----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

I

Educaţia mea bisericească – La abatele Leon Garapin – La micul seminar – Un superior caraghios – Abatele Meanier – Profesorii – Lecturile mele – La marele seminar – Filozofia cu abatele Venot – Teologia cu abatele Laurent şi Richaudeau – O mică scrisoare a dlui Richaudeau şi răspunsul – Abatele de Belot şi abatele Duc superiorii seminarului – Comunitatea iezuită a abatelui Duc – O răscoală – Negrii şi albii – Intervenţia episcopului dl de Sauzin – Liniştea restabilită – Reaua voinţă a abatelui Duc faţă de mine – Legăturile mele ca părintele iezuit Fantin – Părăsesc fericit seminarul

 

M-am născut la Blois pe 1 decembrie 1816. Părinţii mei nu erau nici nobili, nici bogaţi; tatăl meu era un om modest, mama o femeie credincioasă şi inteligentă.

Crescută într-o sferă mai înaltă, mama ar fi devenit o femeie de o distincţie rară. Moravurile sale erau serioase, sentimentele cu adevărat creştineşti; ea nu putea suferi bigoteria şi pe bigoţi. Ea nu ştia ce este jansenismul, însă credincioşii contemporani o numeau jansenistă fiindcă desconsidera prejudecăţile şi superstiţiile.

Ca şi ea, am fost totdeauna foarte religios, însă duşman al bigoţilor şi al făţărniciei lor.Almanah 2013 01

Ca şi ea, am fost deci din copilăria mea jansenist fără să ştiu. Sunt convins că nu era în acest jansenism nimic din cele cinci teze, nici din acea tăcere respectuoasă şi nimic din bula Unigentus. Nu puteai găsi în el decât o pornire creştinească, o opoziţie înnăscută faţă de tot ce se numeşte astăzi iezuitism.

După multă muncă şi economie, părinţii mei au putut ajunge la o modestă situaţie; în 1832 am avut nefericirea de a pierde pe prea buna mea mamă. Ea muri în casa noastră de ţară de la Renardières, aproape de Blois.

Aveam 12 ani când am fost încredinţat dlui Léon Garapin pentru a-mi începe educaţia bisericească.

Dl Léon Garapin era un bun preot pentru care mama nutrea un fel de cult. Era credincios, milos, studios, nu se ocupa decât de slujba sa şi nu se amesteca niciodată, sub pretext de zel, în lucruri care nu-l priveau. Întotdeauna mi-am amintit cu respect de acest om excelent care nu mi-a dat niciodată decât exemple bune. Viaţa lui era ireproşabilă. Cu toate că sănătatea îi era foarte debilă, el păstra o linişte de caracter care dovedea în el o mare virtute. Inteligenţă remarcabilă şi instrucţie variată.

 

Ediţia originală a cărţii, 1889
 

Am stat la el timp de 2 ani la Neung-sur-Beuvron. Am făcut împreună progrese însemnate fără a mă obliga să fac muncă obositoare. Profita şi de plimbările noastre zilnice pentru a mă iniţia în o mulţime de cunoştinţe care mi-au fost foarte folositoare mai târziu. Eram curios; îl întrebam despre tot ce vedeam în plimbările noastre, de la stelele cerului până la florile şi insectele pe care le vedeam la picioarele mele. Avea astfel ocaziunea să-mi dea lecţiuni de istorie Almanah 2013 02naturală. Aducea adesea cu el la plimbare câte un tratat de Floră cu ajutorul căreia puteam analiza florile şi a le învăţa numele şi însuşirile. Câteva mici lucrări de entomologie m-au introdus în cunoştinţa acelor drăguţe insecte care sunt de obicei tovarăşii plimbărilor câmpeneşti.

Aceste plimbări au devenit astfel mijloace de a-mi da cunoştinţe pe cât de folositoare pe atât de atractive.

 

O ediţie recentă a cărţii, 2012

 

Am revăzut după aceea pe dl Léon Garapin la Montdoubleau când se făcuse preot; apoi la Blois când a fost numit canonic şi vicar general onorar. Am regăsit totdeauna în el pe acelaşi om, tot aşa de credincios, tot aşa de studios, tot aşa de inteligent şi tot aşa de modest. Voi cita în aceste amintiri unele din scrisorile pe care mi le-a adresat relativ la operele mele. Ele vor dovedi că n-am exagerat deloc elogiul ce l-am făcut acestui bun preot.

Părăsind casa dlui Leon Garapin am intrat in seminarul cel mic din Blois condus de abatele Doré.

Acesta era un preot cinstit, însă puţin instruit şi fără dragoste de instrucţie. Se arăta duşman la tot copilul care manifesta tendinţa de a ieşi din cărările bătute. Pentru el preotul era un om care-şi zicea regulat liturgia şi breviarul său. El nu pricepea nimic din înalta misiune socială şi ştiinţifică pe care trebuie s-o îndeplinească preotul.

Avea în odaia sa o bibliotecă la dispoziţia elevilor. Această bibliotecă era compusă din mici romane religioase şi din câteva istorii ca cele de Rollin şi de părintele Daniel.

