----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 67 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

A doua epistolă îndurerată a mitropolitului Filaret

(1971)

 

Preşedintele Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei

75 East 93rd Street, New York, N.Y. 10028

Telefon: LEhigh 4-1601

 

Către înalt prea sfinţiţii întâistătători ai Sfintelor Biserici Ortodoxe, mitropoliţi, arhiepiscopi şi episcopi

 

Poporul lui Dumnezeu care vieţuieşte într-o eparhie este încredinţat episcopului şi lui i se va cere să dea socoteală pentru sufletele lor potrivit canonului 39 apostolic. Canonul 34 apostolic hotărăşte că un episcop poate face ,,singure acelea câte se cuvin episcopiei sale şi satelor celor de sub dânsa”.

Cu toate acestea, există împrejurări în care evenimentele sunt de aşa natură că influenţa lor se extinde dincolo de hotarele unei eparhii sau, într-adevăr, de cele ale uneia sau mai multor Biserici locale. Evenimentele de o asemenea amploare generală, globală, nu pot fi ignorate de nici un episcop ortodox, care, ca urmaş al apostolilor, este însărcinat cu apărarea turmei sale de tot felul de ispite. Viteza, asemănătoare celei a luminii, cu care pot fi propagate ideile în timpurile noastre face ca o astfel de grijă să fie cu atât mai imperios necesară astăzi.

Turma noastră îndeosebi, aparţinând părţii libere a Bisericii Rusiei, este răspândită în toată lumea. Prin urmare, cele afirmate anterior sunt cât se poate de potrivite pentru ea.

Ca urmare, episcopii noştri, când se întrunesc în sinoadele lor, nu-şi pot restrânge discuţiile în hotarele înguste ale problemelor pastorale şi administrative care apar în eparhiile lor, ci, pe lângă acestea, trebuie să-şi îndrepte atenţia către chestiunile de importanţă generală pentru întreaga lume ortodoxă, deoarece necazul unei Biserici este precum ,,un necaz asupra tuturor, stârnind îngrijorarea tuturor” (Filipeni 4, 14-16, Evrei 10, 33). Şi dacă Sfântul Apostol Pavel era neputincios cu cei care erau neputincioşi şi arzând alături de cei care erau mâhniţi, atunci cum putem noi, arhiereii lui Dumnezeu, să rămânem nepăsători faţă de înmulţirea erorilor care primejduiesc mântuirea sufletelor multora dintre fraţii noştri întru Hristos ?

Nutrind astfel de sentimente, noi ne-am adresat deja o dată tuturor episcopilor Sfintei Biserici Ortodoxe cu o epistolă îndurerată. Ne-am bucurat să auzim că, într-un cuget cu apelul nostru, câţiva mitropoliţi ai Bisericii Greciei au întocmit recent rapoarte către sinodul lor aducând în atenţia sa necesitatea de a socoti ecumenismul o erezie şi oportunitatea de a reexamina problema participării în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Asemenea reacţii sănătoase împotriva răspândirii ecumenismului ne îngăduie să nădăjduim că Biserica lui Hristos va fi cruţată de această nouă furtună care o ameninţă.

Însă au trecut 2 ani de când a fost publicată epistola noastră îndurerată şi, vai !, deşi am văzut noile declaraţii din Biserica Greciei care privesc ecumenismul ca fiind neortodox, nici o Biserică Ortodoxă nu a anuntat retragerea sa din CMB.

În epistola îndurerată, noi am zugrăvit în culori vii în ce măsură apartenenţa constitutivă a Bisericii Ortodoxe la acest Consiliu, care este întemeiat pe principii exclusiv protestante, este contrară însăşi esenţei Ortodoxiei. În această epistolă, împuternicit de sinodul nostru de episcopi, vom expune şi extinde mai departe avertismentul nostru, arătând că participanţii la mişcarea ecumenistă sunt antrenaţi într-o erezie profundă chiar împotriva temeliei Bisericii.

Esenţei acestei mişcări i s-a dat o definiţie clară prin declaraţia teologului romano-catolic Yves Congar. El scrie că ,,aceasta este o mişcare care îndeamnă Bisericile creştine să dorească restabilirea unităţii pierdute şi, în acest scop, să aibă o înţelegere profundă a lor şi a celorlalte”. El continuă: ,,Este alcătuită din toate sentimentele, ideile, acţiunile sau instituţiile, întrunirile sau conferinţele, ceremoniile, manifestările şi publicaţiile care sunt direcţionate către a pregăti reuniunea într-o nouă unitate nu doar a creştinilor (divizaţi), ci şi a Bisericilor existente în prezent”. De fapt, ,,cuvântul ‘ecumenism’ care este de origine protestantă, se referă astăzi la o realitate palpabilă: totalitatea celor mai sus amintite bazate pe o anumită atitudine şi o sumă de convingeri foarte hotărâte (deşi nu întotdeauna foarte clare şi sigure). Nu este o dorinţă sau o încercare de a-i uni pe cei care sunt consideraţi separaţi într-o singură Biserică, care va fi privită ca singura adevărată. Totul începe exact din punctul în care se admite că, în situaţia actuală, nici una dintre confesiunile creştine nu posedă deplinătatea creştinismului, ci chiar dacă una dintre ele este autentică, cu toate acestea, ca mărturisire, nu conţine întregul adevăr. Există valori creştine în afara ei care aparţin nu numai creştinilor care sunt separaţi de ea în crez, ci şi altor Biserici şi confesiuni ca atare” (Creştinii dezbinaţi, Ed. Unam Sanctam, Paris, 1937, p. xi-xii). Această definiţie a mişcării ecumeniste formulată de un teolog romano-catolic în urmă cu 35 de ani continuă să fie cât se poate de exactă şi astăzi, cu deosebirea că de-a lungul anilor care au trecut această mişcare a continuat să se dezvolte având un scop mai nou şi mai periculos.

