----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 49 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Patriarhia Ecumenică

Enciclica patriarhală şi sinodală din 1904

 

Almanah 2008-18

 

ÎPS Ioachim al III-lea, patriarh al Constantinopolului între anii 1878-1884 şi 1901-1912, a adus la cunoştinţă tuturor Bisericilor Ortodoxe locale alegerea sa ca patriarh ecumenic pentru a doua oară, prin epistola sa irenică, în care a insistat asupra necesităţii colaborării dintre ele. Ca răspuns la felicitările lor, el le-a adresat Enciclica din 12 iunie 1902 în care abordează, printre altele, relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe şi romano-catolici şi protestanţi, relaţiile cu vechile Biserici orientale şi problema calendarului.

Doi ani mai târziu, după ce au sosit răspunsurile Bisericilor Ortodoxe locale, patriarhul a emis altă Enciclică, datată 12 mai 1904. În această epistolă, el critică faptul că sfintele canoane statornicite de Sinoadele Ecumenice sunt nesocotite şi subliniază pericolul pe care-l reprezintă o asemenea stare de lucruri pentru unitatea Bisericii Ortodoxe. Apoi, el aduce în discuţie problema relaţiilor cu Bisericile ne-Ortodoxe, iar în final face referiri la chestiunea calendarului bisericesc.

 

* * *

 

Răspuns la reacţiile Bisericilor Ortodoxe locale

 

Fie binecuvântat Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl îndurării şi Dumnezeul a toată mângâierea, care revarsă totdeauna din plin milostivirea Sa asupra noastră, şi care în ultimul timp ne-a dăruit marele şi mângâietorul dar de a primi şi citi binevenitele şi preacinstitele scrisori frăţeşti ale Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu: a preafericitului patriarh al Sfintei Cetăţi a Ierusalimului şi a toată Palestina; ale prea sfinţiţilor preşedinţi ai Sfintelor Sinoade ale Bisericilor Autocefale-surori ale Rusiei, Greciei, României şi Serbiei; şi a preacuviosului păstor al Sfintei Biserici a Muntenegrului. Preafericitul papă şi patriarh al Marii Cetăţi a Alexandriei şi a tot Egiptul, din raţiuni necunoscute nouă, nu a răspuns încă; iar chestiunile Bisericii Apostoleşti şi Patriarhale a Antiohiei şi ale Sfintei Biserici a Noii Justiniane din Cipru fac dificilă menţinerea corespondenţei ecleziastice cu ele, din motive canonice în primul caz şi din pricina pierderii unui arhiepiscop canonic şi preşedinte în ultimul caz.

Către aceste Biserici noi trimitem cele mai bune urări; iar către iubiţii noştri fraţi şi împreună-slujitori întru Hristos, care au răspuns cu bunăvoinţă şi frăţietate la epistola noastră patriarhală şi sinodală din 12 iunie 1902, noi exprimăm mulţumirile respectuoase ale Sfintei şi Marii noastre Biserici a lui Hristos şi bucuria negrăită cu care ei declară şi mărturisesc într-un glas binele făcut, chiar prin împuternicire, Bisericii lui Dumnezeu de legăturile mai dese dintre Bisericile locale prin corespondenţă, îndeosebi în ultimele zile când ambiţiile şi chibzuielile au un caracter mai secular şi naţionalist şi sunt contrare sfintelor canoane apostolice şi sinodale: ele sunt străine Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu şi dumnezeieştilor lor păstori şi sunt urmărite sub pretextul unei dispoziţii râvnitoare şi apărării intereselor Ortodoxiei, şi prin amestecarea asociaţiilor prozelitiste printre copiii ei suferinzi.

Aceste lucruri sunt săvârşite prin încălcarea făţişă şi nesocotirea drepturilor Bisericilor locale care le-au aparţinut din timpuri imemoriale şi care au fost întărite prin canoane ecumenice; şi ele creează neînţelegeri şi suspiciuni între Bisericile-surori, până la tulburarea şi vătămarea incalculabilă a poporului creştin şi până la subminarea şi scindarea Uneia Soborniceşti Biserici a lui Hristos în părţi şi fracţiuni identificabile după tradiţii naţionale şi particularităţi lingvistice. Ele nu-şi mai amintesc de obicei de înrudirea lor prin credinţă şi se necăjesc una pe cealaltă de dragul bunurilor pământeşti şi se invidiază una pe cealaltă.