Eram un cititor întreprinzător. Temele clasice şi lecţiile îmi răpeau puţin timp. Foloseam pentru citit cea mai mare parte din timpul destinat lecţiilor. Citeam serios, făceam analiza lecturilor mele, de asemenea şi tablouri sinoptice ale evenimentelor şi datelor pe care mi le furnizau cărţile ce le citeam. Am avut răbdarea să fac acest lucru pentru istoriile lui Rollin şi părintelui Daniel.

Nu citeam micile romane religioase pentru care simţeam un dezgust de neînvins.

Superiorul găsea că merg prea des la el să-i cer cărţi. Mi-a făcut chiar şi observaţii pentru aceasta. Acesta era un om lung ca o prăjină; în vârful acestei prăjini, un cap foarte mic împodobit cu un nas imens. Îmi făcea impresia unei stingătoare din sacristie.

Era într-adevăr o stingătoare.

Pentru a mă dezgusta de citit el a avut o idee pe care o credea fără îndoială excelentă. Îmi impuse să citesc cărţi a căror lectură i se părea lui foarte plictisitoare. Începu prin Adevărata istorie a timpurilor fabuloase de Guerin du Rocher. Această lucrare într-adevăr nu este deloc amuzantă; este împodobită cu numeroase note în limba ebraică şi la începutul primului volum se găseşte alfabetul acestei limbi.

Am început cu aceasta. Am învăţat să citesc ebraica ajutat de notele operei, apoi am citit opera însăşi. La sfârşitul săptămânii am reînapoiat primul volum dlui superior care mi-a zis râzând:

– Nu mai iei şi al doilea volum, nu-i aşa ?

– Din contră, dle superior, vă rog daţi-mi-l.

– Însă nu l-ai citit pe cel dintâi ?

– L-am citit.

– Întreg ?

– Întreg.

– Şi notele ?

– Şi notele.

– Ştii deci să citeşti evreieşte ?

– M-am deprins să citesc în acest volum.

– Să vedem, citeşte-mi această notă !

Eu am citit-o şi dl superior trebui să mărturisească că el n-ar putea-o citi mai fluent ca mine.

Un om inteligent văzând un copil prezentând atâtea predispoziţii pentru studiile cele mai grele, ar fi trebuit să încurajeze astfel de predispoziţii.

Dl Doré nu era capabil să conceapă o astfel de idee. Mă obligă să jertfesc mai mult timp lecţiilor şi temelor mele clasice şi să citesc mai puţin. Cu toate acestea se învoi să-mi împrumute volumele Adevărata istorie a timpurilor fabuloase, apoi altele alese dintre acelea care trebuiau să-mi ofere cât mai puţină distracţie; de exemplu, Spectacolul naturii de abatele Pluche, Lecţii din natură de Cousin Despreaux, Istoria Angliei de părintele Dorléans ş. a.

Eu citeam tot, analizam totul şi am părăsit seminarul cel mic cu un bagaj ştiinţific şi literar care lipsea colegilor mei şi cu tot atâta greacă şi latină cât puteau ei să ştie.

Reaua voinţă a dlui superior s-a întors în avantajul meu. Scrierile care mi le împrumuta pentru a mă dezgusta de citit, m-au obişnuit din copilărie cu studii grele. Dacă dl Doré cu cărţile sale vechi a contribuit să-mi dea această dispoziţie, îi aduc pentru aceasta mulţumirile mele.

Singurul om inteligent şi capabil între directorii micului seminar era abatele Meunier. Iubitor de carte, instruit, dotat cu o elocinţă strălucitoare şi uşoară, el trebuia să fie însărcinat cu predarea unui curs de retorică, de asemenea cu un curs de elocinţă sacră, dacă s-ar fi gândit să înfiinţeze unul. Avea titlul de econom şi era însărcinat şi cu supravegherea bucătăriei. Curtea episcopală avea, după cum se vede, o chibzuinţă curioasă. Abatele Meunier părăsi bucătăria seminarului pentru parohia din Romorantin. De aici îmi scrise o epistolă pe care o voiu da mai jos şi care dovedeşte stima şi dragostea ce o avea pentru mine.

Profesor de retorică era abatele Alexandru Garapin, fratele aceluia care m-a introdus în primele studii bisericeşti. El avea mult gust pentru tâmplărie. Îşi făcea plăcerea citind din Virgiliu tradus de Scarron şi totdeauna ne citea în clasă, din Virgiliu tradus, fragmentele pe care ni le dăduse să le traducem. Era o metodă care ne introducea bine în subtilităţile poetului latin. Al. Garapin după ce a făcut lemnăria într-o parohie de la ţară a devenit iezuit. Nu ştiu ce-a putut face sfânta comunitate dintr-un astfel de lemnar.

Ceilalţi profesori de seminar erau la înălţimea profesorului de retorică. Sub înalta lor conducere se făcea latină culinară, puţină greacă culinară; se învăţa de rost cursul de istorie al părintelui Loriquet şi câteva fragmente din scriitori de aceeaşi valoare. Aceasta era întreaga învăţătură.

