----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

II

Debuturi în viaţa bisericească – Vicar la Saint-Aignan-sur-Cher – Un preot frumos şi regimentul său frumos de panglică roşie – Pentru ce preotul m-a lăudat ca să fiu numit preot – Vicar la Montrichard – Un bun preot care doreşte să cunoască pe Duc et comp. – Preot la Fresnes – Metodă de a învăţa catehismul pe nătângi – Şcolile mele – Frumosul rol al dlui inspector şi al dlui prefect – Primele mele relaţii cu dl Fabre des Essarts, vicar general – Primele mele lucrări literare – Dl Fabre des Essarts vrând să mă încurajeze mă numeşte preot la Saint-Denis-sur-Loire – Intrigile vârâte de Duc et comp. pentru a mă împiedeca să am acest loc – Moartea Monseniorului de Sauzin – Dl Fabre des Essarts îi urmează – El se interesează de lucrările mele – Vrea să vad manuscriptul primului meu volum şi-l dă spre examinare dlui Guillois, cel mai savant preot din eparhie – Raportul dlui Guillois – Dl Fabre des Essarts dă primul meu volum la tipograful lui – Scriitor bisericesc prin autoritate episcopală – O mulţime de gelozii – Cele cinci propoziţii ale abatelui Morisset – Intrigi pentru a împiedica aprobarea oficială a primului meu volum – Relaţiile mele cu dl de Belot – Conferinţe bisericeşti – Sunt ales secretar în unanimitate – Succesul rapoartelor mele – Proiect de a încredinţa direcţia seminarului celui mare dlui Leon Garapin – El primeşte cu condiţia ca şisă fiu la seminar să-l secondez – Gâştele de la curtea episcopală fac o aşa gălăgie, încât bietul episcop este obligat să părăsească proiectul său – Iezuiţii înlocuiesc pe Duc et comp. la seminar – Reputaţia mea ca scriitor în afara eparhiei Blois – Subscrieri şi scrisori episcopale – Laudele dlui abate Darboy, ale părintelui iezuit Prât, ale trapiştilor din Staoueli, ale dlui Laurentie – Revoluţia din 1848 – Republicanii din Blois îmi oferă redacţia ziarului lor – Fabre des Essarts mă sfătuieşte să primesc – Vin să mă stabilesc la Blois – Monseniorul des Essarts îmi pregăteşte o locuinţă la episcopie – El se îmbolnăveşte – Dl Leon Garapin mă sfătuieşte să amân instalarea mea la episcopie – Monseniorul des Essarts atins mortal – Eu cer autorizaţia de a părăsi eparhia – Graţioasa autorizaţie ce mi s-a dat – Toată lumea mulţumită

 

Vă puteţi închipui că n-am obţinut o poziţie strălucită părăsind seminarul. Superiorii făcură ca antipatia lor să treacă şi la vicarii generali; şi nu eram prin urmare bine notat.

Am fost numit vicar în orăşelul Saint-Aignan-sur-Cher. Erau aici 2 preoţi bretoni, fraţi, numiţi Lechevallier. Cel mai mare era preot; al doilea nu avea titlu oficial; era preot amator; era dulceag, foarte dulceag, faţă de dame care îl aleseră ca duhovnic. Avea moravuri bune şi se părea cu adevărat credincios. Preotul era un mare descreierat, neregulat în moravurile sale, însă destul de rafinat pentru a fi stimat de curtea episcopală. M-a silit să locuiesc la locuinţa preotului parohiei, unde îmi alocase o cameră dărăpănată, locuită de mult timp de o legiune de cloţani şi şoareci. Păianjenii şi-au ales locuinţa sub o hârtie decolorată care data de mai bine de 50 ani. A trebuit să mănânc împreună cu părintele; era aşa de delicat încât servea cele mai bune bucăţi lui şi fratelui său. Îşi dădeau unul altuia bunătăţi de care fără îndoială mă socoteau nevrednic.

Cu toate acestea, am plătit o pensiune care-mi înghiţea micul meu venit. Plăteam fără să fac cea mai mică observaţie, însă am văzut numaidecât cu cine aveam de-a face.

