----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 88 vizitatori și nici un membru online

Martie 2007
Din culisele colaborării
Bisericii Catolice din Polonia cu securitatea (II)
 
Biserica Catolică a colaborat cu regimul comunist la nivel de instituţie
 

Căutând să documentăm articolul despre colaborarea clericilor polonezi cu regimul comunist, pentru a privi cât mai obiectiv istoria, am descoperit lucruri uluitoare. Lăsând deoparte colaborarea individuală a clericilor din ţările comuniste cu serviciile de securitate, obţinută adesea prin şantaj sau mită, Biserica Catolică a colaborat cu regimul comunist la nivel de instituţie şi a sprijinit comunismul.

De-a lungul timpului, Biserica Catolică şi-a creionat o imagine anti-comunistă, afirmând cu tărie că s-a împotrivit acestui regim ateu şi că Papa Ioan Paul al II-lea a contribuit decisiv la căderea lui, însă realitatea este cu totul alta: Vaticanul a semnat pacturi de cooperare cu regimul comunist, aşa cum a făcut-o, de altfel, în toate timpurile, căci mai înainte de a fi coalizat cu comuniştii, a coalizat cu naziştii şi istoria s-a repetat mereu.

Astfel, în cartea ,,Iezuiţii”, părintele Malachi Martin, un fost iezuit cunoscător al unor amănunte inedite, relatează fapte din istoria diplomaţiei vaticane, care, coroborate cu informaţii din alte surse, se dovedesc veridice. El scrie că primele tratative dintre Vatican şi conducerea Uniunii Sovietice au avut loc în anul 1942:

,,În acel an, demnitarul Vaticanului Giovanni Battista Montini, care ulterior a ajuns papă sub numele de Paul al VI-lea, a vorbit direct cu reprezentanţii lui Iosif Stalin. Acele discuţii aveau ca scop diminuarea cuvintelor dure, constante ale Papei Pius al XII-lea împotriva dictatorului sovietic şi a marxismului. Secretarul de stat al Vaticanului a avut cunoştinţă de acele discuţii. De asemenea, el a ştiut de discuţiile dintre Montini şi conducătorul Partidului Comunist Italian, Palmiro Togliatti, în 1944. (...) Secretarul de stat s-a oferit să furnizeze rapoarte de la Biroul Aliat de Servicii Strategice despre problemă, începând, aşa cum şi-a amintit, cu raportul OSS JR-1022 din 28 august 1944” (1).

Însă evenimentul care a marcat decisiv istoria Bisericii Catolice şi relaţia sa cu comunismul are loc în 1962. În luna august a acestui an, în Mânăstirea Surorile săracilor din Borny, de la periferia oraşului francez Metz, a avut loc o întrunire secretă de mare importanţă. Cu două luni înainte de deschiderea lucrărilor Conciliului Vatican II (1962-1965, care s-a deschis oficial la data de 11 octombrie 1962), în oraşul francez, s-au întâlnit cardinalul Eugene Tisserant, din Curia Romană, reprezentantul Papei Ioan al XXIII-lea (1958-1963) şi Mitropolitul Nicodim, delegatul Bisericii Ortodoxe Ruse şi al Politburo-ului prim-ministrului Nikita Hruşciov.

Din relatări şi documente ivite mai târziu, astăzi se ştie că, la acea întrevedere, cei doi delegaţi au căzut de acord ca Biserica Catolică să nu condamne comunismul nici la Conciliul Vatican II, nici ulterior, iar Biserica Ortodoxă Rusă să trimită observatori la acel conciliu.

 

Profesorul Romano Amerio relatează: ,,Punctul important şi pe jumătate secret care trebuie notat este restricţia asupra libertăţii conciliului cu care Papa Ioan al XXIII-lea a fost de acord cu câteva luni în urmă. El a făcut o înţelegere cu Biserica Ortodoxă, prin care Patriarhia Moscovei accepta invitaţia papală de a trimite observatori la conciliu, în timp ce papa garanta că acest conciliu se va abţine de la condamnarea comunismului. Negocierile au avut loc la Metz în august 1962, şi toate detaliile referitoare la acestea au fost oferite la o conferinţă de presă de Paul Joseph Schmitt, episcopul acelei dioceze (ziarul Le Lorrain, 2 septembrie 1963). Negocierile s-au încheiat cu un acord semnat de Mitropolitul Nicodim pentru Biserica Ortodoxă şi cardinalul Tisserant, decanul Colegiului sacru al cardinalilor, pentru Vatican.