Miraţi-vă aşadar de ce clerul era aşa de ignorant !

Am petrecut patru ani în acest mic seminar model. Oh, ce amintire frumoasă îi păstrez ! Noroc că am fost puţin îndărătnic faţă de direcţiune care voia să-mi impună. Am citit mult, mult.

Cărţile ce mi se dădeau conţineau întotdeauna unele lucruri bune. Am profitat; însă nu datorez nici o recunoştinţă acelora care s-au silit să pună piedici bunelor mele aptitudini, în loc să le încurajeze.

Părăsind seminarul cel mic am intrat în seminarul cel mare pentru a-mi face filozofia şi teologia.

Cursul de filozofie dura un an; cel de teologie trei ani.

Aveam 19 ani când studiam filozofia. Mi-a intrat în mână o scriere stupidă, scrisă într-o latină proastă şi am găsit ca profesor pe abatele Venot conşcolarul meu într-al doilea an de teologie. Aveam puţină încredere în capacitatea lui. La drept vorbind el n-a examinat înainte de a i se încredinţa catedra de filozofie dacă ştia ceva din această ştiinţă. Vedeam în el un omuleţ tânăr, nu mai puţin prost decât altul, foarte credincios, foarte supus superiorilor, şi l-au găsit potrivit pentru a-l face profesor de filozofie. Într-adevăr, el putea să predea tot aşa de bine ca şi un altul filozofia aşa cum era înţeleasă în cler. Îţi era de ajuns să înveţi o teză; o recitai; la obiecţii dădeai răspunsurile uşoare indicate în carte şi erai un perfect elev în filozofie.

Îndrăznesc să zic că aceasta nu mă mulţumea deloc. Citeam de 2 sau de 3 ori lecţia şi eram destul de tare ca să ies cu faţa curată din afacere dacă eram întrebat în clasă. Ce era de făcut în restul timpului ?

Îmi reluai lecturile ca şi la seminarul cel mic. Mi s-a admis să împrumut de la bibliotecă operele lui Descartes, ale lui Malebranche, ale părintelui Buffier, ale dlui de Bonald; câteva volume de Lamennais şi alte lucrări de filozofie scolastică.

Le-am citit pe toate acestea.

Sistemul lui Lamennais era atunci pe tapet. Cartezienii şi Lamennaisienii rupeau lănci cu o îndrăzneală cu totul juvenilă. Nu m-am amestecat în aceste polemici. Eram eclectic şi nu admiteam din diferitele sisteme decât ceea ce îmi convenea.

Am făptuit atunci o mare crimă. Nu mi s-a dat iertarea până nu m-am spovedit. Cu mare greutate mi-am procurat câteva lucrări de Herder, de Kant, de Cousin şi de Damiron. Am citit de asemenea unele scrieri de Voltaire, de Diderot şi de I.I. Rousseau. Invoc însă o circumstanţă atenuantă: citeam în acelaşi timp operele lui Guenée, Bergier şi Barruel şi câteva altele în acelaşi gen. Mă încercam şi în polemică împotriva adversarilor creştinismului. Într-o vârstă mai înaintată, am regăsit, în hârtiile mele, unele din micile mele lucrări ca elev în filozofie. Nu le-am găsit foarte rele. Ele mi-au dovedit că la 19 ani aveam bun simţ, un stil care nu se putea numi rău şi o foarte mică cantitate de răutate.

Nu-mi stă însă în drept să zic că am stăruit în primele mele predispoziţii.

Mi-am făcut prin urmare filozofia fără să mă ocup nici cu cărţile clasice, nici cu tânărul meu profesor. Nu ştiu dacă conşcolarii mei au profitat mult de una sau de celălalt. Niciodată nu mi-am dat seama de cunoştinţele lor în filozofie.

La sfârşitul primului an în seminarul cel mare, am intrat în sanctuarul teologic.

Mai întâi un cuvânt despre superiorul marelui seminar. Era abatele de Belot, un om respectabil care, din familia sa foarte onorabilă, s-a ales cu maniere distinse. Mă opresc asupra acestui punct pentru că toţi ceilalţi superiori şi directori ai celor două seminarii, afară de abatele Meunier, erau nişte adevăraţi ţărani îmbrăcaţi în reverende. Dl de Belot era foarte credincios; îl iubeam. Nu ştiu de ce a părăsit seminarul. A fost numit preot al catedralei şi voi avea ocazia să vorbesc de relaţiile pe care le-am avut mai târziu cu el.

A fost înlocuit de un oarecare abate Duc care nu aparţinea eparhiei. Era supranumit Boa de noapte fiindcă avea figura lată ca şi bufniţa poreclită de naturalişti cu acest titlu, ca şi omonimul său nu iubea lumina.

Erau atunci 2 profesori la seminarul din Blois. Unul abatele Laurent preda teologia morală, celălalt abatele Richaudeau preda teologia dogmatică.

