Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ?


Ca urmare a trecerii de la calendarul iulian la cel gregorian, lumea ortodoxă
s-a împărţit în două. În România, ierarhii şi clerul Bisericii Ortodoxe nu au căzut
de acord, la vremea aceea, asupra canonicităţii schimbării calendarului bisericesc.
Azi, după mai bine de şapte decenii, aceleaşi disensiuni persistă între cele două Biserici
Ortodoxe, cea oficială şi cea de Răsărit, supranumită peiorativ ,,de stil vechi”.
Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ? Ce ne deosebeşte de
Biserica Ortodoxă Română şi în ce constă schisma dintre noi, ortodocşii ?


PARTEA I

În anul 1924, în urma Conferinţei pan-ortodoxe de la Constantinopol din 1923, Biserica Ortodoxă Română hotăra schimbarea calendarului iulian, declarat ,,nu fără de lipsuri” cu calendarul gregorian. Hotărârile Conferinţei de la Constantinopol au provocat disensiuni în urma cărora lumea ortodoxă s-a împărţit în două, pe de o parte – Bisericile Ortodoxe Greacă, Bulgară, Română şi Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei şi mai târziu a Antiohiei care au acceptat noul calendar, gregorian, şi, pe de altă parte – Bisericile Ortodoxe Rusă, Sârbă şi fracţiuni ale Bisericilor Ortodoxe Greacă, Bulgară şi Română, Sfântul Munte Athos şi Patriarhia Ierusalimului care au păstrat calendarul iulian până astăzi.

În România, datorită divergenţelor de ordin canonic privind trecerea de la calendarul iulian la cel gregorian, în Biserica Ortodoxă Română s-a produs o schismă, care persistă şi astăzi după şapte decenii. Ierarhii şi clerul Bisericii nu au căzut de acord, la vremea aceea, asupra canonicităţii schimbării calendarului bisericesc şi, ca urmare, o parte din ei a părăsit Biserica oficială, continuând să ţină calendarul iulian. Între cele, de acum, două Biserici Ortodoxe din România au existat şi există încă disensiuni grave, urmare a neînţelegerilor din 1924, dar care în timp au căpătat noi dimensiuni, mult mai acute. Ne întrebăm cum este privită astăzi schisma care a provocat atâta durere şi suferinţă. Ce ştie poporul român despre cei care şi azi păstrează calendarul iulian, numiţi cel mai adesea ,,stilişti”, ,,de stil vechi” ? Ce ştie lumea de azi despre Biserica Ortodoxă Română de Răsărit ?

Biserica oficială a publicat, mai ales imediat după schimbarea calendarului, o serie întreagă de articole pe tema ,,stilismului” în revista Patriarhiei Române, ,, Biserica Ortodoxă Română”, ce a culminat cu articolul ,,Cuvânt de lămurire în legătură cu rătăcirile stiliştilor” al arhimandritului Ilie Cleopa, apărut în numărul 3-4 din 1955 în revista mai sus amintită. În acest articol, amplu şi relativ prost documentat cu privire la acţiunile şi faptele ,,stiliştilor”, părintele Cleopa tratează pe cei care nu au schimbat calendarul iulian ca pe nişte sectanţi, încercând să combată argumentele lor ,,pentru a se împiedica întinderea rătăcirii stiliste şi pentru aducerea în sînul Bisericii a celor rătăciţi.” Astfel, el porneşte, în apologetica sa, de la discuţiile pe care le-a avut ,,în mai multe rânduri cu conducătorii grupării stiliste de la mînăstirea Slătioara şi din alte părţi care au zeificat calendarul vechi şi care pentru îndreptarea lui au făcut şi fac multă turburare între credincioşi şi cu multă ironie vorbesc de rău şi defaimă ierarhia canonică a Bisericii noastre Ortodoxe, şi pe sfinţiţii ei slujitori.”

Dar învinuindu-i pe ,,stilişti” de defăimare şi încercând să contracareze argumentele lor, părintele Cleopa defaimă, la rândul său, pe cei de mai sus calomniatori prin afirmaţii de genul: ,,Din neştiută şi rea credinţă, stiliştii învinuiesc Biserica Ortodoxă că la îndreptarea calendarului n-a făcut altceva decît a împrumutat calendarul gregorian”; ,,Oare tot lucrul care este vechi este şi bun ? Să nu primim atunci trenul, tramvaiul, telegraful, medicamentele cele de astăzi, pentru că sînt noi, şi să rămânem la căruţa cu boi şi la leacurile băbeşti, pentru că sînt mai vechi ? Doar numai ignoranţa şi reaua credinţă se împotrivesc adevărului”; ,,se întemeiază stiliştii … pe părerea greşită ce o au despre calendar şi dogmă”; ,,Că ce lucru ar fi mai fără minte şi mai de rîs decît dacă s-ar găsi vreun credincios stilist care să se închine la calendar ca la un sfînt: Sfinte al lui Dumnezeu Calendare, milueşte-mă, sau Sfinte Mucenice Calendare, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi”; ,,Stiliştii zic că au episcopii lor la Ierusalim şi prin alte ţări ortodoxe, unde încă se mai ţine stilul vechi, şi cu aceste minciuni înşeală pe creştinii care-i ascultă pe ei”, făcându-i, pe rând, pe ,,stilişti” – neştiutori şi de rea credinţă, rigizi şi încuiaţi, proşti, habotnici, mincinoşi şi înşelători. După toate aceste adjective ,,adresate” celor ce au păstrat calendarul iulian, părintele Cleopa mai spune, referindu-se tot la injuriile aduse de aceşti oameni, ,,ca nişte sectanţi”, ierarhiei Bisericii Ortodoxe: ,,Stiliştii uită de cuvintele Mântuitorului care zice: ,,Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”, şi de cuvintele Sfîntului Efrem Sirul, care zice: ,,Că cel ce judecă mai înainte de vreme este antihrist, că răpeşte judecata lui Hristos” “ …

Aceasta este părerea şi atitudinea oficială a Bisericii Ortodoxe Române, din 1924 până astăzi. Rar apare, azi, câte un articol în care să se facă vreo referire la problema ,,stilismului”, de cele mai multe ori informaţiile fiind distorsionate şi oferind din ce în ce mai puţine date despre esenţa schismei de acum şapte decenii. În mass-media, întâlnim date statistice – neadevărate – precum: ,,Adjudul are 23 000 de locuitori, din care 90 la sută sunt ortodocşi. Există în oraş şi o comunitate romano-catolică (40 de familii) şi una a creştinilor ortodocşi de stil vechi (20 de familii), şi de asemenea comunităţi neoprotestante (2-3 % din populaţia oraşului)”, iar în ce priveşte problemele canonice dintre cele două Biserici – acestea au fost ,,îngropate” sub o tăcere ostilă, astfel că cel ce ar dori să afle mai multe întâmpină multiple greutăţi. Astfel, în dorinţa unei documentări obiective, a poziţiilor pro şi contra asupra acestui subiect am observat lipsa, din principalele biblioteci publice, a istoriei Bisericii Ortodoxe Române cel puţin în perioada 1915-1930, a minimului de informaţie necesară unei juste deliberări. Iar dacă din aceeaşi dorinţă am urmări presa, am întâlni destul de des articole, lipsite de orice esenţă teologică, de o abjecţie cutremurătoare, precum articolul ,,Există ortodocşi ieşeni care-şi construiesc o biserică ce ţine de o religie a S.U.A. !” din ziarul ,,24 de ore”, din data de 7 iulie 1995 în care se spune: ,,Pentru a afla mai multe amănunte în acest sens (N.R.: al schismei din 1924), am stat de vorbă cu părintele Nicolae Dascălu, consilier cultural al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei. Părintele Dascălu a ţinut să ne informeze: ,,Ortodocşii pe stil vechi spun că ortodocşii pe stil nou sunt nişte eretici şi nişte draci”, mergând chiar mai departe: ,,Pentru ortodocşii pe stil vechi, subordinea lor canonică este actualmente faţă de ruşii albi, din Statele Unite ale Americii. De ce ? Deoarece aceşti ruşi albi sunt ortodocşii pe stil vechi despărţiţi de Biserica Ortodoxă de la Moscova în momentul în care au venit, în 1917, comuniştii sovietici la putere. Toţi aceşti ruşi albi s-au stabilit, ulterior, în America, formând o comunitate aparte …” “ sugerându-se, ca şi în titlul articolului, că cei ,,pe stil vechi” ţin ,,de oreligie a S.U.A !”.

Cu toate acestea, este de notat faptul că unoo ortodocşi ,,pe stil nou” se gândesc cu dragoste la cei ,,pe stil vechi”, şi mai ales când este vorba de un ierarh român, ca Î.P.S Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, care, în articolul ,,Fraţi de care am uitat”, din foaia religioasă a Arhiepiscopiei Timişoarei ,,Învierea”, din data de 1 august 1998, scrie: ,,Deşi nu corespunde întru nimic poruncii Mântuitorului Hristos de ,,a fi una”, noi creştinii ne-am împărţit şi … dacă disensiunile mai cunoscute sunt cele care au despărţit Răsăritul de Apus, Apusul mai apoi în nenumăratele grupări protestante şi neoprotestante, trist e că s-au produc sciziuni şi în sânul uneia şi aceleiaşi Biserici. În rândurile de faţă doresc să mă refer la Biserica noastră Ortodoxă Română şi la o fracţiune de care aproape am uitat: e vorba de ,,aşa zişii stilişti” … E vremea să ne aducem aminte de ei şi cu dragoste, umilinţă”.