Informaţii despre acord au apărut în France Nouvelle, buletinul principal al partidului comunist francez în ediţia din 16-22 ianuarie 1963: ,,Deoarece sistemul socialist mondial îşi dovedeşte în mod incontestabil superioritatea, şi este puternic datorită susţinerii a sute şi sute de milioane de oameni, Biserica nu se mai poate mulţumi cu un anti-comunism nepotrivit. Ca parte a dialogului cu Biserica Ortodoxă Rusă, s-a promis chiar că nu va avea loc nici un atac direct împotriva sistemului comunist la conciliu”.

De partea catolică, cotidianul La Croix, din 15 februarie 1963, a informat despre acord, concluzionând: ,,Ca o consecinţă a acestei conversaţii, Nicodim a fost de acord ca cineva să meargă la Moscova pentru a transmite invitaţia, cu condiţia garanţiilor referitoare la atitudinea apolitică a conciliului”.

Condiţia Moscovei, ca acest conciliu să nu spună nimic despre comunism, nu a fost, prin urmare, un secret, ci publicarea izolată a informaţiei nu a făcut impresie asupra opiniei publice, nepreluarea sa pe scară largă de către presă datorându-se fie atitudinii apatice şi anesteziate a cercurilor clericale faţă de comunism, fie impunerii tăcerii de către papă. Cu toate acestea, acordul a avut un efect puternic deşi tăcut, căci cererile de reînnoire a condamnării comunismului au fost respinse pentru a respecta acordul” (2).

Prin urmare, Conciliul Vatican II, care a făcut declaraţii despre capitalism şi colonialism, a trecut sub tăcere totală cel mai mare rău al epocii, comunismul.

Informaţiile despre negocierile dintre Vatican şi Kremlin sunt confirmate în articolul ,,Misterul pactului Roma-Moscova”, publicat în numărul din octombrie 1989 al revistei 30 Dias, care citează declaraţiile episcopului de Metz. Aceeaşi sursă transcrie o scrisoare a episcopului Georges Roches: ,,Acordul a fost negociat între Kremlin şi Vatican la cel mai înalt nivel … Dar pot să vă asigur … că hotărârea de a invita observatori ruşi la Conciliul Vatican II a fost luată personal de Papa Ioan al XXIII-lea cu sprijinul cardinalului Montini, care era consilierul patriarhului Veneţiei, pe vremea când era arhiepiscop de Milano … Cardinalul Tisserant a primit oficial ordinul de a negocia acordul şi de a se asigura că va fi respectat” (3).

Într-o carte publicată la scurt timp după evenimente, teologul german Bernard Häring, care a fost secretarul-coordonator al Conciliului Vatican II pentru redactarea documentului ,,Gaudium et Spes”, a dezvăluit amănunte privind amânarea cererii episcopilor de a condamna comunismul: ,,Când circa două duzini de episcopi au cerut o condamnare solemnă a comunismului, clericul Glorieux şi eu am fost blamaţi ca ţapi ispăşitori. Nu am nici un motiv să neg că am făcut tot posibilul pentru a evita această condamnare, care ar fi fost ca o condamnare politică. Ştiam că Papa Ioan al XXIII-lea promisese autorităţilor de la Moscova că acest conciliu nu va condamna comunismul pentru a asigura prezenţa observatorilor Bisericii Ortodoxe Ruse” (4).

Un alt argument în favoarea existenţei acestui pact este faptul că 213 cardinali, arhiepiscopi şi episcopi au cerut Papei Paul al VI-lea (1963-1978; Conciliul Vatican II a fost deschis de Papa Ioan al XXIII-lea şi preluat de Papa Paul al VI-lea, la moartea acestuia) să emită un document conciliar prin care să condamne comunismul. Ulterior, 435 de clerici prezenţi la conciliu au repetat cererea. Cele două petiţii au fost prezentate corect, în intervalul de timp stabilit de rânduielile interne ale conciliului. Cu toate acestea, în mod inexplicabil, nici o petiţie nu a fost prezentată spre dezbatere. Prima nu a fost luată în considerare. În ceea ce o priveşte pe a doua, după încheierea conciliului, s-a afirmat că ea a fost ,,pierdută” de Achille Glorieux, secretarul comisiei căreia îi fusese încredinţată petiţia.

 

Aşadar, începând cu Papii Ioan al XXIII-lea şi Paul al VI-lea, masoni cunoscuţi, iniţiaţi în tainele acestei societăţi oculte în aceeaşi zi (5), Biserica Catolică a adoptat o atitudine tolerantă faţă de comunism şi regimurile comuniste din întreaga lume. Papa Ioan al XXIII-lea a publicat chiar o enciclică, intitulată ,,Pacem in Terris”, impregnată de idei marxiste, propagandiştii comunişti tipărind şi răspândind milioane de exemplare din capitolul al V-lea al documentului.

