----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 51 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Enciclica Patriarhilor Răsăriteni, 1848

Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni”

 
Almanah 2008-15
 

Către toţi episcopii de pretutindeni, preaiubiţi întru Sfântul Duh, cinstiţii şi dragii noştri fraţi; şi către cuviosul lor cler; şi către toţi fiii cu adevărat ortodocşi ai Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici: salutări frăţeşti întru Sfântul Duh şi toate cele de folos de la Dumnezeu, şi mântuire.

Sfânta şi dumnezeiasca Evanghelie a mântuirii ar trebui făcută cunoscută de către toţi în simplitatea ei originală şi ar trebui crezută întotdeauna în puritatea ei neschimbată, în acelaşi fel precum le-a fost revelată Sfinţilor Apostoli de Mântuitorul nostru, care tocmai pentru acest motiv, coborând din sânul lui Dumnezeu-Tatăl, S-au deşertat pe Sine, chip de rob luând (Filipiseni 2, 7); chiar în acelaşi fel în care Apostolii, care au fost martori ce au văzut şi au auzit, au propovăduit-o cu putere, asemenea unor trâmbiţe cu sunet limpede, tuturor celor de sub soare (deoarece în tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii graiurile lor (Psalmi 18, 4)); şi, în sfârşit, tot aşa precum mulţi Părinţi mari şi slăviţi ai Bisericii Soborniceşti din toate părţile lumii, care au auzit acele glasuri apostolice, au transmis-o (n.tr.: Evanghelia) - atât în sinoade, cât şi fiecare în parte - tuturor, pretutindeni, până la noi.

Dar, prinţul întunericului, acel duşman duhovnicesc al mântuirii omului, precum odinioară în Rai, luând asupră-şi cu viclenie chipul unui povăţuitor folositor, l-a făcut pe om să încalce porunca dată de Dumnezeu, tot aşa, în Raiul duhovnicesc, Biserica lui Dumnezeu, uneori i-a ademenit pe mulţi; şi, amestecând otrăvurile ereziei în râurile limpezi ale dogmei ortodoxe, el dă să bea din această poţiune multora dintre cei inocenţi care vieţuiesc fără a se păzi, neascultând cele ce s-au auzit (Evrei 2, 1) şi cele care le-au fost spuse de părinţii lor (potrivit A Doua Lege 32, 7), potrivit cu Evanghelia şi cu Părinţii de demult; şi care, socotind că nu sunt suficiente pentru mântuirea sufletelor lor Cuvântul Domnului propovăduit şi scris şi mărturia neîncetată a Bisericii Sale, caută în mod ireverenţios lucruri noi, aşa cum noi ne schimbăm croiala hainelor, acceptând o falsificare a învăţăturii evanghelice.

2. Pornind de la acestea au luat naştere numeroase erezii cumplite, cu care Biserica Sobornicească, încă din pruncia sa, luând asupră-şi toate armele lui Dumnezeu ... şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu (Efeseni 6, 13, 17), a fost nevoită să se lupte. Ea le-a biruit pe toate până în ziua de astăzi, şi va birui întotdeauna, devenind mai puternică şi mai strălucită după fiecare luptă.

3. Unele dintre aceste erezii s-au năruit deja pe deplin, altele sunt în declin, altele s-au risipit, altele sunt încă în creştere în putere într-un grad mai mare sau mai mic până la întoarcerea lor la credinţă, în vreme ce altele apar pentru a-şi urma cursul de la naştere la moarte. Deoarece sunt cugetările netrebnice şi planurile oamenilor josnici, şi unele şi altele, lovite de trăsnetul anatemelor celor şapte Sinoade Ecumenice, vor dispărea, deşi ele pot dura o mie de ani; pentru că singură ortodoxia Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti, prin Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu, va dăinui de-a pururi, potrivit făgăduinţei Domnului: Porţile iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18).

Fără îndoială, cuvintele oamenilor fără de Dumnezeu şi eretici - oricât de cutezătoare, oricât de verosimile şi plăcute, oricât de blânde ar fi – nu vor triumfa asupra dogmei ortodoxe biruitoare şi a căii ei tăcute şi nezgomotoase. Dar ce este că, calea necredincioşilor sporeşte ? (Ieremia 12, 1) De ce văzut-am pre cel necurat preaînălţându-se, şi ridicându-se ca chedrii Livanului ? (Psalmi 36, 35) pentru că pângăreşte închinarea în pace la Dumnezeu ? Pricina acestui lucru este tainică, iar Biserica, deşi se roagă zi de zi ca această cruce, acest mesager al lui satan să se depărteze de ea, aude de-a pururi de la Domnul: Destul este ţie darul meu; că puterea mea întru neputinţă se săvârşeşte. Pentru care motiv, ea grăieşte: Cu dulceaţă mă voiu lăuda mai mult întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos (II Corinteni 12, 9).

4. Una dintre aceste erezii răspândite într-o mare parte a lumii, pentru judecăţi pe care Dumnezeu le ştie, a fost odinioară arianismul, iar în prezent este papalitatea. Aceasta, aidoma arianismului care s-a stins, cu toate că astăzi înfloreşte, nu va dura, ci va trece şi va fi descurajată, iar un glas mare din cer va striga: S-a aruncat (Apocalipsa 12, 10).

5. Noua dogmă, care susţine că ,,Sfântul Duh purcede de la Tatăl şi de la Fiul”, este contrară mărturisirii însemnate a Domnului, făcută tocmai pentru a fi luată în consideraţie: Carele de la Tatăl purcede (Ioan 15, 26), ca şi mărturiei universale a Bisericii Soborniceşti, aşa cum a fost atestată de cele şapte Sinoade Ecumenice: ,,Care purcede de la Tatăl” (Simbolul credinţei).

  1. Această nouă opinie distruge unitatea existentă într-o Cauză şi originea diferită a Persoanelor Sfintei Treimi, ambele fiind mărturisite de Evanghelie.
  2. Introduce relaţii diferite şi inegale între Ipostasele sau Persoanele dumnezeieşti ale Treimii, care sunt egale în putere şi trebuie venerate în chip egal, producând confundarea sau amestecarea lor.
  3. Impută faptul că mărturia anterioară a Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici este defectuoasă, întunecată şi greu de înţeles.
  4. Îi critică pe Sfinţii Părinţi de la primul Sinod Ecumenic de la Niceea şi de la al doilea Sinod Ecumenic de la Constantinopol că au exprimat într-un mod nedesăvârşit legătura dintre Fiul şi Sfântul Duh, ca şi cum aceştia ar fi tăcut cu privire la însuşirile particulare ale fiecărei Persoane a Dumnezeirii, când era esenţial ca toate caracteristicile dumnezeieşti să fie expuse în lupta împotriva arienilor şi macedonienilor.
  5. Îi învinuieşte pe Părinţii de la cel de-al III-lea, al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic, că au vestit pretutindeni în lume un Crez dumnezeiesc, desăvârşit şi complet, şi au interzis - sub anateme şi pedepse înfricoşătoare care nu au fost ridicate - orice adăugire, îndepărtare, alterare sau schimbare cât de mică, înfăptuită de ei înşişi sau de oricine altcineva. Însă, acesta (n.tr.: Crezul) trebuia să fie cu repeziciune corectat şi completat şi, ca urmare, întreaga învăţătură teologică a Părinţilor Soborniceşti trebuia supusă schimbării, ca şi cum, într-adevăr, ar fi fost revelată o nouă însuşire cu privire la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.
  6. A găsit în mod clandestin o intrare mai întâi în Bisericile Apusului, precum un ,,lup în piele de oaie”, adică sub înţelesul nu de purcedere, potrivit sensului grec din Evanghelie şi Crez, ci sub înţelesul de trimitere, aşa cum i-a explicat Papa Martin lui Maxim Mărturisitorul, iar Anastasie Bibliotecarul lui Ioan al VIII-lea.
  7. Manifestă o impertinenţă fără seamăn, acţionând fără autoritate, şi pune cu silnicie o falsă etichetă pe Crez, moştenirea comună a creştinătăţii.
  8. A adus tulburări fenomenale în paşnica Biserică a lui Dumnezeu şi a dezbinat neamurile.
  9. A fost interzisă public, la prima sa promulgare, de către doi papi vrednici de pomenire veşnică, Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, dintre care ultimul, în epistola sa către binecuvântatul Fotie, îi aşează în rând cu Iuda pe cei care au iniţiat interpolarea Crezului.
  10. A fost condamnată de multe sfinte sinoade ale celor patru patriarhi răsăriteni.
  11. A fost dată anatemei, ca o inovaţie şi completare a Crezului, de cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic întrunit la Constantinopol pentru împăcarea Bisericilor de Răsărit şi de Apus.
  12. De îndată ce a fost introdusă în Bisericile Apusului, ea (n.tr.: noua dogmă) a dat roade nelegiuite, aducând cu ea, puţin câte puţin, alte inovaţii, cele mai multe contrare poruncilor date de Mântuitorul nostru în Evanghelie, porunci care până la pătrunderea ei (n.tr.: a noii dogme) în Biserici erau respectate îndeaproape. Printre aceste noutăţi se pot număra stropirea în locul cufundării la botez, negarea potirului dumnezeiesc laicilor, ridicarea uneia şi aceleiaşi pâini frânte, folosirea azimelor, nedospite în locul pâinii adevărate, scoaterea din uz a binecuvântării din liturghii, chiar a chemării Preasfântului şi Sfinţitorului Duh, renunţarea la Sfintele Taine Apostoleşti ale Bisericii, precum este nemirungerea celor botezaţi, ca şi neîmpărtăşirea lor, îndepărtarea bărbaţilor căsătoriţi de la Taina Preoţiei, infailibilitatea papei şi pretenţia sa de a fi vicarul lui Hristos, şi altele asemenea. Astfel, interpolarea (n.tr.: Crezului) a condus la înlăturarea vechiului tipic apostolesc al aproape tuturor tainelor şi al întregii învăţături, tipic pe care vechea, sfânta şi ortodoxa Biserică a Romei îl respecta, pe când era cel mai cinstit mădular al Sfintei, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.
  13. I-a condus pe teologii din apus, ca apărători ai ei, de vreme ce ei nu aveau ca temei nici Scriptura, nici pe Sfinţii Părinţi la încurajarea învăţăturilor eretice, nu numai prin interpretări greşite ale Scripturilor, care nu sunt întâlnite la nici unul din Părinţii Bisericii Soborniceşti, ci şi prin falsificări ale scrierilor sfinte şi curate ale Părinţilor răsăriteni şi apuseni deopotrivă.
  14. A părut bizară, nemaiauzită şi blasfemiatoare chiar acelor comunităţi creştine binecunoscute, care, mai înainte de apariţia ei, au fost îndepărtate vreme îndelungată din turma sobornicească pentru alte cauze juste.
  15. Nu a fost încă apărată măcar verosimil din Scripturi, sau cu cel mai mic raţionament din Sfinţii Părinţi de acuzaţiile care i-au fost aduse (n.tr.: dogmei), în ciuda zelului şi strădaniilor susţinătorilor ei. Dogma poartă toate semnele erorii ce se ivesc din natura şi caracteristicile ei. Toate învăţăturile greşite, care aduc atingere adevărului sobornicesc cu privire la Sfânta Treime, obârşia Persoanelor dumnezeieşti şi existenţa Sfântului Duh, sunt şi sunt numite erezii, iar cei care le susţin sunt consideraţi eretici, potrivit hotărârii Sfântului Damasie, papa Romei, care spune: ,,Dacă cineva crede cum se cuvine în Tatăl şi Fiul, dar nu crede cum se cuvine în Sfântul Duh, este un eretic” (Mărturisirea sobornicească a credinţei pe care papa Damasie i-a trimis-o lui Paulin, episcopul Thessalonicului).