Bolnăvicios şi nervos, dl Laurent dicta în fiecare clasă foarte iute, suplimente la Cursul de teologie al lui Bailly, care era opera clasică. Suplimentele erau mai voluminoase decât însăşi opera clasică. Erau compuse din extrase din diverşi teologi. Cum nu era timp din ora destinată clasei pentru explicat şi copiat ieşea un curs greu de înţeles şi confuz; cea mai mare parte a elevilor îl înţelegeau cu atât mai puţin cu cât ei nu puteau lua decât copii trunchiate ale suplimentelor dictate foarte repede.

Dl abate Richaudeau îşi dicta tratatele consultând din când în când pe Bailly autorul clasic atât pentru dogmă, cât şi pentru morală. Cei 2 profesori erau tipul perfect al preotului instruit după metoda din seminarii. Vai ce instrucţie !

Trebuie să spun că m-am apropiat de teologie cu o idee înaltă despre această ştiinţă. Îmi formasem singur această idee, pentru că până atunci nimeni nu s-a gândit să mi-o inspire, învăţătura care s-a pretins că mi se dă era detestabilă şi desigur nu mă pregătea pentru teologie, ţinta supremă a ştiinţei bisericeşti. Studiile mele particulare m-au servit mai bine; însă tocmai când începeam teologia, ce decepţie !

Începeam să fiu cu adevărat un tânăr om şi mintea îmi crescuse odată cu barba. Am înţeles numaidecât că în cele 2 seminarii cursurile erau aceleaşi şi cu cât se schimbau cu atât erau acelaşi lucru.

Cursul dlui Laurent era o harababură unde nu se putea atrage în cursă ideea de morală. Tratatele dlui Richaudeau erau mici, seci, strâmte ca şi profesorul însuşi. El dicta o jumătate de ceas. În decursul celeilalte jumătăţi de ceas, 2 sau 3 elevi recitau câteva frânturi din lecţie. Când suna ora, se închidea şedinţa.

În predarea celor 2 cursuri se urma metoda strict scolastică şi se vorbea o latină care ar fi făcut pe Cicero să râdă, dacă ar fi înţeles-o.

Bailly tracta, în opera sa, dogma celor 4 articole ale clerului Franţei. Le-a tractat liniştit vreme de o jumătate de secol aproape, când fu pus la index, aproape în aceeaşi epocă cu smeritul său discipol care scrie aceste Amintiri. Vom spune un cuvânt mai târziu. Dl Richaudeau preda cele 4 articole ca şi autorul său şi se arăta foarte galican. După aceea, el deveni ultramontan fanatic şi scrise câteva volume sau articole imposibile de citit. Am avut ocazia să-i dau o mică lecţie relativ la trecerea lui. O zic prea iute că eram deja ortodox atunci. Anticipez puţin asupra evenimentelor, însă primesc reproşurile de a nu fi urmat o cronologie exactă.

Dl Richaudeau deveni preot al Ursulinelor din Blois, când seminarul li se încredinţă iezuiţilor, şi făcea liniştit ultramontanism nevătămător, când îi căzu în mână una din broşurile mele. Luă numaidecât cea mai frumoasă hârtie de epistole, puse mâna pe cea mai bună pană şi îmi scrise această mică scrisoare:

,,Intonas super me judicia tua, Domine, et timore ac tremore concutis omnia ossa mea” (Imit., 3, 14).

,,Humiliamini igitur sub potenti manu dei, ut vos exaltet in tempore visitationis” (I Petru 5, 6).

,,Respice stellam, invoca Mariam” (S. Bernard).

Al dv. cu dragoste şi sincer devotat, Richaudeau.

Micul papa Richaudeau mă ameninţa aşadar cu mânia cerească.

,,Judecăţile tale, Doamne ! tună cu groază peste mine, şi cu temere şi cu cutremur scuturi toate oasele mele” (Urmarea lui Iisus Hristos, cartea III, cap. 14).

Apoi el arată mijlocul de a scăpa din această situaţie neplăcută:

,,Drept aceea, smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă înalţe pre voi în vreme” (I Petru 5, 6).

În sfârşit îmi arată care va fi mântuirea mea: ,,Priveşte steaua şi cheamă într-ajutor pe Maria”.

Sunt sigur că micul papă Richaudeau a muncit mult pentru ca să combine şi să dea la iveală misiva sa, împodobită cu 2 timbre frumoase. Numai un eretic ar fi putut să nu se supună. Am răspuns tot în latineşte celor 3 puncte din scrisoare.

Mai întâi i-am făcut cunoscut micului papă că trebuia să fiu mirat de pribegia lui din câmpul galican în câmpul ultramontan şi i-am zis:

,,Fratres, state et tenete traditiones quas didicistis” (2, ad Thessalon, 2, 14).

,,Miror quod sic tam cito transferimini ab eo qui vos vocavit in gratiam Christi, in aliud evangelium ... sed licet nos aut angelus de coelo evangelizet vobis praeterquam quod evangelizavimus vobis, anathema sit” (Ad Galat, 1, 6, 8)[1].

L-am încunoştiinţat apoi pe micul papă că nu era Sfânta Fecioară la care mă trimitea mântuitoarea omenirii.

,,Hic (Iesus-Christus) est lapis qui reprobatus est a vobis aedificatibus, et non est in alio aliquo salus. Nec enim aliud nomen est sub coelo datum hominibus in quo aporteat nos salvos fieri” (Act., IV, 11, 12)[2].

