----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 22 vizitatori și nici un membru online

Obârşia răului
Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos
 

Veacul al XX-lea a fost un secol tragic, marcat de două fenomene epocale în istoria lumii. În primul rând, comunismul a transformat Rusia liberă într-o ţară înrobită de forţele iadului. Cel de-al Treilea Reich al Germaniei naziste a fost cea de-a doua încercare de a scoate din beznă puterile demonice.

Ce este comunismul ? Care este temelia lui morală ? Care sunt adevăratele scopuri ale acestui fenomen care-l conduc către Lucifer ? Câteva generaţii au fost impregnate de cuvintele Internaţionalei: „Sculaţi cei blestemaţi de soartă !” Blestemul a căzut pe şarpe, pe satan – primul revoluţionar care a adunat sub steagul său legiunile celor care L-au trădat pe Dumnezeu. Comunismul este strâns legat de numele lui Marx, Engels şi Lenin. Cine au fost ei ? Cu ce idei erau îmbibaţi aceşti titani ai răului şi ai urii ? Pentru a afla aceasta, să aruncăm o privire asupra faptelor lor.

 

Ideologii comunismului. Karl Marx

Se afirmă că Marx (1818-1883) a fost o persoană profund umană. El era chipurile preocupat de o singură idee: să ajute masele asuprite. El socotea că, o dată cu distrugerea capitalismului care oprima poporul, va fi instaurată dictatura proletariatului şi va apărea o societate în care fiecare om va munci la întreprinderile colective după posibilităţi şi va fi remunerat după necesităţi. Astfel, nu va mai exista statul care suprimă personalitatea şi nu vor mai fi războaie şi revoluţii; va rămâne doar prietenia veşnică a tuturor popoarelor. Distrugând însă numai capitalismul nu poţi dobândi fericirea. În critica filozofiei hegeliene a dreptului, Marx scria: „Stârpirea religiei, această fericire iluzorie a poporului, este necesară pentru însăşi fericirea lui”.

A critica religia înseamnă a critica „valea plângerii”, al cărei nimb sacru este însăşi religia. Marx ura religia, deoarece aceasta îl împiedica să-şi împlinească întru totul idealurile comuniste. El găsea că tocmai distrugerea religiei este unicul răspuns la toate problemele mondiale. În acest fel îşi explică ideologii marxişti poziţia lor faţă de religie.Almanah 2008-01

Să facem o mică incursiune în biografia lui Marx. Numele lui adevărat era Mardohey Levy. Pentru a se putea bucura de beneficii sociale, tânărul Mardohey Levy, ai cărui strămoşi pe linie paternă erau rabini, a fost botezat şi i s-a dat numele de Karl Heinrich Marx. Prin urmare, la vârsta primei tinereţi, Marx a devenit creştin.

 
Karl Marx
 

În august 1835, Marx a scris lucrarea de prezentare a studiilor sale religioase, intitulată Unirea credincioşilor întru Hristos. Aici îl descoperim în următoarele cuvinte frumoase: „Comuniunea cu Hristos se înfăptuieşte printr-o comunicare strânsă şi vie cu El. Prin a-L avea înaintea ochilor şi în inimile noastre. Prin dragostea noastră pentru El, noi ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri, care sunt legaţi duhovniceşte de noi şi pentru care S-a jertfit”.

Familiarizându-se cu creştinismul, Marx cunoştea, cel puţin în tinereţe, ce înseamnă iubirea frăţească. El scria: „Comuniunea cu Hristos este înălţătoare, alină suferinţele şi umple inima cu iubire. Acest lucru măreţ şi nobil nu vine din vreo ambiţie, ori din vreo năzuinţă către slavă, ci pentru Hristos !” Aceste mărturii neaşteptate ale tânărului Marx pot fi găsite în cartea a treia din arhiva lui Marx şi Engels, editată în Uniunea Sovietică în 1927, în redacţia lui Reazanov. La terminarea gimnaziului, cunoştinţele religioase ale lui Marx au fost apreciate astfel: „Cunoştinţele lui despre învăţătura creştină sunt destul de clare şi argumentate. El cunoaşte, într-o anumită măsură, istoria Bisericii creştine”.

Curând, viaţa lui Marx a cunoscut o turnură misterioasă. Cu mult înainte de 1841, când Moses Hess l-a convertit la ideile socialiste, Marx a devenit un adversar înfocat al religiei. Această caracteristică a început să se manifeste încă din anii de studenţie. Într-una din poeziile sale scria: „Jinduiesc să mă răzbun pe Cel ce ne conduce de sus”. Aşadar, el era încredinţat că există Ocârmuitorul lumii. Marx polemiza cu El, cu toate că Dumnezeu nu i-a pricinuit nici un rău. Ce i-a stârnit această ură înverşunată faţă de Dumnezeu ? Nu ştim dacă a avut motive personale. Se naşte întrebarea dacă Marx a fost sau nu un simplu purtător de cuvânt. La vârsta la care un tânăr obişnuit are gânduri frumoase şi vise de a face numai fapte bune, Marx scria:

 
Aşa un zeu a smuls de la mine toate ale mele
În blestemul şi furtuna sorţii.
Toate lumile lui sunt pierdute fără întoarcere !
Doar răzbunarea mi-a rămas,
Mi-oi pune tronul deasupra,
Rece şi înfricoşător va fi piscul său.
Zidul său – teama superstiţioasă.
Maestrul său de ceremonii – agonia cea mai neagră.
Cine priveşte către el cu ochi senin,
Şi-l va întoarce, cu paloarea morţii, mut,
Cuprins de oarba şi recea moarte,
Fie ca fericirea lui să-şi pregătească mormântul.
(Din poezia Ruga unui disperat)
 

Ideea de înălţare a tronului, ca şi afirmaţia că cel ce se află pe tron răspândeşte doar teamă şi agonie se aseamănă cu un elogiu adus lui Lucifer. „În cer mă voiu sui, deasupra stelelor cerului voiu pune scaunul meu, şedea-voiu pre muntele cel înalt, peste munţii cei înalţi care sunt spre miazănoapte. Sui-mă-voiu deasupra norilor, fi-voiu asemenea celui Preaînalt” (Isaia 14, 13-14).

Pentru a pricepe cauza acestei uri faţă de Dumnezeu, să vedem un poem mai puţin cunoscut, pe care Marx l-a scris în anii de studenţie. Poemul se numeşte Oulanem şi este o schimonosire a numelui sfânt, anagrama lui Emanuel, numele biblic al lui Iisus Hristos care înseamnă în ebraică „cu noi este Dumnezeu”. În magia neagră, aceste schimonosiri ale numelor sunt considerate eficiente. Pentru a înţelege drama în versuri Oulanem, trebuie să facem cunoştinţă cu o altă destăinuire bizară a lui Marx, pe care acesta a făcut-o anterior, în poezia Violonistul: ,,Vaporii iadului zboară şi-mi umplu creierul până voi înnebuni şi inima se va schimba definitiv. Vezi acest paloş ? Satan mi l-a vândut”. Aceste versuri au o însemnătate deosebită, deoarece se ştie că în cultul satanic, în ritualurile de iniţiere supremă, candidatul cumpără o sabie fermecată care trebuie să-i asigure succesul. Candidatul o plăteşte cu propriul sânge, cu care semnează un contract şi astfel, după moarte, sufletul lui va aparţine satanei.

Iată ce scrie Marx în poemul Oulanem:

 
Tot mai tare şi-ndrăzneţ mă avânt în dansul morţii
Şi el la fel, Oulanem, Oulanem.
Nume cu ecou de moarte
Răsună încremenind în grimase jalnice.
În curând voi strânge la piept veşnicia
Şi printr-un strigăt sălbatic voi blestema omenirea.
 

Membrii sectei sataniste nu sunt materialişti, ei cred în viaţa de după moarte. Potrivnicul lui Hristos, antihristul, nu neagă existenţa vieţii de după moarte, dar o recunoaşte ca pe o viaţă plină de ură absolută.

Dar ce s-a întâmplat cu tânărul Marx ? Să fi fost concepţiile lui creştine din tinereţe doar aparente ? Din corespondenţa cu tatăl său se observă că Marx cheltuia sume mari de bani pentru distracţii şi se certa încontinuu cu părinţii săi. Probabil, în această perioadă, Marx face cunoştinţă cu ideologia sataniştilor. În drama Oulanem, el face de fapt acelaşi lucru pe care-l face diavolul: blestemă omenirea.

În lucrarea Necunoscutul Karl Marx, Robert Payne, care a cercetat viaţa fondatorului comunismului, scrie: „Oulanem este probabil unica dramă din lume în care toate personajele sunt conştiente de imoralitatea lor şi, cu toate acestea, o etalează ca într-o zi de sărbătoare. În această dramă nu există nici alb, nici negru, însă toate personajele şi lucrurile vădesc că au trăsături de-ale lui Mefistofel. Toţi participanţii sunt demonizaţi, depravaţi şi sortiţi pieirii. Marx a scris acest poem la vârsta de 18 ani; traiectoria vieţii lui era deja destul de stabilizată. Nu era vorba de nici un fel de slujire omenirii, proletariatului sau socialismului. El vroia să distrugă lumea şi să-şi înalţe un tron ca omenirea să se prăbuşească la picioarele lui”.

În această etapă de dezvoltare a concepţiilor sale remarcăm unele momente enigmatice în corespondenţa cu tatăl său. Astfel, în scrisoarea din 10 noiembrie 1837, fiul scrie tatălui: Cortina a căzut şi tot ce-am avut mai sfânt s-a năruit şi a trebuit să înscăunez noi dumnezei”. Ce dumnezei au luat locul lui Hristos ? Tatăl a răspuns fiului pe 10 februarie 1838: „Nu am insistat să fie dezvăluit misterul”. Ce fel de mister ? Nici un biograf n-a putut explica aceste cuvinte enigmatice. În poemul Fecioara palidă, Marx scrie:

 
Astfel cerul am pierdut,
O ştiu prea bine.
Sufletul meu, cândva loial lui Dumnezeu,
Este ales pentru iad.
 

Prin urmare, Marx a fost un om care şi-a cumpărat sabia de la diavol cu preţul propriului suflet şi şi-a propus să tragă în hău toată omenirea. Să credem oare că Marx şi-a cumpărat sabia de la satan ?