Ca urmare, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi răsăriteni şi apuseni, a decretat de demult pentru înaintaşii noştri, şi astăzi din nou învaţă sinodiceşte, că numita dogmă nouă a Sfântului Duh ce purcede de la Tatăl şi de la Fiul este, în fond, erezie, iar susţinătorii ei, oricine ar fi ei, sunt eretici, potrivit hotărârii Sfântului Damasie, papa Romei. În plus, comunităţile acestora din urmă sunt, de asemenea, eretice, şi orice părtăşie duhovnicească în slujire a fiilor ortodocşi ai Bisericii Soborniceşti cu aceştia este nepermisă. Aceasta este hotărârea canonului 7 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic.

6. Această erezie, care s-a asociat cu multe inovaţii, precum s-a spus, a apărut la jumătatea secolului al VII-lea, la început în taină, iar apoi sub diverse chipuri, în provinciile apusene ale Europei, până când, încetul cu încetul, strecurându-se de-a lungul a 4 sau 5 veacuri, a dobândit întâietate în faţa vechii Ortodoxii din acele părţi, din cauza neatenţiei păstorilor şi cu sprijinul domnilor pământului. Treptat, ea (n.tr.: dogma) s-a răspândit nu numai în bisericile pe atunci încă ortodoxe ale Spaniei, ci şi în bisericile germane, franceze şi italiene, a căror Ortodoxie, la un moment dat, se vestise pretutindeni în lume, cu care dumnezeieştii noştri Părinţi, precum Marele Atanasie şi cerescul Vasilie cel Mare, se sfătuiau şi a căror bună înţelegere şi înfrăţire cu noi până la cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic a păstrat neatinsă învăţătura Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti.

Dar cu timpul, prin zavistia vrăjmaşului, inovaţiile cu privire la dogma sănătoasă şi ortodoxă a Sfântului Duh - a căror blasfemie nu se va ierta oamenilor nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie, potrivit cuvintelor Domnului (Matei 12, 32) - şi altele care au urmat, referitoare la Sfintele Taine, în special cele legate de botezul mântuitor, sfânta împărtăşanie şi preoţia, s-au răspândit precum naşterile monstruoase chiar şi în vechea Romă; şi astfel a apărut papalitatea, prin acordarea ca distincţii speciale în Biserică a unei embleme şi titulaturi. Unii dintre episcopii acelui oraş, numiţi papi, de exemplu Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, într-adevăr, precum s-a spus, au denunţat inovaţia şi au vestit lumii protestul lor, primul prin acele vase de argint, iar ultimul prin epistolele sale către Sfântul Fotie la cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic şi către Sfendopulcrie, prin intermediul lui Meftodie, episcopul Moraviei.

Cu toate acestea, majoritatea succesorilor lor, papii Romei, ispitiţi de privilegiile anti-sinodale oferite lor pentru asuprirea Bisericilor lui Dumnezeu, şi găsind în ele multe avantaje lumeşti şi ,,mult câştig”, şi punând la cale o cârmuire monarhică în Biserica Sobornicească şi un monopol asupra darurilor Sfântului Duh, au schimbat vechea închinare după placul inimii, despărţindu-se prin aceste inovaţii de vechea cârmuire creştină primită. Nici nu au încetat strădaniile lor de a ademeni - prin planuri nelegiuite (precum ne încredinţează istoria adevărată) - celelalte 4 patriarhii în apostazia lor de la Ortodoxie şi, astfel, să supună Biserica Sobornicească capriciilor şi hotărârilor omeneşti.

7. Slăviţii noştri înaintaşi şi părinţi, împreună-lucrând şi sfătuindu-se, văzând că dogma evanghelică primită de la Sfinţii Părinţi este călcată în picioare şi că veşmântul cel de sus ţesut al Mântuitorului este sfâşiat de mâini netrebnice, cuprinşi de o dragoste părintească şi frăţească au plâns pentru pieirea atâtor creştini pentru care a murit Hristos. Ei au lucrat cu multă osârdie şi înflăcărare, atât în sinoade, cât şi fiecare în parte, pentru ca salvând dogma ortodoxă a Bisericii Soborniceşti, să poată împreuna pe cât le va sta în putinţă ceea ce se rupsese; şi, asemenea unor doctori cunoscători, ei s-au sfătuit pentru oblăduirea mădularului suferind, care a îndurat multe necazuri, ocări şi prigoniri, nădăjduind că, cine ştie, Trupul lui Hristos ar fi putut să nu fie divizat, sau hotărârile dumnezeieştilor sinoade ar fi putut să nu fie desconsiderate.

Dar istoria adevărată ne-a lăsat mărturie caracterul neabătut al perseverării în eroare a Apusului. Într-adevăr, aceşti oameni deosebiţi au demonstrat în această privinţă adevărul cuvintelor Sfântului Vasile cel Mare, care spunea, din experienţă, despre episcopii apuseni şi îndeosebi despre papă: ,,Ei nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, luptând împotriva celor care le spun adevărul şi întărindu-se în erezia lor” (către Evsevie al Samosatei). Astfel, după prima şi a doua dojană frăţească, cunoscând nepocăinţa lor, dezbărându-se de ei şi evitându-i, i-au lăsat în voia cugetării lor netrebnice. ,,Mai bun este războiul, decât pacea care desparte de Dumnezeu”, precum a spus cel între sfinţi părintele nostru Grigorie cu privire la arieni. Din acea vreme, nu a mai existat nici un fel de părtăşie duhovnicească între noi şi ei; pentru că ei, cu propriile mâini, au adâncit prăpastia dintre ei şi Ortodoxie.

8. Însă, din acest motiv, papalitatea nu a încetat să necăjească paşnica Biserică a lui Dumnezeu, dar trimiţând pretutindeni aşa-numiţii misionari, oameni cu cugete josnice, înconjură uscatul şi marea ca să facă un prozelit, să amăgească un ortodox, să pervertească învăţătura Domnului, să falsifice, prin adăugire, Crezul dumnezeiesc al sfintei noastre credinţe, să dovedească că botezul pe care ni l-a dat Dumnezeu este de prisos, că împărtăşania este fără folos duhovnicesc, şi o mulţime de alte lucruri pe care diavolul inovaţiei le-a dictat atotîndrăzneţilor scolaşti din Evul Mediu şi episcopilor vechii Rome, cutezând toate prin iubirea de stăpânie.