În sfârşit, cum micul papă voia să mă înspăimânte vorbindu-mi de judecăţile lui Dumnezeu, i-am amintit aceste pasaje din Scriptură:

,,Domine, in via testimoniorum tuorom delectatus sum” (Ps. 118, 14).

,,Viam veritatis elegi; judicia tua non sum oblitus” (Ibid., 30).

,,Et loquebar in testimoniis tuis in conspectu regum, et non confundebar” (Ibid., 46).

,,Superbi inique agebant usquequaque; a lege autem tua non declinavi. Memor fui judiciorum tuorum a saeculo, Domine, et consolatus sum (Ibid., 51, 52)[3].

Am motiv să cred că dl Richaudeau a înţeles. Galicanul devenit ultramontan şi partizan al noilor dogme a găsit fără îndoială în extrasele mele o lecţie aspră. El a trebuit să înţeleagă că este mai bine să se pună la adăpostul judecăţilor lui Dumnezeu, urmând vechile tradiţii creştineşti, decât să imite sfârleaza şi a se da după împrejurări la diferite dogme.

El n-a găsit de cuviinţă să-mi răspundă cu acest prilej.

Când îmi amintesc de ceea ce erau cursurile dlor Laurent, Richaudeau şi Venot, nu mă mir deloc de crasa ignoranţă a celei mai mari părţi din membrii clerului. Prin relaţiile mele cu preoţi din alte eparhii, am înţeles că profesorii din Blois nu erau cu mult mai răi ca cei din alte episcopii. Dacă sunt câteva excepţii în cler nu se pot găsi decât între aceia care ştiau compensa învăţătura searbădă care le era dată.

Îndrăznesc să spun că am fost din numărul acestora. Îmi era de ajuns un sfert de ceas pentru a-mi face lecţiile de clasă. Restul timpului îl întrebuinţam pentru citirea câtorva teologi cu renume, în special Bossuet, Fénélon, Arnauld a cărui carte, Perpetuitatea credinţei era tolerată. Mă îndeletniceam însă mai ales cu istoria bisericească. Am citit de 2 ori cele 36 volume ale lui Fleury şi ale continuatorului său; le-am făcut analiza şi am compus tabele sinoptice pentru a-mi fixa în memorie datele şi faptele principale.

Am dobândit o cunoştinţă aşa de profundă a istoriei Bisericii, când dl Richaudeau avu excelenta idee de a face un curs. Însă, Doamne, ce curs ! Profesorul nu dădea decât câte o scurtă lecţie pe săptămână şi această lecţie se rezuma într-un mic capitol pe care-l recitau câţiva elevi.

Acest capitol era dat unui elev care, trebuia să-l copieze şi să-l dea altora aşa că la sfârşitul săptămânii fiecare avea copiat faimosul capitol.

Dl Richaudeau avea o idee înaltă de micile sale capitole. Pentru mine, care posedam o analiză completă a operei lui Fleury, ele erau insuficiente şi detestabile. Nu m-am putut constrânge să copiez micul caiet; îl dădeam altui elev când îmi era dat şi nu copiam nici un singur cuvânt. Într-o zi profesorul mă întrebă lecţia din săptămâna trecută.

Am spus tot ce ştiam asupra subiectului; profesorul n-avu să-mi facă altă observaţie decât aceasta: Îţi ştii prea bine istoria bisericească, îmi zise, însă intri în prea multe amănunte şi văd bine că nici n-ai citit şi nici n-ai copiat caietul meu. Îţi impun să-l copiezi în întregime şi răspunsurile să nu fie mai extinse ca cele ce le conţine.

Mi-a înmânat caietul.

Am tăcut neştiind încă ce voi face. Ajuns în chilia mea am citit şi am descoperit numeroase greşeli de ortografie. M-am hotărât îndată. Am îndreptat cu litere mari toate greşelile. Învăţatul profesor scrisese maux adăugându-i un e ca şi când ar fi vorbit de oraşul Meaux, am pus deasupra lui e un superb accent circumflex foarte evident. Am îndreptat toate erorile într-un chip de asemenea vizibil şi am dat caietul elevului care trebuia să-l primească de la mine.

Când caietul se reîntoarse în mâinile autorului, el n-a fost desigur măgulit găsind ce i-am pus eu. Nu mi-a mai vorbit de caiet, însă ce tristă părere şi-a făcut despre mine ! Ce nesupunere !!! Câteva răutăţi asemănătoare îmi făcură o rea reputaţie în statul nostru major; însă eram foarte indiferent; cum eram dintre puţinii elevi care îşi plăteau întreţinerea ştiam bine că nu mă scotea afară pe poartă.

Dl abate Duc, superiorul seminarului, făcea o dată pe săptămână ceea ce se numea curs de Sfânta Scriptură. Acest curs consta în explicarea mistică a câtorva versete dintr-o carte a Scripturii. Lecţia dura un ceas. Era imposibil să fie cineva mai fără valoare şi mai neînsemnat ca acest biet superior-profesor.