În prima noastră epistolă îndurerată, am scris într-amănunt despre faptul că participarea ortodocşilor în cadrul CMB este incompatibilă cu ecleziologia noastră, şi am înfăţişat cu exactitate natura încălcării învăţăturii ortodoxe săvârşite prin participarea Bisericilor noastre la acest Consiliu. Am demonstrat că principiile de bază ale acestui Consiliu sunt incompatibile cu învăţătura ortodoxă a Bisericii. În consecinţă, noi am protestat împotriva acceptării rezoluţiei Conferinţei pan-ortodoxe de la Geneva, prin care Biserica Ortodoxă a fost declarată membru constitutiv al CMB.

Vai ! Ultimii ani sunt plini de mărturii că, în dialogurile lor cu heterodocşii, unii reprezentanţi ortodocşi au adoptat o ecleziologie în întregime protestantă care aduce după sine o abordare protestantă a problemelor din viaţa Bisericii, şi din care izvorăşte mai apoi modernismul de acum popular.

Modernismul constă în frângerea, reconstituirea vieţii Bisericii potrivit principiilor vieţii actuale şi slăbiciunilor omeneşti. Noi am văzut aceasta în Mişcarea Reînnoitoare şi Biserica Vie din Rusia din anii ’1920. La prima întrunire a întemeietorilor Bisericii Vii, din 29 mai 1922, s-a stabilit că scopurile ei sunt ,,revizuirea şi schimbarea tuturor aspectelor vieţii Bisericii, impuse de cerinţele vieţii actuale” (Noua Biserică, profesor B.V. Titlinov, Petrograd-Moscova, 1923, p. 11). Biserica Vie a fost o încercare de reformare ajustată la cerinţele circumstanţelor unui stat comunist. Modernismul plasează această îngăduinţă faţă de slăbiciunile firii omeneşti deasupra cerinţelor morale şi chiar dogmatice ale Bisericii. În aceeaşi măsură în care lumea renunţă la principiile creştine, modernismul corupe din ce în ce mai mult planul vieţii religioase. În cadrul confesiunilor creştine apusene, noi vedem că s-a ajuns aproape la desfiinţarea postului, scurtarea radicală şi trivializarea slujbelor religioase, şi, în cele din urmă, la pustiirea duhovnicească deplină, chiar până în punctul manifestării unei atitudini tolerante şi permisive faţă de patimile nefireşti despre care Sfântul Apostol Pavel a spus că este ruşinos şi a vorbi.

Doar modernismul a fost temelia Conferinţei pan-ortodoxe de tristă amintire de la Constantinopol din 1923, evident cu o oarecare influenţă a experimentului reînnoitor din Rusia. După această conferinţă, unele Biserici, deşi nu au adoptat toate reformele care au fost introduse atunci, au adoptat calendarul apusean şi chiar, în unele cazuri, Pascalia apuseană. Acesta a fost deci primul pas pe calea modernismului Bisericii Ortodoxe, prin care s-a schimbat modul ei de viaţă în scopul de a o aduce mai aproape de felul de a vieţui al comunităţilor eretice. Prin urmare, din acest punct de vedere, adoptarea calendarului apusean a fost o încălcare a unui principiu constant în sfintele canoane, prin care există o tendinţă de a-i izola duhovniceşte pe credincioşi de cei care învaţă contrar Bisericii Ortodoxe, şi de a nu încuraja apropierea de astfel de oameni în viaţa noastră duhovnicească (Tit 3, 10; canoanele 10, 45, şi 65 apostolice; canoanele 32, 33, şi 37 ale Sinodului din Laodiceea etc). Consecinţa nefericită a acestei reforme a fost încălcarea unităţii vieţii în rugăciune a creştinilor ortodocşi din diferite ţări. În timp ce unii dintre ei prăznuiau Naşterea Domnului împreună cu ereticii, alţii posteau încă. Uneori o astfel de dezbinare s-a petrecut în sânul aceleiaşi Biserici locale, alteori Învierea Domnului a fost sărbătorită conform metodei apusene de calcul pascal. Prin urmare, de dragul apropierii de eretici, este încălcat acest principiu, proclamat de Primul Sinod Ecumenic, potrivit căruia toţi creştinii ortodocşi trebuie să se bucure şi să slăvească Învierea lui Hristos cu o gură şi o inimă, în acelaşi timp de la un capăt la celălalt al lumii.

Această tendinţă de a introduce reforme, fără a ţine seama de hotărârile generale anterioare şi rânduiala întregii Biserici călcând canonul 2 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic, creează doar confuzie. Înalt prea sfinţitul patriarh al Serbiei, Gavriil, de fericită amintire, a exprimat în mod elocvent acest sentiment la Conferinţa bisericească care a avut loc la Moscova în 1948.

El a spus: ,,În ultimile decenii, în Biserica Ortodoxă au apărut diferite tendinţe care trezesc temeri juste în ce priveşte puritatea învăţăturilor ei şi unitatea ei dogmatică şi canonică.

Convocarea de către patriarhul ecumenic a Conferinţei pan-ortodoxe şi Conferinţei de la Vatopedi, care au avut drept scop principal pregătirea presinodală, a încălcat unitatea şi colaborarea Bisericilor Ortodoxe. Pe de o parte, absenţa Bisericii Rusiei de la aceste întruniri şi, pe de altă parte, acţiunile pripite şi unilaterale ale câtorva Biserici locale şi acţiunile nesăbuite ale reprezentanţilor acestora au adus haos şi anomalii în viaţa Bisericii Ortodoxe de Răsărit.