Binecuvântaţii noştri înaintaşi şi părinţi, în pioşenia lor, deşi încercaţi şi prigoniţi în multe feluri şi chipuri, pe dinlăuntru şi pe dinafară, pe faţă şi în ascuns, ,,totuşi încrezători în Domnul”, au reuşit să salveze şi să ne transmită această moştenire nepreţuită a părinţilor noştri, pe care şi noi, cu ajutorul lui Dumnezeu, o vom transmite ca pe o comoară fără de preţ generaţiilor viitoare, până la sfârşitul veacurilor. În ciuda acestui fapt, susţinătorii papalităţii nu încetează până astăzi, nici nu vor înceta, potrivit obiceiului lor, să atace Ortodoxia - o mustrare vie pe care o au zilnic înaintea ochilor lor, ca nişte dezertori de la credinţa părinţilor lor ce sunt. Ei ar fi putut să facă aceste atacuri împotriva ereziei care s-a răspândit şi a pus stăpânire pe Apus.

Căci cine se îndoieşte că dacă râvna lor pentru înfrângerea Ortodoxiei ar fi fost îndreptată către înfrângerea ereziei şi a inovaţiilor - urmând sfaturile iubitoare de Dumnezeu ale lui Leon al III-lea şi Ioan al VIII-lea, acei ultimi papi ortodocşi slăviţi - de mult nici urmă de ele nu s-ar mai fi pomenit sub soare şi noi am fi spus acum aceleaşi lucruri, potrivit făgăduinţei apostolice. Dar osârdia urmaşilor lor nu a fost spre apărarea credinţei ortodoxe, asemenea osârdiei demne de toată amintirea pe care a avut-o Leon al III-lea, aflat acum printre cei binecuvântaţi.

9. Într-o oarecare măsură, atacurile personale ale papilor din ultima vreme încetaseră şi erau duse mai departe doar prin intermediul misionarilor. Dar, de curând, Papa Pius al IX-lea, devenind episcop al Romei şi papă în 1847, a emis la 6 ianuarie a acestui an o scrisoare enciclică adresată răsăritenilor, constând din 12 pagini în versiunea greacă, scrisoare pe care trimisul său a răspândit-o ca pe o plagă venind dinafară înlăuntrul turmei noastre ortodoxe.

În această enciclică, el se adresează acelora care, în diferite timpuri, au părăsit diverse comunităţi creştine şi au îmbrăţişat papalitatea şi, bineînţeles, îi sunt favorabili, extinzându-şi argumentele şi către ortodocşi, fie numindu-i în mod particular, fie nenumindu-i; şi, pomenindu-i pe dumnezeieştii noştri Sfinţi Părinţi (paginile 3, 1.14-18; 4, 1.19; 9, 1.6 şi 17, 23), el îi defăimează în mod vădit pe ei, ca şi pe noi, urmaşii şi descendenţii lor: pe ei, ca şi cum ei ar fi acceptat cu repeziciune poruncile şi decretele papale, fără comentarii, pentru că venind de la papi sunt arbitri de necontestat ai Bisericii Soborniceşti; pe noi, ca infideli pildei lor (deoarece, astfel, el lezează turma încredinţată nouă de către Dumnezeu), ca despărţiţi de Părinţii noştri, ca nepăsători faţă de îndatoririle noastre cele sfinte şi faţă de mântuirea sufletelor fiilor noştri duhovniceşti.

Uzurpând ca pe o moşie a sa Biserica Sobornicească a lui Hristos, prin ocuparea scaunului episcopal al Sfântului Petru, precum se făleşte, el doreşte să-i ademenească pe cei mai simpli spre apostazia de la Ortodoxie, alegând drept temelie a tuturor învăţăturilor teologice următoarele cuvinte paradoxale (pagina 10, 1.29): ,,Nici că există vreo pricină pentru care să nu primiţi să vă întoarceţi la adevărata Biserică şi la comuniunea cu acest scaun sfânt al meu”.

10. Fiecare dintre fraţii şi fiii noştri întru Hristos, care cu pioşenie a fost crescut şi învăţat, chibzuit în ceea ce priveşte înţelepciunea dată lui de Dumnezeu, va judeca că spusele actualului episcop al Romei, asemenea celor ale înaintaşilor săi schismatici, nu sunt cuvinte de pace - precum afirmă el (pagina 7, 1.8) - şi de bunăvoinţă, ci înşelătoare şi viclene, aplecate către mărire de sine, după obiceiul predecesorilor lui anti-sinodali. De aceea, noi suntem încredinţaţi că, aşa cum nu au fost amăgiţi până acum, ortodocşii nu se vor lăsa amăgiţi nici de acum încolo. Căci este negreşit cuvântul Domnului nostru: Iar după cel străin nu merg, ci fug de la dânsul; că nu cunosc glasul străinilor (Ioan 10, 5).

11. Pentru toate acestea, noi am socotit că este trebuinţa noastră părintească şi frăţească şi o sfântă datorie să vă întărim, prin sfatul cel de faţă, în Ortodoxia pe care o aveţi de la strămoşii voştri şi, în acelaşi timp, să arătăm deşertăciunea silogismelor episcopului Romei, de care el însuşi evident are cunoştinţă. Căci nu cu mărturisirea sa apostolică îşi cinsteşte scaunul, ci din scaunul său apostolic încearcă să-şi statornicească demnitatea, iar din demnitatea sa, mărturisirea. Adevărul este pe dos.

Scaunul Romei este considerat a fi al Sfântului Petru printr-o simplă tradiţie, dar nu prin Sfânta Scriptură, unde pretenţia este în favoarea Antiohiei, a cărei Biserică este, de aceea, recunoscută de Marele Vasilie (Epistola a 48-a, către Atanasie) ca fiind ,,cea mai cinstită dintre toate Bisericile lumii”. Încă mai mult, cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, scriind către un sinod al Apusului (către preacinstiţii şi credincioşii fraţi şi împreună-slujitori Damasie, Ambrozie, Britton, Valerian şi ceilalţi), mărturisea spunând: ,,Biserica cea preaveche şi întru adevăr Apostolească din Antiohia Siriei, în care a fost folosit pentru prima oară cinstitul nume de creştini”. Apoi, spunem că Biserica Sobornicească a Antiohiei nu a avut nicicând dreptul de a nu fi judecată potrivit dumnezeieştii Scripturi şi hotărârilor sinodale, cu toate că a fost cu adevărat cinstită ca scaun al Sfântului Petru. Dar ce spunem noi ? Însuşi binecuvântatul Petru a fost judecat înaintea tuturor după adevărul Evangheliei şi, precum mărturiseşte Scriptura, a fost găsit vinovat şi nu umblând drept (Galateni, capitolul 2).

Ce trebuie a crede despre aceia care se măresc şi se mândresc ei înşişi doar cu ţinerea scaunului, atât de mare în ochii lor ? Dumnezeiescul Vasilie cel Mare, învăţătorul sobornicesc al Ortodoxiei în Biserică, la care chiar şi episcopii Romei sunt nevoiţi a ne îndruma pe noi (pagina 8, 1.31), ne-a arătat în chip lămurit şi desluşit (§ 7) ce preţuire se cuvine să avem faţă de judecăţile obscurului Vatican: ,,Ei nici nu cunosc adevărul, nici nu suferă să-l înveţe, luptând împotriva celor care le spun adevărul şi întărindu-se în erezia lor”.

Astfel că aceşti Sfinţi Părinţi ai noştri - pe care papa, preţuindu-i pe drept ca pe nişte luminători şi învăţători chiar ai Apusului, îi socoteşte ca aparţinându-ne şi ne sfătuieşte (pagina 8) să-i urmăm - ne învaţă să nu judecăm Ortodoxia de pe sfântul scaun, ci scaunul însuşi şi pe cel ce stă pe scaun după Sfintele Scripturi, hotărârile şi rânduielile sinodale, şi după credinţa care a fost propovăduită, însăşi învăţătura neîntreruptă a Ortodoxiei.

Aşa i-au judecat şi osândit Părinţii pe Onorie, papa Romei, şi Dioscor, papa Alexandriei, pe Macedonie şi Nestorie, patriarhii Constantinopolului, pe Petru Gnafeus, patriarhul Antiohiei şi pe alţii. Căci dacă urâciunea pustiirii a stat în locul cel sfânt (Matei 24, 15), de ce să nu stea inovaţia şi erezia pe un scaun sfânt ? Pornind de la aceasta se arată, dintr-o privire, slăbiciunea şi neputinţa strădaniilor în folosul despotismului papei Romei. Căci dacă Biserica lui Hristos nu a fost întemeiată pe piatra de neclintit a mărturisirii Sfântului Petru: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (care era răspunsul tuturor apostolilor, când li s-a pus întrebarea: Dar voi cine-mi ziceţi că sunt ? (Matei 16, 15), precum tâlcuiesc acest fragment Părinţii, atât răsăriteni, cât şi apuseni), atunci ea a fost construită pe o temelie nesigură, chiar pe însuşi Chifa, pentru a nu spune că pe papa, care, după ce a pus stăpânire pe cheile Împărăţiei Cerurilor, le-a chivernisit aşa cum se vede limpede din istorie.