Ne propunem, în acest serial, să ne prezentăm: Cine suntem noi, Biserica Ortodoxă Română de Răsărit, noi, cei numiţi, cu sens peiorativ, ,,stilişti” ? Ce ne deosebeşte de Biserica Ortodoxă Română şi în ce constă schisma dintre noi, ortodocşii ? Dar, mai înainte de toate acestea, gândindu-ne la ceea ce se întâmplă în aceste zile în România, cităm din nou pe părintele Cleopa: ,,Între învinuirile care ni se aduc din partea stiliştilor este şi aceea că prin îndreptarea calendarului iulian noi ne-am dat cu catolicii”, şi ,,dacă ei ne numesc catolici, apoi de ce nu s-a întîmplat cîndva să fi venit să slujească împreună cu episcopii noştri şi vreun episcop catolic sau papa de la Roma, după cum au venit episcopii şi patriarhii Bisericii Răsăritului ?” …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 2/mai 1999

 

 

 

PARTEA A II-A


Astăzi, ca urmare a strădaniilor Bisericii oficiale, Biserica Ortodoxă Română
de Răsărit este etichetată ca fiind o sectă. Motivele invocate de aceasta au fost
îndelung disputate de intelectualitatea română, ca şi de clerici. În fine, cea mai
interesantă poziţie o are chiar Biserica Ortodoxă Română. Pe parcursul a 75 de ani,
reprezentanţii acesteia au adoptat atitudini pline de controverse, ajungând până la
a se contrazice unul pe celălalt sau chiar pe sine. Cu toate acestea, Biserica
Ortodoxă Română ne-a acuzat dintotdeauna, fără drept de apel, de neascultare
faţă de ierarhi. ,,Trebuie să fi fost pricini nemaipomenit de serioase pentru
ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat această reformă …”


În ciuda siguranţei abordate astăzi de Biserica oficială, ultimele şapte decenii şi jumătate sunt presărate cu polemici pe marginea canonicităţii schimbării calendarului bisericesc. Toate aceste discuţii au fost cu multă străduinţă ascunse opiniei publice, acest efort susţinut fiind pe deplin răsplătit de eticheta aplicată azi Bisericii Ortodoxe Române de Răsărit – aceea de SECTă.

În tot acest timp, intelectualitatea românească a luat diferite poziţii faţă de schisma ortodoxă. Astfel, în 1927, ca replică la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a muta data Paştelui în acel an, unul din marile ziare bucureştene scria: ,,Sinoadele nu pot hotărî cu de la ele iniţiativă, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele şi predania ... Sinodul a greşit. Are drept un credincios să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului? Desigur că DA, de îndată ce hotărârea unui sobor ortodox nu este un act de autoritate, ci de mărturisire a adevărului, şi de îndată ce oricare creştin are măsura adevărului în dogme, canoane şi predanie.”

Elita interbelică a comentat dur atitudinea Sinodului Bisericii Ortodoxe Române referitoare la schimbarea datei Paştelui: ,,Care este acum situaţia Sfântului Sinod al Bisericii noastre ? Sinodul unei biserici autocefale în conflict cu credincioşii tuturor ţărilor ortodoxe din lume, în conflict cu toată preoţimea ortodoxă din lume, în conflict cu toţi episcopii, mitropoliţii şi patriarhii Bisericii Ortodoxe din lumea întreagă. Despre a cărui alcătuire spune mitropolitul Gurie astfel: ,,nu toţi chiriarhii erau la şedinţă; unii din cei prezenţi cereau amânarea, iar o parte a fost de părere să se sărbătorească la 5 mai. Şi la şedinţă n-a fost patriarhul”. Întrebăm: în această situaţie mai poate fi vorba de ,,duh de răzvrătire” şi de ,,conservatism idiot”, din partea poporului şi de ameninţări din partea Sfântului Sinod ? ... Încă o dată minunata îndărătnicie a credincioşilor ortodocşi întru păstrarea ,,comorii de mult preţ” se dovedeşte a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci spune Sfântul Apostol Pavel: ,,chiar dacă noi înşine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie !” (Gal. 1,8).”

Tot în perioada interbelică, personalităţi de seamă ale culturii româneşti luau în discuţie, ca o consecinţă directă a reformei calendarului, îndepărtarea ierarhilor ortodocşi de adevăr şi de Sfânta Tradiţie a Bisericii. Într-un articol intitulat ,,Între catolicism şi erezie sau urmările dogmatice ale rătăcirii sinodale”, unul din marii filozofi ai timpului ,,incendia” atitudinea ierarhilor ortodocşi faţă de schimbarea datei Paştelui vorbind despre: ,,1. Inexistenţa ştiinţifică a hotărârii sinodale; 2. Caracterul ei anticanonic şi potrivnic Predaniei sfinte; 3. Caracterul ei schismatic, încheindu-se către: 1. Nulitatea de fapt şi de drept a acestei hotărâri pentru Biserica lui Hristos; 2. Arătându-se că, până la o desăvârşită pocăinţă, semnatarii ei (siliţi sau de bunăvoie) sunt de fapt căzuţi din treaptă, adică lipsiţi de ajutorul Sfântului Duh fără de care nimic nu pot face sau desface; 3. Arătându-se ca încheiere, că nici un Episcop, preot, diacon sau simplu credincios nu este ţinut să i se supună, ba dimpotrivă, este dator să serbeze Paştile potrivit veşnicei rânduieli a Bisericii universale, sub pedeapsa mâniei dumnezeieşti, nu a celei omeneşti … “

Preocupaţi de reacţia poporului la reforma calendarului, sociologii şi etnografii români şi-au ridicat diferite probleme: ,,De ce s-a săvârşit această reformă ? Trebuie să fi fost pricini nemaipomenit de serioase pentru ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat această reformă … Noii reprezentanţi ai Bisericii care au început să iasă de la o vreme sunt sau prea mult contaminaţi de spirit ştiinţific sau fac din situaţia lor o chestiune de carieră personală … Biserica a cedat unor argumente nereligioase … cugetătorul social va trece schimbarea calendarului, cu melancolie şi îngrijorare, la răbojul reformelor greşite … Se face confuzie între adevărul religios şi adevărul ştiinţelor pozitive … dacă ar fi să-i dăm curs, ar însemna să ne schimbăm religia după fiecare descoperire ştiinţifică mai importantă … Mai spune acum Sfântul Sinod că schimbarea calendarului ,,nu pune în joc fiinţa credinţei, nici vreo parte însemnată din viaţa noastră bisericească” ?” Căutând rădăcinile acestui ,,cutremur” religios, filozofic şi social, ei au caracterizat enciclica din 1920 a Patriarhatului din Constantinopol ca având ,,caracter mai degrabă de pledoarie; ea nu se sfieşte să exploateze şi argumentele minore sau iluzorii, să insinueze şi să persuadeze prin pură dialectică – ceea ce e o dovadă a terenului slab pe care s-a aşezat”.

Sfinţii ultimelor veacuri au atras atenţia asupra încercărilor insistente de a ,,moderniza” Sfânta Tradiţie a Bisericii şi de a o aduce în pas cu lumea. Astfel, la mijlocul secolului al XVIII-lea, Sfântul Paisie de la Neamţ scria: ,,A strica însă rânduielile apostoliceşti şi Pravilele Bisericii, o putere ca aceasta nu au arhiereii de la Sfântul Duh. De aceea, a dezlega anatema asupra potrivnicilor Soborniceştii Biserici … nici de arhiereu, nici de patriarhul Răsăritului, nicidecum nu se poate, deoarece aceasta ar fi împotriva lui Dumnezeu şi a Sfintei Biserici. Mai întrebaţi încă dacă o asemenea anatemă nici de un arhiereu fără patriarhii Răsăritului, şi nici de dânşii, nu poate fi dezlegată ? Nu numai de un oarecare arhiereu fără patriarhii Răsăritului, dar nici cu patriarhii Răsăritului acel jurământ nu poate fi dezlegat, pentru ca o asemenea anatemizare în veac nedezlegată este.” Astăzi, îl avem ca aliat în lupta pentru apărarea Sfintei Tradiţii pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul care în întreaga lui viaţă a propovăduit păstrarea predaniei şi a canoanelor Bisericii.