Fiindcă cum pot cei care urmăresc cu atenţie evenimentele vremurilor noastre să evite a remarca, în afara hotarelor Bisericii Universale, acel spirit fecund şi straniu şi viclean, care influenţează fatalmente atât pe cei needucaţi, cât şi pe cei care sunt educaţi doar în înţelepciunea acestei lumi ? El găseşte scuze pentru orice şi murdăreşte totul pe orice căi şi mijloace, în slujba aspiraţiilor lumeşti; şi înlăuntrul hotarelor Bisericii lui Dumnezeu strecoară seminţele sale, prin măsurile dominaţiei laice asupra problemelor şi evenimentelor ecleziastice, necruţând nici măcar sălaşele cinstite ale Domnului şi sfinţitele obiecte ale sfinţilor noştri părinţi; şi se străduieşte să transforme Biserica lui Hristos doar într-o slujnică şi unealtă a ambiţiilor lumeşti şi programelor politice.

Acest spirit, care este cu totul străin Bisericii şi care ameninţă pacea şi sănătatea Sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, ne pare nouă tot atât de mult unul care necesită consultare şi sfat frăţesc cu preacinstiţii noştri fraţi preoţi potrivit rânduielilor limpezi şi învăţămintelor binevenite ale antichităţii încărunţite şi cinstite. Fiindcă aceasta este trăsătura fundamentală a Ortodoxiei, temelia întregii sale structuri canonice şi administrative, ,,de a nu muta hotarele veşnice pe care le-au statornicit Părinţii noştri”. Doar aceasta ne va da putere să respingem cele mai recente tendinţe şi activităţi care progresează (în cuvintele apostolului) ,,cu înţelepciune pământească, senzuală şi diavolească” (Iacov 3, 15).

Cum să nu fie drept a cinsti, a trata cu grijă şi a păstra de aici încolo acele lucruri care au fost rânduite de atât de multe secole ? Cum să nu fie fără primejdie a zdruncina violent şi a tulbura aşezarea cuviincioasă şi sfinţită a Sfintelor Biserici Patriarhale, ce-şi are obârşia în Sinoadele Ecumenice şi rânduielile Sfinţilor Părinţi, ale căror fundaţii apostolice şi 19 veacuri de viaţă au fost împodobite cu dureri şi necazuri necruţătoare şi suferinţe de nedescris şi sânge mucenicesc, şi ale căror folosuri teologice pentru întreaga Biserică sunt universal recunoscute şi foarte apreciate ?

Prin urmare, ele se cuvine să fie neîntinate şi respectate; şi orice care (chiar din depărtare) ar putea ştirbi reputaţia şi puterea lor ar trebui evitat. Orice ajutor şi sprijin spre folosul lor, orice reintegrare a celor căzuţi sau ajutor al celor neajutoraţi, sau tratament al celor răniţi şi salvare a celor prigoniţi şi a celor aflaţi în primejdie nu trebuie înfăptuit nicidecum altfel decât potrivit voii Domnului şi într-un spirit de dragoste frăţească şi prin păstorii canonici locali ai Bisericii.

O nesocotire a hotărârilor şi definiţiilor Părinţilor amintite mai sus a generat de curând, fără nici un rezultat bun, breşe cumplite (într-adevăr deplorabile) în structura Bisericii Ortodoxe. Şi după cum ele au fost generate de nesocotirea acestor lucruri, tot aşa prin respectarea lor vor veni, cu ajutorul lui Dumnezeu, lucruri mai bune pentru Bisericile-surori şi mântuirea pentru cei care vor asculta, chiar dacă cu greu sunt convinşi de cuvântul adevărului şi dreptăţii cei care aşează bunurile pământeşti şi propria slavă deasupra autorităţii rânduielii şi învăţăturii ecleziastice şi canonice.