Abatele Duc era, incontestabil, omul cel mai puţin potrivit pentru a conduce un seminar şi a forma tineri pentru preoţie. Îmbibat de dogma iezuiţilor asupra supunerii oarbe, el nu predica decât aceasta. În ochii lui, elevul cel mai vrednic de stimă era acela care asculta mai orbeşte.

Fără să fiu nesupus, nu puteam suferi supunerea oarbă; şi abatele Duc mă ura cu cordialitate; i-am înapoiat-o însutit şi fericirea mea era de a-mi bate joc de el, imitându-i manierele ridicole şi dialectul său meridional pe care voia să ni-l impună. Într-o zi, în timpul a ceea ce se numea recreaţie, dl Duc povestea că vine să citească un lucru foarte interesant. Vin, zice el, să vă descopăr în China o biserică creştină foarte veche; ceea ce dovedeşte că Evanghelia a fost propovăduită acolo din primele secole.

– Într-adevăr s-a descoperit ?

– Da, zice el.

– Cum se face aşadar că am citit acelaşi lucru în Scrisorile edificatoare scrise de iezuiţi, într-o scrisoare care datează din secolul al XVII-lea şi care cred că este de părintele Parennin ?

Marele Duc roşi şi bâlbâi câteva cuvinte fără nici un sens. Această mică întâmplare n-a contribuit însă ca să ajung în bunele sale graţii. Nu eram singurul care se amuza pe socoteala dlui superior. A vrut să se răzbune într-o zi, la un examen public relevă, surâzând o pretinsă greşeală pe care aş fi comis-o răspunzând la o chestiune de istorie bisericească. A vrut fără îndoială să răzbune micul caiet Richaudeau. Nenorocire însă, el s-a înşelat şiam profitat cu atâta libertate de avantajul meu, încât el nu mă va ierta niciodată.

M-am mai expus încă la mânia lui descoperind o societate de spionaj pe care o organizase în felul celor organizate de bunii părinţi iezuiţi în institutele lor. Împărţise seminarul în 2 grupe: elevii după inima lui şi aceia care nu erau supuşi orbeşte. Primii trebuiau să supravegheze pe ceilalţi, să le dea sfaturi bune şi să-i aducă pe calea cea bună. Monitorul însărcinat să mă spioneze nu era iscusit. Era şeful monitorilor şi de atunci şi-a croit bine drumul. De la primul avertisment pe care mi l-a făcut am bănuit existenţa asociaţiei. Am fost destul de diplomat pentru a câştiga încrederea monitorului meu care, în nevinovăţia lui, mi-a expus tot planul asociaţiei. Am povestit lucrul prietenilor mei care au fost şi ei foarte intrigaţi de avertismentele ce le-au primit.

Atunci se vorbea foarte tare de asociaţie şi se cereau explicaţii violente zeloşilor care au făcut avertismente. Urmă o luptă în care unul dintre zeloşi, un Auvergnat, lovi pe cel ce îi cerea explicaţii. O adevărată bătălie se încinse. Superior şi profesori o şterseră şi se reuniră la econom spre a se sfătui ce mijloace să folosească pentru a potoli răscoala.

Era într-o vineri. S-a convenit ca în ziua următoare confesorii să refuze iertarea păcatelor tuturor acelora care nu vor face penitenţă onorabilă. Aceia care vor fi primit iertarea sâmbăta vor coborî în biserică duminică dimineaţa pentru rugăciune şi prima liturghie când trebuiau să se împărtăşească, cu stiharele lor. Ceilalţi vor coborî simplu în reverende.

Sâmbătă seara toţi revoltaţii n-au vrut să primească iertarea şi au descins duminică dimineaţa in nigris, adică fără stihar. Albii nu erau numeroşi şi semănau cu rolul ruşinos ce l-au jucat. Odată întruniţi pentru rugăciune, negrii izbucniră în aşa hohote de râs, încât albii şi directorii au rămas încurcaţi. Au râs şi în timpul liturghiei şi dl superior credea că s-a încurcat.

S-a dus la episcopie pentru a încunoştiinţa pe episcop de cele ce se petreceau. Episcopul de Sauzin era un bun bătrân, veteran în vechiul cler galican. El a jucat un rol important în ultimele asociaţii ale clerului din Franţa înainte de 1789. Era un om cu adevărat sfânt care-şi împărţea marile sale venituri celor săraci. A venit la seminar, ne-a adresat câteva cuvinte părinteşti, ne-a acordat o amnistie completă, ne-a obligat să facem pace şi ne-a anunţat că asociaţia nu mai exista.

Astfel a fost făcută pacea; însă superiorul n-a uitat niciodată că am fost în capul răscoalei; mi-a jurat o ură cumplită. În seminarul cel mare ca şi în cel mic îmi făceau reproşul că nu dau destul timp studiului cărţii oficiale. În fond, lumea nu ştia, în seminarul cel mare, vremea pe care o jertfeam pentru studiu, fiindcă eram singur în chilia mea în vremea studiilor, şi fiindcă răspundeam totdeauna bine în clasă, când eram ascultat. Dar acesta era un chip uşor de a-mi reproşa ceva.