Dar dumnezeieştii noştri Părinţi ne învaţă, într-o conglăsuire, că înţelesul poruncii repetate de trei ori Paşte oile mele nu are drept urmare nici un privilegiu în plus pentru Sfântul Petru faţă de ceilalţi Apostoli, cu atât mai puţin pentru urmaşii lui. A fost o simplă reînscăunare a lui în apostolatul din care a căzut prin întreita sa lepădare. Sfântul Petru însuşi se arată că a înţeles scopul întrebării repetate de trei ori a Domnului: Mă iubeşti mai mult decât aceştia ? (Ioan 21, 15) Pentru că, amintindu-şi cuvintele: Deşi toţi se vor sminti întru tine, iar eu niciodată nu mă voiu sminti (Matei 26, 33), el s-a mâhnit căci au zis lui a treia oară: mă iubeşti ? Dar urmaşii lui, din interes, înţeleg expresia ca semn al superiorităţii Sfântului Petru.

12. Papa spune (pagina 8, 1.12) că Domnul nostru i-a spus lui Petru: Iar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta; şi tu oarecând întorcându-te, întăreşte pre fraţii tăi (Luca 22, 32). Domnul nostru s-a rugat în acest chip pentru că satana căutase să frângă credinţa tuturor ucenicilor, dar Domnul i-a îngăduit să-l ispitească doar pe Petru, îndeosebi pentru faptul că acesta rostise cuvinte de laudă de sine şi s-a îndreptăţit pe sine mai presus de ceilalţi: Deşi toţi se vor sminti întru tine, iar eu niciodată nu mă voiu sminti (Matei 26, 33). Însă, slobozenia dată satanei a fost vremelnică. Atunci a început a se blestema şi a se jura, că nu ştiu pre omul acesta (Matei 26, 74). Atât de slabă este firea omenească, lăsată de sine. Duhul este osârduitor, iar trupul neputincios (Matei 26, 41). Ispitirea a fost doar vremelnică, astfel că, venindu-şi în simţiri, prin întoarcerea sa cu lacrimi de pocăinţă, el a putut să-i întărească şi mai mult pe fraţii săi, care nici nu au jurat strâmb, nici nu s-au lepădat.

O, înţeleapta judecată a Domnului ! Cât de dumnezeiască şi tainică a fost ultima noapte a Mântuitorului nostru pe pământ ! Acea sfântă cină se socoteşte a fi sfinţită până în ziua de astăzi în fiecare Biserică: Aceasta faceţi întru pomenirea mea (Luca 22, 19) şi De câte ori veţi mânca pâinea aceasta, şi veţi bea paharul acesta, moartea Domnului vestiţi până când va veni (I Corinteni 11, 26). Astfel, din dragostea frăţească - pe care Învăţătorul nostru de obşte ne-a poruncit cu ardoare să o avem între noi, zicând: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35) - papii au fost primii care au sfâşiat însemnul şi pecetea, susţinând şi primind inovaţii eretice, contrare învăţăturilor transmise nouă şi adeverite canonic de Învăţătorii şi Părinţii noştri laolaltă.

Această dragoste lucrează până astăzi cu putere în sufletele creştinilor şi, mai ales, în cele ale conducătorilor lor. Cu îndrăzneală, mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că rugăciunea Mântuitorului nostru (pagina 9, 1.43) către Dumnezeu şi Tatăl Său pentru dragostea de obşte şi unitatea creştinilor în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în care credem, ca să fie una, precum noi una suntem (Ioan 17, 22), lucrează în noi, nu mai puţin decât în papă. Iubirea şi râvna noastră frăţească se întâlnesc cu cele ale papei, cu singura diferenţă că în noi lucrează pentru păstrarea legiuită a Crezului credinţei creştine pur, nepângărit, sfânt, fără pată şi desăvârşit, potrivit glasului Evangheliei, hotărârilor celor şapte Sinoade Ecumenice şi învăţăturilor Bisericii Soborniceşti celei dintotdeauna; iar în papă lucrează pentru sprijinirea şi întărirea autorităţii şi prestigiului celor care stau pe scaunul apostolesc, şi a noii lor învăţături. Iată, prin urmare, capul şi fruntea - ca să zicem aşa - tuturor deosebirilor şi neînţelegerilor care au survenit între noi şi ei, şi zidul cel din mijloc al despărţirii, care nădăjduim că, prin înţelepciunea renumită a sfinţiei sale papa, va fi îndepărtat în vremea sa, după făgăduinţa Domnului (Ioan 10, 16): Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pre acelea mi se cade a le aduce, şi glasul meu vor auzi (Care de la Tatăl purcede).

În al treilea rând, să spunem că, dacă presupunem, potrivit cuvintelor papei, că această rugăciune a Domnului nostru pentru Petru, care avea să se lepede şi să jure strâmb, a rămas legată şi unită cu scaunul lui Petru, şi este transmisă cu putere celor care stau vremelnic pe el – deşi, precum am spus mai înainte, nimic nu contribuie la adeverirea acestei opinii (aşa cum suntem încredinţaţi, în mod surprinzător, de însuşi exemplul binecuvântatului Petru, chiar după pogorârea Sfântului Duh) – deja suntem convinşi, prin cuvintele Domnului nostru, că va veni vremea când această rugăciune dumnezeiască, pentru lepădarea lui Petru, ,,ca să nu piară credinţa lui”, va lucra de asemenea asupra unuia dintre urmaşii săi la scaunul Romei, care va plânge cu amar, ca şi el, şi întorcându-se la credinţă cândva ne va întări pe noi, fraţii săi, încă şi mai mult în mărturisirea ortodoxă, pe care o păstrăm de la înaintaşii noştri; şi ce bine ar fi ca papa să poată fi adevăratul urmaş al binecuvântatului Petru !

Ce ne împiedică să adăugăm, la această smerită rugăciune a noastră, sfatul nostru sincer şi din inimă, în numele Sfintei Biserici Soborniceşti ? Nu îndrăznim să spunem, precum papa (pagina 10, 1.22), că lucrurile trebuie făcute ,,fără nici o întârziere”, ci spunem fără grabă, după o matură şi totală chibzuinţă, şi încă, dacă este necesar, după sfătuiri cu cei mai înţelepţi, cuvioşi, iubitori de adevăr şi prevăzători episcopi, teologi şi părinţi, ce se întâlnesc astăzi, prin dumnezeiasca pronie, în orice neam din Apus.

13. Papa spune că Sfântul Irineu, episcop de Lyon, scrie în lauda sa la adresa Bisericii Romei: ,,Întreaga Biserică, adică credincioşii de pretutindeni, trebuie să vină laolaltă în această Biserică, datorită întâietăţii sale, Biserică în care tradiţia dată de apostoli a fost păstrată în toate privinţele de credincioşii de pretutindeni”. Cu toate că acest sfânt spune cu totul altceva decât ar înţelege adepţii Vaticanului, acum, chiar admiţând interpretarea lor, răspundem: cine neagă că vechea Biserică a Romei era Apostolească şi Ortodoxă ? Nimeni dintre noi nu pune la îndoială că ea era un exemplu de Ortodoxie. Vom adăuga, spre o mai mare laudă a sa, fragmentul din istoricul Sozomen (Istoria Bisericească, cartea a III-a, cap. 12), pe care papa l-a trecut cu vederea, cu privire la modul în care, pentru un timp, ea a putut păstra Ortodoxia pe care noi o preamărim: ,,Deoarece, ca pretutindeni – spune Sozomen – Biserica din întregul Apus, fiind ocârmuită întru totul după învăţăturile Părinţilor, a fost păzită de vrajbă şi înşelăciune cu privire la aceste lucruri”.

Ar nega vreunul din Părinţi sau noi înşine întâietatea ei canonică în rândul ierarhiei, câtă vreme ea s-a ocârmuit întru totul după învăţăturile Părinţilor, umblând în legea limpede a Scripturii şi a sfintelor sinoade ? Dar astăzi nu mai găsim păstrată în ea (n.r.: Biserica Romei) dogma Sfintei Treimi, potrivit Crezului Sfinţilor Părinţi adunaţi mai întâi la Niceea şi mai apoi la Constantinopol, şi pe care celelalte 5 Sinoade Ecumenice l-au mărturisit şi întărit cu asemenea anateme asupra celor care l-ar schimba în cel mai mic amănunt, ca şi cum l-ar distruge prin aceasta. Nu mai găsim nici prototipul apostolesc al sfântului botez, nici chemarea Sfântului Duh asupra sfintelor elemente, dar vedem în această Biserică sfântul potir, băutura dumnezeiască, socotit de prisos (ce blasfemie !) şi multe alte lucruri, necunoscute nu doar Sfinţilor Părinţi, care au fost consideraţi întotdeauna canonul şi dreptarul limpezi şi soborniceşti ale Ortodoxiei - precum însuşi papa învaţă (pagina vi), respectând adevărul - ci necunoscute chiar Sfinţilor Părinţi din Apus de odinioară.