În fine, cea mai interesantă poziţie o are chiar Biserica Ortodoxă Română. Pe parcursul a 75 de ani, reprezentanţii acesteia au adoptat atitudini pline de controverse, ajungând până la a se contrazice unul pe celălalt sau chiar pe sine. Astfel, Biserica oficială subscrie la failibilitatea sinodală, căci în ,,Dreptul canonic ortodox”, apărut la Bucureşti în 1990, ce se predă la facultăţile de teologie, această problemă este tratată fără echivoc prin aceea că numai Biserica în totalitatea ei formată din ierarhie, cler şi credincioşi, care singură formează Trupul tainic al lui Hristos este infailibilă, în timp ce episcopatul Bisericii întrunit în sinod ecumenic – care nu formează singur Trupul tainic al lui Hristos, ci doar o parte a acestuia – este failibil. Prin urmare, ierarhii Bisericii Ortodoxe Române ne îndreptăţesc prin canoanele Sfinţilor Părinţi să-i considerăm failibili şi, deci pasibili de a greşi …

Şi nu numai atât, acelaşi drept canonic ortodox, al Bisericii oficiale, întăreşte şi legitimează dreptul unui cleric de a se împotrivi hotărârilor ierarhilor: ,,se face adeseori greşeala de a se minimaliza în faţa acestor îndatoriri, drepturile tot atît de canonice ale treptelor inferioare faţă de treptele superioare, socotindu-se uneori că treptele inferioare ar avea numai îndatoriri canonice nu şi drepturi canonice faţă de cele superioare” datorită faptului că ,,preoţii sau presbiterii sunt înfăţişaţi ca simpli delegaţi ai episcopilor, iar nu ca ceea ce sunt de fapt, o treaptă aparte a preoţiei sau a stării preoţeşti care există prin instituire divină.” Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă Română ne-a acuzat dintotdeauna, fără drept de apel, de neascultare faţă de ierarhi, caterisind şi excluzând din monahism călugării ce s-au făcut vinovaţi de acest păcat.

Atitudinea Bisericii oficiale devine şi mai confuză în urma unor afirmaţii referitoare la Congresul panortodox de la Constantinopol din 1923 de genul: ,,Dezbaterile acestui congres panortodox s-au purtat într-un spirit liberal, ducând la unele hotărâri, dintre care unele par a fi în contradicţie cu anumite rânduieli mai vechi canonice, sau cu unele rânduieli mai noi ale Bisericii Ortodoxe”. Şi mai controversată este declaraţia Î.P.S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului care, într-un articol cu privire la mişcarea ,,stilistă”, apărut în revista ,,Învierea” a Arhiepiscopiei Timişoarei, din data de 1 august 1998, spune: ,,În ce ne priveşte impunerea – căci de impunere a fost vorba, în anul 1924, a noului calendar – a creat destule reacţii …”

Şi atunci cugetăm şi noi precum unul dintre contemporanii evenimentului: ,,Trebuie să fi fost pricini nemaipomenit de serioase pentru ca, în ciuda tuturor riscurilor, să se fi încercat această reformă … o nouă trădare din partea celor mari … însăşi schimbarea calendarului este un paravan şi un început, după care au să urmeze şi alte schimbări … Autorităţile bisericeşti se înşeală singure … Biserica a cedat unor argumente nereligioase … cugetătorul social va trece schimbarea calendarului, cu melancolie şi îngrijorare, la răbojul reformelor greşite”.

Dar care au fost hotărârile Congresului panortodox de la Constantinopol din 1923 ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 3/iunie 1999

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Secolul XX debutează în viaţa Bisericii Ortodoxe cu apariţia unor curente moderniste, marcate de
amestecul clerului în politică, precum şi al guvernelor în problemele ecleziastice. Ca urmare, capii Bisericii,
şi mai ales Patriarhatul Constantinopolului, mânat de interese politico-naţionaliste, se erijează în forul suprem
al Ortodoxiei, uzurpând autoritatea Uneia Sfinte, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Astfel, se întreprind
acţiuni şi se emit documente a căror canonicitate este îndoielnică; cu toate acestea, lumea ortodoxă
este zdruncinată din temelii de un abuz de putere fără precedent în ultimele secole

 

În anul 1902, Sfântul Sinod al Patriarhiei Constantinopolului, în frunte cu Î.P.S. Patriarh Ioachim al III-lea, trimitea o enciclică patriarhală şi sinodală ,,către prea sfinţiţii Patriarhi ai Alexandriei şi Ierusalimului şi către Sfintele Biserici-surori întru Hristos autocefale din Cipru, Rusia, Grecia, România, Serbia şi Muntenegru”. Prin această scrisoare, sinodul ,,considera oportun un schimb de opinii între înalţii prelaţi ortodocşi” asupra ,,anumitor probleme de natură religioasă şi de mare importanţă”, printre care se numărau ,,relaţiile prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor”, iar ca un preambul ,,problema unui calendar comun, despre care deja se vorbeşte şi se scrie de o vreme încoace”.

Prin urmare, Sinodul Constantinopolului dorea să pună în discuţie ,,mai ales, metodele propuse pentru reformarea calendarului iulian care a dominat în Biserica Ortodoxă timp de secole sau pentru acceptarea celui gregorian”. Înalţii demnitari ortodocşi luau ,,în considerare şi modificarea datei Sfintelor Paşti după o înţelegere prealabilă”, părerile lor fiind împărţite în această privinţă. Astfel, o parte din ierarhi considera că ,,Sfânta Tradiţie este singura potrivită în Biserică, fiindu-ne încredinţată de Sfinţii Părinţi, şi care a avut întotdeauna acordul Bisericii”. Alţii, susţinători ai reformei calendarului, recomandau Bisericii Ortodoxe alinierea la standardele ştiinţifice ale Bisericii Apusene în ceea ce priveşte precizia măsurării timpului.

Enciclica chema lumea ortodoxă să delibereze asupra acestei probleme: ,,întrucât această chestiune (cu toată aparenţa sa ştiinţifică) are o importanţă ecleziastică, ni se pare drept să facem schimb de informaţii relevante cu celelalte Biserici Ortodoxe pentru ca astfel să ajungem să gândim la fel şi ca întreaga Biserică Ortodoxă să exprime o singură părere şi hotărâre. Pentru că, numai ei singure, Bisericii în totalitatea ei, îi aparţine judecata acestei probleme şi studiul (dacă este necesar) pentru a găsi o cale de a armoniza, atât cât este posibil, precizia ştiinţifică sperată cu dorinţa de păstrare a sfintelor canoane bisericeşti”.

Această scrisoare patriarhală este diferită de enciclicele anterioare, atât prin formă cât şi prin conţinut. De fapt, ambele enciclice ale Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884, 1901-1912), care în general a respectat tradiţia, reprezintă primele documente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice în care prind rădăcini ideile ecumenismului modern. Enciclica din 1902 este concepută, aparent, ca un răspuns la scrisorile irenice primite din partea Bisericilor Ortodoxe locale cu ocazia întronizării pentru a doua oară a Î.P.S. Ioachim al III-lea ca Patriarh al Constantinopolului. În plus, ea aduce la cunoştinţa celorlalte Biserici surori, dintre care sunt omise Patriarhia Antiohiei şi Biserica Bulgariei, doleanţa Constantinopolului în ce priveşte relaţiile Ortodoxiei cu Apusul. Aşadar, ea nu ia poziţie, ca de obisei, faţă de încălcarea unor canoane sau a dogmelor Bisericii şi nici nu clarifică încă o dată poziţia ortodoxă faţă de anumite probleme (acestea fiind scopurile unei enciclice), ci îndeamnă pentru prima oară în istoria Ortodoxiei la modificarea unor reguli interioare bisericeşti.

În anul 1920, Patriarhia Constantinopolului, condusă de către Locum Tenens al Tronului Patriarhal, Mitropolitul Dorotei de Brussa (1919-1921), trimite o enciclică intitulată ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”, prin care propovăduieşte unirea tuturor Bisericilor, pe care o condamna cu doar 25 de ani în urmă: ,,Propria noastră Biserică susţine că apropierea dintre diferitele Biserici creştine şi prietenia lor nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele. Părerea noastră este că o asemenea apropiere este dorită şi necesară. Aceasta ar fi utilă pe multe căi pentru interesele reale ale fiecărei biserici particulare şi cele ale întregului trup creştin şi, de asemenea, pentru pregătirea şi înaintarea binecuvântatei uniri care se va realiza în viitor, potrivit cu voia Domnului. Considerăm, deci, că timpurile de azi sunt cele mai favorabile pentru a ridica această problemă şi a o studia împreună”.

Astfel, comunităţile heterodoxe sunt numite în enciclică ,,venerabilele Biserici Creştine”, care ,,nu sunt nici străine nici îndepărtate, ci mai degrabă o familie şi apropiate întru Hristos”. Ele sunt, de asemenea, ,,co-moştenitoare, care formează un trup şi sunt părtaşe ale promisiunilor lui Dumnezeu întru Hristos”. Enciclica sugerează fondarea unei ,,societăţi a lui Hristos” care să faciliteze unirea tuturor Bisericilor: ,,În perspectiva unei înfiinţări pline de speranţă a Ligii Naţiunilor, îndrăznim să exprimăm mai jos, pe scurt, gândurile şi părerile noastre referitoare la modul în care înţelegem acest contact”. Patriarhia Constantinopolului crede ,,că următoarele două măsuri vor contribui puternic la apropierea” dintre Bisericile-Surori: ,,Mai întâi, considerăm ca necesară şi indispensabilă îndepărtarea şi renunţarea la neîncrederea şi otrava reciproce dintre diferite Biserici, care iau naştere din tendinţa unora dintre ele de a atrage şi a face prozelitism printre membrii altor Biserici”, iar ,,În al doilea rând, trebuie reaprinsă şi întărită o dragoste mai presus de orice între Biserici, astfel încât membrii acestora să nu se mai privească ca străini, ci ca rude făcând parte din familia lui Hristos”.