Fiica lui, Eleonora, a scris o carte intitulată Maurul şi generalul, în care sunt înfăţişate amintirile ei despre Marx şi Engels. Pe când ea şi sora ei erau mici, Marx le povestea multe istorii. Povestea care le plăcea cel mai mult avea ca personaj principal pe un oarecare Hans Rekly; naraţiunea dura mai multe luni şi nu se mai termina. Hans Rekly era un vrăjitor care avea un magazin de păpuşi şi o mulţime de datorii. Cu toate că era vrăjitor, el avea nevoie încontinuu de bani. Din această cauză, contrar voinţei sale, era nevoit să vândă lucrurile sale minunate diavolului. „Unele întâmplări erau atât de înfiorătoare, încât ni se făcea părul măciucă”. Este firesc ca un tată să povestească copiilor săi istorii oribile despre vinderea lucrurilor dragi lui satan ?

În cartea sa Necunoscutul Karl Marx, Robert Payne detaliază – având ca bază relatările Eleonorei – că vrăjitorul Rekly ţinea jucăriile până în ultimul moment, dar, fiind silit de contractul cu diavolul, era nevoit să i le vândă. El comentează: „Nu putem nega caracterul autobiografic al acestor povestiri fără sfârşit”. Marx avea o concepţie demonică asupra vieţii şi era stăpânit de o ură distrugătoare. Se pare că uneori el conştientiza că săvârşeşte lucrul diavolului. Când a terminat de scris poemul Oulanem, ca şi alte scrieri ale sale în care existau mărturii ale pactului cu diavolul, el nu se gândea la socialism. Mai mult, el a luptat chiar împotriva acestuia.

Marx a fost redactorul ziarului Gazeta renană, publicaţie care nu recunoştea valoarea teoretică a ideilor comuniste şi, cu atât mai mult, punerea lor în practică. Referitor la acest subiect, Gazeta renană nota următoarele: „Dacă încercările maselor de a introduce ideile comuniste în viaţă vor deveni periculoase, acestea vor fi oprite cu ajutorul armelor de foc”.

În acei ani, Karl Marx a făcut cunoştinţă cu un oarecare Moses Hess – omul care a jucat rolul cel mai important în viaţa lui Marx şi l-a făcut să accepte idealurile socialiste. Pentru a completa tabloul, trebuie să spunem câteva cuvinte despre Moses Hess, cel care i-a convertit pe Marx şi Engels la socialism.

 

Moses Hess – întemeietorul socialismului contemporan

Înclinaţia lui Karl Marx către violenţă a fost întărită de un comunist frankist, pe care l-a cunoscut în 1841, pe când avea 23 de ani. Acest om se numea Moses Hess (1812-1875). Hess l-a transformat cu repeziciune pe tânărul Marx într-un mason, agitator socialist şi protejatul său. El a devenit eminenţa cenuşie din spatele lui Marx, ghidându-l cu hotărâre şi influenţând munca protejatului său.

În Catehismul roşu pentru poporul german, Hess scria: „Ce este negru ? Negru este clerul. Aceşti teologi sunt cei mai răi aristocraţi. Preotul îi învaţă pe domnitori să asuprească oamenii în numele Domnului. În al doilea rând, el învaţă poporul să se lase oprimat şi exploatat în numele Domnului. În al treilea rând, şi principalul, el îşi asigură cu ajutorul Domnului o viaţă adevărată pe pământ, în vreme ce le spune oamenilor s-o aştepte în ceruri. Almanah 2008-02Steagul roşu simbolizează o revoluţie continuă până la victoria deplină a clasei muncitoare din toate ţările civilizate ale republicii roşii. Revoluţia socialistă este religia mea. Atunci când muncitorii vor dobândi victoria în ţara lor, trebuie să-i ajute pe fraţii lor din restul lumii”. Aceasta a fost religia lui Hess.

 
Moses Hess
 

Moses Hess i-a predat lui Marx socialismul, ideologie strâns legată de internaţionalism. În Manifestul comunist, Marx scria că proletariatul nu are patrie. În Catehismul roşu pentru poporul german, Hess îşi bătea joc de viziunea nemţilor asupra patriei; el ar fi făcut acelaşi lucru cu sentimentele patriotice ale oricărui alt popor european. El scria: „Dumnezeu nu este altceva decât o rasă omenească unită prin dragoste. Pentru a obţine această unitate este nevoie de o revoluţie socialistă, în care milioane de oameni vor fi chinuiţi şi nimiciţi”. În studiul său Marx până la marxism, Mark Leon nota: „Pentru a înţelege prăpastia satanistă a comunismului trebuie să-l înţelegem pe Moses Hess, omul care i-a influenţat pe cei trei fondatori ai primei Internaţionale: Marx, Engels şi Bakunin”.

Acelaşi Moses Hess l-a determinat pe Friedrich Engels (1820-1895) să devină comunist. După întâlnirea de la Köln cu Engels, Hess scria: „M-a părăsit devenind un comunist zelos. Aşa înfăptuiesc eu pustiirea”. A „înfăptui pustiirea” nu era oare scopul principal al lui Hess ? Acesta este şi scopul lui Lucifer. Fiindcă am pomenit de Engels, trebuie să spunem câteva cuvinte despre el. Engels a crescut într-o familie credincioasă şi în tinereţe scria poezii duhovniceşti minunate. Tragedia lui Engels a continuat şi s-a adâncit mai mult decât cea a lui Marx. Iată nişte versuri minunate scrise în tinereţe de omul care ulterior a devenit cel mai tenace complice al lui Marx în distrugerea religiei:

 
Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu !
Pogoară de pe scaunul Tău şi mântuieşte-mi sufletul !
O, vino cu al Tău har,
Cu lumina slavei Tale părinteşti,
Lasă-mă să mă plec înaintea Ta.
Este plină de dragoste şi măreţie acea bucurie,
Cu care lăudăm pe Mântuitorul nostru !
 

Nu cunoaştem condiţiile în care Engels şi-a pierdut credinţa, dar după ce l-a cunoscut pe Marx a scris următoarele: „Cine calcă pe urmele mele cuprins de o furie sălbatică ? Cine este supărat ca şi cum ar vrea să apuce poala îndepărtată a cerului ca s-o tragă pe pământ ? Almanah 2008-03Cu mâna întinsă în sus şi pumnul strâns şi plin de ură, el spumegă de furie fără odihnă, de parcă zece mii de draci i s-au încleştat în păr”.

 
Friedrich Engels, stând cu mâna în sân ca şi Marx. Astăzi se ştie că atât Marx, cât şi Engels erau masoni gradul 31
 

Engels şi-a pierdut încrederea în creştinism după ce a citit cartea teologului liberal Bruno Bauer. Cine este Bruno Bauer ? Un teolog liberal care a jucat rolul decisiv în nimicirea credinţei creştine a lui Engels şi l-a convertit pe Marx la o viaţă fără Dumnezeu. Pentru a înţelege cine era Bruno Bauer, să vedem ce scria la 6 decembrie 1841 prietenului său Arnold Ruge, care era prieten şi cu Marx şi Engels: „La universitate predau lecţii unui auditoriu mare. Spiritul meu de blasfemie va fi satisfăcut doar atunci când mi se va permite, în calitatea mea de profesor, să propovăduiesc deschis sistemul ateist”. Georg Jung scria: „Dacă Marx, Bruno Bauer şi Feuerbach s-ar uni pentru a fonda o revistă politico-teologică, ar fi mai bine ca Dumnezeu să se înconjoare cu cei mai buni îngeri ai Săi şi să înceapă să Se deplângă, deoarece această troiţă Îl va goni cu siguranţă din ceruri”. Engels n-a mai găsit calea de întoarcere la Dumnezeu şi s-a alipit de cel pe care singur îl numea fiară posedată de mii de draci.

După ce Hess i-a convins pe Marx şi Engels de justeţea ideilor socialiste, în viaţa lui Marx s-au produs schimbări oribile. Astfel, în cartea sa Karl Marx: o psihografie, Arnold Kunzli relatează despre sinuciderea ambelor fiice ale lui Marx. Fiica lui Marx, Laura, soţia socialistului Lafargue, şi-a înmormântat cei trei copii ai săi, iar apoi s-a sinucis împreună cu soţul ei. Cealaltă fiică, Eleonora, a decis să facă acelaşi lucru împreună cu soţul ei, dar acela a renunţat în ultima clipă, iar ea a murit. Aici trebuie să amintim că primii trei copii ai lui Marx au murit de subnutriţie.

Familiile sataniştilor sunt blestemate, fiindcă ei duc o viaţă vicioasă. Marx nu este o excepţie. El nu credea că trebuie să lucreze pentru a-şi întreţine familia, cu toate că putea face acest lucru cu uşurinţă, deoarece cunoştea foarte bine câteva limbi străine. El trăia din mila lui Engels: de-a lungul vieţii, el a primit de la Engels circa 6 milioane de franci francezi în aur. Marx a avut un copil nelegitim cu o slujnică, iar mai târziu, acest copil a fost înfiat de Engels, care a fost de acord să participe la această farsă.

De asemenea, lui Marx îi plăcea să bea. Fostul director al Institutului Marx şi Engels din Moscova, Reazanov recunoaşte acest fapt în lucrarea Karl Marx – gânditor, om şi revoluţionar. Tot aşa, în Geniul şi bogăţia, Bauer, biograful lui Marx, vorbeşte despre Marx risipitorul: „Fiind student la Berlin, fecioraşul primea de la tatăl său ca bani de buzunar 700 de taleri pe an. Această sumă era colosală, fiindcă în acea vreme doar 5% din populaţia Germaniei primea mai mult de 300 de taleri pe an”. Cu toate că Marx era economist, pierdea mulţi bani la bursă, fiindcă ştia doar să cheltuiască. Unul dintre tovarăşii de beţii nocturne al lui Marx afirma că amorul lui propriu exagerat a risipit tot ce a fost mai bun în el.

Marx dorea foarte mult să primească o moştenire. Când unchiul său era pe moarte, el scria: „Dacă ’câinele’ va muri, eu voi scăpa de sărăcie”. Engels i-a răspuns: „Te felicit pentru boala celui ce-ţi încurcă să primeşti moştenire şi sper ca această catastrofă să nu întârzie”. Pe 8 martie 1855, la moartea ’câinelui’, Marx scria: „Un eveniment îmbucurător ! Ieri am fost anunţaţi despre moartea unchiului nonagenar al soţiei mele. Soţia mea va primi aproximativ 100 de lire sterline. Ar fi putut fi şi mai mult, dacă ’dulăul bătrân’ nu i-ar fi lăsat o parte din bani econoamei sale”.

Marx nu nutrea sentimente calde nici pentru cei mai apropiaţi oameni. Bunăoară, el nu vorbea cu mama sa. În decembrie 1863, pe când era bolnav, i-a scris lui Engels: „Acum două ore a sosit o telegramă prin care am fost anunţat că a murit mama. Eram deja cu un picior în mormânt, dar sunt mai trebuincios decât bătrâna”. Iată tot ce a putut spune despre moartea mamei sale.

