----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 44 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Enciclica Patriarhală din 1895

Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea, despre Unire

 

Almanah 2008-16

 

Către cei preasfinţiţi şi preaiubiţi fraţi întru Hristos mitropoliţi şi episcopi, şi către sfinţitul şi cinstitul lor cler, şi către toţi credincioşii evlavioşi şi dreptslăvitori ai preasfântului scaun patriarhal apostolesc al Constantinopolului

 

Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu;

la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa. Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi,

şi în veci. La învăţături străine şi de multe feluri să nu vă mutaţi (Evrei 13, 7-9)

 

I. Orice suflet evlavios şi dreptslăvitor, care are o râvnă sinceră pentru slava lui Dumnezeu, este profund mâhnit şi covârşit de o mare durere văzându-l pe cel care urăşte ceea ce este bun şi este un ucigaş dintru început, îmboldit de invidia faţă de mântuirea omului, că nu încetează nicicând să semene neghine felurite în câmpul Domnului, pentru a cerne grâul.

Încă din timpurile cele mai de demult, din această sursă au izvorât într-adevăr în Biserica lui Dumnezeu neghine eretice, care au făcut prăpăd din multe puncte de vedere, şi fac încă prăpăd în ce priveşte mântuirea neamului omenesc de către Hristos; care mai mult, ca seminţe rele şi mădulare stricate, sunt pe drept tăiate din trupul sănătos al Bisericii Ortodoxe Universale a lui Hristos.

Dar în aceste vremuri din urmă, vrăjmaşul a smuls din Biserica Ortodoxă a lui Hristos chiar naţiuni întregi din Apus, măgulindu-i pe episcopii Romei cu gânduri de trufie despotică, care au dat naştere la diverse inovaţii nelegiuite şi anti-evanghelice. Şi nu numai atât, ci şi papii Romei, din când în când, urmărind întru totul şi fără cercetare modurile de unire potrivit propriei imaginaţii, se străduiesc prin orice mijloace să aducă la erorile lor Biserica Universală a lui Hristos, care păşeşte pretutindeni în lume neclintită în ortodoxia credinţei transmise ei de Sfinţii Părinţi.

II. În consecinţă, cu ocazia jubileului său episcopal, Papa Leon al XIII-lea a publicat, în luna iunie a anului de graţie 1895, o enciclică adresată conducătorilor şi popoarelor lumii, prin care totodată el invită Biserica noastră Ortodoxă Sobornicească şi Apostolească a lui Hristos să se unească cu tronul papal, gândind că o asemenea unire poate fi realizată doar prin recunoaşterea sa ca pontif suprem şi cel mai mare conducător duhovnicesc vremelnic al Bisericii Universale, ca unicul reprezentant al lui Hristos pe pământ şi împărţitorul întregului har.

III. Fără îndoială, orice inimă de creştin se cuvine să fie plină de dorinţa fierbinte pentru unirea Bisericilor, şi mai cu seamă toată lumea ortodoxă, fiind insuflată de un simţământ adevărat de evlavie, potrivit ţelului dumnezeiesc al întemeierii Bisericii de către Dumnezeul-om, Mântuitorul nostru Hristos, doreşte cu ardoare unitatea Bisericilor în singura lege a credinţei, şi pe temelia învăţăturii apostoleşti lăsate nouă moştenire prin Sfinţii Părinţi, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 20).

De aceea, în fiecare zi, în rugăciunile ei de obşte către Domnul, Biserica se roagă pentru adunarea laolaltă a celor risipiţi şi pentru întoarcerea celor ce s-au rătăcit din calea dreaptă a adevărului, singura care duce la Viaţa tuturor, Unul-Născut Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos (potrivit Ioan 14, 6).

Prin urmare, potrivit acestei sfinte năzuinţe, Biserica noastră dreptslăvitoare a lui Hristos este oricând bucuroasă să primească orice propunere de unire, numai dacă episcopul Romei se va dezbăra o dată pentru totdeauna de întreaga serie de inovaţii anti-evanghelice, care au fost ,,introduse pe ascuns” în Biserica sa, şi au provocat trista separare a Bisericilor de Răsărit şi Apus, şi se va întoarce la învăţăturile celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, care, adunându-se întru Sfântul Duh, din reprezentanţi ai tuturor Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, pentru statornicirea dreptei învăţături a credinţei împotriva ereticilor, au supremaţie universală şi veşnică în Biserica lui Hristos.

Prin scrierile şi enciclicele sale, Biserica Ortodoxă n-a încetat nicicând să facă cunoscut acest lucru Bisericii Papale, arătând limpede şi explicit că atâta vreme cât ultima stăruie în inovaţiile ei, iar Biserica Ortodoxă se lipeşte de tradiţiile dumnezeieşti şi apostoleşti ale creştinismului, pe când Bisericile de Apus erau într-un cuget şi unite cu Bisericile de Răsărit, este un lucru zadarnic şi deşerta a vorbi despre unire.

Din acest motiv, noi am păstrat tăcerea până acum şi am refuzat să luăm în considerare enciclica papală în cauză, socotind lipsit de sens a vorbi în urechile celor care nu aud. Cu toate acestea, întrucât de o vreme încoace, Biserica Papală, lăsând deoparte metoda convingerii şi discuţiei, a început, spre uimirea şi nedumerirea noastră generală, să întindă curse pentru conştiinţele celor mai simpli creştini ortodocşi, cu ajutorul unor lucrători vicleni, închipuindu-se întru apostolii lui Hristos (II Corinteni 11, 13), trimiţând în Răsărit clerici cu veşminte şi potcapuri de preoţi ortodocşi, născocind de asemenea multe alte metode abile pentru a face prozeliţi; din această pricină, ca de o datorie sfântă alipiţi, publicăm această enciclică patriarhală şi sinodală pentru apărarea credinţei şi evlaviei ortodoxe, ştiind că ,,respectarea adevăratelor canoane este o datorie pentru orice om cumsecade, şi cu atât mai mult pentru cei care au fost socotiţi vrednici de Pronia dumnezeiască să îndrepteze paşii altora”[1].