Noi vedem că însăşi întâietatea, pe care papa o dispută acum cu toată puterea sa, precum au făcut şi înaintaşii săi, s-a transformat dintr-o trăsătură frăţească şi un privilegiu ierarhic într-o superioritate trufaşă. Atunci, ce trebuie să credem despre tradiţiile sale nescrise, dacă cele scrise au suferit o aşa alterare şi schimbare în rău ? Cine este atât de îndrăzneţ şi încrezător în prestigiul scaunului apostolesc, încât să cuteze să spună că dacă ar trăi din nou cel între sfinţi părintele nostru Irineu - văzând că Biserica Romei s-a abătut de la străvechea învăţătură în atât de multe hotărâri fundamentale soborniceşti ale creştinismului - nu ar fi el însuşi primul care s-ar opune inovaţiilor şi aşezămintelor de sine stătătoare ale acestei Biserici, care a fost lăudată de el ca fiind ocârmuită întru totul după învăţăturile Părinţilor ?

De exemplu, când ar vedea că Biserica Romei nu numai că înlătură din tipicul ei liturgic, după povaţa scolaştilor, străvechea chemare apostolească a Sfântului Duh, şi mutilează într-un mod mârşav slujba jertfei celei nesângeroase în cea mai importantă parte a ei, dar se şi sârguieşte neîntârziat să o îndepărteze, de asemenea, din liturghiile altor comunităţi creştine - despre care papa susţine, în mod defăimător şi într-o manieră atât de nedemnă de scaunul apostolesc cu care se laudă, că ,,s-a strecurat înlăuntrul Bisericii după schisma dintre Răsărit şi Apus” (pagina xi, 1.11) - ce nu ar spune dumnezeiescul Părinte despre această inovaţie ? Sfântul Irineu ne încredinţează (cartea a IV-a, cap. 34) ,,că pâinea cea din pământ, primind evocarea lui Dumnezeu, nu mai este pâinea cea de obşte”, înţelegând prin ,,evocare” chemare. Faptul că Sfântul Irineu crede că taina jertfei se săvârşeşte prin mijlocirea acestei chemări este remarcat în mod deosebit chiar de Franciscus Feu-Ardentius, din ordinul călugărilor papişti, numiţi minoriţi, care a tipărit în anul 1639 scrierile acestui sfânt, cu comentarii, şi care spune (cartea I, cap. 18, pag. 114) că Sfântul Irineu învaţă că ,,pâinea şi vinul amestecate devin adevăratul Trup şi Sânge al lui Hristos, prin cuvintele chemării”.

Sau, auzind de vicariatul papei şi dreptul său de judecător, ce nu ar spune sfântul, care, pentru o chestiune neînsemnată şi aproape banală cu privire la sărbătorirea Sfintelor Paşti (Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, V, 26), s-a împotrivit cu atâta cutezanţă şi a biruit silnicia Papei Victor în Biserica cea slobodă a lui Hristos ? Astfel, el, care este citat de papa ca martor al întâietăţii Bisericii Romei, arată că autoritatea ei nu este cea a unei domnii pământeşti, nici măcar cea a unei curţi judecătoreşti, pe care nu a avut-o nici Sfântul Petru însuşi, ci un privilegiu frăţesc în Biserica Sobornicească şi o cinste acordată papilor pe seama măreţiei şi întâietăţii Cetăţii Romei. De asemenea, cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, pentru a păstra ordinea în rândul Bisericilor hotărâtă canonic de cel de-al III-lea Sinod Ecumenic (canonul 8) - care a urmat hotărârii celui de-al II-lea Sinod Ecumenic (canonul 3), care, la rându-i, a urmat celor rânduite de primul Sinod Ecumenic (canonul 6), care a numit dreptul de judecător al papei peste Apus un obicei - a exprimat în acest chip hotărârea sa: ,,Părinţii au dat întâietatea cuvenită scaunului Romei celei mai bătrâne, fiindcă această cetate a fost capitala imperiului” (canonul 28).

Aici nu se spune nimic despre dreptul exclusiv al papei asupra apostolicităţii Sfântului Petru, încă mai puţin despre un vicariat al episcopilor Romei şi o păstorie universală. Această tăcere adâncă despre privilegii atât de mari - şi nu doar aceasta, ci faptul că motivul acordării întâietăţii nu este Paşte oile mele (Ioan 21, 17), nici Pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18), ci pur şi simplu un vechi obicei şi atributul de capitală a imperiului, iar aceste lucruri spuse nu de Domnul, ci de Părinţi - va părea, suntem convinşi, un mare paradox papei, care vehiculează alte idei cu privire la prerogativele sale. Paradoxul va fi mai mare, de vreme ce, precum vom vedea, el cinsteşte mult cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic mai sus pomenit, ca fiind un martor al scaunului său; iar Sfântul Grigorie, elocventul, numit cel Mare (Cartea I, Ep. 25), avea obiceiul să compare cele patru Sinoade Ecumenice (nu scaunul Romei) cu cele patru Evanghelii şi cu piatra în patru laturi pe care este zidită Biserica Sobornicească.

14. Papa spune (pagina ix, 1.12) că, certându-se între ei cei din Corint, i-au scris lui Clement, papa Romei, care a judecat pricina şi le-a trimis corintenilor hotărârea sa; iar ei atât de mult i-au preţuit hotărârea, încât au citit-o în biserici. Dar această întâmplare este un sprijin foarte slab pentru stăpânirea papală în casa lui Dumnezeu. Fiindcă Roma era atunci centrul Provinciei Imperiale şi principalul oraş, în care locuia împăratul, şi se cuvenea ca orice chestiune importantă, aşa cum arată istoria că a fost cea a corintenilor, să fie hotărâtă acolo, mai ales dacă una dintre părţi alerga într-acolo pentru ajutor din afară: cum se întâmplă chiar şi astăzi. Când apar probleme neprevăzute, patriarhii Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului îi scriu patriarhului Constantinopolului, deoarece el se află în cetatea împărătească, ca şi pe seama întâietăţii sale sinodale; şi dacă acest ajutor frăţesc va îndrepta ceea ce va fi de îndreptat, este bine; dar dacă nu, problema este prezentată provinciei, potrivit regulii.

Dar această înţelegere frăţească în credinţa creştină nu este dobândită prin înrobirea Bisericilor lui Dumnezeu. Să fie acesta răspunsul nostru şi la pildele de cuvenită apărare frăţească a întâietăţii episcopilor Iuliu şi Inochentie ai Romei, de către Sfântul Atanasie cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur, la care face referiri papa (pagina ix, 1.6, 17), pentru care urmaşii lor caută acum să ne răsplătească prin falsificarea Crezului dumnezeiesc. Deşi Iuliu însuşi a fost cuprins de indignare faţă de unii care ,,tulburau Bisericile, nepăstrând învăţăturile de la Niceea” (Sozomen, Istoria Bisericească, Cartea a III-a, cap. 7), şi ameninţa (id.) cu excomunicarea ,,dacă nu încetează cu inovaţiile lor”. În ce-i priveşte pe corinteni, trebuie remarcat şi faptul că, în acea vreme, nefiind decât trei scaune patriarhale, Roma era cel mai apropiat şi accesibil lor, la care, prin urmare, se cuvenea să apeleze. Nu vedem nimic deosebit în toate acestea, nici vreo dovadă a puterii despotice a papei în Biserica cea slobodă a lui Dumnezeu.

15. Dar, în final, papa spune (pagina ix, 1.12) că la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic (pe care din greşeală îl mută din Calcedon în Cartagina), când s-a citit epistola Papei Leon I, s-a strigat: ,,Aşa a grăit Petru prin gura lui Leon”. Într-adevăr, aşa a fost. Dar papa nu trebuie să treacă cu vederea cum şi după ce fel de cercetare au strigat Părinţii noştri ceea ce au strigat, spre lauda lui Leon. Oricum, de vreme ce papa, ţinând cont de concizie, se vede că a omis acest punct extrem de important, care este dovada clară că un sinod ecumenic este nu doar mai presus de papă, ci mai presus de orice sinod al său, vom înfăţişa tuturor întâmplarea aşa cum s-a petrecut. Din cei peste 600 de Părinţi adunaţi la Sinodul de la Calcedon, aproape 200 dintre cei mai înţelepţi au fost numiţi de sinod să cerceteze graiul şi înţelesul epistolei lui Leon; şi nu numai atât, ci să dea în scris şi cu semnătură propria lor judecată cu privire la aceasta, dacă este sau nu ortodoxă. Cele aproape 200 de opinii şi hotărârea asupra epistolei, aşa cum se găsesc mai cu seamă în cea de-a patra sesiune a sinodului, conţin exprimări, precum următoarea: ,,Maxim al Antiohiei Siriei a spus: «Epistola sfântului Leon, arhiepiscop al Romei celei împărăteşti, este în acord cu hotărârile celor 318 Sfinţi Părinţi de la Niceea şi cu cele ale celor 150 de la Constantinopol, care este noua Romă, şi cu credinţa înfăţişată la Efes de preasfântul episcop Chiril: şi eu am iscălit dedesubt».”

Şi iarăşi:

,,Theodorit, preacuviosul episcop al Cyrului: «Epistola preasfântului arhiepiscop Leon este în acord cu credinţa statornicită la Niceea de către Sfinţii şi binecuvântaţii Părinţi, şi cu simbolul credinţei înfăţişat la Constantinopol de către cei 150, şi cu epistolele fericitului Chiril. Şi primind epistola, am iscălit dedesubt».”

