923. Congresul a iniţiat, de fapt, un atac pe scară largă împotriva calendarului Bisericii. În comparaţie cu reforma papală din 1582, propunerea pentru noul calendar aşa-zis ortodox era cu adevărat radicală. Cererea de ,,precizie astronomică” era numai un pretext înţelept din strategia masonică a lui Meletie Metaxakis.

Acest lucru a fost vădit şi mai clar de declaraţia congresului cu privire la calendar: ,,Această reformă a calendarului iulian nu este un obstacol pentru viitoare modificări în calendar, pe care le-ar putea propune alte Biserici creştine”. Prin ,,viitoare modificări”, congresul se referea la idei complet opuse Tradiţiei Bisericii, precum ,,o duminică fixă pentru Sfintele Paşti care să corespundă zilei reale a Învierii Domnului, şi care urmează să fie determinată prin metode ştiinţifice”, ,,un calendar nou … în care sărbătorirea praznicelor bisericeşti să se facă numai duminica, pentru a micşora numărul zilelor sfinte din an” şi ,,un calendar nou care să suprime numărul obişnuit de zile dintr-o săptămână”. Asemenea propuneri fac în mod evident mai mult rău calendarului bisericesc decât a făcut reforma gregoriană.

În 1923, masonii nu au reuşit decât impunerea unui calendar hibrid, creat prin unirea forţată a calendarului gregorian cu Pascalia iuliană. De-a lungul celor opt decenii care s-au scurs de atunci, forţele oculte infiltrate în Biserică au făcut nenumărate tentative de a introduce şi alte modificări în structura calendarului ,,nou iulian”, fără a izbândi. În această perioadă, Biserica Ortodoxă oficială s-a alăturat confesiunilor heterodoxe, în mişcarea ecumenistă, pornind o campanie serioasă pentru unirea tuturor creştinilor; iar astăzi, în Biserică, se aud tot mai des voci care cer sărbătorirea Învierii Domnului la aceeaşi dată de către toţi creştinii, eventual stabilirea unei anumite duminici pentru acest praznic, ca şi alte modificări în structura calendarului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

Iosif Mocanu