IV. Unirea Bisericilor separate cu ea însăşi în singura lege a credinţei este, precum s-a spus mai înainte, o dorinţă scumpă lăuntrică a Sfintei Biserici Ortodoxe Soborniceşti şi Apostoleşti a lui Hristos; dar fără o asemenea unitate în credinţă, dorita unire a Bisericilor devine imposibilă. Aceasta fiind situaţia, ne mirăm pe drept cuvânt, chiar dacă el însuşi recunoaşte acest adevăr, cum de Papa Leon al XIII-lea se contrazice singur în mod evident, pe de o parte, afirmând că adevărata unire stă în unitatea credinţei, iar pe de altă parte că fiecare Biserică, chiar după unire, îşi poate păstra propriile definiţii dogmatice şi canonice, până şi atunci când ele diferă de cele ale Bisericii Papale, aşa cum declară papa într-o enciclică anterioară, datată 30 noiembrie 1894.

Fiindcă este o contradicţie clară când, în una şi aceeaşi Biserică, unul crede că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, iar altul că El purcede de la Tatăl şi de la Fiul; când unul stropeşte, iar celălalt cufundă de trei ori în apă; când unul foloseşte pâine dospită în taina sfintei euharistii, iar celălalt pâine nedospită; când unul împărtăşeşte poporul din potir ca şi din pâine, iar celălalt doar din sfânta pâine; şi alte lucruri asemenea. Însă ce semnifică această contradicţie, dacă respect pentru adevărurile evanghelice ale Sfintei Biserici a lui Hristos şi o concesie indirectă şi recunoaştere a lor, sau altceva, noi nu putem spune.

V. Dar orice ar fi, pentru înfăptuirea concretă a năzuinţei evlavioase de unire a Bisericilor, în primul rând trebuie stabilite o temelie şi un principiu comune; şi nu pot fi nici o altă temelie şi principiu comune sănătoase în afară de învăţătura Evangheliei şi a celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice. Prin urmare, întorcându-ne la acea învăţătură care era comună Bisericilor din Răsărit şi din Apus până la despărţirea lor, se cuvine, cu o dorinţă sinceră de a cunoaşte adevărul, să cercetăm ce credea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, fiind atunci ,,acelaşi trup” pretutindeni în Răsărit şi Apus şi să păstrăm acest lucru întreg şi neschimbat.

Dar orice s-a adăugat sau înlăturat în vremurile din urmă, fiecare are o datorie sfântă şi vitală, dacă el caută cu sinceritate slava lui Dumnezeu mai mult decât propria slavă, ca într-un duh al evlaviei să corecteze, socotind că printr-o stăruinţă arogantă în alterarea adevărului el este pasibil de o grea pedeapsă înaintea scaunului de judecată nemitarnic al lui Hristos. Când spunem aceasta, nu ne referim nicidecum la diferenţele privitoare la ritualul sfintelor slujbe, cântări sau odăjdii, şi altele asemenea, care contează, chiar dacă variază totuşi, aşa cum au făcut-o din vechime, dar nu vatămă câtuşi de puţin substanţa şi unitatea credinţei; ci ne referim la acele diferenţe esenţiale care au legătură cu dogmele de credinţă transmise dumnezeieşte şi constituţia canonică a administrării Bisericilor, instituită dumnezeieşte. ,,În cazurile în care lucrul neluat în seamă nu este credinţa (cum spune şi Sfântul Fotie)[2], şi nu este nici o abatere de la vreo hotărâre ecumenică şi sobornicească, diferite rituri şi obiceiuri fiind văzute la diferite popoare, un om care ştie să judece drept va decide că nici cei ce le respectă nu acţionează greşit, nici cei ce nu le-au primit nu încalcă legea”[3].

VI. Şi într-adevăr, pentru sfântul ţel al unirii, Biserica lui Hristos Ortodoxă de Răsărit se bucură din toată inima să primească tot ceea ce au mărturisit într-un cuget Bisericile de Răsărit şi Apus înainte de secolul al IX-lea, dacă ea cumva a corupt-o sau nu o ţine (n.tr.: dreapta credinţă). Şi dacă apusenii dovedesc din învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice întrunite dumnezeieşte că Biserica Romană pe atunci ortodoxă, care era pretutindeni în Apus, chiar înainte de secolul al IX-lea citea Crezul cu adăugire, sau folosea pâine nedospită, sau accepta dogma unui foc al purgatoriului, sau stropea în loc să boteze, sau imaculata concepţie a Pururea Fecioarei Maria, sau puterea vremelnică, sau infailibilitatea şi absolutismul episcopului Romei, nu mai avem nimic de spus.

Dar dacă, din contră, se adevereşte cu limpezime, aşa cum mărturisesc înşişi latinii care iubesc adevărul, că Biserica lui Hristos Ortodoxă de Răsărit păstrează cu tărie dogmele transmise din vechime, care erau în acea vreme mărturisite şi în Răsărit şi în Apus, şi că Biserica Apuseană le-a corupt prin diverse inovaţii, atunci este clar, chiar şi pentru copii, că cea mai firească cale către unire este întoarcerea Bisericii Apusene la starea de lucruri dogmatică şi administrativă din vechime; deoarece credinţa nu se schimbă cu timpul sau cu circumstanţele în nici un fel, ci rămâne întotdeauna şi pretutindeni aceeaşi, fiindcă s-a spus că este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi sunteţi într-o nădejde a chemării voastre; Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi prin toate şi întru noi toţi (Efeseni 4, 4-6).