Şi tocmai acest lucru îl voiau ei. Într-o zi la plimbare, Richaudeau m-a surprins singur, culcat sub un arbore cu o carte în mână. Ocazia era bună pentru a şti ce citeam. Se apropie de mine şi mă întrebă de ce nu iau niciodată parte la jocuri ca şi ceilalţi.

– Nu-mi place, i-am răspuns, prefer să citesc.

– Dar ce citeşti ?

– Priviţi, domnule, cartea care o citesc.

El o luă. Şi văzu că era un tratat de matematici publicat de abatele Pinaud, profesor la seminarul din Saint-Sulpice.

– Pentru ce studiezi matematicile ?

– Pentru că aşa îmi place; sunt liber în decursul timpului de recreaţie să prefer studiul, jocului.

– Ai putea să studiezi altceva.

– La seminarul din Saint-Sulpice se studiază matematicile, de vreme ce dl abate Pinaud le predă şi a făcut o carte pentru a-şi orienta elevii în acest studiu. Pentru ce nu se face şi aici ceea ce se face la seminarul din Saint-Sulpice ?

– Eşti încăpăţânat.

– Mulţumesc, domnule, i-am răspuns, şi mi-am reluat cartea surâzând.

M-a văzut cu un tratat de matematici într-o zi de plimbare şi a conchis că în toate zilele studiam matematicile în loc de a studia teologia.

Aceşti logicieni se înşelau; nu studiam matematicile decât în zilele de plimbare. Voiam să-mi fac o idee despre această ştiinţă, însă n-am simţit nici o chemare pentru a deveni matematician.

În timpul şederii mele în seminar era să devin iezuit. În fiecare an la redeschiderea cursurilor se făcea o izolare. Era lucrul cel mai tâmpit pe care l-au putut inventa. Trebuia să petreci 8 zile întregi în rugăciune, în examinare a conştiinţei şi meditaţie. Nu le părăseai decât atunci când te duceai să asculţi convorbirile zise spirituale şi predicile solemne. Predicatorul locului de retragere era aproape întotdeauna un iezuit. Duhovnicii ordinari îşi angajau clienţii lor pentru a se adresa bunului părinte, să-i facă o spovedanie generală şi să-i ceară sfaturi.

Când eram diacon, adică atunci când aveam 21 ani, izolarea a fost predicată de părintele Fantin, superiorul mânăstirii iezuiţilor din Bourges. M-am dus să mă spovedesc la bunul părinte.

M-a îmbrăţişat cu o adevărată dragoste părintească, m-a făcut să-i promit că voi merge să-l văd în fiecare zi la o oră pe care mi-a fixat-o. Am fost exact la întâlnire. Bunul părinte mă primea întotdeauna cu aceeaşi dragoste părintească, mă apăsa pe inima sa, şi-mi spunea că ar fi foarte fericit să mă câştige pentru mica turmă aleasă, adică pentru Societatea iezuiţilor. Nu cunoşteam societatea decât din elogiile ce i le făceau adesea superiorii seminarului. Vedeam că iezuiţii erau întotdeauna primiţi de ei, dându-le dovezi de cel mai profund respect. Se zicea adeseori că, în societate, fiecare membru al ei primea întotdeauna însărcinarea cea mai potrivită gusturilor lui. Dragostea mea de carte mă predispunea mai mult carierei de profesor decât celei de preot. Îmi închipuiam că gusturile mele vor fi satisfăcute dacă voi intra la iezuiţi. Părintele Fantin îmi ghicise gândul, ceea ce nu era greu pentru că am fost mereu de o nevinovăţie şi de o sinceritate copilărească. Îmi vorbi de toate mijloacele pe care mi le punea la îndemână sfânta societate pentru a-mi satisface gustul meu pentru studiu. Am fost câştigat îndată. Bunul părinte şi-a dat seama şi nu s-a mai ocupat de mine. ,,Dragul meu – mi-a zis – te iubesc ca şi un tată. Însă noi nu putem lua din nenorocire nici o hotărâre, după aceste câteva zile pe care le-am petrecut împreună; însă în anul viitor voi reveni, pentru tine, şi numai pentru tine, să predic retragerea cu toate că mi-am luat angajamentul să merg în altă parte. Atunci vom lua o hotărâre definitivă”. M-a strâns tare la pieptul lui şi am plecat foarte trist în chilia mea.

La sfârşitul retragerii, dl superior anunţa cu emoţie că cucernicul părinte Fantin a fost aşa de întărit de credinţa elevilor, încât va reveni din nou în anul următor pentru a se întări în mijlocul lor.

Eu ştiam bine pentru ce ...

Părintele Fantin şi-a ţinut cuvântul. L-am văzut chiar la sosirea lui în seminar şi strânsele noastre legături reîncepură. Îmi vorbea cu inima deschisă, atâta încredere avea în mine. Într-o zi mi-a zis: ,,Ce ai vrea să te faci, dragul meu, dacă ai urma cariera obişnuită ? Vicar, preot, vai ! Ai băgat de seamă ce sunt aceste feţe bisericeşti ?” Şi-mi făcu un portret puţin măgulitor al vicarului de oraş şi al preotului de sat. Trecând la canonici, la vicari generali, la episcopi, el mi-a făcut un portret de care aceştia nu puteau fi mândri. Rezumatul convorbirii cu el: în afară de Societatea lui Iisus nu erau nici moravuri, nici credinţă, nici ştiinţă, şi nici inteligenţă.