Preotul avea frică mai ales de influenţa pe care puteam s-o am în parohie. El mă anula întrucât îi era în putinţă. Suportam proastele lui procedeuri fără să mă plâng. Ieşeam rar; nu făceam vizite şi mă ocupam tot timpul cu slujba şi cu studiul.

Cu toată rezerva mea, lumea a început să vorbească cu stimă de mine; mai multe penitente ale preotului luară drumul spre duhovnicia mea şi el a avut durerea să remarce printre ele câteva dezertoare din frumosul său regiment de panglică roşie. Se numea aşa Congregaţia Sfintei Fecioare fiindcă membrele trebuiau să-şi împodobească boneta sau pălăria, la cerinţa preotului, cu o panglică roşie ca semn distinctiv. Se flecărea în oraş despre asta. Se zicea că preotul se dădea după cancanuri. Îşi aşeza regimentul într-un semicerc care înconjura altarul; în decursul liturghiei, el nu se sfia să zâmbească graţios favoritelor lui; când făcea stropirea cu agheasmă, le stropea în obraz râzând foarte fericit. Dădea întâlniri la mai multe membre din societate în sacristie; se închidea cu ele; de mai multe ori, intrând în camera lui, l-am surprins cu câte o tânără congregaţionistă pe genunchi. Regimentul panglicii roşii nu se bucura de stima tuturora, cu toată frumuseţea lui, cu toate cântecele frumoase pe care le cânta, cu toată cucernicia cu care se făcea de râsul lumii.

Se înţelege că preotul n-a fost foarte mulţumit văzând dezertoare făcându-mi un mic regiment. Însă de când l-am surprins cu o domnişoară pe genunchi, el se simţea foarte încurcat faţă de mine. Pentru a evita consecinţele pe care cronica scandalurilor putea să le aibă pentru el, făcea pe cucernicul. Ca preot mai în vârstă se ducea adesea la curtea episcopală; ducea destule calomnii şi bârfiri împotriva preoţilor din cantonul lui, şi lăsa reputaţia unui preot foarte zelos pentru curăţirea moravurilor sacerdotale. A avut grija să spună că merge la iezuiţii din Bourges pentru a se întări în credinţă şi a-şi reînnoi zelul. Aşa a găsit într-o zi la Bourges pe scumpul părinte Fantin. Bunul părinte nu m-a uitat. Aflând că eram vicar la Saint-Aignan, îmi trimise prin preot cele mai călduroase complimente. Mi-a scris mai multe scrisori la care i-am răspuns foarte politicos. Însă a trebuit să înţeleagă că nu mai vreau să mă fac iezuit.

În decursul şederii mele la Saint-Aignan am avut prin urmare legături cu preoţii din canton. I-am observat de aproape; am rămas încremenit de moravurile lor desfrânate, de viciile lor, pe care nu-şi dădeau nici măcar osteneala de a le ascunde. M-au invitat la adunările lor săptămânale şi nu se mai sinchiseau de mine. Mă luau drept un tânăr om nevinovat care se va forma mai târziu; însă erau convinşi că nu eram nici spion, nici denunţător. Astfel am învăţat şi am văzut multe lucruri în decursul dejunurilor la care eram obligat să asist. Nu pot să le povestesc fără să cad în pornografie neavând această intenţie. Imediat după dejun, preoţii se aşezau la jocuri de cărţi şi se dedau la un joc neînfrânat, în decursul căruia se auzeau conversaţii murdare, împreună cu femei, în tovărăşia cărora nu se jenau de cealaltă lume. În timp ce ei jucau,plecam pe nesimţite. Când observau, ziceau foarte simplu: „Mallebranche s-a dus să-şi găsească bucoavnele sale”. Îmi dăduseră porecla de Mallebranche fiindcă unul din ei m-a găsit într-o zi citind din operele acestui filozof; el a râs mult şi cei cărora le-a povestit evenimentul au făcut tot aşa. Ştiau că preferam societatea cărţilor celei a lor, însă nu le era necaz fiindcă nu eram spion şi tot ceea ce vedeam şi auzeam păstram pentru mine.

Preotul cel mai în vârstă nu era mai bun decât ceilalţi sub raportul moravurilor; era mai dezgustător fiindcă era mai ipocrit.