Portretul luptătorului înfocat pentru fericirea omenirii este întregit de mărturiile spicuite din corespondenţa sa cu Engels. Astfel, Marx îi scria lui Engels: „Bătrânul tău este un nemernic ! Nici cu bătrâna mea nu poţi face nimic până nu i te urci în cap”; sau: „Nici un suflet nu mă vizitează. Şi aceasta mă bucură, deoarece omenirea idioată mă plictiseşte, nemernica”; sau: „Proletariatul este nevoit să mă apere de ura turbată pe care mi-o nutresc muncitorii, adică proştii”. Engels îi scria lui Marx: „Nu ne va iubi niciodată gloata democratică, roşie sau comunistă”, iar el îi răspundea: „Ceata noilor lepădături democratice. Câini democratici şi nemernici liberali”. Engels îi scria: „Ce importanţă are partidul, adică banda măgarilor care cred în noi orbeşte ? Într-adevăr, nu vom pierde nimic dacă nu ne vor considera expresia adecvată a acelor câini mărginiţi cu care ne-a unit soarta în ultimii ani”.

Marx ura omenirea. Faimosul socialist mason Giuseppe Mazzini (1805-1872), care îl cunoştea foarte bine, spunea despre el: ,,Inima lui explodează mai degrabă de ură decât de dragoste pentru oameni”. Karl Marx era ,,un spirit distrugător” (Fritz Joachim Raddatz, Karl Marx: o biografie politică, Hamburg, 1975). Nu există mărturii ale contemporanilor lui Marx care să dezmintă acest fapt. Mitul despre Marx cel iubitor de oameni a fost creat intenţionat şi cu multă minuţiozitate după moartea lui.

Copilul cel mai iubit al lui Marx a fost Eleonora. Cu permisiunea lui Marx, ea s-a măritat cu Eduard Aveling, prietenul lui Annie Besant, una dintre fondatoarele teozofiei. Sataniştii nu neagă existenţa lui Dumnezeu, aşa cum fac ateii; ei neagă existenţa lui Dumnezeu doar de ochii lumii. În realitate, ei ştiu că Dumnezeu există şi cred în asta, dar Îl descriu ca pe o fiinţă josnică şi mizerabilă. Să vedem ce poezii teozofice se citeau în mod regulat în casa lui Marx, ceea ce ne va permite să ne dăm seama ce atmosferă spirituală era în acea casă:

 
Poeziile mele sălbatice şi obraznice
Să se înalţe la tine, o satan, stăpânul ospăţului !
Pleacă, preotule, cu ale tale aghesmuiri
Şi cu cântatul tău trist
Căci satan nu va sta în spatele tău, o preotule !
Respiraţia ta, o satan !
Îmi inspiră poeziile, iar fulgerul tău cutremură minţile.
Satan este milostiv
La fel ca furtuna,
Cu aripile răsfirate trece pe alături.
O, popoare ! O, marele satan !
 

Autorul acestei poezii este însuşi Aveling, ginerele lui Marx.

Legătura dintre marxism şi teozofie nu este întâmplătoare. Ceea ce nu a putut obţine teozofia prin convingere, marxismul a încercat să obţină cu bâta. Marxismul lipseşte pe om de personalitate, îl transformă într-un robot supus statului. În public, Marx vorbea puţin despre metafizică, dar putem să adunăm destule mărturii despre concepţiile lui şi ale adepţilor săi.

 

Scopul ? Dezrădăcinarea definitivă a credinţei în Dumnezeu

Unul dintre fondatorii primei Internaţionale a fost anarhistul rus Mihail Bakunin (1814-1876). El a fost mason, unul dintre discipolii lui Adam Weishaupt, şi asemenea lui Marx, un satanist declarat. Bakunin afirma că ,,ideea de Dumnezeu implică abdicarea raţiunii şi dreptăţii umane; este cea mai decisivă negare a libertăţii umane şi sfârşeşte inevitabil în înrobirea umanităţii, în teorie şi practică”, iar ,,dacă Dumnezeu ar exista cu adevărat, ar fi imperios necesar să-L distrugem”.

Tot el scria că diavolul este primul liber-cugetător şi salvatorul lumii, că el l-a eliberat pe Adam şi l-a însemnat cu pecetea omenirii şi libertăţii, făcându-l neascultător. Bakunin îi rezervă lui Lucifer un rol important în programul revoluţionar: „În această revoluţie va trebui să-l deşteptăm pe diavol pentru a trezi cele mai josnice simţuri”.

Marxismul importat în Rusia a dat roade. Cel mai consecvent adept al ideilor lui Marx a fost Serghie Neceaev (1847-1882) care a scris Catehismul revoluţionar – crezul şi programul de Almanah 2008-04activitate al teroriştilor, asemănător Catehismului roşu pentru poporul german al lui Moses Hess. În lucrarea sa Principiile revoluţiei, Bakunin scria: „Fără a recunoaşte orice altă activitate în afară de distrugere, suntem de acord că forma în care trebuie să se manifeste aceasta este otrava, pumnalul, funia şi altele. Revoluţia binecuvântează totul în egală măsură”.

 

Serghie Neceaev

 

Neceaev se va dovedi un alt geniu rău al revoluţiei, uzitând de orice metode pentru a-şi împlini scopurile: minciună, înşelătorie, violenţă şi chiar crimă. Bakunin, care s-a aflat sub influenţa lui Neceaev – la vremea respectivă circulând zvonul că cei doi erau iubiţi – se va dezice de metodele tânărului său colaborator, pe care le va numi ,,iezuite”. În 1872, Neceaev a fost arestat în Zurich şi dat pe mâna poliţiei ruse, judecat în Rusia şi condamnat la 20 de ani de muncă silnică. După 10 ani de temniţă în Fortăreaţa Petropavlovsk din Sankt Petersburg, timp în care a încercat să-şi reia legăturile cu revoluţionarii ruşi, Neceaev moare.

Pe 9 septembrie 1867 a avut loc la Geneva congresul Ligii păcii şi libertăţii. Dostoievski, care se afla la acea vreme la Geneva, a vizitat şi el acest congres. În scrisorile sale către Markov şi Ivanova, el descrie astfel cele petrecute acolo: „Au fost patru zile de ţipete şi înjurături. La început, spuneau că nu este nevoie de monarhii mari, apoi că nu este nevoie de credinţă. Aceşti socialişti şi revoluţionari îi minţeau cu neruşinare de la tribună pe cei 5.000 de ascultători. Şi aceste secături smintesc sărmanul om muncitor ! Ei cred că trebuie să distrugă credinţa creştină pentru a obţine pacea pe pământ”.

Dostoievski i-a făcut o caracterizare precisă şi reală lui Bakunin, ale cărui cuvântări le-a audiat la Geneva, în 1867: „Bakunin este un sac vechi şi putred, plin de aiureală. Poate cu uşurinţă să înece nişte copii chiar în closet”.Almanah 2008-05

Bakunin spunea: „Revoluţionarul este un om condamnat. Toate sentimentele tandre de rudenie, dragoste, prietenie, recunoştinţă şi chiar onoare trebuie să fie oprimate la revoluţionar. Omul milos nu este revoluţionar. El cunoaşte doar o singură ştiinţă: ştiinţa distrugerii”.

 
Mihail Bakunin
 

Bakunin scria că şi Pierre Joseph Proudhon (1809-1865), alt teoretician politic socotit părintele anarhismului modern şi prieten al lui Karl Marx, îl venera pe satan. În cartea sa dedicată justiţiei în revoluţie şi Biserică, Proudhon declara: „Cunoştinţele noastre nu depind de Dumnezeu. Societatea ne aparţine independent de Dumnezeu. Fiecare pas înainte este o biruinţă prin care învingem dumnezeirea”. Proudhon exclama: „Dumnezeu este prostie şi laşitate ! Dumnezeu este făţărnicie şi minciună ! Dumnezeu este tiranie şi mizerie ! Dumnezeu este răul ! Ridicând la ceruri mâna, declar că Tu, Dumnezeule, nu eşti altceva decât plânsul minţii mele, sceptrul conştiinţei mele”.

Astfel de cugetări nu sunt originale, ele fac parte în mod curent din predicile sataniste. Trebuie să amintim faptul că Marx şi adepţii lui nu erau de fapt atei. Dezicându-se de Dumnezeu, ei Îl urau pe Cel de existenţa căruia nu se îndoiau câtuşi de puţin. Scopul lor era de a nimici religia, iar socialismul, grija pentru proletariat şi umanismul erau doar un pretext.

Într-o scrisoare către Berthold Auerbach, Moses Hess îl caracterizează pe Marx ca fiind un mare filozof: „Doctorul Marx – aşa îl cheamă pe idolul meu – este încă foarte tânăr, are cel mult 24 de ani. El va da lovitura finală religiei creştine”. Aşadar, scopul era de a da lovitura de graţie religiei, şi nu de a instaura socialismul.

În lucrarea Schelling – filozoful cu Hristos sau metamorfoza înţelepciunii lumeşti şi înţelepciunea dumnezeiască, tânărul Engels, credincios încă, scria: „Din timpurile teribilei Revoluţii Franceze, mulţi oameni erau posedaţi de un spirit satanist necunoscut. Iar ateismul îşi ridică capul obraznic atât de necuviincios şi arogant, încât îţi trece prin cap că a venit vremea să se împlinească proorociile din Scriptură”. Când a trecut de cealaltă parte a baricadei, Engels a definit la fel de limpede ţinta finală a comploturilor revoluţionare: „La urma urmei, lupta cu canoanele creştine este unica noastră afacere vitală”.

Revoluţionarul francez Babeuf recunoştea: „Dragostea pentru revoluţie a ucis în mine oricare altă dragoste şi m-a făcut la fel de dur ca diavolul”. Marx era un admirator înfocat al lui Babeuf. Intenţia lui era să propage această dragoste pentru revoluţie, care avea să-i transforme pe oameni în nişte mizantropi monstruoşi.

În 1871, când a izbucnit revoluţia în Paris, comunardul Florents a declarat: „Duşmanul nostru este Dumnezeu. Începutul înţelepciunii este ura faţă de Dumnezeu”. Marx aprecia foarte mult atitudinea comunarzilor; socotea că doleanţele lor constituiau o momeală perfectă pentru a ascunde scopul real – dezrădăcinarea definitivă a credinţei în Dumnezeu.

