----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 94 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII
Ridicarea anatemelor de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică (III)
 

În 1965, când Patriarhul Athenagora al Constantinopolului şi Papa Paul al VI-lea au ridicat anatemele de la 1054, Bisericile Ortodoxe locale treceau printr-o perioadă extrem de grea a existenţei lor. În timp ce unele dintre ele erau cuprinse de curentul modernist, fiind acaparate deja de mişcarea ecumenistă, altele se aflau sub jugul cumplit al comunismului. Oricum, acestea din urmă aveau să fie constrânse de regimurile politice din ţările lor spre a se integra în Consiliul Mondial al Bisericilor. Astfel, în 1961, Bisericile Ortodoxe din Rusia, România, Bulgaria şi Polonia au fost primite în mişcarea ecumenistă, iar în ianuarie 1965, Biserica Ortodoxă Sârbă s-a alăturat lor.

Prin urmare, este destul de uşor de înţeles de ce nici un ierarh ortodox, cu excepţia Mitropolitului Filaret al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora, nu a reacţionat la gestul abominabil al patriarhului Constantinopolului. De asemenea, reacţia sa este singulară printre Bisericile de stil vechi anti-ecumeniste din lume, deoarece la acea vreme, ortodocşii de stil vechi din Bulgaria, Grecia şi România erau prigoniţi de câteva decenii şi se aflau într-o situaţie destul de grea.

Apelul mitropolitului Filaret este scris într-un duh autentic ortodox şi reflectă atitudinea pe care ar fi trebuit să o aibă întreaga ierarhie ortodoxă faţă de blasfemia săvârşită de pe scaunul Constantinopolului. Arhiereul rus arată limpede şi în cuvinte simple motivele pentru care anatemele nu puteau fi ridicate. În plus, ţinând cont că, în această perioadă (anii 1950-1960), patriarhul Athenagora a cerut Bisericilor Ortodoxe locale să se alăture mişcării ecumeniste, ierarhul rus vorbeşte despre modul în care trebuie abordată această problemă.

Tolerant faţă de heterodocşi şi colaborarea cu ei (,,noi nu suntem împotriva relaţiilor amicale cu reprezentaţii altor confesiuni”), el respinge categoric orice fel de dialog teologic şi dogmatic cu aceştia (Biserica ,,nu poate fi de acord cu nici un ,,dialog” despre dogmă cu alte credinţe şi respinge anticipat orice acorduri cu ele”). Pe scurt, între Biserica Ortodoxă şi heterodocşi trebuie să existe ,,un monolog de propovăduire, în care Biserica îi cheamă să se întoarcă în sânul ei, prin respingerea oricărei învăţături în discordanţă cu ea”.

În final, este interesant de remarcat cât de bine a fost ales momentul şi modalitatea pentru o asemenea acţiune. Pe lângă faptul că Bisericile Ortodoxe locale se aflau într-o oarecare imposibilitate de a reacţiona la o atare mârşăvie, reamintim că ,,patriarhul Athenagora a purces la ridicarea anatemelor de la 1054 din proprie iniţiativă. Cu o zi înainte de aceasta (6 decembrie 1965), el s-a mulţumit să comunice, pur şi simplu, decizia sa Bisericilor Ortodoxe locale printr-o enciclică (în forma unei telegrame)”. În acest fel s-a scris una dintre cele mai infame pagini din istoria Ortodoxiei.

 
* * *
 
Apel către Înalt Prea Sfinţitul Patriarh Athenagora al Constantinopolului,
Noua Romă, şi patriarh ecumenic
 
15 decembrie 1965
 

Înalt prea sfinţia voastră !

De la Sfinţii Părinţi am moştenit aşezământul ca în Biserica lui Dumnezeu toate să se săvârşească într-o rânduială după lege, într-o unitate a cugetului şi urmând străvechilor predanii. Dacă vreunul din episcopi sau chiar din conducătorii Bisericilor autocefale înfăptuieşte un act în discordie cu ceea ce învaţă Biserica, atunci oricare dintre membrii Ei poate protesta. Canonul 15 al Sinodului I-II de la Constantinopol din anul 861 recunoaşte ca vrednici de ,,cinstea cuvenită celor ortodocşi” pe acei episcopi sau clerici care se depărtează de comuniunea chiar cu propriul patriarh, dacă acesta propovăduieşte public erezia sau o învaţă deschis în Biserică. În acest fel, noi toţi suntem apărătorii adevărului Bisericii, pe care l-a păzit ea însăşi cu multă grijă, ca nimic din ce are însemnătate ecleziologică generală să nu se săvârşească fără încuviinţarea tuturor.