Şi astfel toţi pe rând: ,,Epistola corespunde”, ,,Epistola este întocmai”, ,,Epistola este în acord în înţeles” şi altele asemenea. După o aşa de mare şi foarte severă cercetare, prin compararea ei cu sfintele Sinoade anterioare, şi după deplina încredinţare a corectitudinii înţelesului ei, şi nu doar pentru că era epistola papei, ei au strigat cu glas mare, din toată inima, cuvintele cu care se laudă astăzi papa. Dar dacă papa ne-ar fi trimis afirmaţii asemenea şi într-o conglăsuire cu cele şapte Sinoade Ecumenice, în loc să se laude cu evlavia înaintaşilor săi elogiaţi de înaintaşii şi părinţii noştri într-un sinod ecumenic, el ar fi putut pe drept să se laude cu propria ortodoxie, mărturisindu-şi cucernicia în locul celei a părinţilor săi. Prin urmare, îl încredinţăm pe papă că dacă, chiar şi acum, el ne va scrie lucruri pe care 200 de părinţi, după cercare şi cercetare, le vor găsi în acord cu sinoadele mai sus pomenite, atunci, spunem, el va auzi astăzi de la noi păcătoşii nu numai ,,Petru a grăit astfel” sau orice altă cinstire asemenea, ci şi ,,să fie sărutată sfânta mână care a şters lacrimile Bisericii Soborniceşti”.

16. Şi, fără îndoială, avem dreptul să aşteptăm, de la chibzuita prevedere a papei, un lucru atât de demn de adevăratul urmaş al Sfântului Apostol Petru, al lui Leon I şi, de asemenea, al lui Leon al III-lea, care pentru păstrarea credinţei ortodoxe a gravat Crezul dumnezeiesc neschimbat pe plăci nepieritoare - lucru ce va uni Bisericile Apusului cu Sfânta Biserică Sobornicească, în care sunt încă neocupate şi gata de a fi luate în primire scaunul canonic de frunte al papei şi scaunele tuturor episcopilor Apusului. Fiindcă Biserica Sobornicească, aşteptând întoarcerea păstorilor care s-au desprins din ea împreună cu turmele lor, nu desparte doar cu numele pe cei ce în taină au fost puşi în dregătorie prin lucrarea altora, micşorând însemnătatea preoţiei.

Dar noi aşteptăm ,,cuvântul de mângâiere” şi nădăjduim că el, aşa cum îi scria Sfântul Vasilie cel Mare Sfântului Ambrozie, episcopul Milanului (Epis. b6), ,,va călca iarăşi pe vechile urme ale Părinţilor”. Astfel că am citit, nu fără mare uimire, Enciclica către Răsăriteni mai sus pomenită, în care vedem cu adâncă durere în suflet că papa, renumit pentru chibzuinţa sa, grăieşte - asemenea înaintaşilor săi în schismă - cuvinte care susţin în faţa noastră modificarea sfântului şi neîntinatului nostru Crez, pe care şi-au pus pecetea Sinoadele Ecumenice; iar când a maltratat sfintele liturghii, numai rânduiala lor cerească, şi numele celor care le-au alcătuit, şi tonalitatea lor de preacinstită vechime, şi însemnul care a fost aşezat asupra lor de cele şapte Sinoade Ecumenice (Actul VI), ar fi trebuit să-l facă să încremenească şi să-şi depărteze mâna blasfemiatoare şi plină de cutezanţă care l-a lovit astfel pe Împăratul Slavei.

Din aceste lucruri, noi pricepem în ce labirint cumplit al greşelii şi păcatului înveterat al revoltei a azvârlit papalitatea chiar şi pe cei mai înţelepţi şi pioşi episcopi ai Bisericii Romei, astfel că, pentru a păstra nevinovata şi, prin urmare, valoroasa demnitate vicarială, ca şi întâietatea despotică şi cele care depind de ea, ei nu au ştiut să facă altceva decât să batjocorească cele mai sfinte şi dumnezeieşti lucruri, îndrăznind orice pentru acel singur scop. Deşi în vorbe se îmbracă cu un pios respect pentru ,,preacinstita vechime” (pagina xi, 1.16), în realitate, caracterul inovator rămâne înlăuntru; iar acum, papa prinde şi mai tare de veste despre el însuşi când spune că ,,trebuie să renunţăm la toate lucrurile care s-au strecurat între noi de la schismă” (!), în vreme ce el şi ai lui au răspândit otrava inovaţiilor lor chiar şi în Cina Domnului nostru.

În mod evident, papa socoteşte indiscutabil faptul că în Biserica Ortodoxă s-a petrecut acelaşi lucru despre care este conştient că a avut loc în Biserica Romei de la apariţia papalităţii: şi anume, o schimbare rapidă în toate tainele şi o depravare din cauza subtilităţilor scolastice, o încredere care trebuie să-i ajungă ca un echivalent al sfintelor noastre liturghii şi taine şi dogme; încă în tot acest timp, negreşit, înclinându-se în faţa ,,preacinstitei noastre vechimi” şi toate acestea cu o bunăvoinţă cu totul apostolească ! - ,,fără”, precum spune, ,,a ne tulbura cu vreo aspră împrejurare” !

Dintr-o asemenea necunoaştere a hranei apostoleşti şi soborniceşti cu care trăim izvorăşte o altă afirmaţie pretenţioasă a lui (pagina vii, 1.22): ,,Nu este posibil să se fi păstrat printre voi unitatea dogmei şi sfânta datină”, atribuindu-ne în mod paradoxal însăşi nenorocirea de care suferă acasă; exact cum îi scria Papa Leon al IX-lea fericitului Mihail Cerularie, acuzându-i pe greci că au schimbat Crezul Bisericii Soborniceşti, fără să-i fie ruşine nici pentru propria cinste, nici pentru adevărul istoriei.

Suntem convinşi că dacă papa îşi va aduce aminte de arheologia şi istoria bisericească, învăţătura Sfinţilor Părinţi şi vechile liturghii ale Franţei şi Spaniei, şi de molitfelnicul vechii Biserici a Romei, el va înmărmuri de uimire aflând câte alte fiice monstruoase - vii astăzi - a zămislit papalitatea în Apus; pe câtă vreme, la noi, Ortodoxia a păstrat Biserica Sobornicească ca pe o mireasă neprihănită pentru Mirele ei, deşi noi nu avem nici o putere vremelnică, nici - aşa cum spune papa - sfinte ,,datini”, ci suntem strânşi laolaltă doar prin legătura dragostei şi a afecţiunii faţă de o Maică de obşte, în unitatea unei credinţe pecetluite cu cele şapte peceţi ale Duhului (Apocalipsa 5, 1) şi prin cele şapte Sinoade Ecumenice şi în ascultare faţă de Adevăr.

De asemenea, el va afla cât de multe învăţături şi taine papale moderne trebuie respinse ca ,,porunci omeneşti” pentru ca Biserica Apuseană, care a introdus toate felurile de inovaţii, să se poată întoarce la credinţa ortodoxă sobornicească de nestrămutat a Părinţilor noştri de obşte. Deoarece papa recunoaşte râvna noastră comună în această credinţă, când spune (pagina viii, 1.30) ,,să luăm seama la învăţătura păstrată de înaintaşii noştri”, tot aşa el ne învaţă bine (1.31) să îi urmăm pe ierarhii de demult şi pe credincioşii mitropoliilor din Răsărit. Ce au crezut aceştia despre acurateţea dogmatică a arhiepiscopilor vechii Rome, ce opinie se cuvine să avem despre ei în Biserica Ortodoxă, şi în ce chip trebuie să primim învăţăturile lor - ei ne-au dat nouă sinodal un exemplu (§ 15), iar Sfântul Vasilie cel Mare l-a tâlcuit remarcabil (§ 7). În ce priveşte supremaţia, întrucât noi nu expunem un tratat, îl lăsăm pe acelaşi Mare Vasilie să prezinte problema în câteva cuvinte: ,,Am socotit mai bun a mă adresa Celui care este Capul lor”.

17. Din toate acestea, orice om hrănit cu învăţătura sobornicească sănătoasă, îndeosebi papa, trebuie să tragă concluzia cât de necuviincioasă şi anti-sinodală este încercarea de a schimba dogma şi liturghiile noastre şi celelalte slujbe dumnezeieşti care sunt, şi s-au dovedit a fi, de aceeaşi vârstă cu propovăduirea creştinismului: motiv pentru care li s-a dat întotdeauna cinstire şi au fost crezute a fi curate chiar şi de vechii papi ortodocşi, cărora aceste lucruri le erau moştenire comună cu noi. Cât de potrivită şi sfântă ar fi îndreptarea inovaţiilor, al căror moment de intrare în Biserica Romei noi îl cunoaştem în fiecare caz; deoarece măriţii noştri Părinţi au mărturisit din când în când împotriva fiecărei inovaţii. Dar sunt alte pricini pentru care papa ar trebui să se hotărască pentru această schimbare.