Enciclica detaliază metodele prin care cele două măsuri pot fi traduse în practică: ,,După părerea noastră, o asemenea prietenie şi amabilitate pot fi arătate şi demonstrate pe următoarele căi: a). Acceptarea unui calendar comun pentru sărbătorirea marilor praznice creştine în aceeaşi zi de către toate Bisericile, b). Schimbul de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor praznice, după cum se obişnuieşte şi la alte ocazii de excepţie, c). Relaţii strânse între reprezentanţii tuturor Bisericilor de pretutindeni, d). Relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie; schimb de experienţă teologică şi bisericească şi de alte lucrări publicate de fiecare Biserică, e). Schimbul de studenţi între seminariile diferitelor Biserici pentru o pregătire cât mai profundă a acestora, f). Convocarea de conferinţe pan-creştine care să studieze problemele de interes comun pentru toate Bisericile, g). Studiul imparţial şi profund al diferenţelor dogmatice în seminarii şi cărţi, h). Respectul reciproc pentru tradiţiile şi practicile diferitelor Biserici, i). Permisiunea de a folosi paraclisele şi cimitirele pentru slujbele şi înmormântările credincioşilor de orice confesiune, care decedează pe pământuri străine, j). Rezolvarea problemei căsătoriilor mixte între credincioşii de diferite confesiuni, k). Asistenţa reciprocă sinceră între Biserici pentru progresul religios, caritate, etc.”

Acest ultim document nu a anunţat numai începutul trădării Constantinopolului, şi unirea sa cu erezia ecumenică, dar a fost şi necanonic. El a fost adresat de către numai una dintre Bisericile Ortodoxe locale către comunităţile heterodoxe eretice, referindu-se la ele ca ,,Bisericile Creştine din întreaga lume”. Enciclica vorbeşte pretenţios, în ceea ce priveşte problemele canonice şi dogmatice de o excepţională importanţă, în numele tuturor Bisericilor locale, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Prin urmare, ea a devenit primul atentat public al tronului Constantinopolului spre a uzurpa autoritatea Uneia, Sfinte Biserici Ortodoxe.

Cele două enciclice ale Patriarhatului Constantinopolului, prezentate pe scurt aici, au fost emise într-o perioadă istorică tulbure atât în viaţa Bisericii, cât şi în cea laică. Ele au reprezentat, în fapt, rampa de lansare a ortodoxiei spre ecumenismul modern, din acest moment ierarhii ortodocşi începând să colaboreze oficial cu conducătorii mişcării ecumenice.

Tot ca un preludiu al Congresului Pan-Ortodox din Constantinopol din anul 1923, ce va ,,legifera” introducerea în uzul Bisericii Ortodoxe a unui nou calendar, va fi activitatea viitorului patriarh al Constantinopolului, Meletie Metaxakis, iniţiatorul reformei calendarului şi al liberalismului religios. În timpul domniei sale necanonice ca Arhiepiscop al Atenei (1918-1920), P.S. Meletie a ridicat problema schimbării calendarului Bisericii, în faţa Sinodului Bisericii Greciei. Cu această ocazie, el a propus înfiinţarea unei comisii care să studieze această chestiune. Biserica Greciei a aprobat sugestia sa, iar comisia a trimis Sinodului următorul text: ,,Credem că o schimbare a calendarului Bisericii este posibilă numai dacă nu sunt încălcate învăţăturile dogmatice şi canonice, şi dacă aceasta este acceptată de către toate Bisericile Ortodoxe autocefale - în primul rând de Patriarhatul Constantinopolului, care ar trebui să ia iniţiativa în toate deciziile de această natură”.

Încurajat de decizia comisiei, P.S. Meletie a sugerat Sinodului Greciei ideea că ,,guvernul ar fi liber să adopte calendarul gregorian drept calendar european şi, până când un nou calendar ştiinţific va fi stabilit, Biserica să continue a folosi calendarul iulian”. Sinodul grec a trimis opinia ,,sa” guvernului, împreună cu decizia comisiei referitoare la reforma calendarului. Meletie a pronunţat în timpul sesiunii Sinodului faimoasele cuvinte: ,,Considerăm imperativă reforma calendarului”.

După ridicarea sa meteorică şi necanonică la tronul Constantinopolului (1921-1923), Meletie Metaxakis a continuat să lupte pentru schimbarea calendarului. El a preluat ,,iniţiativa” recomandată de către comisia Sinodului Bisericii Greciei şi a emis o enciclică pe 3 februarie 1923, ,,Către binecuvântatele şi onorabilele Biserici ale Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Serbiei, Ciprului, Greciei şi României”, ridicând problema schimbării calendarului Bisericii. Epistola citează următoarele motivaţii pentru această reformă: ,,Problema calendarului există de multă vreme, dar în zilele noastre a căpătat o importanţă specială”, când ,,necesitatea utilizării unui calendar comun, universal, familiar, al Europei şi Americii, devine din ce în ce mai evidentă” şi ,,dificultatea utilizării a două calendare în viaţa socială este evidentă. Prin urmare, dorinţa de a găsi şi de a stabili un calendar comun pentru cercurile religioase şi sociale a crescut de toate părţile. Este necesar nu numai ca orice creştin ortodox să poată trăi armonios, atât ca cetăţean cât şi ca un creştin, dar, de asemenea, să poată propovădui prin fapte unitatea creştină universală. Suntem cu toţii chemaţi la această sarcină, în numele Domnului, pentru a sărbători împreună Naşterea şi Învierea Sa”.

În epistola sa, Meletie Metaxakis cheamă ,,reprezentanţii Sfintelor Biserici Ortodoxe să fie de acord cu formarea unei comisii care să conţină unul sau doi reprezentanţi din fiecare Biserică pentru a se întâlni la Constantinopol imediat după sărbătorirea Paştelui, pentru a realiza un studiu detaliat asupra problemei calendarului şi asupra altor probleme pan-ortodoxe posibil urgente, şi să indice măsurile pentru soluţionarea canonică a acestora”.

Epistola lui Meletie nu a primit un răspuns pozitiv din partea Patriarhatelor mai ,,vârstnice”, respectiv cele ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului. Cu toate acestea, comisia menţionată anterior şi-a început studiul pe 10 mai 1923, sub conducerea nemijlocită a Patriarhului Meletie.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 4/iulie 1999




PARTEA A IV-A


La Congresul ,,Pan-Ortodox” din Constantinopol din 1923 au luat parte nouă reprezentanţi:
şase episcopi, un arhimandrit şi doi laici. A numi acest forum bisericesc ca fiind ,,pan-ortodox” este,
folosind cuvinte blânde, aroganţă. Reprezentanţii Patriarhatelor Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului,
ca şi Biserica Rusă, Biserica Bulgariei şi Arhiepiscopia Sinaiului nu au trimis delegaţi. Mai mult de jumătate
din Bisericile locale nu au fost reprezentate, iar autoritatea celor care au participat este îndoielnică

 

La sesiunile Congresului au luat parte nouă reprezentanţi: şase episcopi, un arhimandrit şi doi laici. Constantinopolul a fost reprezentat de Patriarhul Meletie al IV-lea ca preşedinte, Mitropolitul Callikos al Cizicului şi laicul V. Antoniadis, profesor la Institutul Teologic din Halki. Din Cipru a fost delegat Mitropolitul Vasilie al Niceei (mai târziu patriarh ecumenic între anii 1925-1929). Biserica Serbiei a avut doi reprezentanţi: Mitropolitul Gavriil al Muntenegrului şi Milutin Milankovitch, laic şi profesor de matematică şi mecanică la Universitatea din Belgrad. Biserica Greciei a fost reprezentată de Mitropolitul Iacov al Drachului, iar Biserica României de către arhimandritul Iuliu Scriban.

Arhiepiscopul Alexandru (Nomolovsky) al Americii de Nord şi al Insulelor Aleutine, care la acel moment avea un statut canonic neclar (Sinodul Bisericii Ruse din diaspora i-a adus acuzaţii canonice serioase, rezultatul acestora fiind transferul său la Exarhatul Evlogian, sub jurisdicţia Patriarhatului Ecumenic), a fost, de asemenea, prezent la lucrările congresului deşi nu a reprezentat practic nici una din Bisericile Ortodoxe.

La congres a luat parte şi Arhiepiscopul Anastasie (Gribanovsky) al Chişinăului şi Hotinului, membru al Sinodului Bisericii Ruse din diaspora, care era la acea vreme în Constantinopol. El a anunţat la prima sesiune din 10 mai 1923 că nu avea ,,instrucţiuni clare din partea ierarhilor ruşi de la Karlovtsy în ceea ce priveşte problema calendarului”, părăsind curând această întâlnire neobişnuită.

A numi acest forum bisericesc ca fiind ,,pan-ortodox” este, folosind cuvinte blânde, aroganţă. Reprezentanţii celorlalte trei Patriarhate, ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului, au refuzat să ia parte la acest forum. Biserica Rusă, Biserica Bulgariei (pe care Patriarhul Ecumenic a considerat-o a fi schismatică la vremea respectivă) şi Arhiepiscopia Sinaiului, de asemenea, nu au trimis delegaţi. Este notabil faptul că mai mult de jumătate din Bisericile locale nu au fost reprezentate, ca şi faptul că autoritatea celor care au participat este îndoielnică.