În corespondenţa lui Marx putem găsi lucruri interesante. În scrisoarea din 31 martie 1854, fiul său Edgar i se adresează extrem de semnificativ, cu apelativul „dragul meu diavol”. Cum este cu putinţă ca fiul să-şi numească astfel tatăl ? Dar aşa scriu sataniştii celor pe care îi iubesc. În august 1844, soţia îi scria: „Ultima ta scrisoare pastorală, o sacerdotule suprem şi stăpânul sufletului meu, a adus bietelor oiţe pace şi tihnă”. Soţia i se adresează ca unui sacerdot suprem şi episcop. Al cărei religii ? Ce fel de scrisori sacerdotale putea scrie un om care era considerat ateu ? Unde sunt aceste scrisori ? Există perioade din viaţa lui Marx care nu au fost cercetate nici până astăzi.

Primul învăţător al lui Marx a fost Hegel (1770-1831). Tot el a pregătit calea lui Moses Hess. Pentru Hegel, creştinismul era o denaturare totală a căilor omenirii. El scria: „Hristos a adunat nenumărate motive pentru alinarea omului suferind, încât, în cele din urmă, nu ne rămâne decât să regretăm că nu pierdem în fiecare zi pe mama şi tata”. Creştinismul a fost defăimat în Germania până la Hegel, dar el a fost primul care a râs de Însuşi Iisus Hristos.

În scrisoarea sa din 16 octombrie 1861 către socialistul german Ferdinand Lassalle, după ce a citit lucrarea lui Charles Darwin Despre originea speciilor, Marx scria că, cel puţin în ştiinţele naturii, după părerea lui, Dumnezeu primise o lovitură mortală. Ce era cu adevărat important pentru Marx ? Sărăcia sărmanului proletariat sau teoria lui Darwin ? Sau principalul său scop era distrugerea religiei ?

Marxismul este primul sistem filozofic care a fost gândit să limiteze viziunea omului despre sine însuşi. Potrivit lui Marx, omul este în primul rând un stomac care trebuie să fie permanent îmbuibat. Cele mai importante interese ale omului sunt cele de natură economică. Ce produce omul – acesta este un lucru fundamentul pentru societatea pe care Marx o numeşte bază. Căsătoria, dragostea, arta, ştiinţa, religia, filozofia – tot ce nu are legătură cu stomacul – este doar o suprastructură care este determinată de starea stomacului.

Prin urmare, nu este nimic uimitor în faptul că Marx s-a bucurat de concluziile la care ajunsese Darwin: aceasta era încă o lovitură dată omului ca zidire a lui Dumnezeu. Dacă după Marx, omul era un stomac, după Darwin, el era doar o maimuţă evoluată care lupta pentru supravieţuire. Mai târziu avea să apară Freud, care l-a transformat pe om într-un animal agresiv, plin de poftă trupească.

În satanism, în timpul ceremoniei de iniţiere în cel de-al treilea nivel, iniţiatul face următorul jurământ: „Voi face doar ceea ce singur voi dori”. Este o negare făţişă a ascultării faţă de Dumnezeu. Pentru nivelul al şaptelea, iniţiatul jură că lozinca lui va fi: „Nimic nu este adevărat şi totul este permis”.

În Manifestul comunist, Marx recunoaşte că scopul lui nu constă doar în distrugerea oricărei religii, ci şi a moralei, astfel încât totul să fie permis. În cartea sa despre Marx, Markov scrie: „M-am îngrozit când am citit tainele nivelului al şaptelea al satanismului pe un afiş într-una din universităţile pariziene, în timpul tulburărilor din 1968. Lozinca a fost revizuită până la formula: ’Este interzis de interzis’, care este consecinţa sa logică”.

Marx a murit în disperare, aşa cum mor toţi sataniştii. Pe 25 mai 1883, el îi scria lui Engels: „Cât de inutilă şi goală este viaţa”. La înmormântarea lui Marx au fost prezenţi doar 6 oameni. Engels a murit în chinuri groaznice, din cauza cancerului la gât.

Marxismul ascunde tainele esenţei sale sataniste despre care ştiu doar câţiva marxişti. Nu în zadar, Lenin scria că, vreme de mai bine de jumătate de secol, nici un marxist nu l-a înţeles pe întemeietorul acestei ideologii. Se crede că marxiştii sunt atei, care nu cred nici în Dumnezeu, nici în iad, însă în condiţii aparte, marxismul îşi dă jos masca şi îşi arată adevărata faţă, satanistă. Prigonirea religiei de comunism nu poate fi explicată cu mintea omenească; violenţa acestor prigoniri care depăşesc limita normalului vădeşte că acestea sunt în mod evident de natură diabolică.

 

Lenin – un ,,geniu” distrugător

Dacă marxismul este, în esenţă, o învăţătură satanistă despre distrugerea tuturor principiilor morale ale omenirii, atunci leninismul este o întruchipare vie a acestei învăţături care s-a năpustit ca o urgie nemaiîntâlnită asupra Rusiei mult pătimitoare. Lenin – Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924) – este unul dintre cei mai mari criminali din istoria omenirii. Ţinând cont de gravitatea, dimensiunea şi subtilitatea fărădelegilor săvârşite, Lenin i-a întrecut cu mult pe vestiţii săi predecesori. Nici un conducător de ţară, nici un conducător de partid reacţionar nu a făcut mai mult rău poporului Rusiei, sau altor popoare ale lumii, ca Lenin. Comuniştii au omorât mai mulţi oameni decât au murit pe câmpurile de luptă în cele trei războaie din 1812, 1914-1917 şi 1941-1945, luate la un loc.

Almanah 2008-06Din născare, personalitatea lui Lenin era caracterizată de o năzuinţă patologică spre putere nelimitată asupra oamenilor, de dragul căreia era gata să jertfească milioane de vieţi omeneşti. El visa să creeze un imperiu internaţional socialist şi nu ascundea acest fapt. Pe 1 mai 1919, Lenin şi-a încheiat cuvântarea din Piaţa Roşie cu cuvintele: „Trăiască republica internaţională a Sovietelor ! Trăiască comunismul !”

 
Lenin, sau Vladimir Ilici Ulianov
 

Lenin socotea că terorismul este cea mai eficientă metodă în lupta pentru putere. Astfel, în cotidianul Iskra (Scânteia) din 1 august 1902, el scria: „Fără a nega în principiu violenţa şi teroarea, noi cerem să fie practicate acele forme de violenţă care s-ar baza pe participarea nemijlocită a maselor şi ar asigura această participare”. În articolul „Noile sarcini şi noile puteri”, el specifică: „De fapt, trebuie să se facă fuziunea terorismului cu răscoala maselor”. În alt articol, „Lecţiile răscoalei de la Moscova”, scria: „Social-democraţia trebuie să recunoască şi să accepte această teroare în masă ca pe o tactică proprie”. Probabil, Lenin era călăuzit de cuvintele ’mobilizatoare’ ale lui Marx: „Când vom ajunge la putere, vom fi consideraţi monştri, dar nu ne pasă !

Este binecunoscută teza lui Lenin despre transformarea războiului imperialist într-un război civil. Chiar dacă ţările europene nu luptau între ele, ideologul bolşevismului considera că războiul poate fi provocat. El vroia să se verse râuri de sânge omenesc şi, la momentul potrivit, când popoarele vor fi extenuate, le va arunca soldaţilor lozinca potrivită: „Transformarea războiului imperialist într-un război civil este unica lozincă proletară corectă”. Lenin a jubilat la vestea începerii primului război mondial în care au fost implicate ţările europene, inclusiv Rusia.

El socotea că cele mai importante mijloace care asigurau activitatea teroristă a partidului sunt jafurile vistieriilor statului, ca şi ale celor particulare. De fapt, el era instigatorul şi inspiratorul ideologic al jafurilor. În instrucţiunea elaborată de el în toamna anului 1905, „Scopurile detaşamentelor armatei revoluţionare”, scria: ,,Detaşamentele trebuie să se înarmeze singure, cine cu ce poate (puşcă, revolver, bombă, cuţit, boxuri, beţe, cârpe îmbibate cu petrol lampant pentru incendieri, funii sau scări de funie, lopeţi pentru construirea baricadelor, cartuşe de piroxilină, sârmă ghimpată, cuie (împotriva cavaleriei). (...) Atacul în condiţii favorabile este nu doar dreptul, ci şi obligaţia directă a oricărui revoluţionar. Uciderea spionilor, poliţiştilor, jandarmilor, aruncarea în aer a secţiilor de poliţie, eliberarea arestaţilor, răpirea banilor guvernamentali şi folosirea lor pentru necesităţile răscoalei … dezlănţuirea grabnică a pasiunii revoluţionare a mulţimii … totul este permis”.

 

Teroarea şi lupta de clasă a proletariatului în stilul lui Lenin

În Rusia, atacurile teroriste ca metodă de luptă politică au fost practicate pentru prima oară la mijlocul anilor ’1860, când Dimitrie Karakozov (1840-1866) a încercat să-l ucidă pe ţarul Alexandru al II-lea. Pe 4/16 aprilie 1866, el a tras un foc de armă asupra ţarului, primul dintr-o lungă serie de atentate. Karakozov a fost condamnat la moarte şi executat în acelaşi an. Abia pe 1/13 martie 1881, seria de atentate asupra vieţii ţarului va reuşi: pe când se plimba pe una din străzile centrale din Sankt Petersburg, din apropierea palatului de iarnă, el a fost rănit mortal de grenade artizanale şi a murit câteva ore mai târziu. Conspiratorii, membri ai organizaţiei clandestine Voinţa Poporului (Narodnaia Volea), Nicolae Kibalchici, Sofia Perovskaia, Nicolae Risakov, Timotei Mihailov şi Andrei Jeleabov au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte. Asasinul a fost identificat ca fiind Ignatie Grinevitski, care a murit în timpul atacului.

Pe 1 martie 1887, va avea loc o încercare de asasinare a ţarului Alexandru al III-lea. Protagoniştii acestui act terorist vor fi cunoscuţi sub numele de ,,Grupul Ulianov”, după numele lui Alexandru Ilici Ulianov, fratele mai mare a lui Lenin. Acest grup a constituit o fracţiune din organizaţia Voinţa Poporului. În urma încercării de asasinare a ţarului, Alexandru Ulianov a fost condamnat la moarte şi executat.

La începutul secolului al XX-lea, de terorism se ocupau socialiştii revoluţionari şi bolşevicii. Lenin aproba aceste acte teroriste. Pe data de 2 august 1918, în cotidianul Izvestia a fost publicată „Lista persoanelor demne să li se înalţe monumente în Moscova şi în alte oraşe” semnată de Lenin; pe listă figurau nume ale unor terorişti cunoscuţi, precum Nicolae Kibalchici, Andrei Jeleabov, Sofia Perovskaia şi alţii.