Introducerea unilaterală a calendarului gregorian de către unele Biserici locale câtă vreme vechiul calendar era păstrat încă de altele a zdruncinat unitatea Bisericii şi a generat neînţelegeri grave printre cei care au adoptat atât de lesne noul calendar” (Actele Conferinţelor întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, Moscova, 1949, vol. II, p. 447-448).

Recent, profesorul Theodorou, unul dintre reprezentanţii Bisericii Greciei la Conferinţa de la Chambesy din 1968, a remarcat că reforma calendarului din Grecia a fost pripită şi, în plus, a afirmat că Biserica de acolo suferă şi acum din pricina schismei pe care a provocat-o această reformă (Revista Patriarhiei Moscovei, 1969, nr. 1, p. 51).

Nu putea scăpa conştiinţelor sensibile ale multor fii ai Bisericii că prin reforma calendarului este aşezată deja temelia pentru o revizuire a întregii rânduieli a vieţii Bisericii Ortodoxe, care a fost binecuvântată de Tradiţia de multe secole şi confirmată de hotărârile Sinoadelor Ecumenice. La Conferinţa pan-ortodoxă de la Constantinopol din 1923 deja s-au ridicat întrebări cu privire la cea de-a doua căsătorie a clericilor, ca şi legate de alte probleme. Şi recent, arhiepiscopul grec al Americii de Nord şi Sud, Iacov, a dat o declaraţie în favoarea căsătoriei episcopilor (Cronica Elenă, 23 decembrie 1971).

Puterea Ortodoxiei s-a aflat întotdeauna în păstrarea principiilor Tradiţiei Bisericii. În ciuda acestui fapt, sunt unii care încearcă să introducă în ordinea de zi a unui viitor mare sinod nu o dezbatere despre cele mai bune moduri de a proteja aceste principii, ci dimpotrivă, despre moduri de a înfăptui o revizuire radicală a întregului fel de a trăi în Biserică, începând cu desfiinţarea posturilor, a doua căsătorie a clericilor etc, astfel ca felul ei de viaţă să fie mai apropiat de cel al comunităţilor eretice.

În prima noastră epistolă îndurerată, noi am arătat într-amănunt măsura în care principiile CMB sunt contrare dogmelor Bisericii Ortodoxe, şi am protestat împotriva hotărârii luate la Conferinţa pan-ortodoxă de la Geneva de a declara Biserica Ortodoxă membru constitutiv al acestui Consiliu. Apoi ne-am amintit cu toţii că ,,otrava ereziei nu este într-atât de periculoasă când este propovăduită din afara Bisericii. Mult mai primejdioasă este această otravă care este introdusă treptat în organism în doze din ce în ce mai mari de cei care, în virtutea poziţiei lor, nu ar trebui să fie otrăvitori, ci tămăduitori duhovniceşti”.

Vai ! În ultima vreme vedem simptomele unei dezvoltări atât de mari a ecumenismului cu participarea ortodocşilor, încât a devenit o ameninţare reală conducând către anihilarea totală a Bisericii Ortodoxe prin dizolvarea ei într-un ocean de comunităţi eretice.

Astăzi, problema unităţii nu este discutată în planul în care obişnuiau să o trateze Sfinţii Părinţi. Pentru ei, unitatea cu ereticii necesita ca ei să primească întreaga învăţătură ortodoxă şi să se întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe. Însă, din prisma mişcării ecumeniste este de la sine înţeles că ambele părţi sunt în egală măsură bune şi rele; aceasta se poate aplica atât romano-catolicilor, cât şi protestanţilor. Patriarhul Athenagora a spus acest lucru în mod limpede în cuvântul său de bun venit adresat cardinalului Willebrands în Constantinopol, pe 30 noiembrie 1969. Patriarhul şi-a exprimat speranţa că activităţile cardinalului vor ,,marca o nouă eră a progresului nu numai în ce priveşte cele două Biserici ale noastre, ci pentru toţi creştinii”. Patriarhul a definit noua abordare a problemei unităţii prin cuvintele: ,,Nici unul dintre noi nu-l cheamă pe celălalt către el, ci, asemenea lui Petru şi Andrei, amândoi ne îndreptăm către Iisus, singurul Domn al amândurora, care ne uneşte în una” (Tomos Agapis, Roma-Istanbul, Documentul nr. 274, p. 588-589).

Schimbul recent de epistole dintre Paul al VI-lea, papa Romei, şi patriarhul Athenagora dezvoltă suplimentar această idee neortodoxă spre marea noastră întristare. Încurajat de diverse declaraţii ale întâistătătorului Bisericii Constantinopolului, pe 8 februarie 1971, papa i-a scris următoarele: ,,Noi amintim credincioşilor adunaţi în Bazilica Sfântul Petru în Săptămâna Unităţii că între Biserica noastră şi cinstitele Biserici Ortodoxe există deja o comuniune reală, aproape totală, chiar dacă nu deplină, ce decurge din participarea noastră comună la taina lui Hristos şi Biserica Sa” (Tomos Agapis, p. 614-615).