Nu a scăpat atenţiei noastre faptul că soluţia mulţumitoare a celorlalte chestiuni puse înainte spre a fi analizate în epistolele noastre anterioare prezintă multe (şi probabil foarte multe) dificultăţi; şi noi ştim de asemenea şi recunoaştem înaintea cinstiţilor noştri fraţi întru Hristos că dificultăţile sunt sporite de numeroasele încercări ale Bisericii Romane şi ale multor protestanţi de a acapara şi face prozelitism în turmele cuvântătoare ale Bisericii Ortodoxe. Este într-adevăr foarte primejdios, şi cu totul contrar chemării creştine, ca cei creştini să atace creştini sau să-i corupă şi să instige la tulburări printre credincioşi, precum spune Scriptura, înconjurând marea şi uscatul ca să facă un prozelit (Matei 23, 15).

Noi cu toţii simţim durere şi suntem profund răniţi când vedem şi auzim sufletele celor bolnavi în cuget şi căldicei în credinţă, sau copiii celor lipsiţi de apărare şi trecuţi cu vederea, sau văduvele celor care au fost copleşiţi de suferinţă, ademeniţi şi duşi pe căi greşite; şi când vedem caractere atât de mânjite încât religia este practicată pentru câştig, părinţii ridicându-se împotriva copiilor, sau fraţii împotriva fraţilor, sau comunităţile împotriva păstorilor locali, şi pretutindeni vrajbe şi discordie create spre defăimarea cinstitului nume de creştin printre naţiuni.

Aceasta fiind situaţia, este evident că noi trebuie negreşit ,,să luăm aminte la noi înşine şi la toată turma peste care Sfântul Duh ne-a rânduit episcopi, să avem grijă de Biserica lui Dumnezeu pe care El a dobândit-o cu propriul sânge”, şi să veghem zi şi noapte, şi să păstrăm şi să păzim de orice influenţă potrivnică turma care ne-a fost încredinţată. Dar pe lângă a fi vigilenţi spre apărarea noastră, se cuvine ca noi să ne îngrijim de asemenea de problemele altora şi să ne rugăm din tot sufletul pentru unirea tuturor, nu adăugând greutăţi, nici susţinând că problema nu suferă discuţie sau este cu desăvârşire imposibilă, ci având în vedere posibilele căi de progres în lucrarea bună a unirii tuturor: umblând cu înţelepciune şi cu duhul blândeţii faţă de cei care nu sunt de acord cu noi, şi amintindu-ne că ei cred de asemenea în Preasfânta Treime şi se bucură de numele Domnului nostru Iisus Hristos şi nădăjduiesc că vor fi mântuiţi prin harul lui Dumnezeu.

Având mai mari şi mai bune nădejdi, se cuvine ca noi să dăm mai multă atenţie atât aşa-zişilor vechi catolici, cât şi celor din Biserica Anglicană, de vreme ce ei arată mai mult respect şi consideraţie faţă de Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Cu toate că există opinii împărţite printre teologi cu privire la deosebirea dintre învăţătura Bisericii Vechi Catolice şi cea a Bisericii Ortodoxe Soborniceşti şi Apostoleşti, cineva nu ar greşi dacă ar spune despre creştinii din Apus că ei sunt cei mai apropiaţi de Biserica Ortodoxă. Din acest motiv, este drept să-i ajutăm pe cât de mult posibil să lupte lupta cea bună ca, neînclinându-se nici în dreapta, nici în stânga, ei să poată căuta calea care duce direct către Biserica Ortodoxă.

Ca nu cumva să fim acuzaţi de indiferenţă faţă de fraţii noştri care caută ceea ce este drept şi dat de Dumnezeu şi care râvnesc la intercomuniunea şi unirea ecleziastică cu noi, să nu fim greşit înţeleşi ca făcându-le o nedreptate prin a-i judeca mai degrabă pe baza zvonurilor şi relatărilor decât după mărturisirile autentice şi oficiale: s-ar cuveni ca din când în când să-i întrebăm despre motivul nădejdii lor în aceste chestiuni, adică despre o mărturisire limpede şi precisă şi oficială a credinţei lor, publicată şi semnată de episcopii şi păstorii lor în sinod, ca astfel să fie posibil să avem o discuţie şi clarificare şi înţelegere şi împlinirea (cu ajutorul lui Dumnezeu) a dorinţei noastre comune.

De asemenea, noi considerăm pe cei din Biserica Anglicană care s-au întors către Biserica Ortodoxă a fi vrednici de nu mai puţină simpatie şi sentimente de reciprocitate; şi nu în puţine ocazii ei ne-au dat dovezi ale atitudinii lor frăţeşti faţă de noi. Este de la sine înţeles că şi acei creştini răsăriteni, care sunt mai aproape de noi atât în înfăţişare şi obiceiuri, cât şi în întreaga lor învăţătură şi administraţie ecleziastică şi închinare, merită în aceeaşi măsură simpatie şi sprijin.