Până în 1905, actele teroriste săvârşite de membrii organizaţiei clandestine Voinţa Poporului şi de socialiştii revoluţionari aveau un caracter sporadic. Din octombrie 1905, acest fenomen a avut un caracter de masă. Iniţiatorul şi conducătorul spiritual al acestei mişcări a fost Lenin. Sub conducerea lui Lenin, bolşevicii au săvârşit genocidul împotriva propriului popor.

Pe parcursul instaurării puterii bolşevice şi construcţiei aşa-numitei societăţi comuniste, bolşevicii au folosit teroarea şi violenţa ca instrumente şi metode de bază în atingerea scopului lor. Pe data de 7/20 decembrie 1917, prin hotărârea Sovietului Comisarilor Narodnici nr. 21, a fost creată organizaţia represiv-teroristă CEKA. Comitetul Central al Partidului Comunist din Rusia declara: „CEKA este creată, ea există şi funcţionează ca organ al partidului, conform directivelor lui şi sub controlul lui”. Din acel moment, teroarea şi violenţa împotriva maselor largi ale populaţiei, indiferent de apartenenţa lor de clasă şi socială, a devenit politică de stat. Conducătorii CEKA nu uitau cuvintele conducătorului lor: „Un comunist bun este, în acelaşi timp, un cekist bun”.

Cunoscutul cercetător al terorii bolşevice, Roman Guli menţiona: „Dzerjinski a ridicat asupra Rusiei ’paloşul revoluţionar’. După numărul nemaipomenit de morţi, acest ’Fouquire-Tinville din octombrie’ i-a întrecut pe iacobini, inchiziţia spaniolă şi teroarea tuturor reacţiunilor. Rusia şi-a legat destinul de numele lui Dzerjinski şi a fost înecată în sânge vreme de mulţi ani grei”.

Aşa-numita naţionalizare a băncilor a constituit un act tâlhăresc al guvernului sovietic. Autor al acestui document sinistru a fost Lenin. Indiferent de mărimea depunerilor, guvernul bolşevic a supus exproprierii toată populaţia Rusiei. Nu a fost cruţat nici muncitorul, nici ţăranul, nici apărătorul patriei. Aceasta a fost o acţiune tâlhărească făţişă şi neruşinată, îndreptată împotriva păturilor largi ale populaţiei. Următorul pas al guvernului rus a fost introducerea predării obligatorii a surplusului de produse agricole. Acelaşi Lenin a fost autorul acestui act criminal care a provocat un război fratricid. Pe data de 9 mai 1918, Comitetul Executiv Central a adoptat „Decretul cu privire la împuternicirile extraordinare ale comisarului poporului pentru alimentaţie, în lupta cu burghezia rurală care ascunde rezervele de grâne şi face speculă”.

Ţăranii au fost supuşi unei terori drastice: „Oamenii care aveau surplus de pâine şi nu-l duceau la staţiile de colectare erau declaraţi duşmani ai poporului şi erau întemniţaţi pe un termen nu mai mic de 10 ani, confiscarea bunurilor şi alungarea pentru totdeauna din comună”. Ţărănimea şi căzăcimea a răspuns cu răscoale în masă la această teroare, dar acestea au fost înăbuşite cu cruzime. Acţiunile teroriste erau coordonate de „revoluţionarii înflăcăraţi” Stalin, Sverdlov, Troţki, Dzerjinski, Tuhacevski, Iakir, Uborevici şi alţi bolşevici din garda lui Lenin.

Stalin îi scria lui Lenin: „Vă asigur, nu vom cruţa pe nimeni ..., iar pâine totuşi va fi”. Concomitent cu teroarea şi jefuirea ţăranilor, Lenin a început să implementeze politica agrară pe care o elaborase el însuşi. Această politică presupunea o nouă înrobire, fiindcă ţăranii aveau să fie constrânşi să intre în gospodării colective. Ca urmare, de la culaci (n.r.: ţăranii înstăriţi care, în timpul conducerii comuniste, au fost deposedaţi de toate bunurile şi persecutaţi) s-au luat 50 milioane de hectare de pământ, ceea ce constituia aproximativ o treime din pământurile ţărăneşti agrare. Lichidarea culăcimii a fost una dintre cele mai mari acţiuni teroriste din perioada „comunismului de război”. Ulterior, această sarcină a fost finalizată de ucenicul silitor al lui Lenin, Stalin.

Jertfe ale acestor acţiuni au fost 3,7 milioane de ţărani care au fost luaţi din locurile natale şi lăsaţi în voia sorţii în raioanele sălbatice ale Siberiei şi Kazahstanului, acolo unde mulţi şi-au găsit tragicul sfârşit.

Apoi, căzăcimea a fost ţinta acţiunilor teroriste ale bolşevicilor, în frunte cu Lenin. În baza unei circulare a Comitetului Central al Partidului Comunist din Rusia din 24 ianuarie 1919, bolşevicii jefuiau în masă şi împuşcau cazacii, alungându-i din locurile lor de baştină. În documentul „Către toţi tovarăşii de răspundere care lucrează în raioanele căzăceşti” din 23 ianuarie 1919, semnat de Sverdlov, scria: „Bazându-ne pe experienţa războiului civil cu căzăcimea, trebuie să recunoaştem că unica dreptate este cea mai necruţătoare luptă cu capii căzăcimii, prin nimicirea tuturor fără excepţie. Trebuie organizată teroarea totală împotriva cazacilor bogaţi, nimicindu-i pe capete. Trebuie organizată o teroare necruţătoare împotriva tuturor cazacilor care au luptat direct sau indirect împotriva puterii sovietice. Acţiunile faţă de căzăcimea mijlocie trebuie să garanteze loialitatea ei faţă de puterea sovietică. Comisarul poporului pentru pământ trebuie să elaboreze în termen scurt măsuri de strămutare în masă a sărăcimii pe pământurile cazacilor”.

Sverdlov nu putea semna un document atât de important fără acordul lui Lenin. Există motive să credem că cele mai importante teze din această circulară aparţin lui Lenin. La organizarea acţiunilor represive şi teroriste împotriva ţărănimii şi căzăcimii au participat apropiaţi ai lui Lenin: Stalin, Kalinin, Dzerjinski, Sklianski, Lunaciarski, Krestinski, Tuhacevski, Mehonoşin, Rogaciov, Danişevski ... Pe conştiinţa lor sunt mii de vieţi schilodite. Lenin a făcut tot ce i-a stat în putinţă ca să radă de pe faţa pământului populaţia răsculată de pe Don, Kuban, Ural. El a hotărât să strămute pe Don milioane de muncitori şi ţărani din alte gubernii, ceea ce a constituit o acţiune criminală de lichidare a unui popor. În timpul războiului civil, peste 4 milioane de cazaci au fost supuşi represaliilor.

Lenin se răfuia crunt cu adversarii săi politici. Declarându-i pe cadeţi (n.r.: membri ai unui partid reacţionar din Rusia ţaristă) duşmani ai poporului, bolşevicii au început să-i nimicească fără cercetare şi judecată. La sfârşitul lunii noiembrie 1917, partidul cadeţilor a fost decapitat şi câteva mii de membri au fost arestaţi şi împuşcaţi. Au urmat socialiştii revoluţionari, care constituiau majoritatea în soviete. Lenin a desfiinţat Adunarea Constituantă, ai cărei deputaţi erau în cea mai mare parte socialişti revoluţionari. Pe 5 ianuarie 1918, el a dat ordin să se tragă în demonstranţii paşnici care susţineau Adunarea Constituantă.

Socialiştii revoluţionari erau superiori numeric bolşevicilor. În iulie 1918, puterea bolşevicilor atârna de un fir de păr. Nu se ştie care ar fi fost finalul acestei răfuieli dintre cele două partide politice, dacă bolşevicii nu ar fi apelat la ajutorul puşcaşilor letoni. Lenin purcede la nimicirea socialiştilor revoluţionari şi la lichidarea partidului lor.

Cu aceeaşi cruzime, Lenin s-a răfuit cu menşevicii. Vrând să argumenteze „ştiinţific” teroarea bolşevică, Lenin scria: „Dictatura, în înţelesul ei ştiinţific, nu este nimic altceva decât puterea neîngrădită de nici o lege, de nici o regulă, care nu are limite şi se bazează pe violenţă”. Troţki a dat la rândul lui o explicaţie clară acestui termen: „Teroarea roşie este o armă care este aplicată împotriva unei clase sortite pieirii, dar care nu vrea să moară”.

Pe baza tezelor conducătorilor bolşevici, conducătorul CEKA a elaborat o metodologie de anchetare şi interogare a arestaţilor: „Nu ducem război împotriva anumitor persoane. Noi nimicim burghezia. Nu căutaţi materiale şi dovezi care ar demonstra că inculpatul a acţionat prin cuvânt sau faptă împotriva puterii sovietice. Prima întrebare pe care trebuie să i-o adresăm este din ce clasă face parte, ce origine are, ce educaţie, instruire sau profesie. Acesta este sensul şi esenţa terorii roşii” ...

Care au fost rezultatele activităţii CEKA ? Iată câteva exemple. În perioada august 1920 - februarie 1921, în închisoarea orăşenească din Ekateringrad au fost împuşcaţi 3.000 de oameni. La Odessa, în mai puţin de un an de zile au fost ucişi aproximativ 25.000 de oameni. În plus, în acea perioadă, în locurile de detenţie din Odessa se aflau 80.000 de oameni.

În septembrie 1920, la Smolensk a fost înăbuşită cu cruzime răscoala garnizoanei militare. Atunci au fost împuşcaţi 1.200 de soldaţi. Ziarul Ştirile de la Sevastopol a publicat liste cu primele victime ale terorii: ,,Au fost executaţi 1.634 de oameni, inclusiv 78 de femei. (...) Pe bulevardul Nahimov atârnă cadavrele ofiţerilor, soldaţilor şi civililor care au fost arestaţi în stradă şi împuşcaţi pe loc, fără judecată”. Martorii au afirmat că la Sevastopol şi Balaklav, cekiştii au împuşcat circa 29.000 de oameni. În Crimeea au fost împuşcaţi în total 50.000 de oameni. Vechile fântâni genoveze au fost umplute cu cadavre de soldaţi şi ofiţeri împuşcaţi.