În America Latină, a apărut aşa-numita ,,teologie a eliberării”, infiltrată de idei comuniste. Preotul Camillo Torres declara: ,,Papa Ioan al XXIII-lea m-a autorizat să merg alături de comunişti”. De altfel, în 1963, Papa Ioan al XXIII-lea l-a primit la Vatican pe ginerele lui Hruşciov, Alexei Adjubei.Almanah 2007-20

În 1964, episcopii catolici din Ungaria au semnat un document de supunere faţă de guvernul comunist (foto), dar s-a dovedit a fi fără efect, căci persecuţia nu a încetat (6).

Papa Paul al VI-lea, demnul continuator al strategiei predecesorului său, a sprijinit indirect instaurarea comunismului în Chile. El i-a primit cu onoruri la Vatican pe diferiţi conducători comunişti, printre care se numără Nicolai Podgorny (1903-1983), preşedintele Sovietului Suprem al Uniunii Sovietice, în ianuarie 1967, Josip Broz Tito (1892-1980), preşedintele comunist al Iugoslaviei, în martie 1971.

În timpul pontificatului său, în 1974, arhiepiscopul Agostino Casaroli a vizitat Cuba, iar apoi a vorbit despre impresiile sale într-un interviu acordat unui cotidian din Sao Paulo (7). El afirma, în mod stupefiant: ,,Credincioşii catolici care trăiesc în Cuba sunt fericiţi sub regimul socialist” şi continua arătând poziţia Bisericii: ,,Biserica Catolică din Cuba şi orientarea spirituală pe care o dă se străduieşte continuu să evite crearea de probleme pentru regimul comunist care guvernează insula”.

Tot în vremea Papei Paul al VI-lea, un alt înalt prelat a susţinut regimul comunist din Chile. Cardinalul Silva Henriquez, arhiepiscop de Santiago, Chile ,,şi-a folosit toată autoritatea şi influenţa pentru a-l ajuta pe Salvador Allende (1908-1973) să obţină puterea şi să se menţină la guvernare până la sinuciderea lui”, în urma unei lovituri de stat reuşite.

După moartea lui Allende, cardinalul a făcut mai multe declaraţii publice pentru a se reconcilia cu noul regim venit la putere. Însă manifestările constante de simpatie faţă de marxiştii chilieni nu au încetat nicicând. Spre exemplu, el a slujit un parastas pentru Toha, fost ministru în timpul guvernării lui Allende, care şi el s-a sinucis (8).

 

Almanah 2007-21

În imagine, cardinalul Claudio Hummes, primul din dreapta, i-a permis preşedintelui brazilian comunist Lula să vorbească din amvon, în cadrul unei liturghii în Catedrala Sfântul Bernard, Sao Paulo, 2003

 

Pe de altă parte, negocierile Papei Paul al VI-lea cu guvernul comunist din Ungaria, l-au determinat să ceară, în 1974, demisia cardinalului Jozsef Mindszenty. Cardinalul, cunoscut pentru poziţia sa intransigentă anti-comunistă, a fost îndepărtat din Dioceza de Esztergom pentru a facilita apropierea de regimul comunist ungar. Istoria oficială nu recunoaşte demiterea cardinalului ungur de către Vatican, ci a croit o întreagă poveste despre cum comuniştii i-au înscenat nişte delicte pentru a-l condamna la închisoare.

Părintele Malachi Martin îşi continuă relatarea despre acordurile dintre Vatican şi Moscova, afirmând: ,,Secretarul de stat aminteşte venerabililor săi colegi că el a participat cu actualul papă (n.r.: adică Papa Ioan Paul al II-lea) la două întruniri cu negociatorul sovietic, Anatolie Adamshin. Papa a dat garanţii sovieticilor că nici un cuvânt sau acţiune a papei, sau a ierarhiei poloneze sau a liderilor Solidarităţii, nu va încălca Pactul Moscova-Vatican din 1962” (9).

 

Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005), înfăţişat în prezent ca personalitatea care a contribuit decisiv la căderea comunismului şi eliberarea popoarelor de această tiranie cumplită, a urmat, în realitate, linia predecesorilor săi şi nu a încălcat Pactul de la Metz, colaborând cu comunismul.