VII. Prin urmare, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice a crezut şi a învăţat potrivit cuvintelor Evangheliei că Sfântul Duh purcede de la Tatăl; dar în Apus, încă din secolul al IX-lea, Sfântul Crez, care a fost alcătuit şi confirmat de Sinoadele Ecumenice, a început să fie contrafăcut, iar părerea că Sfântul Duh purcede ,,şi de la Fiul” a fost proclamată în mod arbitrar. Şi cu siguranţă Papa Leon al XIII-lea ştie că înaintaşul său ortodox de un nume cu el, apărătorul Ortodoxiei, Leon al III-lea, a denunţat sinodal în anul 809 această adăugire anti-evanghelică şi cu totul nelegiuită ,,şi de la Fiul” (filioque); şi a gravat pe două plăci de argint, în greacă şi latină, Sfântul Crez stabilit de primele două Sinoade Ecumenice, întreg şi fără nici o adăugire; în plus scriind: ,,Aceste cuvinte eu, Leon, le-am însemnat din iubire şi pentru apărarea credinţei ortodoxe” (Haec Leo posui amore et cautela fidei orthodoxa)[4].

De asemenea, el (n.tr.: Papa Leon al XIII-lea) ştie cu certitudine că în cursul secolului al X-lea sau la începutul secolului al XI-lea, această adăugire anti-evanghelică şi nelegiuită a fost cu greu introdusă în mod oficial la Roma în Sfântul Crez şi că, în consecinţă, Biserica Romană, stăruind în inovaţiile sale şi neîntorcându-se la dogma Sinoadelor Ecumenice, se face ea însăşi în întregime răspunzătoare înaintea Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Hristos, care ţine cu tărie ceea ce a primit de la Sfinţii Părinţi şi păstrează comoara credinţei care i-a fost dată neştirbită în nici un fel, ascultând de porunca apostolească: Lucrul bun cel încredinţat ţie să-l păzeşti prin Duhul cel Sfânt care locuieşte întru noi; depărtându-te de glasurile deşarte, cele spurcate, şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos. Cu care unii lăudându-se, întru credinţă au rătăcit (II Timotei 1, 14; I Timotei 6, 20-21).

VIII. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a primelor şapte Sinoade Ecumenice a botezat prin întreita cufundare în apă, iar Papa Pelaghie vorbeşte despre întreita cufundare ca fiind o poruncă a Domnului, şi în secolul al XIII-lea, botezul prin cufundări încă predomina în Apus; şi sfintele cristelniţe însele, păstrate în cele mai vechi biserici din Italia, sunt martore grăitoare pentru acest lucru; dar în vremurile din urmă stropirea sau turnarea, fiind introduse pe ascuns, au ajuns să fie acceptate de Biserica Papală, care încă susţine cu tărie inovaţia, lărgind astfel prăpastia pe care ea a croit-o; dar noi, ortodocşii, rămânând credincioşi tradiţiei apostoleşti şi rânduielii celor şapte Sinoade Ecumenice, ,,stăm neclintiţi, luptând pentru mărturisirea comună, comoara părintească a credinţei curate”[5].

IX. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice, potrivit exemplului Mântuitorului nostru, a slujit dumnezeiasca euharistie vreme de mai bine de 1.000 de ani pretutindeni în Răsărit şi Apus cu pâine dospită, aşa cum aduc mărturie înşişi teologii catolici iubitori de adevăr; însă, în secolul al XI-lea, Biserica Papală a făcut o inovaţie şi în Taina Euharistiei prin introducerea pâinii nedospite.

X. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice a păstrat rânduiala prin care preascumpele daruri sunt sfinţite după rugăciunea de chemare a Duhului Sfânt prin binecuvântarea preotului, aşa cum adeveresc vechile tipicuri ale Romei şi Galiei; cu toate acestea, mai târziu, Biserica Papală a introdus o inovaţie şi în aceasta, acceptând în mod arbitrar că sfinţirea darurilor are loc în timpul rostirii cuvintelor Domnului: Luaţi, mâncaţi; acesta este Trupul Meu şi Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu (Matei 26, 26 şi 28).

XI. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice, urmând poruncii Domnului: Beţi dintru acesta toţi (Matei 26, 28), a împărtăşit din sfântul potir pe toţi credincioşii; dar, începând cu secolul al IX-lea, Biserica Papală a făcut o inovaţie şi în această rânduială, lipsindu-i pe laici de sfântul potir, fapt contrar poruncii Domnului şi practicii universale a Bisericii Primare, ca şi interzicerii categorice a multor episcopi ortodocşi ai Romei, din vechime.

XII. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice, umblând potrivit învăţăturii insuflate dumnezeieşte a Sfintei Scripturi şi vechii tradiţii apostoleşti, se roagă şi cheamă mila lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi odihna celor ce cu bună cucernicie au adormit întru Domnul (Matei 26, 31; Evrei 11, 39-40; II Timotei 4, 8; II Macavei 12, 45); însă, începând din secolul al XII-lea, Biserica Papală a inventat şi a îngrămădit laolaltă în persoana papei, ca cel cu totul privilegiat, o mulţime de inovaţii referitoare la focul purgatoriului, un prisos al virtuţilor sfinţilor (n.tr.: catolicii le numesc merite prisositoare) şi împărţirea lor celor care au nevoie de ele, şi altele asemenea, arătând şi o răsplătire deplină a drepţilor înainte de învierea de obşte şi judecată.

XIII. Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a celor şapte Sinoade Ecumenice învaţă că întruparea mai presus de fire a Unuia Născut Fiu şi Cuvânt al lui Dumnezeu, din Sfântul Duh şi Fecioara Maria, este singura pură şi imaculată; dar acum 40 de ani, cu greu, Biserica Papală a făcut din nou o inovaţie, alcătuind o nouă dogmă cu privire la imaculata concepţiune a Maicii Domnului şi pururea Fecioarei Maria, dogmă care era necunoscută Bisericii Primare (şi faţă de care s-au opus cu tărie, în vremuri diferite, chiar şi cei mai aleşi teologi catolici).