Fiind jignit văzându-se părăsit de unele din frumoasele sale cliente, se gândea cum să scape de mine. Nu îndrăzni să mă vorbească de rău; pentru aceasta avea mai multă minte. De la început purtarea mi-a fost ireproşabilă; trăiam ca un adevărat seminarist; apoi el putea să creadă că-l voiu trăda dacă curtea episcopală îmi va face vreun reproş în urma instigărilor lui. În loc de a mă bârfi, el vorbea numai bine despre mine pentru a-şi atinge scopul. Era aproape un an de când mă stabilisem la Saint-Aignan când preotul îmi aduse o scrisoare prin care eram chemat la episcopie. Preotul mi-a zis dându-mi-o: „V-am lăudat foarte mult şi am cerut o parohie pentru dvs. Sunteţi un om prea distins pentru a rămâne mult timp ajutor de preot !”

Episcopul de Sauzin m-a primit cu bunătate, nu mi-a făcut nici un reproş şi mi-a zis numai că vrând să mă numească preot, după cum avea intenţia, voi merge cu titlu provizoriu să ajut pe preotul din Montrichard care era singur şi împovărat de o mulţime de ocupaţii.

Am părăsit Saint-Aignan lăsând regrete în rândurile unui mare număr de locuitori care au ştiut să mă aprecieze şi m-au crezut demn de încrederea lor, cu toată tinereţea mea.

Am găsit la Montrichard un preot foarte credincios şi foarte inteligent, dl abate Olivereau, vechiul vicar al catedralei din Blois. Bunii mei prieteni din seminarul cel mare l-au prevenit contra mea; însă după ce a petrecut câteva luni în intimitate cu mine, mi-a zis într-o zi: „Ai duşmani foarte răutăcioşi, tot ce mi-au spus despre încăpăţânarea dumitale este neadevărat. Regret foarte mult că nu eşti împreună cu mine decât cu titlu provizoriu; aş fi vrut să-mi petrec viaţa lângă dumneata. Nădăjduiesc că vom rămâne pururea prieteni buni”.

A trebuit să primească ca ajutor un tânăr din Montrichard care era înrudit cu cele mai bogate familii din oraş. Credea că nu va fi mulţumit cu acest tânăr preot precum era cu mine. Aceasta este într-adevăr la ceea ce a ajuns.

Abatele Olivereau era unul dintre cei mai distinşi preoţi din eparhie; credinţa lui sinceră era neprefăcută; moravurile sale curate. Instrucţia cu mult mai bogată decât a celorlalţi ecleziastici. Nu mi-a făcut nici o observaţie relativ la dragostea mea pentru studiu. L-am părăsit după un an, când cel ce îi era destinat ca ajutor a fost sfinţit preot.

Anul pe care l-am petrecut la Montrichard, când am împărţit cu preotul toate greutăţile slujbei, a fost unul dintre cei mai fericiţi ani ai vieţii mele.

Am fost trimis ca preot în mica parohie de la Fresnes. Această numire s-a făcut sub influenţa duşmanilor mei, atotputernici asupra bătrânului episcop de Sauzin care din cauza etăţii sale înaintate nu-şi mai putea administra eparhia. Primul vicar general, Fabre des Essarts nu mă cunoştea încă şi nu a dat nici o importanţă numirii mele. Duşmanii mei ştiau bine ce fac.

Fresnes n-avea preot cu reşedinţă de după Revoluţie. În epoca concordatului, această parohie avea prea puţină importanţă pentru a i se da un preot. Vicarul unei parohii vecine zicea liturghia duminica şi se ducea la bolnavii la care era chemat.

Când duşmanii mei mă desemnară pentru această parohie săracă ştiau prea bine că nu voi găsi un local cât de puţin convenabil pentru a putea locui şi că biserica lipsită de aproape tot mobilierul era dărăpănată. Comuna cumpărase o cocioabă şi o bucată de pământ pentru a construi o locuinţă pentru preot şi o grădină, însă le lipseau fondurile pentru a începe lucrările de prima necesitate. Duşmanii mei ştiau toate acestea şi se bucurau.