Aceste cuvinte conţin o învăţătură, nouă pentru romano-catolicism, dar acceptată de multă vreme de lumea protestantă. Potrivit acestei învăţături, divizările existente între creştini pe pământ sunt de fapt iluzorii – ele nu ajung la ceruri. În acest fel, cuvintele Mântuitorului nostru cu privire la pedepsirea celor care nu ascultă de Biserică (Matei 18, 18) sunt nesocotite şi considerate fără temei. O asemenea învăţătură este stranie nu numai pentru noi, ortodocşii, ci şi pentru romano-catolici, a căror opinie despre această chestiune, atât de diferită de cea actuală, a fost exprimată în 1928, în enciclica Papei Pius al IX-lea, Mortaliun Animos. Chiar dacă romano-catolicii sunt dintre cei ,,din afară” (I Corinteni 5, 13), şi noi nu suntem în mod direct preocupaţi de a schimba direcţia opiniilor lor, apropierea lor de ecleziologia protestantă ne interesează doar în măsura în care coincide cu acceptarea concomitentă a unor atitudini similare de către Constantinopol. Ecumeniştii din spaţiul ortodox şi ecumeniştii din spaţiul protestanto-romano-catolic ajung la o conglăsuire în aceeaşi erezie.

Pe 21 martie 1971, patriarhul Athenagora a răspuns la epistola papei mai sus citată într-un duh asemănător. Citând cuvintele lui, vom scrie cele mai importante fraze cu caractere italice. În timp ce papa, care nu este interesat de concordanţa dogmatică, îl încurajează pe patriarh să ,,facă tot ceea ce este posibil pentru a grăbi pasul către acea mult dorită zi când, la sfârşitul unei liturghii comune, vom fi vrednici să ne împărtăşim împreună din acelaşi potir al Domnului” (ibid.); patriarhul a răspuns în acelaşi duh, adresându-se papei ca ,,fratelui mai mare” şi spunând că ,,urmând sfintei vreri a Domnului care ar dori ca Biserica Sa să fie Una, vizibilă pentru întreaga lume, astfel încât lumea întreagă să încapă în ea, ne încredinţăm neîncetat pe noi înşine călăuzirii Sfântului Duh către continuarea şi împlinirea fermă a acestei sfinte lucrări în curs de desfăşurare, începute cu voi în râvna noastră sfântă de a face vizibilă şi manifestă faţă de lume cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos” (ibid., p.618-619).

Mai departe, patriarhul scrie: ,,Într-adevăr, chiar dacă atât Biserica Răsăriteană, cât şi cea Apuseană s-au înstrăinat una de cealaltă pentru ofense cunoscute doar de Dumnezeu, ele nu sunt separate realmente de comuniunea în taina Dumnezeului-Om Iisus şi Biserica Sa dumnezeiesco-umană” (ibid., p. 620).

Patriarhul afirmă cu amărăciune că ,,ne-am înstrăinat de dragostea reciprocă şi darul binecuvântat al mărturisirii credinţei în Hristos într-o conglăsuire a cugetului a fost luat de la noi”. El spune că ,,am fost lipsiţi de binecuvântarea de a merge împreună către un singur altar … şi de împărtăşirea deplină şi comună cu acelaşi sfânt Trup şi Sânge euharistic, cu toate că noi nu am încetat să recunoaştem fiecare celuilalt validitatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei dumnezeieştii euharistii” (ibid.). Cu toate acestea, în acest punct, patriarhul notează că ,,suntem chemaţi cu hotărâre să mergem către unirea finală în co-liturghisirea şi împărtăşirea cu Sângele lui Hristos din acelaşi sfânt potir” (ibid., p. 620-623).

În această epistolă sunt exprimate multe idei neortodoxe care, dacă sunt duse la sfârşitul lor logic, ne conduc către cele mai dezastruoase concluzii. Din afirmaţiile citate reiese că ecumeniştii conduşi de patriarhul Athenagora nu cred în Biserică aşa cum a fost întemeiată de Mântuitorul. Contrar cuvintelor Lui (Matei 16, 18), această Biserică nu mai există pentru ei, iar papa şi patriarhul vor ,,face vizibilă şi manifestă” o nouă Biserică care va cuprinde întreaga omenire. Nu este înspăimântător să auzim aceste cuvinte ,,o vor face vizibilă şi manifestă” din gura unui patriarh ortodox ? Nu este aceasta o lepădare de Biserica lui Hristos existentă ? Este cu putinţă să faci vizibilă o nouă Biserică fără a renunţa întâi la însăşi Biserica care a fost întemeiată de Domnul ? Însă pentru cei care aparţin ei şi cred în ea, nu este necesar să se facă vizibilă şi manifestă o nouă Biserică. În plus, până şi ,,vechea” Biserică a Sfinţilor Apostoli şi Părinţi este zugrăvită de papă şi patriarh în chip denaturat, pentru a crea în mintea cititorului părerea eronată că ea este oarecum înrudită cu noua Biserică pe care doresc să o creeze. În acest scop, ei încearcă să prezinte separarea dintre Ortodoxie şi romano-catolicism ca şi cum nu ar fi existat nicicând.

În rugăciunea lor comună din Bazilica Sfântul Petru, patriarhul Athenagora şi Papa Paul al VI-lea au declarat că se consideră deja uniţi ,,în propovăduirea aceleiaşi Evanghelii, în acelaşi botez, în aceleaşi taine şi daruri” (ibid., p. 660).

Dar chiar dacă papa şi patriarhul au declarat nule şi neavenite anatemele care au existat vreme de nouă secole, aceasta înseamnă că temeiurile pentru care au fost pronunţate, care sunt cunoscute tuturor, au încetat să existe ? Aceasta înseamnă că erorile latinilor, la care oricine trebuia să renunţe pentru a intra în Biserică, nu mai există ?

Biserica Romano-Catolică cu care patriarhul Athenagora ar stabili comuniunea liturgică, şi cu care – prin acţiunile Mitropolitului Nicodim al Leningradului şi ale altora – Patriarhia Moscovei a intrat deja în comuniune, nu este nici măcar Biserica cu care a refuzat să se unească Biserica Ortodoxă condusă de Sfântul Marcu al Efesului. Această Biserică este astăzi încă mai depărtată de Ortodoxie, după ce a introdus şi mai multe învăţături noi şi a acceptat tot mai mult principiile reformării, ecumenismului şi modernismului.