Celebrul teolog, Serghei Troitsky, a analizat canonic şi ecleziologic aspectele acestei probleme, afirmând că membrii comisiei nu aveau nici un drept, la vremea întâlnirii, să exprime opiniile Bisericilor lor atât timp cât Bisericile locale nu-şi formulaseră încă opiniile cu privire la chestiunile discutate pe ordinea de zi a congresului. În astfel de circumstanţe, delegaţii puteau doar să-şi exprime ,,propriile lor păreri personale” sau, în cel mai bun caz, opinia sinoadelor lor, care ele însele nu aveau nici un drept de a hotărî asupra unor probleme canonice sau, chiar mult mai importante, dogmatice ale Bisericii universale.

Din punct de vedere ecleziologic, Troitsky a numit acest ,,Congres Pan-Ortodox” ca fiind o ,,întâlnire particulară a câtorva persoane care aveau în agenda de lucru câteva chestiuni care preocupau Biserica Ortodoxă la vremea respectivă, în legătură cu care ei şi-au exprimat opiniile personale”. Cu toate acestea, în ciuda necanonicităţii organizării Congresului şi a autorităţii reprezentanţilor lui, Patriarhul Meletie a anunţat, foarte sigur de sine, că, ,,noi funcţionăm ca o comisie a întregii Biserici”.

Considerat un organ legislativ, congresul din 1923 a fost, de fapt, un precedent negativ. Acesta a fost creat şi şi-a început activitatea ca ,,o comisie a Bisericii Ortodoxe” sau ,,Comisia Pan-Ortodoxă” şi şi-a schimbat denumirea în ,,Congresul Pan-Ortodox” în timpul celei de-a treia sesiuni din 18 mai 1923. Profesorul Troitsky este perfect îndreptăţit când consemnează că, pentru prima oară în istoria Bisericii Ortodoxe (care până la acest moment a avut un singur organ general legislativ - Sinoadele) sarcina de a legifera a fost preluată de un gen de congrese ,,Pan-Ortodoxe”, urmând modelul conferinţelor pan-anglicane şi a congreselor şi conferinţelor politice.

În memorandumul său din 14 noiembrie 1929 către Sinodul Arhiepiscopal al Bisericii Greciei, Mitropolitul Irineu al Kassandriei († 1945) scria indignat: ,,Cu ce drept acest parvenit (Meletie Metaxakis) a creat un Congres Pan-Ortodox fără a consulta Mitropoliţii Scaunului Ecumenic ? Ce lege sau canon dă dreptul, unor reprezentanţi ai unei Biserici locale, să schimbe deciziile luate de toţi Patriarhii Răsăriteni în ceea ce priveşte chestiunea calendarului şi Pascalia, care a fost încă o dată întărită de către iluştrii Patriarhi Ioachim al III-lea al Constantinopolului, Meletie Pigas al Alexandriei, Ioachim al Antiohiei şi Sofronie al Ierusalimului ? Este posibil oare ca în probleme civile o curte inferioară să schimbe o decizie a unei curţi superioare ?

Pentru a concluziona asupra celor de mai sus am putea conchide: În acord cu sfintele canoane, problemele bisericeşti de importanţă locală şi generală trebuie să fie discutate exclusiv de către un Sinod Episcopal, care are turme şi dioceze, nu de ,,congrese”, ,,adunări” sau ,,conferinţe”. Din punct de vedere ecleziologic, Congresul ,,Pan-Ortodox” din Constantinopol a fost necanonic în organizarea, autoritatea şi instituirea sa. Prin urmare, deciziile sale, luate în numele întregii Biserici Ortodoxe, nu au nici o autoritate şi nici o semnificaţie pentru Bisericile Ortodoxe locale. Mai mult decât atât, chiar conţinutul deciziilor se află în contradicţie vădită cu sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe.

Activitatea congresului din 1923 s-a concretizat în 11 sesiuni ce au avut loc între 11 mai şi 8 iunie 1923. Acestea nu s-au ocupat exclusiv de problema reformei calendarului Bisericii. La a doua sesiune (11 mai 1923), Patriarhul Meletie a ridicat următoarele ,,probleme canonice şi ecleziologice”, asupra cărora comisia urma să-şi formuleze opinia: 1. Mutarea sărbătorilor sfinţilor mari în cea mai apropiată duminică pentru a micşora numărul sărbătorilor din zilele lucrătoare; 2. Impedimentele în săvârşirea cununiei; 3. Cununia clerului (Episcopatul şi cununia, a doua căsătorie pentru diaconii şi preoţii văduvi, ordinea celor două Sfinte Taine: cununia şi hirotonia); 4. Slujbele bisericeşti; 5. Posturile de peste an; 6. Necesitatea desfăşurării unui congres pan-ortodox anual.

În plus faţă de cele şase puncte de mai sus, au fost ridicate probleme în ceea ce priveşte vârsta canonică pentru hirotonie, tunderea părului şi bărbii clericilor, precum şi portul acestora. Toate problemele prezentate, dintre care chestiunea calendarului era primordială, au fost luate în discuţie pe baza tendinţelor inovatoare tipice liberalismului ortodox de după război. Liberalii ortodocşi erau adepţii următoarelor idei: modificarea calendarului bisericesc, acceptarea oricărui calcul ştiinţific mai precis pentru calendar (fără a exclude nici măcar renunţarea la săptămâna de şapte zile), transformarea Paştelui într-o sărbătoare fixată într-o anumită duminică, căsătoria episcopilor, a doua căsătorie pentru cler, cununia după hirotonie, precum şi scurtarea posturilor şi slujbelor Bisericii.

A fost discutată, de asemenea, posibilitatea unirii Bisericilor Ortodoxe şi Anglicane. La cea de-a cincea sesiune a congresului (23 mai 1923), a fost prezent ca oaspete episcopul primat anglican al Oxfordului, Gore, împreună cu pastorul Bexton. Lui Gore i s-a oferit un loc la dreapta Patriarhului Meletie, care i-a încredinţat două documente: o petiţie din partea a 5 000 de preoţi anglicani care opinau că nu există nimic care să împiedice unirea cu ortodocşii, şi alta, ce conţinea condiţiile ortodoxe pentru o astfel de unire. Gore şi-a exprimat imensa bucurie de a fi prezent la Congresul Pan-Ortodox, ,,unde ne-am întâlnit pentru a discuta diferite probleme bisericeşti şi, mult mai important, problema calendarului”. ,,Pentru noi, cei ce trăim în Occident - a subliniat episcopul anglican - ar fi o sursă de mare împlinire spirituală să avem posibilitatea de a sărbători împreună (cu ortodocşii) marile sărbători creştine: Naşterea, Învierea Domnului şi Pogorârea Sfântului Duh”. În epistola sa către conducătorii celor şapte Biserici Ortodoxe locale, însuşi Meletie Metaxakis afirma că o reformă a calendarului este imperativă ,,pentru a facilita unirea tuturor creştinilor, astfel ca toţi cei ce cheamă numele Domnului să poată sărbători Naşterea şi Învierea Sa în aceeaşi zi”.

De fapt, la numai trei ani de la publicarea enciclicei Patriarhatului Constantinopolului din 1920, exista deja posibilitatea de a face primii paşi către unirea cu heterodocşii, preconizată în enciclică: ,,Acceptarea unui calendar pentru sărbătorirea universală a marilor sărbători creştine”. Nu este de mirare că mult înainte ca congresul să accepte deciziile de mai sus, Patriarhul Meletie s-a adresat episcopului anglican Gore cerându-i ,,să-l informeze pe Arhiepiscopul de Canterbury că noi suntem dispuşi să acceptăm noul calendar pe care Occidentul îl utilizează deja.” Aceste cuvinte exprimă obiectiv tendinţa tacită ce a condus la decizia premeditată a Congresului ,,Pan-Ortodox” în ceea ce priveşte problema calendarului.

Principalul subiect discutat la congres a fost acceptarea aşa-numitului calendar ,,nou iulian” sau a calendarului ,,iulian revizuit”, proiect al profesorului M. Milankovitch. De fapt, acest calendar corespunde calendarului gregorian până în anul 2800, când va apărea o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, această diferenţă va dispărea în anul 2900. Ce descoperire uimitoare ! Astfel devine posibil să ,,sărbătorim marile praznice creştine simultan cu heterodocşii” şi, în acelaşi timp, creştinii ortodocşi fideli gândirii tradiţionale pot fi siguri că nu au adoptat calendarul romano-catolic.