Am ajuns la Fresnes cu un mobilier modest pe care nu ştiam nici unde să-l pun. Ceea ce cumpăraseră ca să facă o locuinţă pentru preot era o cocioabă compusă din 3 odăi şi o bucătărie alături de drum. Pereţii erau murdari şi umezi. Ploaia cădea pe pardoseală; o singură odaie era locuibilă. Primarul a fost foarte mirat de o numire aşa de pripită, el n-a fost avertizat. M-a găzduit într-o mansardă până se vor fi făcut reparaţii urgente la locuinţa destinată pentru preot.

Aceasta este ce-a ales Consiliul episcopal pentru un tânăr de 25 ani, când ei n-au fost conduşi de raţiune. Voiau să mă îngroape înainte de a muri.

Bufniţa era răzbunată.m-am răzbunat pe el şi pe ai lui într-un chip mai onorabil. N-am scris nici un cuvânt la episcopie pentru a mă plânge; primeam cu resemnare trista situaţie în care mă găseam, şi mă sileam să-mi îndeplinesc îndatoririle cu o regularitate care trebuia să-mi aducă stima celor mai înverşunaţi duşmani ai mei.

Când am sosit la Fresnes, nici un copil şi nici un tânăr nu ştia să citească afară de băiatul primarului. Acest copil foarte inteligent mi-a fost de mare ajutor. El se afla în biserică cu toţi copilaşii nătângi pentru a învăţa catehismul. A înţeles greutatea mea pentru a instrui pe aceşti bieţi copii; s-a oferit îndată să mă ajute. Am înfiinţat o şcoală. Toţi copiii au alergat în grabă. Băieţii veneau dimineaţa, iar fetele seara. Am compus un mic catehism în care n-am întrodus decât ceea ce era absolut necesar.

De 3 ori pe săptămână adunam toţi copiii la biserică. Fiul primarului era în fruntea cetei.puneam o întrebare şi copilul primarului citea răspunsul. Al doilea copil repeta acest răspuns, apoi al treilea şi aşa mai departe până la ultimul copil. Răspunsul îl ştiau apoi toţi, auzindu-l mereu repetat. Treceam la a doua întrebare şi urmam acelaşi procedeu.

La începutul fiecărei lecţii puneam să se repete ceea ce se învăţase în lecţia anterioară. Adăugam apoi una sau două întrebări noi. După câteva luni, toţi micii mei nătângi ştiau perfect catehismul întreg, afară de asta şi un cântec pentru ziua celei dintâi împărtăşanii. La rugămintea mea, preotul superior de la Contres, vecinul meu, veni să-i examineze. Mi-a găsit catehismul perfect, metoda pe cât de bună pe atât de originală şi mi-a mărturisit că nătângii mei erau de fapt cu mult mai instruiţi decât ai lui, cu toate că ştiau toţi să scrie.

Paroh superior era abatele Rousseau, un bun preot a cărui stimă şi prietenie mă răsplăteau de nedreptatea de la curtea episcopală.

Catehismul nu împiedica deloc lecţiile de la şcoală. La clasele pentru copiii de la 10 la 12 ani am adăugat lecţii de seară pentru adulţi. Buna cuviinţă mă oprea să primesc la mine fetele trecute de 12 ani.

Cursurile mi-au fost foarte cercetate. La sfârşitul anului, toţi copiii şi toţi tinerii ştiau să scrie, ştiau şi cele două prime operaţiuni din aritmetică. Mai mulţi tineri învăţară şi cântările bisericeşti şi în scurt timp au putut cânta liturghii solemne în această mică biserică în care de un veac încoace nu s-au auzit decât liturghii în bas.

Lecţiile mele nu erau nici obligatorii, nici laice, erau absolut gratuite. Cu toate că erau foarte simple, enoriaşii mei ştiau să le preţuiască mulţumindu-mi prin dragoste şi aducându-mi daruri în natură ceea ce-mi era de folos. Îndată mi-am aranjat foarte bine o curte pentru păsări, şi-mi aduceau tot ce-mi lipsea pentru întreţinere. Ca să trăiesc foarte bine, aveam mai mult decât îmi trebuia. Aveam câţiva enoriaşi bogaţi care îmi aduceau tot ce credeau ei că-mi place mai mult: păsări grase, ouă, lapte, fructe. Singur castelanul nu-mi trimitea nimic. M-a invitat de vreo două ori la prânz; însă preferam să cercetez pe bunii ţărani care aveau alt mod de a se purta şi care îmi arătau o dragoste deschisă şi curată.