XIV. Prin urmare, nesocotind aceste diferenţe serioase şi substanţiale dintre cele două biserici cu privire la credinţă, diferenţe care, aşa cum s-a spus mai înainte, au fost create în Apus, în enciclica sa, papa prezintă chestiunea primatului pontifului roman ca fiind principala şi, ca să spunem aşa, singura pricină a neînţelegerii şi ne trimite la izvoare, ca noi să căutăm cu sârguinţă ce au crezut înaintaşii noştri şi ce ne-a lăsat moştenire prima vârstă a creştinismului. Însă, scăpând la Sfinţii Părinţi şi Sinoadele Ecumenice ale Bisericii primelor nouă secole, noi suntem pe deplin convinşi că episcopul Romei nu a fost niciodată socotit autoritatea supremă şi capul infailibil al Bisericii şi că fiecare episcop este capul şi preşedintele Bisericii sale particulare, supus doar decretelor şi hotărârilor sinodale ale Bisericii Universale ca fiind singura infailibilă, episcopul Romei nefiind în nici un fel exceptat de la această regulă, după cum arată istoria Bisericii.

Domnul nostru Iisus Hristos singur este Împăratul veşnic şi Capul nepieritor al Bisericii, fiindcă El este capul trupului Bisericii (Coloseni 1, 18), care a spus de asemenea dumnezeieştilor Săi ucenici şi apostoli la Înălţarea Sa la ceruri: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului; amin (Matei 28, 20). În Sfânta Scriptură, Apostolul Petru, pe care catolicii, încrezându-se în scrieri apocrife din secolul al II-lea, pseudo-clementine, îl socotesc cu scop a fi întemeietorul Bisericii Romane şi primul lor episcop, discută problemele ca un egal între egali în sinodul apostolic din Ierusalim, şi într-alt loc este mustrat cu asprime de Sfântul Apostol Pavel, după cum se vede cu claritate în Epistola către Galateni (Galateni 2, 11).

Mai mult, catolicii înşişi ştiu bine că, în primele secole creştine, pasajul din Evanghelie la care se referă pontiful: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica Mea (Matei 16, 18) este tâlcuit cu totul diferit, într-un duh ortodox, atât prin tradiţie, cât şi de toţi Sfinţii Părinţi fără excepţie; piatra fundamentală şi de neclintit pe care Domnul a zidit Biserica Sa şi pe care porţile iadului nu o vor birui este înţeleasă metaforic ca fiind mărturisirea adevărată a lui Petru cu privire la Domnul, că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu (Matei 16, 16). Pe această mărturisire şi credinţă se sprijină cu fermitate propovăduirea mântuitoare a Evangheliei de către toţi apostolii şi urmasii lor. De unde Sfântul Apostol Pavel, care a fost ridicat la cer, tâlcuind limpede acest fragment, face cunoscută insuflarea dumnezeiască, spunând: După harul lui Dumnezeu care este dat mie, ca un înţelept meşter, mai mare temelie am pus, iar altul zideşte. Că altă temelie nimeni nu poate să pună afară de ceea ce este pusă, care este Iisus Hristos (I Corinteni 3, 10, 11).

Însă, în alt sens, Pavel îi numeşte pe toţi apostolii şi proorocii laolaltă temelia zidirii întru Hristos a credincioşilor; cu alte cuvinte, mădularele trupului lui Hristos, care este Biserica (Coloseni 1, 24); când scrie efesenilor: Dar de acum nu mai sunteţi străini şi nemernici, ci împreună cetăţeni cu sfinţii, şi deaproape ai lui Dumnezeu. Zidiţi fiind pre temelia apostolilor şi a proorocilor, fiind piatra cea din capul unghiului Însuşi Iisus Hristos (Efeseni 2, 19-20; I Petru 2, 4; Apocalipsa 21, 14).

Astfel, aceasta fiind învăţătura insuflată dumnezeieşte a apostolilor despre temelia şi Împăratul Bisericii lui Dumnezeu, fireşte că Sfinţii Părinţi, care au ţinut cu tărie tradiţiile apostoleşti, nu puteau avea, nici concepe vreo idee a unui primat absolut al Apostolului Petru şi episcopilor Romei; nici nu puteau da orice altă tâlcuire acelui fragment din Evanghelie, cu totul necunoscută Bisericii, decât cea care era adevărată şi dreaptă; nici nu puteau născoci cu samavolnicie şi de la ei înşişi o nouă dogmă despre privilegiile exagerate ale episcopului Romei ca urmaş, dacă aşa este, al lui Petru; mai ales că Biserica Romei a fost întemeiată nu de Petru, a cărui activitate apostolească la Roma este în întregime necunoscută în istorie, ci de Pavel, apostolul neamurilor, cel ridicat la cer, prin ucenicii săi, a căror slujire apostolească la Roma este binecunoscută tuturor[6].

XV. Dumnezeieştii Părinţi, cinstindu-l pe episcopul Romei doar ca episcop al capitalei imperiului, i-au dat privilegiul de onoare al preşedinţiei, considerându-l pe el doar ca fiind primul episcop în ierarhie, adică primul dintre egali; privilegiu pe care l-au acordat după aceea şi episcopului Constantinopolului, când acel oraş a devenit capitala Imperiului Roman, precum stă mărturie canonul 28 al celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Chalcedon, spunând, printre alte lucruri, următoarele: ,,Aceleaşi le orânduim şi le statornicim şi noi, cu privire la întâietăţile prea sfintei Biserici a aceluiaşi Constantinopol, care este noua Romă. De vreme ce şi scaunului vechii Rome, Părinţii după dreptate i-au dat întâietatea, pentru că cetatea aceea era cetate împărătească. Şi cei 150 de episcopi prea iubitori de Dumnezeu, îndemnaţi de acelaşi ţel, au dăruit întâietăţi egale prea sfântului scaun al Romei noi”.

Din acest canon reiese clar că episcopul Romei este egal în onoare cu episcopul Bisericii Constantinopolului şi cu cei ai celorlalte Biserici, şi nu există nici un indiciu dat de vreun canon sau de vreunul din Părinţi că episcopul Romei singur a fost vreodată principele Bisericii Universale şi judecătorul infailibil al episcopilor celorlalte Biserici independente şi auto-guvernate, sau urmaşul Apostolului Petru şi vicarul lui Iisus Hristos pe pământ.