Patriarhul Meletie, utilizând înţelepciunea iezuită pentru a lupta împotriva celor ce s-au opus reformei calendarului, în timpul celei de-a patra sesiuni a Congresului (21mai 1923) a citat o telegramă a Patriarhului Damian al Ierusalimului în care acesta afirma următoarele: ,,O schimbare în calendarul Bisericii nu este de nici un folos şi nu va fi acceptată de Patriarhatul nostru, deoarece ne-ar putea pune într-o poziţie defavorabilă faţă de sfintele locuri de pelerinaj şi faţă de latini.” Meletie a răspuns astfel: ,,În plus, Biserica din Ierusalim nu doreşte să adopte calendarul gregorian şi să sărbătorească Paştele cu romano-catolicii. Trebuie să clarificăm faptul că noi nu adoptăm calendarul gregorian şi că în câţiva ani va apărea o diferenţă între ortodocşi şi catolici în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştelui. De aceea, scrupulele Bisericii din Ierusalim sunt, în parte, demontate”. Bineînţeles, Meletie ,,omite” să specifice că acei ,,câţiva ani” sunt, de fapt, nouă secole întregi ! (Mulţumim Prea Sfinţitului Fotie de Triaditsa pentru materialul pus la dispoziţie)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 5/august 1999

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Ca urmare a trecerii de la calendarul iulian la cel gregorian, lumea ortodoxă s-a
împărţit în două. În România, ierarhii şi clerul Bisericii Ortodoxe nu au căzut de acord
nici astăzi asupra canonicităţii schimbării calendarului bisericesc. Schisma din sânul
Bisericii Ortodoxe aparţine istoriei moderne. Începutul secolului XX este marcat de
interferenţa brutală a Statului în problemele Bisericii. Congresul ,,Pan-Ortodox” de
la Constantinopol din 1923, la care au luat parte nouă reprezentanţi ai Bisericilor
Ortodoxe locale, slujeşte, prin deciziile sale, unor interese străine Ortodoxiei.
Lumea ortodoxă este zdruncinată din temelii de un abuz de putere
fără precedent în ultimele secole

 

Deciziile luate în sesiunile care au avut loc în 5 şi 6 iunie 1923 au privit următoarele aspecte: 1. Corectarea calendarului iulian şi stabilirea datei de sărbătorire a Paştelui ,,pe baza calculelor astronomice”; 2. Condiţiile în care Biserica ar putea lua parte la discuţiile privind un nou calendar, ,,care este mai precis, atât ştiinţific cât şi practic”; 3. Cununia diaconilor şi preoţilor după hirotonie; 4. A doua căsătorie a clericilor; 5. Alte aspecte precum cea mai mică vârstă posibilă pentru hirotonia la cele trei trepte ale preoţiei, ,,bunăstarea spirituală şi materială” a preoţilor, părul şi înfăţişarea exterioară a clerului (tunderea bărbii şi a părului, purtarea rasei), păstrarea voturilor monahale, impedimentele căsătoriei, sărbătorirea zilelor sfinţilor din timpul săptămânii în cea mai apropiată duminică, problema posturilor; 6. Sărbătorirea a 1600 de ani de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325-1925) şi întrunirea Consiliului Pan-Ortodox; 7. Problema Consiliului ,,Bisericii Vii” care a avut loc în iunie 1923, la Moscova, la care Patriarhul Tikhon, atunci în închisoare, a fost caterisit.

Textul deciziei prin care ,,se corecta” calendarul iulian şi se schimba Pascalia iuliană se termină cu cuvintele: ,,Această reformă a calendarului iulian nu este o piedică pentru schimbări ulterioare, pe care alte Biserici Creştine ar dori să le introducă”. Acest concept a fost ulterior dezvoltat şi expus concret în a doua decizie unde se spunea literal: ,,Congresul Pan-Ortodox din Constantinopol ... cere ca Patriarhatul Ecumenic să anunţe poporul, după un schimb de opinii cu celelalte Biserici Ortodoxe, că Ortodoxia doreşte fierbinte să adopte în viitor noul calendar în care ordinea zilelor săptămânii (şapte) va fi menţinută, dar nu se leagă de o asemenea părere dacă celelalte Biserici cad de acord să adopte un nou calendar care să modifice numărul zilelor săptămânii”. Mai departe, s-a indicat că, de comun acord cu celelalte ,,Biserici Creştine”, Biserica Ortodoxă s-a pregătit să sărbătorească Paştele Domnului ca o sărbătoare fixă într-o duminică specifică, cu dorinţa ca ,,această duminică fixă să corespundă zilei istorice a Învierii Domnului, care va fi determinată prin metode ştiinţifice”.

Primele patru decizii ale Congresului din 1923 au fost promulgate în stilul tipic al modernismului ortodox, plin de îndemn spre ,,armonia cu viaţa contemporană” şi ,,expansivitatea ecumenică”. A treia şi a patra decizie ale Congresului permiteau cununia diaconilor şi a preoţilor după hirotonie şi a doua căsătorie pentru clerul văduv, deşi acestea erau contrare Tradiţiei Bisericii şi canoanelor.

A cincea rezoluţie a Consiliului permite tunderea părului clerului şi purtarea hainelor laice în afara Bisericii. Congresul a lăsat la latitudinea Bisericilor locale decizia privind sărbătorirea zilelor sfinţilor din timpul săptămânii, ,,până când un nou calendar ar fixa sărbătorirea zilelor sfinţilor cu slavoslovie mare numai în duminici, pentru a micşora numărul zilelor de sărbătoare”. În timpul discuţiilor pe marginea celei de-a şasea rezoluţii, Patriarhatul Ecumenic s-a oferit să convoace un Sinod Ecumenic care să decidă ,,asupra tuturor problemelor ce preocupă Biserica Ortodoxă”.

Activitatea şi deciziile Consiliului ,,Pan-Ortodox” din 1923 ar putea fi exprimate plastic prin cuvintele Sfântului Atanasie cel Mare, ,,Toate acestea fără consimţământul întregii Biserici”. Primele cinci rezoluţii ale Congresului sunt în totală contradicţie cu regulile canonice şi Tradiţia Bisericii. Prin prima rezoluţie, aceea de a urma Pascalia nou-iuliană – care este, în realitate, cea gregoriană – Învierea Domnului cade uneori în aceeaşi zi cu paştele evreiesc, şi adesea înaintea lui. Renunţarea la Pascalia iuliană, cu sărbătorirea Învierii Domnului înaintea sau în acelaşi timp cu paştele evreiesc - o încălcare a hotărârilor primului Sinod Ecumenic – atrage asupra Congresului din Constantinopol o potenţială sancţiune canonică, extrem de gravă. Este notabil că, conform canoanelor Sfinţilor Părinţi ai Sinodului din Antiohia, cei care încalcă deciziile privitoare la sărbătorirea Paştelui trebuie îndepărtaţi din Biserică, fără o cercetare amănunţită a faptelor lor. O astfel de sentinţă strictă este rar întâlnită în Tradiţia Bisericii.

O atitudine similară este întâlnită în rezoluţiile sigilliumului Patriarhilor Răsăriteni din 1583 şi 1584, ca şi în epistola ecumenică a Patriarhului Ecumenic Chiril al V-lea din 1756, care condamnau în mod categoric pe cei care adoptau calendarul gregorian şi Pascalia acestuia.

Speriate de aceste anateme şi conştiente de enorma lor responsabilitate privind schimbarea singurei Pascalii canonice, cea iuliană, nici una din Bisericile Ortodoxe locale care a adoptat noul calendar pentru sărbătorirea ciclului de praznice nu a îndrăznit să instituie Pascalia gregoriană, cu excepţia Bisericii Finlandei. Din acest moment, Bisericile de stil nou încep să utilizeze două calendare simultan: cel gregorian pentru sărbătorile cu dată fixă şi cel iulian pentru cele cu dată mobilă.

În ce priveşte celelalte rezoluţii, ele nu au fost adoptate de nici una dintre Bisericile locale.

Lăsând deoparte importanţa necanonicităţii Congresului de la Constantinopol cu privire la organizarea, autoritatea, acţiunile şi esenţa lui antiortodoxă, el se autodiscreditează, intitulându-se ironic ,,Pan-Ortodox”. În plus, chiar din timpul sesiunilor, a apărut o intensă reacţie de protest la adresa sa. Arhiepiscopul Hrisostom (Papadopoulos), el însuşi unul din iniţiatorii reformei calendarului, scria: ,,Din nefericire, Patriarhii Răsăriteni, care au refuzat să ia parte la Congres, au respins toate deciziile acestuia printr-un singur act” – absenţa lor. Masonul, A. Zervuldakis, în monografia sa despre Meletie Metaxakis scria: ,,Meletie a produs o mare disensiune când a decis să adopte în Constantinopol unele tradiţii americane, ca şi prin vederile sale inovatoare referitoare la calendar, Pascalie, căsătoria clericilor şi altele”. Toate acestea s-au concretizat în întrunirea în Constantinopol, la 1 iunie 1923, a unui mare grup de ierarhi şi laici care a lansat un atac asupra Patriarhatului cu scopul îndepărtării şi alungării din oraş a Patriarhului Meletie.