Conform mărturiei lui M. V. Fofanova, bolşevicii îi împuşcau pe soldaţii şi ofiţerii răniţi şi bolnavi ai Armatei Albe din Crimeea direct în infirmerii, spitale şi sanatorii. Au fost împuşcaţi medicii, surorile de caritate şi infirmierii. Au fost împuşcaţi bătrânii, femeile şi chiar copiii de faşă. Închisorile au fost îndesate cu oameni. Pe străzi zăceau cadavrele celor împuşcaţi, chiar şi cadavre de copii. În timpul cercetărilor, Fofanova a stabilit că bolşevicii îi scoteau în larg pe soldaţii şi ofiţerii prizonieri şi-i înecau în mare.

Nu a existat gubernie, judeţ sau sat în care călăii bolşevici să nu fi lăsat urme sângeroase. În anii regimului sovietic, nu a existat clasă sau grup social al societăţii ruse care să nu fi fost prigonit. Dar, probabil, cele mai masive şi catastrofale represiuni s-au abătut asupra celor care constituiau baza şi sufletul poporului rus – ţărănimea. În 1918, au avut loc 245 de răscoale ţărăneşti mari şi câteva sute de tulburări mici. Răscoala din anii 1919-1921 din gubernia Tambov, condusă de A. S. Antonov, şi răscoalele ulterioare din Siberia de Vest şi din întreaga Rusie – care au cuprins în total 118 judeţe – au constituit punctul culminant al acestui fenomen.

Pentru suprimarea răscoalelor ţărăneşti a fost utilizată armata regulată – infanteria, cavaleria, artileria, chiar şi aviaţia. Tuhacevski a fost numit responsabil cu ,,lichidarea bandelor”. Pretutindeni existau ostatici: bătrâni, femei cu prunci, şi copii cu vârste cuprinse între un an şi 10 ani. Ei erau ţinuţi în lagăre de concentrare, aşteptându-şi soarta. Tuhacevski a ordonat să se folosească gaze otrăvitoare împotriva răsculaţilor care se ascundeau în pădurile din Tambov. Iată un extras din ordinul nr. 0116 din 12 iunie 1921 către comandantul armatelor din gubernia Tambov:

 
,,Ordon:
1. Pădurile în care se ascund bandiţii să fie prelucrate cu gaze otrăvitoare. Să se facă calcule exacte, astfel încât gazul să se răspândească uniform şi să nimicească tot ce se ascunde în pădure.
2. Instructorul de artilerie să asigure urgent un număr suficient de butelii cu gaze otrăvitoare şi specialişti necesari.
3. Cei responsabili să îndeplinească cu stricteţe şi promptitudine acest ordin.
4. Să se facă rapoarte despre acţiunile întreprinse.
Conducătorul armatei: Tuhacevski
Şeful Cartierului General: Kakurin”.
 

Războiul cu ţărănimea se caracteriza printr-o cruzime nemaipomenită. Pierderile din partea ţăranilor prost înarmaţi erau enorme. Numărul morţilor era de ordinul sutelor de mii.

La începutul lunii martie 1921, marinarii din Kronstadt s-au răsculat, nemulţumiţi de conducerea comunistă care dura de 3 ani. Pe 8 martie 1921, ziarul Izvestia nota: ,,Înrobirea spirituală este cea mai mârşavă şi criminală faptă a comuniştilor: ei au acaparat lumea interioară a muncitorilor, obligându-i să gândească ca ei, i-au legat pe muncitori de strunguri şi au creat o robie nouă. Viaţa sub dictatura comuniştilor a devenit mai straşnică ca moartea”.

 

Almanah 2008-07

Martie 1921. Atacul Armatei Roşii asupra Kronstadtului

 

Guvernul sovietic a înăbuşit în sânge răscoala din Kronstadt. Cu ajutorul „internaţionaliştilor” şi ucigaşilor plătiţi: letoni, chinezi, başkiri, unguri şi alţii au fost omorâţi 11.000 de răsculaţi. Ţara a fost împânzită cu o mulţime de lagăre de concentrare. În anii ’1920, în gubernia Orlov existau 5 lagăre, prin care au trecut sute de mii de ruşi. Numărul lagărelor de concentrare creştea încontinuu: dacă în noiembrie 1919 existau doar 21 de lagăre, după un an de zile, în noiembrie 1920, numărul lor se ridica deja la 84.

Lenin, secundat de Troţki, a fost organizatorul primelor lagăre de concentrare în Rusia. Alexandru Soljeniţin afirma că Lenin poate fi considerat pe drept cuvânt întemeietorul „Arhipelagului Gulag” (n.r.: gulagul este un lagăr de muncă forţată din Uniunea Sovietică). Astfel, în telegrama din 9 august 1918 adresată Comitetului Executiv al guberniei Penza, Lenin cerea: „De organizat o teroare necruţătoare împotriva culacilor, popilor şi a albgardiştilor (n.r.: membri ai forţelor armate contrarevoluţionare ruse, împotriva puterii sovietice din războiul civil din anii 1918-1920). Cei suspecţi să fie închişi în lagărele de concentrare situate în afara oraşelor”.

Apoi, guvernul bolşevic a instaurat în ţară foametea artificială, cu scopul de a decima populaţia Rusiei. Pe 7 decembrie 1922, Biroul politic a primit o hotărâre criminală: „De recunoscut o necesitate de stat exportarea a 50 milioane de puduri de pâine”. Guvernul sovietic jecmănea cu cinism ţăranii, trimiţând în Germania milioane de puduri de pâine. Aşa a fost semnată sentinţa la moarte premeditată a milioane de ruşi.

În anii războiului civil, au fost omorâţi peste 15 milioane de oameni, iar în urma foametei teribile din 1921-1922 au murit alte 5 milioane. Într-un comunicat informativ al GPU din 3 ianuarie 1922, privind gubernia Samara, citim: ,,Se urmăreşte foametea, oamenii fură cadavre din cimitire pentru a le mânca, copiii nu sunt înmormântaţi, sunt lăsaţi pentru hrană” ... Despre această foamete, îndeosebi cea din Sankt Petersburg, domnişoara de onoare a ţarinei, A. Vîrubova scria: „Bolşevicii au interzis importul proviziilor în Sankt Petersburg. Soldaţii pândesc la toate staţiile de cale ferată şi confiscă tot ce se aduce. Pieţele sunt distruse şi percheziţionate, vânzătorii şi cumpărătorii sunt arestaţi”.

Iată câteva fapte culese din fosta Arhivă Centrală a Institutului de marxism-leninism de pe lângă Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. În 1921, guvernul sovietic a alocat doar 125.000 de ruble devalorizate pentru transportarea ajutorului din partea Crucii Roşii destinat guberniilor înfometate. Între timp, la solicitarea conducerii CEKA din luna septembrie a aceluiaşi an, au fost repartizate 1.800.000 ruble de aur pentru achiziţionarea de peste hotare a 60.000 de seturi de piele pentru uniforma cekiştilor ...

În aceşti ani, conducătorii bolşevici trăiau pe picior mare. Soţia lui Troţki, N. Sedova spunea: ,,Caviar era din belşug. (...) În amintirile mele, primii ani ai revoluţiei sunt asociaţi cu acest caviar”.

Represiunile în masă, înfăptuite la porunca lui Lenin, nu se compară cu nici o altă represiune din istorie. De exemplu, între anii 1826-1906, adică în 80 de ani de regim ţarist, 612 oameni au fost condamnaţi la moarte. Conform sentinţelor CEKA, din iunie 1918 până în februarie 1919, doar pe teritoriul a 23 de gubernii au fost împuşcaţi 5.496 de oameni. Şi datele sunt incomplete. Lenin avea să-i spună unuia dintre colaboratorii săi: ,,Să fie numiţi şefii şi să fie împuşcaţi conspiratorii, complotiştii şi şovăitorii, fără a întreba pe cineva ceva şi fără tărăgăneli idioate”.

Lenin i-a întrecut în cruzime pe cei mai înrăiţi iacobini. În nota din 11 august 1918 la telegrama din 9 august adresată Comitetului Executiv al guberniei Penza de care am pomenit mai sus, scria:

 
„Tovarăşi ! Răscoala culacilor trebuie înăbuşită fără milă. Acest lucru este în interesul revoluţiei, deoarece este ’ultima luptă hotărâtoare’ cu culăcimea. Trebuie urmat acest model:
1. Spânzuraţi (obligatoriu spânzuraţi, ca poporul să vadă) nu mai puţin de 100 de culaci, bogătaşi, tirani.
2. Publicaţi numele lor.
3. Confiscaţi toată pâinea de la ei.
4. Luaţi ostatici potrivit telegramei de ieri. Faceţi în aşa fel, încât pe o rază de 100 de verste poporul să vadă, să tremure şi să ştie, să strige: sunt spânzuraţi şi vor fi spânzuraţi culacii tirani.
Telegrafiaţi primirea şi efectuarea.
Al vostru, Lenin.
P.S.: Găsiţi oameni mai duri”.
 

Amploarea satanică a crimelor lui Lenin faţă de poporul rus este de necuprins cu mintea şi de nedescris cu grai omenesc.

 

Lupta lui Lenin împotriva Bisericii

Vladimir Ilici Ulianov s-a născut într-o familie cu care nimeni nu s-ar putea mândri. Astăzi se ştie că biografia oficială a lui Lenin a fost falsificată în toate privinţele. Cine era cu adevărat Lenin ? Istoria Rusiei este scrisă de ucigaşii ei, un fapt pe care regizorul Stanislav Govorukin îl subliniază în documentarul său ,,Rusia pe care am pierdut-o”, realizat în 1992.

Tatăl lui Lenin, Ilia Ulianov, era inspector şcolar. Bunicii săi au sfârşit amândoi în ospiciu. S-a descoperit că bunicul lui Lenin, Nicolae Ulianov avea 4 copii de la propria fiică, Alexandra Ulianova, care îşi spunea Anna Smirnova în faţa autorităţilor. Tatăl lui Lenin, Ilia Ulianov, a fost cel de-al patrulea copil al celor doi şi s-a născut pe când Nicolae Ulianov avea 67 de ani.

Almanah 2008-08Ilia Ulianov s-a căsătorit cu evreica Maria Blank, al cărei bunic după tată, Moisha Blank a fost acuzat de un număr de fărădelegi, inclusiv fraudă şi şantaj. Este posibil ca această moştenire, ca şi incestul bunicului, să fi făcut din Lenin o persoană atât de perversă: agresivitatea sa excesivă era ereditară şi s-a născut cu o degradare substanţială a creierului; de-a lungul vieţii a avut câteva căderi nervoase, 3 atacuri cardiace şi era psihopat.