Am rămas consternat şi mi-am permis să fac unele observaţii: ,,Dacă intru în societate – am zis – nu fac aceasta pentru că dispreţuiesc clerul secular, ci sperând că-mi voiu putea urma mai uşor gustul meu pentru studiu. Sunt fără îndoială şi în cler oameni cu moravuri rele şi ignoranţi; însă cunosc şi preoţi credincioşi şi instruiţi”. Bunul părinte a înţeles că a apucat un drum greşit; a micşorat ceea ce a zis, însă lovitura era dată. El se învoi totuşi ca la sfârşitul anului şcolarsă mă duc la Saint-Acheul unde trebuia să fiu la 31 iulie, zi de sărbătorire a Sfântului Ignaţiu de Loyola.

Am cerut tatălui meu nişte bani pentru drum. El n-a vrut să-mi dea nevoind să mă vadă intrând la iezuiţi. După sfatul părintelui Fantin, i-am spus tatălui meu că, mama fiind moartă, aveam drept la moştenire. ,,Este adevărat – îmi răspunse tata –, însă nu o vei avea. Poţi să mă reclami justiţiei şi să mă forţezi să ţi-o dau”. I-am scris părintelui Fantin căn-aş îndrăzni niciodată să port pe tata pe la tribunale. El mi-a răspuns că puteam să fac drumul pe jos cerând milostenie după exemplul celor mai mulţi sfinţi. Nu-mi părăsisem însă niciodată ţara. Drumul de la Blois la Saint-Acheul mi se părea imens. Nici n-aveam un caracter aşa de cavaleresc ca al sfinţilor de care îmi vorbea părintele Fantin şi nici nu mă simţeam pornit spre aventuri.

N-am întreprins deci călătoria şi la sfârşitul vacanţei am reintrat în seminar.

În fond, începeam să-mi pierd din admiraţia mea pentru iezuiţi; fără să vrea părintele Fantin m-a făcut să-i văd prea de aproape, în conversaţiile intime cu el. Am înţeles că aveau o înaltă idee despre ei înşişi şi-mi aduceam aminte ascultându-i de pilda cu fariseul care se stima pe sine însuşi dispreţuind pe alţii.

Am continuat în seminar viaţa mea de studiu şi mi-am câştigat o sumă de cunoştinţe foarte variate. Am citit cele mai bune opere de filozofie, de teologie şi de istorie. Îmi era greu să-mi procur alte lucrări decât acelea pe care le împrumutam de la bibliotecă, însă în decursul ultimelor vacanţe m-am emancipat puţin. Îmi petreceam cea mai mare parte din timp în biblioteca oraşului; aparţinea dlui de Themines, vechiul episcop de Blois, era foarte bogată. Studiam ebraica, aici am citit operele de geologie cele mai renumite în această epocă, am citit de asemenea operele lui Dupuy, Volney, Laplace. Nu neglijam nici o ramură a cunoştinţelor umane, convins că tot ceea ce puteam învăţa îmi servea mai târziu.

Am fost hirotonit preot pe 21 decembrie 1839. Aveam 23 ani şi 20 zile.

Am părăsit fără părere de rău sfânta casă; mi-am adunat o sumă de cunoştinţe relativ considerabilă. Nu datoram nimic din ele profesorilor mei şi chiar în ciuda lor s-a întâmplat că le câştigasem. Purtarea mi-a fost întotdeauna regulată; însă nu m-am supus pretenţiilor de supunere oarbă şi idioată. Am plecat deci cu convingerea că superiorii mei nu mă iubeau, cu toate că mi-au adresat cuvinte frumoase la plecare.

Ca să spun adevărul,îi iubeam poate mai puţin decât mă iubeau ei şi m-am simţit fericit părăsindu-i.

 


[1]Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat (II Tesaloniceni 2, 15).

Mă mir că aşa de curând vă mutaţi de la cel ce v-a chemat pre voi prin darul lui Hristos la altă evanghelie ... Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 6, 8).

[2] Aceasta (Iisus Hristos) este piatra care nu s-a băgat în seamă de către voi ziditorii, care s-a făcut în capul unghiului. Şi nu este întru alt întru nimic mântuire: pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 11-12).

[3]În calea mărturiilor tale m-am desfătat (Psalmi 118, 14).

Calea adevărului am ales, şi judecăţile tale n-am uitat (Ibid., 30).

Şi am grăit întru mărturiile tale înaintea împăraţilor, şi nu m-am ruşinat (Ibid., 46).

Cei mândri au făcut călcare de lege foarte; iarde la legea ta nu m-am abătut. Adusu-mi-am aminte de judecăţile tale cele din veac Doamne, şi m-am mângâiat (Ibid., 51-52).