În ciuda acestui atac, Sinodul din Constantinopol a trimis, la 25 iunie, un anunţ scris către toate Bisericile Ortodoxe locale, în care îşi exprima dorinţa ca acestea să aprobe rezoluţiile privind reforma calendarului şi să confirme ,,deciziile Congresului ca aparţinând Uneia Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Cu toate acestea, ambiţiile patriarhului Constantinopolului s-au lovit de o rezistenţă serioasă. Patriarhul Fotie al Alexandriei (1900-1925), în epistola sa către Patriarhul Grigorie al IV-lea al Antiohiei (1906-1928), categorisea reforma calendarului ca ,,lipsită de sens, necanonică şi vătămătoare”. În cuvintele Patriarhului Fotie, rezoluţiile Congresului din Constantinopol ,,miros a erezie şi a schismă”. În epistola din 7 octombrie 1923, a Patriarhului Grigorie al IV-lea al Antiohiei, către Patriarhul Ecumenic, acesta scria că reforma calendarului a fost introdusă prea repede şi că instituirea noului calendar a fost ,,inoportună şi suspicioasă”. Patriarhul Antiohiei a trimis o copie a epistolei Patriarhului Fotie Mitropolitului rus Antonie (Khrapovitsky) din Karlovtsy cu o gramată în care scria: ,,Poţi constata clar opinia celor trei Patriarhi Răsăriteni privitoare la problemele ridicate de întrunirea de la Constantinopol”.        La rândul lui, Mitropolitul Antonie (Khrapovitsky) scria: ,,Acest Congres Ne-Ortodox a comis un act de vandalism împotriva Ortodoxiei. Au fost propuse multe reforme, pe care Biserica le-a interzis cu teribile anateme. Este adevărat că acest Congres Ne-Ortodox nu a reuşit să promulge oficial toate aceste violări infame ale legilor Bisericii, limitându-se la a propune instituirea calendarului de stil nou. Această concesie lipsită de sens, făcută Papismului, care de multă vreme încerca să instituie o asemenea schimbare a calendarului în tentativa de a absorbi total Uniatismul în Latinism, violează aşezarea apostolică a postului Sfinţilor Petru şi Pavel, uneori acest post fiind complet eliminat”.

Patriarhul Meletie al IV-lea nu s-a sfiit să recurgă la înşelăciune pentru a-şi atinge scopurile antiortodoxe. În scrisoarea sa din 10 iulie 1923, el încerca să-l inducă în eroare pe Arhiepiscopul Serafim al Finlandei pentru a crede că noul calendar a fost acceptat în uzul bisericesc ,,de comun acord cu părerea generală şi rezoluţiile Bisericilor Ortodoxe”. Patriarhul Tikhon a fost înşelat, de asemenea, în acelaşi fel. Sub falsa impresie că reforma calendarului a fost acceptată de întreaga Biserică Ortodoxă, el a publicat un edict introducând noul calendar în jurisdicţia Bisericii Ruse. Această inovaţie a fost respinsă cu hotărâre de către popor, iar când adevărul a ieşit la iveală, rezoluţia patriarhală a fost anulată. Mitropolitul Antonie al Kievului, în numele ierarhilor ruşi din diaspora, a declarat că ,,reforma calendarului nu poate fi acceptată de către Biserica Rusă atâta timp cât contrazice sfintele canoane şi Tradiţia Bisericii sfinţită de către Sinoadele Ecumenice”.

Patriarhul Dimitrie al Serbiei l-a informat pe Meletie în scrisoarea sa din 8/21 iunie 1923 că el ar putea aproba rezoluţia Congresului referitoare la schimbarea calendarului numai ,,cu condiţia ca ea să fie acceptată simultan în toate Bisericile Ortodoxe”. Arhiepiscopul Chiril al Cretei, în scrisoarea sa din 23 august/5 septembrie 1923, sugera ,,amânarea acceptării rezoluţiei până când vor cădea de acord toate Bisericile pentru a evita schisma în Biserica Ortodoxă”. Numai Mitropolitul Miron (Cristea) al României a anunţat, în scrisoarea sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă decizia Congresului, specificând că o va pune în practică în 1924.

Faptul că Bisericile locale au fost supuse la presiuni externe, în scopul de a le forţa să accepte deciziile asupra reformei calendarului, reiese din următoarele cuvinte relevante: ,,Ambasadorii român şi sârb la Atena l-au întrebat în permanenţă pe Arhiepiscopul Atenei despre întârzierea adoptării rezoluţiilor Congresului”. Într-un raport al Bisericii Greciei, de după instituirea noului calendar în 1924, citim: ,,Din nefericire, această schimbare (a calendarului) nu a fost realizată în urma unor cercetări şi pregătiri, ci mai degrabă sub influenţa unor facţiuni extreme”. Interferenţa dură a autoritătilor civile în adoptarea noului calendar în uzul bisericesc în Grecia, România şi Finlanda este dovedită de binecunoscutul val de violenţă utilizat împotriva acelor ortodocşi care au îndrăznit să rămână fideli credinţei părinţilor lor.

Această listă descurajantă de reacţii ar putea fi continuată, dar ceea ce s-a spus este suficient pentru a demonstra consecinţele tragice ale Congresului ,,Pan-Ortodox” din Constantinopol. Adoptarea, chiar numai parţială, a rezoluţiilor anticanonice ale Congresului asupra reformei calendarului bisericesc distruge unitatea liturgică de secole a Bisericii Ortodoxe, şi invită la divizarea în Bisericile Ortodoxe locale între susţinătorii calendarului bisericesc patristic şi cei ai calendarului ,,iulian revizuit”.

Congresul ,,Pan-Ortodox”, sau aşa cum am arătat antiortodox, din Constantinopol a fost prima breşă în unitatea ortodoxă în secolul nostru. Congresul a introdus calul troian al ecumenismului în Biserica Ortodoxă, din al cărui pântece continuă să răsară noi şi noi falşi prooroci ai Babilonului, străduindu-se să distrugă sfintele altare ale Ortodoxiei pentru a construi templul ereziei şi greşelii pe ruinele sale. (Mulţumim Prea Sfinţitului Fotie de Triadiţa pentru materialul pus la dispoziţie)

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999

 

 

 

PARTEA A VI-A

 

Făcând jocul puterii laice, Biserica Ortodoxă de stil nou a fost recunoscută de către
aceasta ca Biserică oficială. Mai mult, ea s-a bucurat mereu de sprijinul puterii statale
în lupta sa pentru impunerea calendarului ,,îndreptat”. Deşi, în plan practic, modificarea
calendarului a fost privită ca o chestiune secundară, importanţa acordată ei de către
întreaga lume creştină denotă cu totul altceva. Astfel, în timp ce Biserica oficială s-a
străduit să ignore complet diferenţele dintre cele două stiluri, Mişcarea Ecumenică a
readus permanent în discuţie problema uniformizării calendarului bisericesc …

 

Decizia privind îndreptarea calendarului bisericesc, adoptată la Congresul de la Constantinopol din 1923, ce trebuia ,,aplicată de fiecare Biserică Ortodoxă în parte, la momentul oportun, adică atunci când împrejurările vor fi favorabile îndreptărilor admise”, a fost tradusă în practică, în contexte diferite, doar de o parte din Biserici.

Astfel, în primul deceniu după Congresul din 1923, noul calendar a fost introdus în uzul bisericesc de către Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, României, de Bisericile Ciprului, Greciei, Albaniei, Poloniei, Cehoslovaciei, Finlandei şi de Mânăstirea Vatopedu din Sfântul Munte Athos. În schimb, la acel moment, Patriarhiile Ierusalimului, Rusiei, Serbiei, Biserica Bulgariei şi celelalte mânăstiri şi schituri din Muntele Athos au respins modificarea calendarului bisericesc, protestând chiar faţă de această inovaţie.

Concret, Biserica Greciei schimbă calendarul la 10 martie 1924, dată care a devenit 23 martie. În urma acestei hotărâri, o parte dintre credincioşii greci se separă de Biserica oficială, pe care o declară schismatică. Ei formează o adevărată comunitate creştină, grupată în jurul monahilor din Sfântul Munte Athos, constituind, în 1926, Biserica Ortodoxă Adevărată a Greciei (de stil vechi). În lipsa unui întâistătător, vreme de 10 ani, Biserica este aspru prigonită de către autorităţile civile, instigate de ierarhii de stil nou: credincioşii sunt arestaţi, bisericile sunt demolate, mânăstirile sunt închise.

În toată această perioadă, trei mitropoliţi ai Bisericii oficiale, Hrisostom al Florinei, Ghermano al Demetriei şi Hrisostom al Zantului iau poziţie faţă de modificarea calendarului bisericesc. La 14/27 mai 1935, în Atena, în faţa a mai mult de 25000 de credincioşi, ei anunţă că se întorc în sânul Adevăratei Biserici Ortodoxe a Greciei, Prea Sfinţitul Hrisostom al Florinei devenind primul întâistătător al acesteia de după schismă.

La scurt timp, cei trei arhierei hirotonesc patru episcopi formând, împreună cu aceştia, Sinodul Episcopal al Bisericii Ortodoxe Adevărate, motiv pentru care autorităţile civile şi bisericeşti oficiale reîncep prigoana. Ele colaborează în această lucrare şi îi judecă în absenţă pe cei şapte arhierei, hotărând depunerea din treaptă şi exilarea lor.