XVI. Fiecare Biserică particulară auto-guvernată, atât din Răsărit cât şi din Apus, era cu totul independentă şi auto-guvernată din vremea celor şapte Sinoade Ecumenice. Şi exact aşa cum episcopii Bisericilor auto-guvernate din Răsărit, tot aşa cei din Africa, Spania, Galia, Germania şi Britania ocârmuiau treburile propriilor Biserici, fiecare prin sinoadele lor locale, episcopul Romei neavând nici un drept să se amestece, şi el însuşi era în egală măsură supus şi ascultător faţă de hotărârile sinoadelor. Dar în chestiunile importante care necesitau consimţământul Bisericii Universale se făcea apel la un sinod ecumenic, care singur era şi este tribunalul suprem în Biserica Universală. Aceasta era constituţia din vechime a Bisericii; dar episcopii erau independenţi unul de altul şi fiecare era liber cu desăvârşire în propriile hotare, supunându-se doar hotărârilor sinodale, iar în sinoade ei şedeau ca egali unii faţă de alţii.

În plus, nici unul din ei nu a cerut vreodată drepturi monarhice asupra Bisericii Universale; şi dacă, câteodată, unii episcopi ambiţioşi ai Romei ridicau pretenţii exagerate către un absolutism necunoscut Bisericii, aceştia erau mustraţi şi condamnaţi cum se cuvine. Prin urmare, afirmaţia lui Leon al XIII-lea – când el spune în enciclica sa că, înainte de vremea marelui Fotie, numele scaunului Romei era sfânt printre toate popoarele lumii creştine şi că Răsăritul, asemenea Apusului, se supunea într-un glas şi fără împotrivire pontifului roman ca urmaş legitim, ca să spunem aşa, al Sfântului Apostol Petru şi, în consecinţă, vicar al lui Iisus Hristos pe pământ – se dovedeşte a fi neconformă cu realitatea şi o eroare evidentă.

XVII. În decursul celor nouă secole ale Sinoadelor Ecumenice, Biserica Ortodoxă de Răsărit nu a recunoscut niciodată pretenţiile exagerate, de primat ale episcopilor Romei, prin urmare nici nu s-a supus vreodată lor, aşa cum aduce mărturie clară istoria Bisericii. Tot aşa, independenţa Răsăritului faţă de Apus este arătată în mod vădit şi limpede în acele puţine şi extrem de semnificative cuvinte ale Sfântului Vasilie cel Mare, pe care le scrie într-o epistolă către Sfântul Evsevie, episcopul Samosatei: ,,Căci atunci când caracterele trufaşe sunt curtate, este în firea lor să devină încă mai dispreţuitoare. Căci dacă Domnul este milostiv cu noi, de ce alt ajutor avem nevoie ? Dar dacă mânia lui Dumnezeu zăboveşte asupra noastră, ce ajutor avem de la aroganţa Apusului ? Oameni care nici nu cunosc adevărul, nici nu pot suferi să-l afle, ci fiind păgubiţi de suspiciuni false, se comportă acum aşa cum au făcut mai înainte în cazul lui Marcel”[7].

De aceea, vestitul Fotie, sfântul episcop şi luminător al Constantinopolului, apărând această independenţă a Bisericii Constantinopolului în a doua jumătate a secolului al IX-lea, şi întrezărind pervertirea iminentă a constituţiei bisericeşti în Apus, şi depărtarea lui de Răsăritul ortodox, a încercat, la început, să preîntâmpine primejdia în mod paşnic; dar episcopul Romei, Nicolae I, prin amestecul său necanonic în treburile Răsăritului, dincolo de hotarele diocezei sale, şi prin tentativa pe care a făcut-o de a supune luişi Biserica Constantinopolului, a împins relaţiile la limita separării dureroase a Bisericilor. Primii germeni ai acestor pretenţii de absolutism papal au fost răspândiţi în diferite direcţii prin scrierile pseudo-Clementine şi au fost cultivaţi tocmai în vremea acestui Nicolae prin aşa-numitele decrete pseudo-Isidoriene, care sunt un amestec de hotărâri împărăteşti şi epistole ale vechilor episcopi ai Romei contrafăcute şi născocite, prin care, contrar adevărului istoric şi constituţiei statornicite a Bisericii, anume a fost răspândit că, precum spuneau ei, antichitatea creştină a atribuit episcopilor Romei o autoritate nelimitată asupra Bisericii Universale.

XVIII. Noi reamintim aceste fapte cu durere în suflet, fiindcă Biserica Papală, deşi recunoaşte astăzi caracterul contrafăcut şi născocit al acelor decrete pe care sunt întemeiate pretenţiile sale exagerate, nu numai refuză cu îndărătnicie să revină la canoanele şi hotărârile Sinoadelor Ecumenice, ci chiar în ultimii ani ai secolului al XIX-lea a adâncit prăpastia existentă proclamând în mod oficial, spre uimirea lumii creştine, că episcopul Romei este chiar infailibil. Biserica Ortodoxă Sobornicească de Răsărit a lui Hristos nu recunoaşte pe nimeni infailibil pe pământ, afară de Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, care în chip negrăit S-a făcut om.

Apostolul Petru însuşi, al cărui urmaş se crede papa, s-a lepădat de trei ori de Domnul şi a fost mustrat de două ori de Apostolul Pavel, fiindcă nu umbla drept după adevărul Evangheliei (Galateni 2, 14). Apoi, în secolul al IV-lea, Papa Liberius a semnat o mărturisire de credinţă ariană; şi tot aşa, în secolul al V-lea, Zosima a încuviinţat o mărturisire eretică, tăgăduind păcatul originar. În secolul al VI-lea, Virgilius a fost condamnat de cel de-al V-lea Sinod Ecumenic pentru convingeri eronate; iar în secolul al VII-lea Honorius, căzând în erezia monotelită, a fost condamnat ca eretic de cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic, iar papii care i-au urmat au recunoscut şi acceptat condamnarea sa.