 

Lenin, cu un an înainte de moartea sa

 

În plus, el a fost bisexual. În sprijinul ultimei afirmaţii, spre sfârşitul anilor ’1990, s-au găsit scrisori între el şi fratele său de lojă, masonul Grigorie Zinoviev, care îi era iubit. Soţia lui Lenin, Nadejda Krupskaia, cunoştea relaţia dintre cei doi. Pe 1 iulie 1917, Lenin îi scria lui Zinoviev: ,,Grigorie ! Împrejurările mă determină să plec imediat din Sankt Petersburg. (...) Vino cu mine să petrecem câteva zile minunate împreună, departe de tot”. Zinoviev îi scria lui Lenin: ,,Dragă Vova ! Nu mi-ai răspuns. Probabil l-ai uitat pe Gershel (Grigorie) al tău. Am pregătit un cuibuşor minunat pentru noi. (...) Este un loc deosebit, unde ne va fi bine şi nimic nu va tulbura iubirea noastră. Vino aici cât de repede poţi, te aştept micuţa mea floare. Al tău Gershel”.

În ce priveşte preocupările sale religioase, Lenin îi spunea lui Krijanovski: „În clasa a cincea am terminat-o cu orice problemă religioasă, am scos crucea şi am aruncat-o la gunoi”. În articolul „Socialismul şi religia” din 1905, Lenin cerea „să luptăm cu negura religioasă”. Cu fanatismul care-l caracteriza, el îi învăţa pe bolşevici să urască religia, mai cu seamă creştinismul, afirmând: „Orice idee religioasă despre orice divinitate, orice cochetărie cu divinitatea este o mârşăvie de nedescris, ... cea mai periculoasă ticăloşie, cea mai odioasă molimă”.

Într-o discuţie despre electrificare, Lenin a spus: „Electricitatea Îl va înlocui pe Dumnezeu. Lasă ţăranul să se roage electricităţii şi va simţi mult mai acut puterea conducerii centrale decât pe cea din ceruri”.

Bolşevicii au pierdut noţiunea binelui şi răului şi au răspândit haosul şi fărădelegea în întreaga Rusie. Ateismul a fost ridicat la rang de politică de stat, iar Lenin a arborat lozinca „Vom rade Bisericile de pe faţa pământului”. Aşa a început teroarea împotriva Bisericii.

 
Almanah 2008-09
Almanah 2008-10
Almanah 2008-11 
Imagini de la înmormântarea lui Lenin
- Oameni din toate categoriile sociale aflaţi în preajma trupului neînsufleţit al lui Lenin. Cei pe care i-a prigonit în viaţă sunt siliţi să-i stea alături şi după moarte
- La înmormântarea lui Lenin au venit mii de oameni să-i aducă un ultim ‘omagiu’. În imaginea din mijloc se poate vedea în dreapta mausoleul ridicat pentru a-i adăposti trupul îmbălsămat
- Mausoleul lui Lenin astăzi. El încă adăposteşte trupul îmbălsămat al conducătorului sovietic
 
Almanah 2008-12
 

Primele hotărâri ale lui Lenin de după aşa-zisa revoluţie din octombrie 1917 se refereau la Biserică. El a subliniat că Biserica Ortodoxă Rusă este cel mai mare duşman al bolşevismului. La 26 octombrie 1917, pământurile bisericilor şi mânăstirilor erau deja naţionalizate. Lenin a poruncit să fie „organizată o teroare nemiloasă împotriva popilor”. La iniţiativa lui, activitatea Sinodului Bisericii Ruse a fost interzisă.

Pretutindeni au început să aibă loc procese împotriva preoţilor, care erau prigoniţi şi terorizaţi încontinuu. Lenin nu era singur în lupta sa împotriva Bisericii; din această acţiune mârşavă făceau parte fraţii lui masoni: Iakov Sverdlov (pe numele său real Rosenfeld), Lev Troţki (Bronstein), Grigorie Zinoviev (Apfelbaum), Anatolie Lunaciarski (Balich-Mandelstam) şi mulţi alţii.

Pe data de 13/26 octombrie 1918, Patriarhul Tihon al Moscovei şi întregii Rusii trimitea conducătorilor bolşevici o epistolă, in care scria: „De un an de zile menţineţi puterea statului în mâinile voastre. Este strigător la ceruri că se varsă sângele fraţilor noştri. Acest fapt ne impune să vă spunem adevărul amar: patria noastră este acaparată, înjosită şi dezmembrată. Trimiteţi în Germania în mare taină aurul ţării ca plată pentru tribut. Refuzaţi să apăraţi patria de duşmanii săi externi şi, în acelaşi timp, adunaţi armate. Împotriva cui le veţi îndrepta ? Aţi împărţit poporul în două tabere adverse care luptă între ele şi le-aţi implicat într-un război fratricid nemaiîntâlnit. Dragostea lui Hristos aţi înlocuit-o cu ură, iar pacea aţi înlocuit-o în mod artificial cu lupta de clasă. Rusia nu a avut nevoie de pacea ruşinoasă pe care aţi încheiat-o cu duşmanii externi. V-aţi gândit să distrugeţi definitiv pacea internă. Sunt executaţi episcopi nevinovaţi, preoţi, monahi şi monahii. Aţi înroşit mâinile poporului rus cu sânge frăţesc. Din instigările voastre au fost jefuite şi acaparate pământuri, moşii, uzine, fabrici, case, vite, bani, obiecte, mobilă, haine. Aţi împins poporul întunecat şi mărginit la tot felul de fărădelegi, ademenindu-l cu câştig uşor, i-aţi întunecat conştiinţa, i-aţi înăbuşit teama de păcat. Unde este libertatea cuvântului şi a presei, unde este libertatea predicii bisericeşti ? (...) Deosebit de dureroasă este încălcarea libertăţii conştiinţei. Aţi pus mâna pe bunurile bisericeşti, adunate de generaţii întregi de credincioşi, şi nu v-aţi temut să încălcaţi dorinţa lor postumă. Aţi închis fără nici un motiv o mulţime de biserici şi mânăstiri. Aţi îngrădit accesul în Kremlin, acest patrimoniu sfânt al poporului credincios.

Trăim vremuri teribile ale dominaţiei voastre, care nu se va şterge mult timp din sufletul poporului, eliminând din el chipul lui Hristos şi imprimând în el chipul fiarei. (...) Ne adresăm vouă, celor care folosiţi puterea pentru persecutarea aproapelui şi nimicirea nevinovaţilor. Vă adresăm cuvântul nostru de înduplecare. (...) Lepădaţi distrugerea şi instalaţi ordinea şi legea. Lăsaţi poporul să se odihnească de acest război civil. Poporul râvneşte şi merită această odihnă. În caz contrar, vi se va cere sângele proorocilor (potrivit Luca 11, 50) şi toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (potrivit Matei 26, 52)”.

Patriarhul Tihon a fost declarat duşmanul poporului. Lenin începe „ofensiva fără compromisuri împotriva preoţimii reacţionare”. Din ordinul lui personal au fost demolate sute şi mii de biserici şi monumente ridicate până în 1917.

În fosta arhivă de partid a Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice se află o hotărâre specială, adoptată pe data de 4/17 ianuarie 1918, prin care se ordonă confiscarea tuturor bunurilor din Lavra Alexandru Nevski, ca şi a bunurilor ce aparţineau bisericilor din Kremlin. Pe 20 ianuarie/2 februarie 1918, Lenin a semnat ,,Decretul privind separarea Bisericii de stat şi a şcolii de Biserică”. În acest decret se menţiona: „Nici o organizaţie bisericească sau religioasă nu are dreptul să posede proprietăţi. Ele nu au drepturi de persoană juridică”. În plus: „Toată proprietatea bisericilor şi organizaţiilor religioase din Rusia se declară avutul întregului popor”. Cu alte cuvinte, se confiscă.

Această hotărâre a dezlegat mâinile organelor locale, care au început de îndată jafurile în masă. În această perioadă, jafurile bolşevicilor au atins o amploare nemaiîntâlnită: fanaticii revoluţionari au distrus bisericile şi catedralele, au fost arse icoane şi alte obiecte de cult, clericii au fost crunt prigoniţi.

În 1917, în Rusia existau aproape 78.000 de catedrale şi biserici; doar în Moscova erau 568 de lăcaşuri de cult şi 42 de clopotniţe. În anii puterii sovietice, majoritatea au fost distruse şi/sau închise.

Bolşevicii au făcut una cu pământul măreţul şi unicul monument al culturii şi arhitecturii ruse, Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. Apoi a fost distrusă Catedrala Maicii Domnului din Kazan, situată în Piaţa Roşie şi construită în anul 1636 în cinstea biruinţei gărzii populare a lui Minin şi Pojarski asupra năvălitorilor. Aceeaşi soartă a avut-o clopotniţa Maicii Domnului din Iveri.

Comuniştii au transformat multe biserici în cluburi, ateliere, depozite şi chiar grajduri, coteţe şi garaje. Ulterior, „opera lui Lenin” a fost continuată de Nichita Hruşciov (1894-1971, preşedinte al Uniunii Sovietice între anii 1953-1964. El i-a urmat lui Stalin la conducerea Uniunii Sovietice). Cu participarea activă a lui Hruşciov, între anii 1960-1964, au fost închise 20.000 de lăcaşuri de cult şi 69 de mânăstiri în care se aflau 30.000 de slujitori ai sfântului altar. Lui Hruşciov i-a urmat la conducerea Uniunii Sovietice Leonid Brejnev (1906-1982, preşedinte între anii 1964-1982), care a închis alte 8.000 de lăcaşuri de cult şi 18 mânăstiri în care vieţuiau 10.000 de clerici.

La începutul anilor ’1920, în documentele de partid au apărut lozinci antireligioase odioase, precum: „Capul popii reprezintă pentru noi o buturugă pe care partidul îşi ascute ţepele comuniste”. Tot în această perioadă, Lenin cere să fie scoase de pe piaţă cărţile cu conţinut spiritual şi să fie trimise spre topire, pentru recuperarea hârtiei. De asemenea, guvernul bolşevic interzice dangătele de clopot.

Începutul anului 1922 va marca o nouă etapă în devastarea lăcaşurilor sfinte. Această acţiune mârşavă va fi condusă de Lev Troţki. Invocând falsul pretext de ajutorare a celor înfometaţi, el a fost iniţiatorul hotărârii de a confisca bunurile bisericeşti. „Instrucţiunea de lichidare a patrimoniului bisericesc” a fost ticluită de soţia lui Troţki, N. Sedova, care era pe atunci şefa Direcţiei pentru muzee, ocrotirea monumentelor şi ştiinţei.