Într-un număr de decizii ale Bisericii Ortodoxe, romano-catolicii sunt consideraţi eretici. Chiar dacă ei au fost primiţi în Biserică din când în când într-un mod asemănător celui folosit în cazul arienilor, trebuie să remarcăm că, de multe secole şi până şi în zilele noastre, Bisericile greceşti i-au primit prin botez. Dacă în secolele ce au urmat schismei din 1054, latinii erau primiţi în Bisericile Greacă şi Rusă prin două rituri, cel al botezului sau al mirungerii, aceasta se întâmpla pentru că, deşi toţi îi socoteau eretici, nu era statornicită încă o regulă generală pentru întreaga Biserică în ce priveşte rânduielile de primire a lor. De exemplu, la începutul secolului al XII-lea, prinţul sârb şi tatăl lui Ştefan Nemania a fost silit să-şi boteze fiul la latini, ca mai târziu, când s-a întors în Rasa, să-şi boteze fiul în Biserica Ortodoxă (Scurtă descriere a Bisericilor Ortodoxe Bulgare, Sârbe şi Române, E.E. Golubinski, Moscova, 1871, p. 551). În altă lucrare monumentală, Istoria Bisericii Ruse (volumele I/II, Moscova, 1904, p. 806-807), înfăţişând poziţia adoptată de Biserica Rusă faţă de latini, profesorul Golubinski prezintă multe fapte care denotă că, folosind diferite modalităţi de primire a latinilor în turma Bisericii Ortodoxe, uneori prin botez, alteori prin mirungere, Bisericile Greciei şi Rusiei au admis că ei erau eretici.

Prin urmare, afirmaţia că de-a lungul secolelor ,,noi nu am încetat să recunoaştem fiecare celuilaltvaliditatea preoţiei apostolice şi validitatea tainei dumnezeieştii euharistii”este complet neconcordantă cu adevărul istoric. Separarea dintre noi şi Roma a existat şi există; mai mult, nu este iluzorie, ci reală. Ea pare iluzorie celor care nu dau nici o greutate cuvintelor Mântuitorului spuse Sfinţilor Săi Apostoli şi, prin ei, urmaşilor lor: ,,Amin grăiesc vouă: oricâte veţi lega pre pământ, vor fi legate în cer, şi oricâte veţi dezlega pre pământ, vor fi dezlegate în cer” (Matei 18, 18).

Mântuitorul spune ,,Amin grăiesc vouă”, iar patriarhul Îl contrazice şi declară cuvintele Lui a fi neadevărate. Din cele spuse de patriarh trebuie să conchidem că, deşi latinii erau socotiţi eretici de întreaga Biserică Ortodoxă, deşi ei nu puteau primi sfânta împărtăşanie, chiar dacă vreme de mai multe secole ei au fost primiţi în Biserică prin botez – şi nu cunoaştem nici o hotărâre a Răsăritului care să schimbe această poziţie – cu toate acestea, ei au continuat să fie mădulare ale Corpus Christi şi nu au fost despărţiţi de Tainele Bisericii. Nu există nici o logică într-o astfel de afirmaţie. Ea dovedeşte pierderea contactului cu istoria reală a Bisericii. Ne înfăţişează un exemplu de aplicare a învăţăturii protestante potrivit căreia excomunicarea din Biserică din pricina abaterii dogmatice nu îl împiedică pe cel excomunicat să fie membru al ei. Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că ,,participarea la taina Dumnezeului-Om Iisus” nu depinde neapărat de apartenenţa la Biserica Ortodoxă”.

Într-o încercare de a găsi o justificare pentru teoria ecumenistă, ei se străduiesc să ne convingă că în trecut a fost îngăduită apartenenţa la Biserică fără o concordanţă dogmatică deplină cu ea. În declaraţia oficială din Fanar, făcută atunci când a fost publicată epistola sa către papă, patriarhul Athenagora a încercat să ne convingă că, în ciuda faptelor menţionate anterior, Biserica Răsăriteană nu a rupt comuniunea cu Roma, nici măcar atunci când a fost evident dezacordul dogmatic.

Într-adevăr, cineva poate găsi câteva exemple izolate de comuniune. În unele locuri, chiar după 1054, unii ierarhi răsăriteni nu se vor fi grăbit să socotească erezie diverse învăţături greşite care au apărut în Biserica Romei.

Dar o lungă suferinţă înainte de moarte este tot o boală, iar moartea pe care o provoacă rămâne moarte, indiferent cât de mult a durat ca ea să survină. În cazul Romei, acest proces era deja evident în vremea Sfântului Fotie, însă doar mai târziu, în 1054, s-a transformat într-o separare finală.

Schimbul de epistole dintre patriarhul Constantinopolului şi papa Romei ne-a determinat să stăruim împotriva extinderii, oricât de mici, a relaţiei Bisericii Ortodoxe cu latinii. Dar patriarhul Athenagora merge încă dincolo de a pune semnul egal între papism şi Ortodoxie. Ne referim aici la ceea ce i-a spus lui Roge Schutz, un pastor al Bisericii Protestante Reformate din Elveţia. El a spus: ,,Doresc să vă fac o mărturisire. Sunteţi preot. Aş putea primi Trupul şi Sângele lui Hristos din mâinile dvs”. A doua zi, a adăugat: ,,Aş putea să mă spovedesc la dvs” (Le Monde, 21 mai 1970).