XIX. Ţinând seama de astfel de fapte, popoarele din Apus, devenind încetul cu încetul cultivate prin răspândirea de epistole, au început să protesteze împotriva inovaţiilor şi să ceară (aşa cum s-a întâmplat în secolul al XV-lea la Conciliile de la Constance şi Basel) revenirea la constituţia bisericească a primelor secole, la care, prin mila lui Dumnezeu, rămân şi vor rămâne întotdeauna credincioase Bisericile Ortodoxe din Răsărit şi Nord, care în prezent singure formează Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, stâlpul şi temelia adevărului. Acelaşi lucru a fost săvârşit în secolul al XVII-lea de teologii galicani învăţaţi, iar în secolul al XVIII-lea de episcopii Germaniei; şi în acest secol al ştiinţei şi criticismului, conştiinţa creştină s-a ridicat în cor în anul 1870, în persoanele vestiţilor clerici şi teologi ai Germaniei, din pricina noii dogme a infailibilităţii papale, emisă de Conciliul Vatican, a cărei urmare în ascensiune este văzută în formarea comunităţilor religioase separate ale vechilor catolici, care, refuzând să recunoască papalitatea, sunt pe deplin independente de ea.

XX. Deci, în zadar ne trimite episcopul Romei la izvoare, ca noi să căutăm cu sârguinţă ce au crezut înaintaşii noştri şi ce ne-a lăsat moştenire prima vârstă a creştinismului. În aceste izvoare, noi, ortodocşii, găsim vechile dogme transmise dumnezeieşte, cărora le rămânem credincioşi cu luare-aminte până astăzi, şi nicăieri nu găsim inovaţiile pe care vremurile din urmă ale minţii slobode le-au zămislit în Apus şi pe care Biserica Papală adoptându-le le păstrează chiar până astăzi. În plus, Biserica Ortodoxă de Răsărit se bucură întru Hristos pe drept cuvânt ca fiind Biserica celor şapte Sinoade Ecumenice şi a primelor nouă secole de creştinism şi, prin urmare, Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15); însă actuala Biserică Romană este Biserica inovaţiilor, a falsificării scrierilor Părinţilor Bisericii, şi a interpretării greşite a Sfintei Scripturi şi a hotărârilor Sfintelor Sinoade, motiv pentru care ea a fost în mod chibzuit şi pe drept cuvânt renegată, şi este încă renegată, atâta vreme cât ea rămâne în eroarea sa. ,,Fiindcă mai bun este un război vrednic de laudă decât o pace care ne desparte de Dumnezeu”, precum spune şi Grigorie de Nazianz.

XXI. Acestea sunt, pe scurt, inovaţiile grave şi samavolnice, cu privire la credinţa şi constituţia administrativă a Bisericii, pe care le-a introdus Biserica Papală şi asupra cărora, în mod evident, enciclica papală păstrează tăcerea dinadins. Aceste inovaţii, care se referă la punctele esenţiale ale credinţei şi sistemului administrativ al Bisericii şi care sunt în mod vădit opuse situaţiei ecleziastice a primelor nouă secole, fac imposibilă dorita unire a Bisericilor. Orice inimă evlavioasă şi dreptslăvitoare este plină de o mâhnire de negrăit când vede cum Biserica Papală stăruie în ele cu dispreţ şi nu contribuie câtuşi de puţin la sfântul ţel al unirii, prin respingerea acestor inovaţii eretice şi întoarcerea la situaţia din vechime a Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Hristos, din care făcea parte şi ea la acea vreme.

XXII. Dar ce trebuie să spunem despre tot ceea ce scrie pontiful roman atunci când se adresează slăvitelor naţiuni slave ? Cu adevărat, nimeni nu a negat vreodată că prin strădaniile apostoleşti ale Sfinţilor Chiril şi Meftodie a fost dăruit harul mântuirii multor popoare slave; însă, istoria mărturiseşte că, în vremea Marelui Fotie, aceşti apostoli greci ai slavilor şi prieteni apropiaţi ai acestui părinte dumnezeiesc, de loc din Thessalonic, erau trimişi să convertească neamurile slave nu de Roma, ci de Constantinopol, unde de altfel ei studiaseră, vieţuind ca monahi în Mânăstirea Sfântului Polihronie. Prin urmare, este cu totul lipsit de logică ceea ce se declară în enciclica pontifului roman, aceea că – precum spune el – a existat o relaţie de prietenie şi o simpatie reciprocă între neamurile slave şi pontifii Bisericii Romane; deoarece chiar dacă papa nu are cunoştinţă, cu toate acestea istoria dezvăluie în mod clar că aceşti sfinţi apostoli ai slavilor despre care vorbim au întâmpinat mai mari dificultăţi în lucrarea lor din partea episcopilor Romei, prin excomunicările şi opoziţia lor, şi au fost prigoniţi cu mai multă cruzime de episcopii papali franci decât de locuitorii păgâni ai acelor ţări.

Cu siguranţă, papa ştie prea bine că, după ce binecuvântatul Meftodie a trecut la Domnul, 200 dintre cei mai aleşi ucenici ai lui, după multe lupte împotriva opoziţiei pontifilor Romei, au fost izgoniţi din Moravia şi conduşi în afara hotarelor ei de forţe militare, de unde, după aceea, ei s-au răspândit în Bulgaria şi în alte părţi. Şi el ştie de asemenea că, odată cu izgonirea clerului slav mai erudit, ritul răsăritean, ca şi limba slavonă pe atunci în uz, au fost îndepărtate, şi cu trecerea timpului orice urmă de Ortodoxie a fost ştearsă din acele provincii, şi toate aceste lucruri s-au făcut cu conlucrarea oficială a episcopilor Romei într-o manieră câtuşi de puţin onorabilă pentru sfinţenia demnităţii episcopale.