În primul rând, deoarece aceste lucruri care sunt ale noastre erau odinioară cinstite de apuseni, care aveau aceleaşi slujbe dumnezeieşti şi mărturiseau acelaşi Crez; însă inovaţiile nu le erau cunoscute Părinţilor noştri, nici nu pot fi găsite ele în scrierile Părinţilor ortodocşi apuseni, nici ca avându-şi obârşia în vechime sau în sobornicitate. Mai mult, nici patriarhii, nici sinoadele n-au putut introduce vreodată inovaţii printre noi, fiindcă păzitorul credinţei este însuşi trupul Bisericii, credincioşii înşişi, care vor ca închinarea lor să fie de-a pururi neschimbată şi în acelaşi chip cu cea a Părinţilor lor. Pentru că aşa cum, după schismă, mulţi papi şi patriarhi latinizatori au încercat să schimbe credinţa chiar în Biserica Apuseană şi nu au reuşit nimic; şi aşa cum, uneori, prin mijloace curate sau murdare, papii au impus inovaţii de dragul iconomiei (precum le-au explicat Părinţilor noştri, deşi prin acestea ei au sfâşiat Trupul lui Hristos), tot aşa acum papa, încă o dată, de dragul unei iconomii prea drepte şi cu adevărat dumnezeieşti (fără să repare ţesătura, ci rupând el însuşi veşmântul Mântuitorului), îndrăzneşte să se opună cinstitelor lucruri din vechime - lucruri bine construite pentru a păstra credinţa, precum mărturiseşte chiar el (pagina xi, 1.16), şi pe care le cinsteşte, după cum spune (1.16), laolaltă cu înaintaşii săi, fiindcă repetă expresia de neuitat a unuia dintre aceşti binecuvântaţi înaintaşi (Celestin, scriind celui de-al treilea Sinod Ecumenic): ,,Să înceteze inovaţia a ataca vechimea”. Şi să se bucure Biserica Sobornicească de foloasele de pe urma acestei afirmaţii deocamdată fără pată a papilor.

Negreşit, trebuie să mărturisim că, într-o astfel de încercare, chiar dacă Papa Pius al IX-lea este recunoscut pentru înţelepciunea şi cucernicia sa deosebite, şi, precum spune el, pentru râvna unităţii creştine în Biserica Sobornicească, el va întâmpina, înlăuntrul şi în afara Bisericii, greutăţi şi osteneli. Aici trebuie să-i aducem aminte papei, dacă ne va ierta îndrăzneala, de acel fragment al epistolei sale (pagina viii, 1.32): ,,În lucruri legate de mărturisirea dumnezeieştii noastre credinţe, nu trebuie să ne temem de nimic, când privim către slava lui Hristos şi răsplata ce ne aşteaptă în viaţa veşnică”. Este de datoria papei să se arate înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că, aşa cum este începător al sfatului celui bineplăcut lui Dumnezeu, tot aşa este apărător benevol al năpăstuitului adevăr evanghelic şi sobornicesc, chiar până la sacrificarea propriilor interese, potrivit proorocului (Isaia 60, 17), un domn în pace şi un episcop întru dreptate. Fie !

Dar până să aibă loc această dorită întoarcere a Bisericilor apostate la trupul Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici al cărei Cap este Hristos (Efeseni 4, 15) şi fiecare dintre noi unul altuia mădulare, orice sfat venit de la ele, orice îndemn insinuant tinzând către pieirea credinţei noastre curate primite de la Sfinţii Părinţi este condamnat, aşa cum trebuie să fie, soborniceşte, nu numai ca fiind îndoielnic şi de evitat, ci şi lipsit de evlavie şi distrugător sufleteşte. Iar în această categorie, situăm, printre primele, numita Enciclică către Răsăriteni a Papei Pius al IX-lea, Episcop al vechii Rome; şi aşa declarăm că este în Biserica Universală.

18. De aceea, iubiţi fraţi şi împreună-slujitori ai smereniei noastre, ca întotdeauna, şi deci şi acum, în mod special cu ocazia publicării numitei enciclice, socotim că este datoria noastră de neînlăturat, potrivit responsabilităţii noastre patriarhale şi soborniceşti, pentru ca nimeni să nu se rătăcească de turma dumnezeiască a Bisericii Ortodoxe Universale, prea sfânta noastră Maică a tuturor, pentru a ne îmbărbăta reciproc şi a vă îndemna la aceasta, amintindu-vă unul altuia cuvintele şi sfaturile Sfântului Apostol Pavel către sfinţii noştri înaintaşi, când i-a chemat în Efes, să le repetăm fiecăruia:

Drept aceea, luaţi aminte de voi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-au pus pre voi episcopi, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu sângele său. Că eu ştiu aceasta, că după ducerea mea vor intra lupi grei întru voi, care nu vor cruţa turma. Şi dintru voi înşivă se vor scula bărbaţi, grăind îndărătnicii, ca să tragă pre ucenici după dânşii. Pentru aceea privegheaţi (Faptele Apostolilor 20, 28-31). Atunci înaintaşii şi Părinţii noştri, auzind această poruncă dumnezeiască, au plâns amarnic şi, căzând pe grumazul său, l-au sărutat.

Veniţi, deci, fraţilor şi, auzindu-l cum ne povăţuieşte cu lacrimi, să cădem cu cugetul, tânguindu-ne, pe grumazul lui şi, sărutându-l, să-l mângâiem cu făgăduinţa noastră dârză că nimeni nu ne va despărţi de dragostea lui Hristos, nimeni nu ne va abate de la învăţătura evanghelică, nimeni nu ne va îndepărta de la calea sigură a părinţilor noştri, aşa cum nici pe ei nu i-a putut amăgi nimeni, cu toată silinţa pe care şi-au dat-o din când în când cei ridicaţi asupră în acest scop de către ispititorul, astfel încât să auzim de la Stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă (Matei 25, 21), primind plinirea credinţei noastre, adică mântuirea sufletelor noastre şi a turmei cugetătoare peste care Sfântul Duh ne-a pus păstori.

19. Această poruncă şi povaţă apostolească am amintit-o spre folosul vostru şi o trimitem întregii comunităţi ortodoxe, oriunde s-a statornicit pe pământ, preoţilor şi stareţilor, diaconilor şi monahilor, într-un cuvânt, întregului cler şi popor credincios, cârmuitorilor şi celor cârmuiţi, celui bogat şi celui sărac, părinţilor şi copiilor, profesorilor şi elevilor, celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi, stăpânilor şi slugilor, ca toţi, întărindu-ne şi sfătuindu-ne unul cu altul, să putem sta împotriva meşteşugirilor diavolului. Căci de aceea ne îndeamnă Sfântul Apostol Petru: Fiţi treji, privegheaţi; pentru că potrivnicul vostru diavolul, ca un leu răcnind, umblă căutând pre cine să înghită. Căruia staţi împotrivă întăriţi fiind în credinţă (I Petru 5, 8-9).

20. Deoarece credinţa noastră nu este de la oameni, nici prin om, ci prin revelaţia lui Iisus Hristos, pe care dumnezeieştii apostoli au propovăduit-o, Sfintele Sinoade Ecumenice au adeverit-o, cei mai mari şi mai înţelepţi învăţători ai lumii au lăsat-o moştenire, iar sângele vărsat al mucenicilor a întărit-o. Să stăm neclintiţi în mărturisirea pe care am primit-o neschimbată de la astfel de bărbaţi, lepădând orice noutate ca pe o sugestie din partea vrăjmaşului. Cel care primeşte o noutate impută neajunsuri credinţei ortodoxe propovăduite. Însă această credinţă a fost cu multă vreme în urmă pecetluită ca desăvârşită, neîngăduind micşorare sau adăugire, nici vreun alt fel de schimbare; iar cel care îndrăzneşte a face, a îndemna la sau a cugeta un aşa lucru a tăgăduit deja credinţa lui Hristos, a căzut de bunăvoie sub anatema veşnică pentru că a hulit împotriva Sfântului Duh, susţinând că El nu ar fi vorbit desăvârşit în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice.

Iubiţi fraţi şi fii întru Hristos, această anatemă înfricoşătoare nu o rostim noi astăzi, deoarece Mântuitorul nostru a rostit-o primul: Oricine va zice cuvânt împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui, nici în veacul de acum, nici în cel ce va să fie (Matei 12, 32). Sfântul Apostol Pavel a rostit aceeaşi anatemă: Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pre voi prin darul lui Hristos la altă evanghelie; care nu este altă, fără numai sunt oarecare ce vă tulbură pre voi, şi voiesc să strămute evanghelia lui Hristos. Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 6-8). Aceeaşi anatemă a fost rostită de cele şapte Sinoade Ecumenice şi întreaga ceată de Părinţi slujitori ai lui Dumnezeu.