După cel de-al doilea război mondial, în 1945, ierarhii de stil vechi formează Sinodul din rezistenţă, iar Biserica îşi reface cele 37 de lăcaşuri de cult din Atena şi Pireu. În 1950, Spiridon Vlahos, preşedintele Sinodului Bisericii oficiale porneşte o nouă prigoană împotriva lor. El se adresează autorităţilor civile, cerând ,,dizolvarea organelor Bisericii Ortodoxe Adevărate, a parohiilor, închiderea mânăstirilor, repatrierea imediată şi obligatorie a monahilor din Sfântul Munte”, căci ,,stilul vechi este mai primejdios decât oricare altă doctrină, chiar şi decât comunismul”.

Statul reacţionează prompt la cererea Bisericii oficiale, astfel că Mitropolitul Hrisostom este arestat şi exilat la Mânăstirea Ypsilos din insula Mitilene, Episcopul Ghermano al Cicladelor moare în urma prigoanei şi este înmormântat fără preot, şi mai mult de 150 de preoţi sunt caterisiţi şi exilaţi în Muntele Athos, fiind întemniţaţi sau chiar ucişi. Din nou, bisericile şi mânăstirile sunt închise sau demolate. Abia în 1952, credincioşii reuşesc să-l readucă din exil pe Prea Sfinţitul Hrisostom.

Biserica Ortodoxă Bulgară a cunoscut o cu totul altă evoluţie. Abia la sfârşitul anului 1967, forţată de autorităţile comuniste, ea a acceptat calendarul ,,îndreptat”, introducându-l în uzul bisericesc începând cu data de 22 decembrie 1968, odată cu Biserica Ortodoxă din Macedonia. Schimbarea a fost pregătită, de către mass-media comunistă, încă din toamna anului 1967. Astfel, publicaţia ,,Crainicul Bisericii” îi informa regulat pe cititorii stupefiaţi asupra preconizatei reforme, motivând că aceasta se va realiza ,,potrivit cu aspiraţiile ecumenice ale Bisericii Ortodoxe Bulgare”.

Reforma a fost realizată rapid şi cu multă abilitate de Patriarhul Chiril al Bulgariei, ,,modernist vehement şi prieten cu Patriarhul Ecumenic Athenagoras”. Colaborator apropiat al autorităţilor comuniste, el a fost recompensat pentru această ,,reuşită” cu titlul de membru al Academiei Bulgare de ştiinţe.

Ierarhia bulgară s-a dovedit a fi nepregătită să se opună acestei inovaţii, foarte puţini dintre ei îndrăznind să apere dreapta credinţă. În lipsa unei atitudini ferme a păstorilor lor, credincioşii bulgari au fost complet dezorientaţi, singurii ce au găsit tăria de a se opune schimbării calendarului fiind fiii duhovniceşti ai Arhiepiscopului rus Serafim Sobolev. El a păstorit timp de 30 de ani (1920-1950) comunitatea ortodoxă rusă emigrată în Bulgaria, sprijinind de-a lungul timpului Biserica Ortodoxă Bulgară în lupta sa împotriva ecumenismului şi a ideilor moderniste.

Astfel, sub îndrumarea arhimandriţilor Serafim Alexiev şi Serghie Iazadjev, profesori la Academia de Teologie din Sofia, a luat naştere o comunitate ortodoxă care-i reunea pe cei ce se opuneau reformei. Ei au cerut Patriarhului Chiril al Bulgariei dreptul de a sluji în continuare după calendarul iulian. Urmarea acestei cereri a fost excluderea celor doi arhimandriţi din Academie, caterisirea lor şi a celorlalţi clerici de stil vechi şi prigonirea credincioşilor ce nu acceptaseră ,,îndreptarea” calendarului.

După căderea regimului comunist, credincioşii bulgari au cerut Sinodului Bisericii oficiale să revină la calendarul iulian şi să se retragă din Mişcarea Ecumenică. Totuşi, Patriarhia Bulgariei a refuzat şi, mai mult, Sinodul acesteia s-a împărţit în două tabere care s-au acuzat reciproc că au colaborat cu comunismul. Din păcate, nici una dintre aceste tabere nu a căutat să se reîntoarcă la adevărata Ortodoxie, luptând doar pentru putere.

Şi în Biserica Ortodoxă a Finlandei, autonomă din anul 1917, schimbarea calendarului a provocat disensiuni ce au condus la schismă în sânul acesteia. Una dintre grupări a cerut sprijinul Patriarhului Ecumenic Meletie Metaxakis care i-a oferit, în 1923, autonomie sub jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. Cu toate acestea, problemele din Biserica Finlandei au continuat multă vreme, existând şi azi mânăstiri care nu au acceptat această inovaţie.

În România, introducerea noului calendar în rânduiala bisericească a fost pregătită de Miron Cristea (1868-1939), Mitropolitul Primat al României. Mason cu ,,grad foarte înalt”, el a declarat imediat după investire că Biserica are nevoie de ,,reorganizare şi reformare”, dorind, în acord cu ceilalţi ierarhi masoni ai Bisericii Ortodoxe, organizarea unui Sinod Ecumenic. Astfel, imediat după alegerea sa în 1919, Miron Cristea a trimis o scrisoare tuturor patriarhilor ortodocşi în care propunea convocarea unui sinod ecumenic care să rezolve ,,problemele arzătoare ale Bisericii”.

Mai mult, în 1920, el a prezentat Sinodului Bisericii Ortodoxe Române un program de reformare în 9 puncte, ce susţinea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi, precum şi organizarea unor instituţii de propagandă.

În acest context, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a acceptat în totalitate deciziile Congresului de la Constantinopol din 1923, în şedinţa sa din 31 octombrie 1923, hotărând ca 1 octombrie 1924 să devină 14 octombrie. În plus faţă de celelalte Biserici, Biserica Ortodoxă Română a dat dovadă de exces de zel în alinierea la cerinţele moderniste ale Constantinopolului mason, modificând în două rânduri şi data praznicului Învierii Domnului (în anii 1926 şi 1929).

Astfel, Sinodul a hotărât, la 5 februarie 1929, ca Învierea Domnului din acel an să se prăznuiască în loc de 22 aprilie la 5 mai, cu 13 zile mai târziu decât stabilea Pascalia iuliană. Această decizie a ierarhiei române a provocat, însă, proteste vehemente din partea credincioşilor şi a intelectualităţii vremii, care s-au împotrivit categoric modificării datei Paştelui. Ca urmare a acestei reacţii, două săptămâni mai târziu, la 23 februarie 1929, Sinodul a revenit asupra hotărârii, interzicând prăznuirea Învierii Domnului la 5 mai.

Congresul de la Constantinopol din 1923 a reprezentat doar începutul unei etape de reorganizare şi reformare a Bisericii Ortodoxe, el fiind urmat, pe parcursul acestui veac, de o multitudine de conferinţe şi congrese panortodoxe. Toate aceste întruniri au avut ca scop principal convocarea unui sinod ortodox şi, în final, al unui Sinod Ecumenic care să reunească toate Bisericile creştine.

Astfel, încă din 1923, delegaţia română a propus convocarea unui sinod panortodox care să hotărască asupra problemelor care se pun sau care se vor pune în viitor, printre care se numărau cea a uniformizării calendarului pentru întreaga Biserică Ortodoxă şi ,,reducerea numărului sărbătorilor”.

În 1930, patriarhul Fotie al II-lea al Constantinopolului (1929-1935) a convocat o conferinţă interortodoxă, ce a abordat din nou problema calendarului, considerând-o una din ,,marile chestiuni ce tulbură azi Biserica Ortodoxă” ce trebuie dezbătute de un viitor sinod.

Ulterior, Conferinţa panortodoxă de la Moscova din 1948 propunea ca ,,toate Bisericile Ortodoxe să considere obligatorie sărbătorirea Paştilor numai după calendarul iulian, iar până la stabilirea unui nou calendar cât mai perfecţionat, fiecare Biserică Ortodoxă să ţină sărbătorile fixe după calendarul pe care îl urmează, iar clerul şi credincioşii de pe teritoriul unei Biserici locale să urmeze stilul respectivei Biserici”.

Problema uniformizării calendarului bisericesc a fost reluată la Conferinţele panortodoxe din insula Rhodos din anii 1961, 1963 şi 1964, precum şi la consfăturile presinodale de la Chambessy, Elveţia din 1968, 1976 şi 1982.

Deşi, în plan practic, modificarea calendarului a fost privită ca o chestiune secundară, importanţa acordată ei de către întreaga lume creştină denotă cu totul altceva. În ciuda declaraţiilor ierarhilor săi, Biserica Ortodoxă oficială a încercat mereu să minimalizeze diferenţele dintre cele două stiluri - stilul vechi ce a păstrat calendarul iulian, luptând pentru menţinerea lui în ritul ortodox şi stilul nou ce a acceptat un aşa-zis calendar îndreptat, renunţând la aşezămintele Sfinţilor Părinţi. Pe de altă parte, însă, Mişcarea Ecumenică a readus permanent în discuţie problema uniformizării calendarului bisericesc, motivându-şi interesul pentru aceasta prin faptul că întreaga lume creştină doreşte să sărbătorească laolaltă Paştele.

În realitate, această mişcare de sorginte masonică a avut şi are drept scop intrarea în comuniune cu Biserica Ortodoxă de stil vechi - adevărata Biserică a lui Hristos, ultimul bastion al Ortodoxiei …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 8-9/noiembrie-decembrie 1999 

 

Serafim Munteanu