Însă în ciuda acestui comportament dispreţuitor, Bisericile Ortodoxe slave, iubitele fiice ale Răsăritului Ortodox, şi mai cu seamă marea şi slăvita Biserică a Rusiei apărate în chip dumnezeiesc, fiind păzită neprihănită prin darul lui Dumnezeu, au păstrat, şi vor păstra până la sfârşitul veacurilor, credinţa ortodoxă şi vor da mărturii deosebite ale libertăţii care este întru Hristos. Aşadar, enciclica papală făgăduieşte în van îndestulare şi măreţie Bisericilor slave, căci prin bunăvoinţa atotmilostivului Dumnezeu ele au deja aceste binecuvântări, şi altele ca acestea, stând neclintite în Ortodoxia părinţilor lor şi slăvindu-L în ea pe Hristos.

XXIII. Aşa stând lucrurile şi fiind adeverite fără tăgadă de istoria bisericească, noi, îngrijoraţi aşa cum suntem datori să fim, ne adresăm popoarelor din Apus, care prin necunoaşterea istoriei adevărate şi nepărtinitoare a problemelor bisericeşti, fiind ispitiţi în naivitatea lor, urmează inovaţiile anti-evanghelice şi cu totul nelegiuite ale papalităţii, separându-se şi vieţuind departe de Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică dreptslăvitoare a lui Hristos, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15) în care înaintaşii şi strămoşii lor milostivi au strălucit prin evlavia şi ortodoxia credinţei lor, fiind credincioşi şi mădulare dragi ale ei vreme de nouă secole întregi, urmând cu smerenie şi călcând potrivit hotărârilor Sinoadelor Ecumenice întrunite dumnezeieşte.

XXIV. Popoare iubitoare de Hristos ale slăvitelor ţări din Apus ! Ne bucurăm, pe de o parte, văzând că aveţi râvnă către Hristos, fiind călăuziţi de această dreaptă convingere, că fără de credinţă nu este cu putinţă a bine plăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6); dar, pe de altă parte, este limpede pentru orice om cinstit că această credinţă binecuvântată în Hristos trebuie să fie negreşit dreaptă întru toate şi potrivit Sfintei Scripturi şi tradiţiilor apostoleşti, pe care este întemeiată învăţătura Sfinţilor Părinţi ai Bisericii şi cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice întrunite dumnezeieşte.

În plus, este clar că Biserica Universală a lui Dumnezeu, care păstrează cu tărie la sânul ei această credinţă binecuvântată unică, neschimbată şi întreagă, ca pe o vistierie dumnezeiască – întocmai precum a fost transmisă şi dezvăluită în vechime de Părinţii purtători de Dumnezeu mişcaţi de Duhul, şi formulată de ei în cursul primelor nouă secole – este una şi aceeaşi dintotdeauna, nu este multiplă şi nu se schimbă cu trecerea timpului: fiindcă adevărurile Evangheliei nu pot fi supuse nicicând modificării sau îmbunătăţirii în decursul vremii, asemenea diferitelor sisteme filozofice; fiindcă Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci (Evrei 13, 8).

Pricină pentru care şi Sfântul Vichentie, care a crescut din laptele evlaviei primit de la părinţii din Mânăstirea Lerins din Galia şi a scris pe la mijlocul secolului al V-lea, cu mare înţelepciune şi dreaptă credinţă descrie adevărata universalitate a credinţei şi Bisericii astfel: ,,În Biserica Universală, noi trebuie să dăm atenţie îndeosebi la a păstra ceea ce a fost crezut pretutindeni, în toate timpurile, şi de către toţi. Căci aceasta este cu adevărat şi propriu-zis universal, precum face cunoscut însăşi forţa şi sensul cuvântului, care în plus include aproape tot ceea ce este universal. Şi aşa trebuie să facem, dacă mergem urmând universalitatea, vechimea şi conglăsuirea”[8]. Dar, aşa cum s-a spus mai înainte, din secolul al X-lea încoace, Biserica Apuseană a introdus pe ascuns înlăuntrul ei, prin papalitate, dogme şi inovaţii variate, străine şi eretice, şi astfel ea a fost smulsă şi îndepărtată de Biserica cea adevărată şi dreptslăvitoare a lui Hristos.

Prin urmare, cât de necesar este pentru voi să vă întoarceţi la învăţăturile cele vechi şi neschimbate ale Bisericii, pentru a dobândi mântuirea întru Hristos pentru care vă străduiţi, puteţi înţelege cu uşurinţă dacă cercetaţi cu înţelepciune porunca Apostolului Pavel cel înălţat la cer către Tesaloniceni, care spune: Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistola noastră (II Tesaloniceni 2, 15); şi tot aşa ce scrie acelaşi dumnezeiesc apostol către Galateni, zicând: Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pre voi prin darul lui Hristos la altă Evanghelie; care nu este altă, fără numai sunt oarecare ce vă tulbură pre voi, şi voiesc să strămute Evanghelia lui Hristos (Galateni 1, 6-7).

Ci feriţi-vă de astfel de corupători ai adevărului evanghelic, că unii ca aceia Domnului nostru Iisus Hristos nu slujesc, ci pântecelui lor; şi prin cuvinte bune şi prin cuvântare de bine, înşală inimile celor proşti (Romani 16, 18); şi întoarceţi-vă pentru cele viitoare la sânul Uneia Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Dumnezeu, care se află în toate sfintele Biserici locale ale lui Dumnezeu care, fiind sădite dumnezeieşte asemenea viţelor îmbelşugate în întreaga lume ortodoxă, sunt unite una cu cealaltă în chip nedespărţit în unitatea singurei credinţe mântuitoare întru Hristos şi în legăturile păcii şi ale Duhului, ca voi să puteţi dobândi ca numele cel mai vrednic de laudă şi cu totul slăvit al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a pătimit pentru mântuirea lumii, să fie slăvit şi printre voi.