Ecumeniştii din spaţiul ortodox sunt dispuşi să submineze chiar autoritatea Sinoadelor Ecumenice pentru a dobândi comuniunea cu ereticii. Aceasta s-a petrecut în timpul dialogului cu monofiziţii. La o întrunire cu ei la Geneva, doar unul sau doi dintre participanţi au avut în realitate o poziţie ortodoxă clară, pe câtă vreme restul au manifestat tendinţa ecumenistă tipică de a înfăptui intercomuniunea cu orice preţ, chiar fără obţinerea unei înţelegeri dogmatice depline între ortodocşi şi monofiziţi. Preotul dr. Ioan Romanides, reprezentantul Bisericii Greciei, a fost întru totul îndreptăţit să spună membrilor ortodocşi aflaţi la conferinţă: ,,Noi am fost tot timpul ţinta unei tehnici ecumeniste care urmăreşte dobândirea intercomuniunii, sau comuniunii, sau unirii, fără un acord asupra Sinodului de la Calcedon şi asupra Sinoadelor Ecumenice al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea” (Procesele verbale ale Conferinţei de la Geneva, The Greek Orthodox Theological Review, vol. XVI, p. 30). Ca rezultat al unor astfel de tactici, una dintre rezoluţiile acestei conferinţe este de fapt o înţelegere de a investiga posibilitatea de a redacta o formulă de acord care să nu fie o declaraţie dogmatică la nivelul unei mărturisiri de credinţă, ci să servească mai degrabă drept bază pe care ortodocşii şi monofiziţii să poată merge în continuare către unirea într-o euharistie comună (ibid., p. 6).

În ciuda afirmaţiilor categorice din partea monofiziţilor că ei nu vor accepta cu nici un chip Sinodul de la Calcedon şi celelalte Sinoade Ecumenice, delegaţia ortodoxă a semnat o hotărâre prin care admitea că nu este necesar ca anatemele să fie ridicate, sau ca ortodocşii să-i accepte ca sfinţi pe Dioscor şi Sever, sau ca monofiziţii să recunoască că Papa Leon este sfânt. Oricum, restabilirea comuniunii va aduce după sine consecinţa că anatemele rostite de ambele părţi vor înceta să fie valabile (ibid., p. 6).

La încă o conferinţă ce a avut loc la Addis Abbaba, declaraţiile neortodoxe ale reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe au fost susţinute de Mitropolitul Nicodim al Leningradului şi preotul V. Borovoi, având ca urmare o rezoluţie prin care anatemele reciproce să fie pur şi simplu ridicate. ,,Ar trebui să existe o declaraţie sau ceremonie oficială prin care să fie ridicate anatemele ? Mulţi dintre noi au considerat că este mult mai simplu să se elimine aceste anateme în mod tacit, după cum au început să facă unele Biserici” (ibid., p. 211).

Aici vedem din nou aplicat conceptul protestant al ecleziologiei prin care excomunicarea pe motiv de abatere dogmatică nu îi împiedică pe eretici să facă parte din Biserică. Preotul Vitalie Borovoi exprimă clar acest punct de vedere în lucrarea sa Recunoaşterea sfinţilor şi chestiunea anatemelor prezentată la Conferinţa de la Addis Abbaba, afirmând limpede că atât monofiziţii, cât şi romano-catolicii sunt membri cu drepturi depline ai Trupului lui Hristos. El susţine că ortodocşii, romano-catolicii şi monofiziţii au ,,o Sfântă Scriptură, o Tradiţie apostolică şi o origine sfântă, aceleaşi taine, şi în esenţă, o singură credinţă şi un singur mod de mântuire” (ibid., p. 246). Cu asemenea opinii, mai este de mirare că domneşte compromisul peste tot în relaţiile dintre promotorii ortodocşi ai ecumenismului şi romano-catolici, protestanţi şi anti-calcedonieni ?

Întrecându-l până şi pe patriarhul Athenagora, mitropolitul Nicodim, reprezentantul Patriarhiei Moscovei, a împărtăşit clerici romano-catolici în Bazilica Sfântul Petru, pe 14 decembrie 1970. El a slujit acolo dumnezeiasca liturghie, în timp ce, încălcând canoanele, a cântat un cor de studenţi de la Colegiul Pontifical şi clericii latini primeau împărtăşanie din mâinile lui (Diakonia, nr. 1, 1971).

Dar, în spatele acestor manifestări practice ale aşa-zisei mişcări ecumeniste, se întrezăresc alte scopuri mai vaste, care conduc către desfiinţarea totală a Bisericii Ortodoxe.

Atât CMB, cât şi dialogurile dintre diferite confesiuni creştine, şi chiar cu alte religii (ca, de exemplu, islamismul şi iudaismul) sunt verigi într-un lanţ care, în modul de a gândi al ecumeniştilor, trebuie să crească pentru a cuprinde întreaga omenire. Această tendinţă este deja evidentă la Adunarea Generală a CMB de la Uppsala din 1967.

În opinia ecumeniştilor, aceasta s-ar putea înfăptui printr-un sinod special, care ar fi în ochii lor cu adevărat ,,ecumenic”, de vreme ce ei nu recunosc Sinoadele Ecumenice istorice ca fiind într-adevăr ecumenice. Formula este oferită în periodicul romano-catolic ecumenist Irenikon ca fiind următoarea:

 

1. Săvârşirea gesturilor de reconciliere pentru care ridicarea anatemelor din 1054 dintre Roma şi Constantinopol poate servi drept exemplu.

2. Comuniunea euharistică; cu alte cuvinte, o soluţie constructivă la problema intercomuniunii.

3. Acceptarea unei înţelegeri clare că toţi aparţinem unei entităţi universale (creştine) care trebuie să lase loc diversităţii.