Drept aceea, toţi cei care aduc noutăţi, prin erezie sau prin schismă, de bunăvoie – precum spune psalmistul – s-au îmbrăcat cu blestemul ca şi cu o haină (Psalmi 108, 17), fie că sunt papi sau patriarhi, fie cleric sau mirean; ci dacă cineva, măcar şi înger din cer, vă propovăduieşte altă evanghelie decât aceea pe care aţi primit-o, anatema să fie. În acest chip, înţelepţii noştri Părinţi, ascultători faţă de cuvintele mântuitoare ale Sfântului Apostol Pavel, au rămas statornici şi neclintiţi în credinţa transmisă neîntrerupt până la ei şi au păstrat-o neschimbată şi neîntinată în mijlocul atâtor erezii şi ne-au predat-o nouă curată şi neprihănită, aşa cum a ieşit curată din gura celor dintâi slujitori ai Cuvântului. Haideţi să o transmitem şi noi, în acest chip, curată precum am primit-o, generaţiilor viitoare, neschimbând nimic, astfel ca ele să poată fi, aşa cum suntem noi, pline de încredere şi să nu se ruşineze de nimic când vor vorbi despre credinţa înaintaşilor lor.

21. Deci, iubiţi fraţi şi fii întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului (I Petru 1, 22), pentru aceea se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s-au auzit, ca nu cândva să cădem (Evrei 2, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care am primit-o nu este una de care să ne ruşinăm, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de sfinţii apostoli, de cele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită peste tot în lume, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a cădea din Ortodoxie în erezii, ţineau ei înşişi această credinţă, sau cel puţin părinţii lor şi părinţii părinţilor lor au ţinut-o. Este mărturisită de o istorie neîntreruptă ca una care a biruit toate ereziile care au prigonit-o sau o prigonesc, cum se vede chiar până astăzi. Succesiunea sfinţilor şi dumnezeieştilor noştri Părinţi şi înaintaşi, începând de la apostoli, şi cei pe care apostolii i-au rânduit urmaşi ai lor, până în ziua de astăzi, alcătuind un singur lanţ neîntrerupt, şi prinzându-se mână în mână, ţin strâns sfântul ţarc a cărui uşă este Hristos, în care toată turma ortodoxă este hrănită pe păşunile roditoare ale raiului mistic, iar nu în pustietatea neumblată şi primejdioasă, precum crede papa (pagina 7.1.12).

Biserica noastră păstrează depozitul nesupus greşelii şi autentic al Sfintelor Scripturi, tâlcuirea adevărată şi desăvârşită a Vechiului Testament şi însuşi originalul dumnezeiesc al Noului Testament. Rânduielile sfintelor taine şi, mai cu seamă, cele ale sfintei liturghii sunt aceleaşi slujbe slăvite şi smerite, moştenite de la apostoli. Nici un neam, nici o comunitate creştină nu se poate lăuda cu asemenea liturghii precum cele ale lui Iacov, Vasilie, Ioan Gură de Aur. Preacinstitele Sinoade Ecumenice, acei şapte stâlpi ai casei Înţelepciunii, au avut loc în sânul ei şi printre noi. Biserica noastră păstrează însemnările originale ale sfintelor lor hotărâri. Întâistătătorii ei, cinstita preoţime şi cinul monahal păstrează, de asemenea, demnitatea străveche şi curată a primelor veacuri creştine, în convingeri, guvernare şi chiar în simplitatea veşmintelor lor.

Da ! Într-adevăr, ,,lupi cumpliţi” au atacat neîncetat această sfântă turmă şi o atacă şi acum, precum vedem noi înşine, potrivit proorociei apostolului, care arată că adevăraţii miei ai Arhipăstorului sunt adăpostiţi în ea; dar această Biserică a cântat şi va cânta întotdeauna: Înconjurând m-au înconjurat, şi întru numele Domnului i-am înfrânt pre ei (Psalmi 117, 11). Să adăugăm o reflecţie dureroasă, într-adevăr, dar necesară pentru a arăta şi întări adevărul cuvintelor noastre: toate naţiunile creştine, oricâte se văd astăzi chemând numele lui Hristos (nefăcând excepţie nici Apusul în general, sau însăşi Roma, precum dovedim prin înşiruirea celor dintâi papi ai ei), au fost învăţate dreapta credinţă în Hristos de sfinţii noştri înaintaşi şi părinţi; şi totuşi, mai târziu, oameni vicleni, dintre care mulţi au fost păstori şi chiar arhipăstori ai acelor naţiuni, au îndrăznit să pângărească vai ! Ortodoxia acestora, prin sofisme mizerabile şi păreri eretice, precum ne învaţă istoria cea nemincinoasă şi ne-a proorocit Sfântul Apostol Pavel.

22. Aşadar, fraţi şi fii duhovniceşti ai noştri, noi mărturisim cât de mari sunt cinstea şi harul pe care Dumnezeu le-a dăruit credinţei noastre ortodoxe şi Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a Sa, care, asemenea unei mame credincioase soţului ei, ne hrăneşte ca pe nişte copii de care nu se ruşinează, şi care suntem de iertat în marea noastră îndrăzneală pentru nădejdea care este în noi. Dar ce vom răsplăti Domnului noi, păcătoşii, pentru toate câte ne-a dat nouă ? Domnul şi Dumnezeul nostru mult-milostiv, care ne-a răscumpărat cu propriul Său Sânge, nu ne cere altceva decât devotament din tot sufletul şi din toată inima faţă de sfânta credinţă, neîntinată, a părinţilor noştri, dragoste şi afecţiune faţă de Biserica Ortodoxă, care ne-a născut din nou nu prin născocita stropire, ci prin baia dumnezeiască a botezului apostolesc. Ea este cea care ne hrăneşte, potrivit făgăduinţei celei de-a pururi a Mântuitorului nostru, cu însuşi scumpul Său Trup şi ne dă să bem din belşug, ca o adevărată mamă, nepreţuitul Său Sânge, vărsat pentru noi şi pentru mântuirea lumii.

Să o înconjurăm dar cu duhul, precum puii cloşca, oriunde ne-am afla pe acest pământ, la miazănoapte sau la miazăzi, la răsărit sau la apus. Să ne aţintim privirile şi cugetele asupra dumnezeieştii ei feţe şi preaslăvitei ei frumuseţi. Să cuprindem cu amândouă mâinile haina ei luminoasă cu care a îmbrăcat-o cu neprihănitele Sale mâini Mirele cel ,,cu totul minunat”, când a răscumpărat-o din robia păcatului şi a împodobit-o ca pe o Mireasă veşnică Sieşi. Să simţim în sufletele noastre durerea pe care o simte atât mama cea iubitoare de copii, cât şi copiii care îşi iubesc mama, când vedem că oameni cu cugete de lupi şi neguţători de suflete sunt râvnitori în a unelti cum s-o robească pe ea sau să-i smulgă copiii, ca pe nişte miei de la maicile lor. Haideţi, clerici şi laici deopotrivă, să păstrăm cu tărie acest sentiment în sufletele noastre acum, când vrăjmaşul nevăzut al mântuirii noastre, combinând meşteşugirile sale tâlhăreşti (pagina xi, 1.2-25), se foloseşte de asemenea uneltiri puternice şi umblă pretutindeni, precum spune Sfântul Apostol Petru, căutând pre cine să înghită; şi când pe această cale, pe care noi păşim în pace şi fără de răutate, el îşi întinde cursele amăgitoare.

23. Acum, Dumnezeul păcii, ,,care a ridicat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor”, ,,Cel ce păzeşte pe Israil”, care ,,nici nu adoarme, nici nu doarme”, ,,să vă păzească inimile şi cugetele” ,,şi să îndrepte căile voastre spre tot lucrul bun”.

Pacea fie cu voi, bucurându-vă întru Domnul.

 
Mai, 1848, Indictionul 6.
 
† Antim, prin mila Domnului, arhiepiscop al Constantinopolului, Noua Romă, şi patriarh ecumenic, frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
† Ierotei, prin mila Domnului, patriarh al Alexandriei şi a tot Egiptul, frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
† Meftodie, prin mila Domnului, patriarh al marii cetăţi a lui Dumnezeu, Antiohia, şi a toată Anatolia, frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
† Chiril, prin mila Domnului, patriarh al Ierusalimului şi a toată Palestina, frate iubitor întru Hristos, Dumnezeul nostru, şi rugător
 
Sfântul Sinod din Constantinopol
† Paisie de Cezareea
† Antim de Efes
† Dionisie de Heracleea
† Ioachim de Cizic
† Dionisie de Nicomidia
† Ierotei de Calcedon
† Neofit de Derci
† Gherasim de Adrianopol
† Chiril de Neocezareea
† Teoclit de Bereea
† Meletie de Pisidia
† Atanasie de Smirna
† Dionisie de Melenic
† Paisie de Sofia
† Daniil de Lemnos
† Panteleimon de Definopol
† Iosif de Ersecia
† Antim de Bodeni
 
Sfântul Sinod din Antiohia
† Zaharia de Arcadia
† Meftodie de Emesa
† Ioanichie de Tripoli
† Artemie de Laodiceea
 
Sfântul Sinod din Ierusalim
† Meletie de Petra
† Dionisie de Bethleem
† Filimon de Gaza
† Samuil de Neapoli
† Tadeu de Sevasta
† Ioanichie de Philadelphia
† Ierotei de Tabor
 
Almanah 2008-15
 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 46/Almanah 2008