Din acest motiv, atitudinea noastră faţă de diferitele divizări dincolo de divizările Bisericilor locale a fost determinată de nimic altceva decât de consimţământul tuturor Bisericilor implicate. Dacă separarea noastră de Roma a fost la început hotărâtă de Constantinopol, ea a fost acceptată ulterior de toţi. Biserica Ortodoxă a devenit preocuparea întregii lumi ortodoxe. Nici o Biserică locală singură, nici măcar Biserica Constantinopolului, pe care noi am cinstit-o din vremuri străvechi, de la care Biserica noastră Ortodoxă Rusă a primit comoara Ortodoxiei, nu poate schimba nimic în Ortodoxie fără consimţământul tuturor. Mai mult, noi, episcopii de astăzi, nu putem lua hotărâri care ar fi în dezacord cu învăţătura Sfinţilor Părinţi care au trăit înainte de noi, anume, când vine vorba despre Apus – a Prea Sfinţiţilor Fotie al Constantinopolului şi Marcu al Efesului.

În lumina acestor principii, cu toate că noi suntem cei mai tineri dintre conducătorii Bisericii, deoarece cârmuim partea autonomă, liberă a Bisericii Ruse, socotim că este datoria noastră să protestăm în mod decisiv faţă de actul prea sfinţiei voastre de a declara solemn, împreună cu papa Romei, îndepărtarea anatemelor hotărâte de patriarhul Mihail Cerularie în anul 1054.

Noi am auzit multe expresii ale indignării când, la întâlnirea cu Papa Paul al VI-lea la Ierusalim, înaintea întregii lumi, aţi comis ceva nou şi nemaiauzit de către înaintaşii prea sfinţiei voastre şi contrar canonului 10 apostolic. Vom vorbi direct şi fără ocolişuri: tentaţia a fost mare. Am auzit că, în consecinţă, multe mânăstiri din Sfântul Munte al Athos-ului au refuzat să pomenească numele prea sfinţiei voastre la slujbe. Acum mergeţi mai departe, prin decizia luată de prea sfinţia voastră şi episcopii sinodului pe care-l conduceţi, de a revoca hotărârea patriarhului Mihail Cerularie, care a fost adeverită şi acceptată de întreg Răsăritul ortodox.

Făcând aceasta, prea sfinţia voastră acţionaţi în dezacord cu atitudinea adoptată de întreaga noastră Biserică faţă de romano-catolicism. Aceasta nu este o problemă de evaluare a unei persoane sau a alteia a comportamentului cardinalului Humbert, nu este un caz de conflict personal între papă şi patriarh, care ar fi fost cu uşurinţă remediat prin iertarea creştinească reciprocă; nu – esenţa problemei este îndepărtarea de Ortodoxie, care a prins rădăcini în Biserica Romei de-a lungul secolelor, începând cu învăţătura despre infailibilitatea papei, care a fost formulată în cele din urmă la Conciliul Vatican I.

Declaraţia prea sfinţiei voastre şi a papei mărturiseşte pe drept că actul ,,iertării reciproce” nu este suficient pentru încetarea atât a divergenţelor de odinioară, cât şi a celor mai recente. Dar nu este îndeajuns: acest act înalţă un simbol al egalităţii între erezie şi Adevăr. De-a lungul veacurilor, întreaga Biserică Ortodoxă credea în mod corect că Ea nu s-a depărtat în nici un fel de învăţăturile Sfintelor Sinoade Ecumenice, în timp ce Biserica Romei a adoptat o serie de inovaţii în învăţătura sa dogmatică, care sunt contrare Ortodoxiei. Cu cât introducea mai multe inovaţii, cu atât mai mult se adâncea schisma dintre Răsărit şi Apus. Abaterile dogmatice ale Romei la sfârşitul veacului al XI-lea nu cuprindeau acele erori care au fost adăugate mai târziu. Din acest motiv, anularea condamnărilor reciproce din anul 1054 ar fi avut sens în acele vremuri, însă acum – ea serveşte ca mărturie a dispreţului faţă de ceea ce este cu adevărat important şi esenţial, anume propovăduirea acelor noutăţi de mai târziu, necunoscute în învăţătura Bisericii din vechime, dintre care unele, date în vileag de Sfântul Marcu al Efesului, au determinat Biserica să respingă unirea de la Florenţa.

Declarăm în mod decisiv şi categoric:

Nu este posibilă nici o unire a noastră cu Biserica Romei, câtă vreme aceasta nu se dezice de noile sale dogme, iar restabilirea comuniunii de rugăciune cu ea nu este cu putinţă fără încuviinţarea întregii Bisericii, care, totodată, nu pare a fi posibilă până când Biserica Rusiei nu va fi dezrobită, fiindcă astăzi ea este nevoită să trăiască în catacombe. Ierarhia condusă în prezent de patriarhul Alexie nu poate exprima vocea adevărată a Bisericii Ruse, deoarece ea este cu totul subjugată de statul ateu, împlinind voia acestuia. Sunt înlănţuiţi, de asemenea, conducătorii altor câtorva Biserici, care se află în state comuniste.