4. Acest sinod trebuie să fie o dovadă a unităţii oamenilor în Hristos (Irenikon, nr. 3, 1971, p. 322-323).

 

Acelaşi articol afirmă că Secretariatul pentru Unire romano-catolic lucrează pentru a dobândi acelaşi rezultat, precum a spus cardinalul Willibrands la Evian. Şi Adunarea pentru Credinţă şi Constituţie şi-a ales ca principală temă ,,Unitatea Bisericii şi unitatea omenirii”. Potrivit unei noi definiţii, totul se raportează la ecumenism ,,care este legat de reînnoirea şi reunirea Bisericii ca un ferment de creştere al împărăţiei lui Dumnezeu în lumea oamenilor care caută unitatea lor” (Serviciul de informaţii, nr. 9, februarie 1970, p. 10-11). La conferinţa Comitetului Central de la Addis Abbaba, mitropolitul George Khodre a făcut un raport care tinde de fapt să facă într-un fel legătura între Biserică şi toate religiile. El vrea să vadă insuflarea Sfântului Duh şi în religiile necreştine astfel că, potrivit lui, când ne împărtăşim cu Trupul lui Hristos noi ne unim cu toţi cei pe care Domnul nostru îi îmbrăţişează în dragostea Lui pentru omenire (Irenikon, 1971, nr. 2, p. 191-202).

Aceasta este direcţia în care este dusă Biserica Ortodoxă. Din afară, această mişcare se manifestă prin ,,dialoguri” interminabile; reprezentanţii ortodocşi sunt angajaţi în dialoguri cu romano-catolicii şi anglicanii; la rândul lor, ei sunt în dialog cu alţii, cu luteranii, alţi protestanţi, şi chiar cu evreii, musulmanii şi budiştii.

Recent, exarhul patriarhului Athenagora în America de Nord şi Sud, arhiepiscopul Iacov, a luat parte la dialogul cu evreii. El a remarcat că, după câte ştie, niciodată în istorie ,,nu a mai avut loc un asemenea dialog teologic cu evreii sub patronajul Bisericii Greciei”. Pe lângă chestiunile cu caracter naţional, ,,grupul a fost de asemenea de acord să examineze liturghia, cu învăţaţii ortodocşi greci începând să revizuiască textele liturgice în sensul îmbunătăţirii referirilor la evrei şi iudaism unde sunt socotite a fi negative sau ostile” (Serviciul de ştiri religioase, 27 ianuarie 1972, p. 24-25). Aşa se face că patriarhul Athenagora şi ceilalţi ecumenişti nu-şi mărginesc planurile la unirea cu romano-catolicii şi protestanţii; planurile lor sunt mai ambiţioase.

Am citat deja cuvintele patriarhului Athenagora că Domnul doreşte ca ,,Biserica Sa să fie una, vizibilă pentru întreaga lume, astfel ca toată lumea să fie cuprinsă în ea”. Un teolog grec şi fost decan al Facultăţii de Teologie din Atena scrie aproape în acelaşi ton. În dezvoltarea ideii ecumeniste despre Biserică, opinia lui ajunge la aceleaşi concluzii cu implicaţii vaste. El afirmă că duşmanii ecumenismului se împotrivesc voii lui Dumnezeu. După părerea lui, Dumnezeu îi îmbrăţişează pe toţi oamenii de pe pământ ca membri ai unicei Sale Biserici ieri, astăzi şi mâine, ca plinătatea acestei Biserici (Bulletin Typos Bonne Presse, Atena, martie-aprilie 1971).

Cu toate că este evident pentru oricine cu o înţelegere elementară a învăţăturii Bisericii Ortodoxe că o asemenea concepţie despre Biserică diferă în mare măsură de cea a Sfinţilor Părinţi, considerăm necesar să reliefăm profunzimea discrepanţei.

Când şi unde a făgăduit Domnul că toată lumea ar putea fi unită în Biserică ? O astfel de aşteptare nu este decât o speranţă chiliastă fără nici un temei în Sfintele Evanghelii. Toţi oamenii sunt chemaţi la mântuire; dar în nici un caz nu răspund toţi acestei chemări. Hristos a vorbit despre creştini ca despre cei ce i-au fost daţi Lui din lume (potrivit Ioan 17, 6). El nu S-a rugat pentru întreaga lume, ci pentru cei daţi Lui din lume. Iar Sfântul Apostol Ioan învaţă că Biserica şi lumea sunt în opoziţie una faţă de cealaltă şi îi îndeamnă pe creştini, spunând: ,,Nu iubiţi lumea, nici cele din lume. De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul” (I Ioan 2, 15). În ce-i priveşte pe fiii Bisericii, Mântuitorul a spus: Ei din lume nu sunt, precum şi eu din lume nu sunt” (Ioan 17, 16). Prin apostoli, Mântuitorul a avertizat Biserica că în lume ea va avea necazuri (potrivit Ioan 16, 33), explicând ucenicilor Săi: ,,De aţi fi din lume, lumea ar iubi pre al său, iar căci din lume nu sunteţi, ci eu v-am ales pre voi din lume, pentru aceasta urăşte pre voi lumea” (Ioan 15, 19). Prin urmare, vedem că în Sfintele Scripturi se face o distincţie clară între fiii Bisericii şi restul omenirii. Adresându-se el însuşi credincioşilor în Hristos şi deosebindu-i de necredincioşi, Sfântul Petru scrie: ,,Iar voi rod ales, preoţie împărătească, neam sfânt, norod spre câştigare” (I Petru 2, 9).