Se înţelege cănici n-am avut de gând să mă conformez, în ceea ce priveşte deschiderea şcolii mele, autorităţii care avea misiunea să conducă învăţământul public. Cu toate acestea n-am fost surprins când am văzut venind la mine pe dl inspector Plat. Îl cunoşteam fiind un om cu reputaţie. Iubea vinul bun şi-l bea bucuros peste măsură. Un preot literat care-l cunoştea pe Virgiliu i-a aplicat la un ospăţ următorul pasaj din poetul Georgicelor: Jam satis Prata biberunt.

Versul a stârnit o adevărată furtună.

Eu nu aveam vin bun ca să ofer dlui inspector; sub ochii mei, şi-a dat numaidecât aere şi m-a ameninţat cu un raport fulgerător contra mea şi a şcolii mele. I-am răspuns foarte simplu şi l-am condus politicos către poarta locuinţei mele.

Câtva timp după aceasta am primit ordin de la prefectură ca să mă conformez şi să cer autorizaţia de a deschide şcoală, sub pedeapsa de a-mi vedea stabilimentul închis. I-am răspuns domnului prefect că nu eram învăţător şi nici nu voiam să ajung, singura mea dorinţă era de a aduce servicii bieţilor oameni; putea să-mi închidă stabilimentul,dacă acesta era gustul dlui prefect. A avut modestia de a nu mai insista şi m-a lăsat în pace.

A trebuit să încunoştiinţez episcopia de ceea ce s-a întâmplat. Simţeam o repulsie de neînvins pentru Bufniţa şi pentru ceilalţi membri ai consiliului episcopal pe care îi cunoşteam. Era unul în acest consiliu pe care nu-l cunoşteam, de care se temeau toţi ceilalţi preoţi, căruia nu i-am adresat niciodată nici un cuvânt; era dl Fabre des Essarts care a urmat câtva timp după aceea Monseniorului de Sauzin în scaunul episcopal din Blois.

M-am adresat lui. Nu mă cunoştea, însă i-a plăcut epistola mea. Mi-a răspuns felicitându-mă pentru munca pe care o depuneam pentru a-i instrui pe enoriaşii mei şi m-a invitat să-i scriu personal despre toate afacerile pentru care voi avea nevoie de sfatul episcopiei. I-am mai scris de câteva ori şi între noi se stabiliră relaţii excelente în necazul partidei Bufniţei.

La sfârşitul anului, munca mea cu copiii s-a uşurat. Toţi copiii ştiau să citească şi puteau să înveţe pe de rost catehismul eparhiei. Pentru a continua opera mea şcolară dădeam copiilor 8 ore pe săptămână din timpul meu şi serile de iarnă. Rezultatul a întrecut speranţele mele.

Am consacrat restul timpului dragilor mele studii.

Toată dimineaţa mă pregăteam pentru a mă supune examenului de licenţă în litere, fiindcă întotdeauna m-a atras profesoratul. După-amiezele le consacram studiilor ecleziastice. Am conceput atunci planul unei lucrări de istorie a Bisericii Franţei şi m-am şi aşezat la lucru. Luam notiţe şi făceam planuri. N-aveam intenţia să public mai târziu rezultatul studiilor mele; n-am fost atras atunci de putinţa de a deveni autor. Nu lucram decât pentru satisfacţia mea personală.

De două ori pe săptămână făceam liturghia dis-de-dimineaţă şi mă duceam apoi la Blois distanţă de 20 km. Ajungând prânzeam la tata, apoi mă duceam la biblioteca oraşului unde şedeam până la 4 ore. Mă ocupam de notiţele mele, studiam operele care puteau să-mi furnizeze oarecare lămuriri, mă familiarizam cu marile colecţii benedictine în care puteam să găsesc documentele ce-mi trebuiau. Biblioteca era foarte bogată în scrieri de acest gen. După ce studiam câte 6 ceasuri reluam drumul parohiei mele. Făceam dar câte 40 km în aceste zile. Eram aşa de fericit de ceea ce făceam, încât nici nu simţeam osteneala.