Credem că este oportun să amintim aici cinstiţilor noştri fraţi întru Hristos că celelalte sfinte Biserici locale ale lui Dumnezeu urmează alte opinii şi rânduieli în anumite chestiuni şi aceasta nu este simplă întâmplare: în ce priveşte botezul şi sfintele taine ele sunt separate de Biserica Ortodoxă. Asupra unor astfel de chestiuni, cel puţin, pare de dorit (sau mai degrabă esenţial) a defini un cuget comun şi o rânduială comună potrivit duhului şi hotărârilor Bisericii Universale. Acestea şi alte probleme asemănătoare pot fi cercetate prin epistole frăţeşti: cu siguranţă, ele ar putea fi examinate mai exact şi cu mai multă atenţie dacă, după cum au sugerat unii dintre fraţii noştri întru Hristos, de-a lungul următorilor 3 ani teologii trimişi de sfintele Biserici ale lui Dumnezeu se vor întruni, iar opiniile lor analizate cu grijă vor fi aduse la cunoştinţă celorlalte Biserici, prin primul în rang, arhiepiscopul Constantinopolului, pentru decizia lor finală.

În ce priveşte calendarul nostru, aceasta este opinia noastră: tradiţia cinstită a Paştelui a fost statornicită cu fermitate de veacuri şi validată de practica constantă a Bisericii, potrivit căreia noi am fost învăţaţi să prăznuim Învierea dătătoare de Lumină a Domnului în prima duminică după luna plină a echinocţiului de primăvară, fie că acestea coincid fie că se succed, şi nu este drept să introducem inovaţii în această chestiune; iar cei care nu urmează calendarul iulian şi sărbătorile noastre cu dată fixă omit doar 13 zile, astfel că este absurd şi lipsit de sens să încercăm să reconciliem Menologioanele noastre cu Menologioanele celor care urmează celălalt calendar, deoarece nu există nici un motiv (ecleziastic sau ştiinţific) pentru a omite atât de multe zile, iar această reconciliere a Menologioanelor ar fi temporară, până în anul 2100, când din nou va apărea diferenţa de o zi.

Însă reforma calendarului iulian, ca fiind chipurile inexact, şi statornicirea anului civil comun ca fiind mai concordant cu solstiţiul, noi o considerăm a fi prematură şi cu totul de prisos în prezent; fiindcă dintr-un punct de vedere ecleziastic noi nu suntem deloc obligaţi să schimbăm calendarul şi, după cum ne-au încredinţat specialiştii, ştiinţa însăşi nu s-a declarat încă a fi categorică în ce priveşte precizia cu care este calculat anul solar.

Răspunzându-vă astfel şi făcându-vă cunoscute opiniile noastre asupra chestiunilor şi sugestiilor care au fost înfăţişate, iubiţi fraţi şi păstori întru Hristos, noi ne bucurăm întru Domnul; şi avem nădejde, ba mai degrabă ştim, că vom fi într-adevăr apărători binevoitori şi povăţuitori sinceri unul altuia în toate cugetele şi îndoielile noastre, comunicând din plin după cum fiecăruia i-a fost dat harul ,,spre săvârşirea sfinţilor spre lucrul slujbei, spre zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4, 12). Astfel făcând bune neajunsurile fiecăruia, noi vom fi slujitori vrednici şi neruşinaţi ai voii Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, încrezători că Cel care a început o lucrare bună în noi o va săvârşi tot aşa spre lauda slavei Lui, prin al cărui dar mântuitor noi avem sănătate şi lungime de zile, drept îndreptând cuvântul adevărului şi împodobind Biserica.

 

† Ioachim de Constantinopol

† Ioachim de Efes

† Filoteu de Nicomidia

† Ioachim de Rhodos

† Grigorie de Serrai

† Chiril de Mitilene

† Filaret de Didymotheichou

† Procopie de Dyrrachion

† Vasilie de Belgrad

† Constantin de Servia şi Kozani

† Panaret de Eleftheroupolis

† Teoclit de Krini

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 46/Almanah 2008

 

Almanah 2008-18