În Scriptură nu ni se dă nici o asigurare cu privire la biruinţa adevărului pe pământ înainte de sfârşitul lumii. Nu există nici o făgăduinţă că lumea va fi transformată într-o Biserică care să unească întreaga omenire, după cum cred ecumeniştii fervenţi, ci există mai degrabă avertizarea că în zilele de pe urmă nu va mai fi credinţă şi creştinii vor suferi mari necazuri şi ură din partea tuturor neamurilor pentru numele Mântuitorului nostru (Matei 24, 9-12). Pe câtă vreme întreaga omenire a păcătuit în primul Adam, în cel de-al doilea Adam – Hristos – doar acea parte a omenirii care ,,s-a născut de sus” (potrivit Ioan 3, 3, 7) este unită în El. Şi cu toate că în lumea materială Dumnezeu ,,pre soarele său îl răsare peste cei răi şi peste cei buni, şi plouă peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45), El nu-i primeşte pe cei nedrepţi în Împărăţia Sa. Mai degreabă, El le adresează aceste cuvinte ameninţătoare: ,,Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri” (Matei 7, 21). Cu siguranţă, Mântuitorul nostru se adresează ereticilor, când spune: ,,Mulţi vor zice mie, în ziua aceea: Doamne ! Doamne ! au nu cu numele tău am proorocit ? Şi cu numele tău draci am scos ? Şi cu numele tău multe minuni am făcut ? Şi atunci voi mărturisi lor, că niciodată nu v-am ştiut pre voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea” (Matei 7, 22-23).

Deci, Domnul le spune ereticilor: ,,Niciodată nu v-am ştiut pre voi”; însă patriarhul Athenagora încearcă să ne convingă că ,,ei nu s-au separat de comuniunea în taina Dumnezeului-Om Iisus şi Biserica Sa dumnezeiesco-umană”. Credinţa în reînnoirea întregii omeniri în sânul noii Biserici universale împrumută ecumenismului natura unei erezii chiliaste şi devine din ce în ce mai evidentă în încercările ecumeniste de a-i uni pe toţi, neţinând seama de adevăr şi eroare şi în tendinţa lor de a crea nu doar o nouă Biserică, ci şi o nouă lume. Propagatorii acestei erezii nu vor să creadă că pământul şi cele de pe el vor arde, cerurile vor trece, iar stihiile arzând se vor strica (potrivit II Petru 3, 1-12). Ei uită că după acestea un cer nou şi un pământ nou, în care va locui dreptatea, vor veni prin cuvântul ziditor al lui Dumnezeu, şi nu prin eforturile organizaţiilor omeneşti. Prin urmare, strădaniile creştinilor ortodocşi nu ar trebui îndreptate către crearea de organizaţii, ci către a deveni locuitori ai noii creaţii ulterioare Judecăţii Finale ducând o viaţă evlavioasă în sânul singurei Biserici adevărate. Între timp, activităţile îndreptate către construirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ printr-o unire dobândită prin înşelăciune a diferitelor confesiuni fără a ţine seama de Adevăr, care este păstrat doar înlăuntrul Tradiţiei Sfintei Biserici Ortodoxe, ne vor îndepărta de împărăţia lui Dumnezeu şi ne vor aduce mai aproape de împărăţia lui antihrist.

Trebuie să se înţeleagă că împrejurarea care L-a determinat pe Mântuitorul nostru să se întrebe dacă va mai găsi credinţă pe pământ la cea de-a doua Venire a Sa este prilejuită nu doar de propagarea directă a ateismului, ci şi de răspândirea ecumenismului.

Istoria Bisericii mărturiseşte că creştinismul nu a fost răspândit prin compromisuri şi dialoguri între creştini şi necredincioşi, ci prin mărturisirea adevărului şi respingerea oricărei minciuni şi oricărei erori. Se poate nota că, în general, nici o religie nu a fost răspândită vreodată de cei care s-au îndoit de întregul ei adevăr. Noua ,,Biserică” atotcuprinzătoare, care este ridicată de ecumenişti, este de felul Bisericii din Laodiceea prezentată în Cartea Apocalipsei: ea este căldicică, nici fierbinte, nici rece faţă de Adevăr, iar cuvintele îngerului către Biserica din Laodiceea din vechime pot fi aplicate astăzi acestei noi ,,Biserici”: ,,Iar fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece, te voi arunca din gura mea” (Apocalipsa 3, 16).

Prin urmare, ,,pentru că dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască”, în locul unei renaşteri religioase, această ,,Biserică” manifestă ceea ce proorocea apostolul: ,,Şi pentru aceea va trimite lor Dumnezeu lucrarea înşelăciunii, ca să crează ei minciunii; ca să se judece toţi care nu au crezut adevărului, ci au binevoit întru nedreptate” (II Tesaloniceni 2, 10-12).

În consecinţă, din motivele stabilite mai sus, prea sfinţiţii membri ai sinodului nostru au consimţit în mod unanim să declare că ecumenismul este o erezie periculoasă. Observând răspândirea sa, ei ne-au rugat să împărtăşim constatările noastre fraţilor noştri episcopi din întreaga lume.

Înainte de toate, le cerem să se roage ca Domnul să cruţe Sfânta Sa Biserică de furtuna care ar putea fi provocată de această nouă erezie, deschizând tuturor ochii duhovniceşti către înţelegerea adevărului în faţa erorii.

Fie ca Domnul nostru să ne ajute pe fiecare dintre noi să păstrăm Adevărul în puritatea în care ne-a fost încredinţat, nepângărit, şi să ne creştem turmele în fidelitate faţă de el şi evlavie.

 

† Mitropolitul Filaret

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009