În fondul secret al lui Lenin din arhiva Institutului de marxism-leninism se află 3.724 de materiale documentare nepublicate. Printre acestea se găsesc câteva documente care stârnesc groaza. De exemplu, într-un memoriu al comisarului pentru comerţ exterior din 10 martie 1922, adresat lui Lenin, se vorbeşte despre necesitatea creării în străinătate a unui organism care să se ocupe de vânzarea bunurilor confiscate din biserici şi alte lăcaşuri de cult. Citind memoriul, Lenin îi scrie lui Troţki: ,,Citiţi şi întoarceţi-mi acest memoriu. Oare să înaintăm aceste directive în Biroul politic ? (Datele despre numărul bisericilor „curăţate” sper că le-aţi comandat). Salut ! Lenin”.

Troţki îi răspunde: „Rechiziţionarea bunurilor va fi efectuată cam în momentul congresului partidului. Dacă la Moscova acest proces va decurge bine, în provincie se va rezolva de la sine. Concomitent, se fac pregătiri la Sankt Petersburg. (...) Până în prezent, problema principală era confiscarea averii mânăstirilor, muzeelor, depozitelor etc. Agoniseala este enormă, iar lucrul nu este terminat. 12 martie 1922. Al dvs., Troţki”.

Despre teroarea sălbatică şi dezgustătoare organizată de Lenin împotriva clerului şi Bisericii Ortodoxe Ruse ne vorbesc fragmentele de mai jos, extrase din documentul scris de el pe 19 martie 1922: „Tovarăşului Molotov şi membrilor Biroului politic. Strict secret, cu rugămintea să nu se facă în nici un caz copii.

Acum, când sunt mâncaţi oameni din cauza foametei şi pe drumuri sunt aruncate sute, dacă nu mii de cadavre, noi putem (şi din această cauză trebuie) să efectuăm confiscarea bunurilor bisericeşti cu cea mai turbată şi nemiloasă energie, oprimând orice rezistenţă. Trebuie să confiscăm cu orice preţ bunurile bisericeşti, cât mai hotărât şi mai repede, astfel încât să fim asiguraţi cu câteva sute de milioane de ruble în aur. (...) Putem reuşi acest lucru doar acum. Toate raţionamentele ne arată că mai târziu nu vom izbuti să îndeplinim această sarcină, deoarece doar foametea teribilă ne va asigura susţinerea din partea ţărănimii sau, cel puţin, ne va permite s-o neutralizăm. (...) Este cu atât mai bine dacă vom reuşi să împuşcăm cât mai mulţi burghezi şi clerici reacţionari. Anume acum trebuie să-l învăţăm minte pe acest public, astfel încât să nu îndrăznească să se gândească la vreo rezistenţă câteva decenii … Lenin”.

Prin urmare, bolşevicii au folosit foametea artificială ca un fundal potrivit pentru a jefui lăcaşurile sfinte ale Bisericii Ortodoxe şi a trimite bunurile furate peste hotare. Această scrisoare mârşavă ne vorbeşte despre ura satanică a lui Lenin faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserica Lui.

Pe baza indicaţiilor lui Lenin au fost confiscate bunurile bisericeşti din Mânăstirea Patimilor şi Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. În acelaşi mod au fost devastate Lavra Alexandru Nevski şi Mânăstirea Novodevicie. Iată o notiţă cinică apărută pe 5 mai 1922 în ziarul Petrogradskaia pravda: ,,În total sunt confiscate 30 puduri. Cea mai mare valoare o reprezintă două veşminte împodobite cu diamante. Pe o singură icoană sunt 151 diamante, 31 mari. (...) În plus, pe veşmânt sunt înşirate perle şi mici diamante. Pe altă icoană sunt 73 diamante, (...) 17 rubine, 28 smaralde, 22 perle. Cea mai mare valoare o au (...) ferecăturile icoanelor care sunt acoperite aproape în întregime cu pietre preţioase. (...) Astfel, valoarea bunurilor confiscate din Mânăstirea Novodevicie se ridică la circa o sută de miliarde ruble”. A urmat Catedrala Isakiev, despre care scria acelaşi ziar, pe 22 mai 1922: „Pe data de 18 mai a avut loc confiscarea bunurilor din Catedrala Isakiev. Obiectele confiscate au fost transportate cu două camioane” ...

În arhiva de stat de documente foto şi video de la Krasnogorsk s-au păstrat pelicule pe care au fost imortalizate jafurile bolşevicilor. În primele luni ale anului 1922, guvernul sovietic a obţinut o sumă astronomică în urma operaţiunilor de confiscare a bunurilor bisericeşti. Această sumă depăşea de 100 de ori bugetul anual al ţării. Cu toate aceasta, populaţia din regiunea secetoasă de pe Volga murea în chinuri cumplite. Din cele 32 de milioane de suflete ce trăiau pe pământul Rusiei, mai mult de 20 de milioane sufereau de foamete ...

În toiul războiului civil, la începutul lunii ianuarie 1919, Lenin dă indicaţii să se întreprindă o acţiune fără precedent: în mânăstiri şi biserici sunt descoperite moaştele sfinţilor. Pe 28 ianuarie 1919, a fost dezvelită racla Sfântului Cuvios Tihon din Mânăstirea Maicii Domnului din oraşul Zadonsk, gubernia Voronej. Pe 8 februarie, a fost dezvelită racla Sfântului Mitrofan din Mânăstirea Mitrofanov din Voronej. Lenin a îndrăznit să ordone dezvelirea moaştelor Sfântului Cuvios Serghie de Radonej, ctitorul şi egumenul Lavrei Serghiev Posad, care a avut loc pe 11 aprilie 1919.

În perioada 1 februarie 1919 - 28 septembrie 1920 au fost săvârşite 63 de dezveliri. Activităţile de profanare ale bolşevicilor au continuat în anii următori. Pe 12 mai 1922, în Catedrala Sfânta Treime din Lavra Alexandru Nevski din Sankt Petersburg, a fost descoperită racla sfântului şi cinstitului cneaz Alexandru Nevski.

În ce priveşte clerul, Lenin dorea procese grabnice asupra înalţilor ierarhi. În mai 1922, din iniţiativa lui, Biroul politic hotărăşte: „Să se dea o directivă Tribunalului Moscovei: să fie judecat imediat Tihon. Să fie executaţi popii”.

Justiţia a îndeplinit această hotărâre. Pe 4 mai 1922, patriarhul Tihon a fost judecat. A fost supus unor interogatorii interminabile, ameninţat, constrâns, i s-au făcut tot felul de promisiuni ... Un martor a consemnat ieşirea patriarhului din închisoare: „Mii de oameni au invadat piaţa din faţa închisorii. Nu departe se afla o trăsură. Un detaşament mare de cekişti au format un coridor de la poarta închisorii până la trăsură, separând mulţimea în două. După o îndelungă aşteptare, poarta s-a deschis şi s-a arătat patriarhul. Părul lung era zbârlit, barba încâlcită, ochii erau adânciţi pe faţa suptă, iar pe trupul gol era aruncată o mantie soldăţească veche. Patriarhul era desculţ. Uluiţi, oamenii au căzut în genunchi şi şi-au plecat Almanah 2008-13capetele. Patriarhul mergea încet spre trăsură, binecuvântând mulţimea cu ambele mâini, iar pe faţa-i chinuită curgeau lacrimile. Într-atât de impresionant a fost momentul, încât şi cei ce-l oprimau şi-au plecat capetele cu evlavie în faţa mucenicului”.

Pe 25 martie 1925, patriarhul Tihon a plecat către Domnul. „La înmormântarea Patriarhului Tihon al Moscovei şi întregii Rusii a venit mai multă lume ca la înmormântarea conducătorului proletariatului mondial, Lenin. Zi şi noapte, oamenii au venit neîncetat să-şi ia rămas bun de la patriarh. În prima zi, conform zvonurilor, s-au vândut 60.000 de lumânări. Şirul oamenilor care veneau să-şi ia rămas bun se întindea pe o verstă întreagă” ...

Între anii 1917-1922, mulţi ierarhi ortodocşi au căzut jertfă terorii bolşevice. Pe 15 iunie 1918, Episcopul Ghermoghen de Tobolsk şi Siberia a primit moarte de mucenic. Zbirii bolşevici l-au înecat, aruncându-l de pe vapor în apă. În noaptea de 25 spre 26 noiembrie 1920, bolşevicii l-au omorât pe Mitropolitul Vladimir al Kievului: „Pe 13 ianuarie seara (n.r.: aici este amintită data pe stil vechi), bolşevicii au ocupat lavra. La locul execuţiei, vlădica a fost dus cu automobilul. (...) Mitropolitul i-a rugat să-l lase să se roage lui Dumnezeu. (...) Apoi i-a binecuvântat pe ucigaşii săi, făcând cruce şi spunând: „Să vă ierte Dumnezeu”. În acest moment, s-au auzit împuşcături şi preasfinţitul a căzut plin de sânge. Ucigaşii l-au împuns cu baionetele; faţa lui era străpunsă de baionete, pieptul îi era sfârtecat de un cartuş explozibil. Tot trupul îi era străpuns de baionete. Când părintele Antim a vrut să ridice trupul mitropolitului, de el s-au apropiat vreo zece soldaţi şi muncitori şi au început să înjure şi să-şi bată joc de preasfinţit: „Aruncaţi-l în şanţ, nu-l înmormântaţi” ...”

Pe 12 august 1922, a fost împuşcat Mitropolitul Veniamin al Sankt-Petersburgului, care la acea vreme era numit Petrograd. La judecată, în cuvântul său de încheiere, el a spus: „Despre mine ? Ce aş putea spune despre mine ? Doar un singur lucru … Nu ştiu ce sentinţă îmi veţi da, viaţă sau moarte, orice îmi veţi imputa, cu aceeaşi evlavie voi ridica privirea şi îmi voi face cruce şi voi spune: slavă Ţie, Doamne, pentru tot” !

Acestea sunt doar câteva din faptele bolşevicilor care au ieşit la iveală după prigoana comunistă. Cine ştie câte altele vor rămâne ascunse pe vecie ... Opoziţia dintre bine şi rău s-a regăsit în lupta dintre Biserica lui Hristos şi comunişti – înaintemergătorii lui antihrist. Iar această luptă de proporţii a lăsat urme însemnate pe trupul Bisericii lui Hristos, care, rănită cumplit, a intrat în secolul al XXI-lea pentru a duce un război mult mai viclean şi subtil cu însuşi antihrist.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 46/Almanah 2008