Întrucât Vaticanul nu este doar un centru religios, ci şi un stat, iar relaţiile cu acesta – după cum a arătat cu claritate recenta vizită a papei la Naţiunile Unite – au, de asemenea, semnificaţie politică, este imposibil să ignorăm eventualitatea ca Bisericile captive să fie conduse într-o direcţie sau alta de către autorităţile atee în ce priveşte Biserica Romei. Istoria ne-a arătat că tratativele cu heterodocşii, sub constrângeri politice, nu au adus nicicând nimic folositor Bisericii, doar tulburări şi dezbinări.

Pentru aceasta, noi considerăm că este datoria noastră să afirmăm că Biserica noastră Ortodoxă Rusă din Diaspora – precum neîndoios, şi Biserica din Rusia, aflată acum în ,,catacombe” – nu poate fi de acord cu nici un ,,dialog” despre dogmă cu alte credinţe şi respinge anticipat orice acorduri cu ele, deoarece acceptăm că restabilirea unităţii este posibilă doar dacă ele primesc întru totul învăţătura ortodoxă în forma în care a fost păstrată până astăzi de către Sfânta, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Până la o aşa vreme, anatema patriarhului Mihail Cerularie rămâne în vigoare, iar îndepărtarea acesteia de către prea sfinţia voastră este un act nelegiuit şi nul.

Desigur, noi nu suntem împotriva relaţiilor amicale cu reprezentaţii altor confesiuni, deoarece prin acestea nu se trădează adevărul Ortodoxiei. Din acest motiv, Biserica noastră a primit într-un rând invitaţia amabilă de a trimite un observator la Conciliul Vatican II, aşa cum acesta a trimis un observator la conferinţa protestantă a Consiliului Mondial al Bisericilor, în scopul de a avea o relatare directă despre lucrările acestor întruniri, însă fără a lua parte la deciziile lor.

Noi apreciem atitudinea binevoitoare faţă de observatorii noştri şi studiem cu interes rapoartele lor amănunţite, care mărturisesc despre începutul unor schimbări semnificative în Biserica Romei. Vom mulţumi lui Dumnezeu dacă aceste schimbări servesc pentru a o aduce mai aproape de Ortodoxie. Însă, dacă Roma trebuie să schimbe multe pentru a se întoarce la ,,expresia credinţei apostolilor”, Biserica Ortodoxă, care a păstrat această credinţă întreagă până astăzi, nu trebuie să schimbe nimic.

Tradiţia Bisericii şi exemplul Sfinţilor Părinţi ne învaţă că nu trebuie să existe nici un fel de dialog cu cei care au căzut din Biserica Ortodoxă. Către aceştia se adresează mai degrabă un monolog de propovăduire, în care Biserica îi cheamă să se întoarcă în sânul ei prin respingerea oricărei învăţături în discordanţă cu ea. Dialogul autentic comportă schimbul de opinii, admiţând eventualitatea de a schimba convingerile participanţilor, în scopul de a ajunge la o înţelegere. După cum reiese din enciclica ,,Ecclesiam Suam”, Papa Paul al VI-lea vede dialogul ca pe un plan al unirii noastre cu Roma sau al restabilirii relaţiilor cu aceasta printr-un fel de formulă, care lasă, oricum, neatinsă învăţătura ei de credinţă, în special învăţătura sa dogmatică cu privire la rolul papei în Biserică.

Însă tot ceea ce concordă cu erezia este străin de întreaga istorie a Bisericii Ortodoxe şi de esenţa ei. Aceasta ar putea duce nu către mărturisirea credinţei într-o unitate de cuget, ci către o unire iluzorie, exterioară, asemenea convenţiei uniunilor protestante discordante din mişcarea ecumenistă.

Fie ca o astfel de trădare a Ortodoxiei să nu năvălească în mijlocul nostru.

Noi vă rugăm cu sinceritate să puneţi capăt unei aşa ispitiri, deoarece calea aleasă de prea sfinţia voastră, dacă v-ar duce către unirea cu romano-catolicii, ar pricinui dezbinare în lumea ortodoxă, fiindcă, fără îndoială, mulţi dintre fiii duhovniceşti ai sfinţiei voastre vor prefera să rămână loiali Ortodoxiei decât să accepte ideea ecumenistă a unei uniri a compromisului cu heterodocşii, fără deplina lor primire a adevărului.

Cerându-vă sfintele rugăciuni, rămân al prea sfinţiei voastre slujitor smerit,

 
† Mitropolitul Filaret
Preşedintele Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora
15 decembrie 1965

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 39/Almanah 2007