XXV. Însă îngăduiţi-ne nouă, care prin darul şi milostivirea atotînduratului Dumnezeu suntem mădulare dragi ale Trupului lui Hristos, adică a Uneia Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a Lui, să rămânem credincioşi evlaviei Părinţilor noştri, moştenită de noi de la apostoli. Îngăduiţi-ne să ne ferim de falşii apostoli, care, venind la noi în haine de oi, încearcă să-i ademenească pe cei mai simpli dintre noi prin felurite făgăduinţe înşelătoare, socotind că toate lucrurile sunt permise şi admiţându-le de dragul unirii, îngrijindu-se doar ca papa Romei să fie recunoscut drept conducător suprem şi infailibil, şi suveran absolut al Bisericii Universale, şi singurul reprezentant al lui Hristos pe pământ, şi sursa întregului har.

Şi mai cu seamă îngăduiţi-ne nouă, care prin darul şi mila Domnului am fost numiţi episcopi, păstori şi învăţători ai sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, să luăm aminte de noi şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt ne-au pus pre noi episcopi, ca să păstorim biserica lui Dumnezeu, care o au câştigat cu Sângele Său (Faptele Apostolilor 20, 28), pentru care ei trebuie să dea socoteală. Pentru aceea mângâiaţi unul pre altul, şi zidiţi unul pre altul, precum şi faceţi (I Tesaloniceni 5, 11). Iar Dumnezeul a tot harul, care ne-au chemat la slava Sa cea veşnică prin Hristos Iisus, acela pre voi, care aţi pătimit puţin, să vă facă desăvârşit, să vă întărească, să vă facă puternici, să vă întemeieze (I Petru 5, 10), şi să vă dăruiască ca toţi cei ce sunt departe şi lipsiţi de Una Sfântă, Sobornicească şi dreptslăvitoare turmă a oilor Sale cuvântătoare, să fie luminaţi cu lumina harului Său şi cunoaşterea adevărului. A Lui să fie slava şi împărăţia în vecii vecilor. Amin.

 

În palatul patriarhal din Constantinopol, în luna august a anului de graţie 1895

 

Iubiţii fraţi şi mijlocitori întru Hristos, Dumnezeul nostru

 

† Antim de Constantinopol

† Nicodim de Cyzicos

† Filoteu de Nicomidia

† Ieronim de Niceea

† Natanail de Prussa

† Vasilie de Smirna

† Ştefan de Philadelphia

† Atanasie de Lemnos

† Visarion de Dyrrachium

† Dorotei de Belgrad

† Nicodim de Elasson

† Sofronie de Carpathos şi Cassos

† Dionisie de Eleutheropolis

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 46/Almanah 2008

 


[1] Fotie, Epistole, iii, 10.

[2] Patriarh al Constantinopolului, cca 800.

[3] Fotie, Epistole, iii, 6.

[4]A se vedea viaţa lui Leon al III-lea scrisă de Atanasie, preot şi cărturar la Roma, în cartea sa Vieţile papilor. De asemenea, Sfântul Fotie, amintind această critică a Papei Leon al III-lea ortodox împotriva celor ce susţineau dogme greşite, în renumita sa epistolă către mitropolitul de Acquileia, se exprimă el însuşi după cum urmează:

,,Pentru (fără a-i mai pomeni pe cei dinaintea lui) Leon bătrânul, episcopul Romei, ca şi Leon tânărul care i-a urmat, s-au dovedit a fi într-un cuget cu Biserica Sobornicească şi Apostolească, cu sfinţii episcopi înaintaşii lor şi cu poruncile apostoleşti; cel care a contribuit mult la convocarea celui de-al IV-lea Sfânt Sinod Ecumenic, atât prin oamenii sfinţi care au fost trimişi să-l reprezinte, cât şi prin epistola sa, prin care Nestorie şi Evtihie au fost înfrânţi; epistolă în care, o dată în plus, potrivit hotărârilor sinodale anterioare, el a mărturisit că Sfântul Duh purcede de la Tatăl, dar nu şi ,,de la Fiul”.

Şi în acelaşi fel Leon tânărul, cel de o credinţă cu el, şi de un nume. Într-adevăr, acesta din urmă, care avea o râvnă fierbinte pentru dreapta credinţă, pentru ca mostra neîntinată (n.tr.: Crezul) a credinţei adevărate să nu poată fi în nici un fel contrafăcută printr-un limbaj barbar, a publicat-o în greacă, aşa cum s-a şi spus la început, de către popoarele din Apus, ca prin aceasta ele să poată slăvi şi propovădui corect Sfânta Treime.

Şi nu numai prin cuvânt şi poruncă, ci şi gravând şi expunând-o în văzul tuturor pe anumite plăci special făcute, ca şi pe anumite monumente, el a aşezat-o pe porţile Bisericii ca orice persoană să poată învăţa cu uşurinţă credinţa neatinsă şi ca să nu poată lăsa nici o şansă falsificatorilor şi inovatorilor secreţi să schimbe credinţa noastră, a creştinilor, şi să-L aducă pe Fiul alături de Tatăl ca o a doua cauză a Sfântului Duh, care purcede de la Tatăl cu cinste egală cu cea a Fiului Născut. Şi nu au fost aceşti doi sfinţi bărbaţi singurii care au strălucit luminos în Apus şi au păstrat credinţa neatinsă de inovaţie; fiindcă Biserica nu este într-o asemenea nevoie ca cea a propovăduitorilor apuseni, ci există o mulţime nu uşor de numărat care a făcut la fel ca ei” – Epistola v. 53.

[5] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 243, Către episcopii Italiei şi Galiei.

[6] A se vedea Faptele Apostolilor 28, 15; Romani 15, 15-16; Filipeni 1, 13.

[7] Epistola 239.

[8] ,,In ipsa item Catholica Ecclesia magnopere curandum est, ut teneamus, quod ubique quod semper ab omnibus creditum est. Hoc est enim vere proprieque Catholicum (quod ipsa vis nominis ratioque declarat), quod omnia fere universaliter comprehendit. Sed hoc fiet si sequimur universalitatem, antiquitatem, consensionem” (Vincentii Lirinensis Commonitorium pro Catholicae fidei antiquitate et universalitate cap. iii, cf. cap. viii şi xiv).

 

Almanah 2008-16