El a făcut mai multe vizite în Polonia, ţara sa natală, dar nu pentru a-i susţine pe polonezi în lupta lor împotriva regimului, aşa cum s-a afirmat de nenumărate ori, ci pentru a susţine poziţia comuniştilor. Regimul ateu era contestat încă din 1980, şi deşi în 1981 fusese instituită legea marţială pentru opozanţi şi multe persoane erau în închisori, protestele nu au încetat.

Papa a vizitat Polonia între 14-23 iunie 1983, iar guvernul polonez a întâmpinat cu bucurie vizita sa. ,,Papa a venit ca un preot care aduce uşurare unui om bolnav, nu ca un doctor care poate vindeca”, a declarat un funcţionar apropiat generalului Wojcieh Jaruzelski (prim-ministru între anii 1981-1985, preşedinte al Poloniei între anii 1985-1990). El a continuat: ,,Naţiunea este divizată de un zid de ură … Dacă papa poate îmblânzi această ură, Polonia poate începe din nou să spere, şi poporul poate din nou să înceapă să trăiască” (Il Tempo, 15 iunie 1983).

Referitor la întâlnirea dintre papă şi generalul polonez, de la castelul regal Wawel, purtătorul de cuvânt al guvernului a declarat că ,,întâlnirea dintre pontif şi general a reprezentat punctul culminant al întregii vizite” (La Stampa, 24 iunie 1983). Ziarul italian La Stampa continua analiza sa despre vizită astfel: ,,Să păstrăm în memorie doar aspectele simbolice pentru Polonia: la castelul polonez Wawel al regilor, regele Wojtyla a transferat puterile şi cinstea de vice-rege generalului Jaruzelski înainte de a se întoarce la Roma … În cursul întâlnirii lor, papa şi Jaruzelski au oferit imaginea convergenţei, exprimată, aşa cum se spune în comunicatul comun, în ,,speranţa că vizita va avea o influenţă favorabilă asupra evoluţiei paşnice şi pozitive a vieţii sociale în Polonia, Europa şi lume” (La Stampa, 24 iunie 1983).

Jose Maria Carrascal, corespondentul cotidianului madrilen ABC, a înşiruit efectele călătoriei papei: ,,Ioan Paul al II-lea nu a mers în Polonia pentru a spune tovarăşilor săi polonezi să se revolte, ci mai degrabă pentru a-i linişti. Şi el a mers pentru a căuta un rol mai important pentru Biserică în societatea comunistă” (ABC, 29 iunie 1983).

În decembrie 1986, în faţa crizei acute prin care trecea ţara, generalul Jaruzelski a încercat să creeze un consiliu consultativ, în cadrul căruia cetăţenii să-şi exprime opiniile pentru a ajuta regimul să rezolve situaţia. Iniţiativa sa a fost susţinută de episcopat şi încurajată de papă. Însă, când diferiţi reprezentanţi au fost invitaţi de episcopi să facă parte din acel consiliu, ei au refuzat.

Neavând mijloace de a rezolva problema, generalul Jaruzelski a mers în audienţă la Vatican, pentru a cere sprijinul papei. El a fost primit pe 13 ianuarie 1987, întrunirea a durat 70 de minute, un timp considerat îndelungat, iar rezultatele nu au încetat să apară.

Papa face o nouă vizită în Polonia, a treia, în perioada 8-14 iunie 1987. După vizita sa, primatul polonez, cardinalul Josef Glemp îşi oferă sprijinul pentru regim şi anunţă stabilirea de relaţii diplomatice între Vatican şi Polonia. Într-un interviu acordat unei publicaţii italiene (10), el declara:

,,Dacă vrem să tratăm serios problema, atunci trebuie să acceptăm ca premisă cinstită faptul că statul socialist va dăinui. Într-un anume fel, noi acceptăm acest stat, cu structura sa particulară. În mod clar, este diferit de capitalism. Noi cunoaştem nedreptăţile din cadrul acestui sistem şi întotdeauna avem în vedere aceste particularităţi. Dar ştim, de asemenea, că nu putem scăpa din aceste circumstanţe şi că această stare de lucruri va continua. Prin urmare, ceea ce vrem este să organizăm lucrurile mai bine pentru naţiune, societate şi Biserică”. Cuvintele sale înfăţişează o Biserică Catolică obedientă, dornică să accepte principiile comunismului pentru a supravieţui, chiar prospera în plan economic, politic şi social, în simbioză cu acesta.

La 6 octombrie 1988, episcopatul a emis o scrisoare pastorală, aprobată de papă, prin care încerca să liniştească nemulţumirea generală, şi îi sfătuia pe catolici să aibă încredere în regim: ,,Episcopii urmează îndeaproape iniţiativa serviciilor sociale şi a reprezentanţilor autorităţilor statului care caută să găsească o ieşire din această situaţie, o cale de înţelegere şi nu de confruntare … Biserica va susţine acţiunile îndreptate către sprijinirea binelui comun”.

În plus, la audienţa din 16 octombrie 1988, acordată pelerinilor polonezi, Papa Ioan Paul al II-lea i-a sfătuit pe aceştia să aibă încredere în autorităţile comuniste: ,,Este foarte important să existe o încredere reciprocă între autorităţi şi societate. Noi nu vom obţine o asemenea încredere fără un efort sincer şi curajos al tuturor, întemeiat pe bunul comun şi urmărit cu seriozitate de ambele părţi” (11).

În cursul vizitelor sale în America Centrală şi Latină, Papa Ioan Paul al II-lea a sprijinit comunismul şi pe conducătorii acestuia în predicile sale sau prin diferite gesturi semnificative, precum săvârşirea liturghiei în aer liber, încadrat de poze imense ale Almanah 2007-22liderilor revoluţiilor comuniste din ţările latino-americane (foto: 28 aprilie 1983. Nicaragua. Papa Ioan Paul al II-lea slujeşte o liturghie având pe fundal o imagine imensă cu liderii comunişti Augusto Sandino şi Carlos Fonseca).

De altfel, Mihail Gorbaciov (secretar general al Partidului Comunist Sovietic între anii 1985-1991, preşedinte al Uniunii Sovietice între anii 1988-1991) afirma despre Papa Ioan Paul al II-lea că este ,,cel mai de stânga lider al lumii (…), care a contribuit la înţelegerea comunismului” (12).

 

Prezentând aceste fapte istorice, nu negăm existenţa opoziţiei faţă de comunism în rândul prelaţilor catolici sau a credincioşilor de rând, care nu aveau cunoştinţă de pacturile secrete ale Vaticanului cu Kremlinul. Credincioşii erau cei ce sufereau de pe urma terorii comuniste şi opoziţia lor era un lucru firesc, în primul rând, în plan umanitar, apoi religios. Însă la nivel de instituţie, Biserica Catolică nu numai că nu s-a opus comunismului şi nu a condamnat această plagă a secolului XX, dar a colaborat cu reprezentanţii săi.

Pentru a înţelege fenomenul, trebuie să nu pierdem din vedere faptul că Biserica Catolică a apelat dintotdeauna la tot felul de strategii pentru a se adapta oricăror circumstanţe istorico-politice şi a profita cât de mult posibil de pe urma acestora. Ea a luptat în orice vremuri pentru a-şi păstra privilegiile şi a se bucura de slava lumească dar, în primul rând, de supremaţia politică în lumea creştină şi, în general, în lume.

Nu este de trecut cu vederea posibila miză a necondamnării comunismului de către Biserica Catolică. Cum ea a făcut tot ce i-a stat în putinţă vreme de secole să subjuge Biserica Ortodoxă, de ce nu ar fi colaborat, la urma urmei, cu regimul ateu, în speranţa că acesta îi va facilita infiltrarea în ţările ortodoxe din blocul comunist ...

 
Sofia Petcu
 
Note
Pentru cei dornici să afle mai multe, principalele informaţii cu privire la acest subiect provin de pe site-urile catolice tradiţionaliste www.traditioninaction.org şi www.novusordowatch.org
1. Malachi Martin, ,,The Jesuits - The Society of Jesus and the Betrayal of the Roman Catholic Church”, New York, Simon & Schuster, 1987.
2. Romano Amerio, Iota Unum.
3. 30 Dias (varianta în limba spaniolă a periodicului italian 30 Giorni, editat de Giulio Andreotti), octombrie 1989.
4. Idem 3.
5. www.novusordowatch.org, ,,John XXIII “Blessed”, Too ? Open Letter to the Episcopate”.
6. Informations Catholiques Internationales, 15 mai 1965.
7. O Estado de São Paulo, 7 aprilie 1974.
8. Jornal do Brasil, 18 martie 1974.
9. Idem 1.
10. Il Regno, 15 septembrie 1987, ,,No, non sara un Concordato”.
11. L’Osservatore Romano, 17-18 octombrie 1988, ,,Devo molto al retaggio della mia terra natale”.
12. Ziua, 12 decembrie 2003, ,,Papa Ioan Paul al II-lea şi comunismul”.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 39/Almanah 2007