Nu ştiu cum a aflat dl Fabre des Essarts cămergeam des la Blois să studiez în bibliotecă. M-a invitat la el să-l văd şi să-i spun cum îmi întrebuinţez timpul.n-aveam nici un interes de a nu spune ce făceam. Mă încuraja în studiul istoriei Bisericii Franţei, însă m-a oprit să mă supun la bacalaureat. „Vroiai să ne părăseşti, mi-a zis, şi să intri la universitate; nu te voi lăsa. Vreau să rămâi în eparhie; pentru a-ţi da o dovadă de simpatie şi încurajare te numesc preot în parohia din Saint-Denis-sur-Loire. Vei fi foarte aproape de bibliotecă şi de familie; vei putea să-ţi întrebuinţezi aproape tot timpul pentru studiu şi vei veni, vino din când în când să mă vezi”.

Dl Fabre des Essarts nu era sub influenţa restului curţii episcopale; era atotputernic pe lângă Monseniorul de Sauzin care-l adusese cu el la Blois; era dotat cu un caracter hotărât; era puţin despot şi se purta ca un stăpân. Parohia Saint-Denis-sur-Loire unde mă numea era o parohie mică, bună, foarte aproape de Blois, unde îndeplinindu-mi datoria conştiincios, puteam să-mi urmez studiile în tihnă.

După ce am fost numit în această parohie, el a făcut o călătorie în ţara lui. La reîntoarcere a trebuit să-i dau socoteală de tot ce-am făcut în absenţa lui; a observat însă că numirea mea la parohia Saint-Denis-sur-Loire a fost anulată şi că un altul era numit în locul meu. Bunii mei prieteni Duc, Doré şi ceilalţi pedanţi n-au găsit de cuviinţă că era destul aproape 3 ani cât am stat în biata parohie Fresnes. Mândria şi independenţa mea i-a jignit; îi salutam foarte rece când îi întâlneam prin oraş. Ei nu puteau înţelege cum am putut obţine simpatia unui om de care se temea tot clerul. Îşi închipuiau că la reîntoarcere dl Fabre des Essarts a uitat deja că mi-a oferit protecţia sa şi, prin urmare, voi rămâne încă mult timp în biata mea cocioabă din Fresnes. Se înşelau. Dl Fabre des Essarts a observat sentimentele lor de răutate faţă de mine. Le-a spus cu răceală că menţine numirea mea şi că se va ocupa personal de această afacere. A scris îndată preotului cu care am fost înlocuit, dându-i o altă destinaţie, şi l-a invitat să părăsească Saint-Denis-sur-Loire în decursul săptămânii. Mi-a scris în acelaşi timp şi mie să mă pregătesc ca să fac o liturghie mare la Saint-Denis-sur-Loire în duminica viitoare.

M-am supus cu bucurie, regretând însă pe bunii locuitori din Fresnes care şi ei regretau plecarea mea.

Monseniorul de Sauzin a murit puţin timp după aceea şi a fost înlocuit de dl Fabre des Essarts. Dl Doré, Stingătoarea, a devenit primul vicar general, iar toţi ceilalţi duşmani ai mei au rămas la curtea episcopală, însă nu-mi era frică de ei. Eram încredinţat că episcopul mă susţinea şi nu aveam de-a face decât cu el. I-am făcut câteva vizite şi el m-a invitat de câteva ori la masă. Mă găseam acolo lângă duşmanii mei, care se credeau obligaţi să rostească câteva cuvinte amabile. Episcopul mă aşeza lângă el pentru a se putea întreţine mai uşor cu mine. Se interesa de studiile mele şi mă încuraja.

Într-o zi mă întrebă dacă n-am întocmit definitiv vreo lucrare. Tocmai copiam pentru a doua oară manuscriptul primului meu volum. A vrut să-l vadă. I l-am dat şi s-a uitat peste el.

Însă multiplele sale ocupaţii nu i-au permis să citească în întregime un manuscript aşa de voluminos; însărcină cu examinarea pe un venerabil bătrân, dl Guillois, vechi vicar general, care era considerat cel mai bun teolog din eparhie. Un tânăr cleric de la secretariatul episcopiei se ducea în fiecare seară la dl Guillois, îi citea câte o parte din manuscris şi scria ceea ce-i dicta bunul bătrân cu privire la lectura pe care tocmai o ascultase.

Când citirea s-a terminat, dl Guillois a redactat un raport aşa de elogios cum nici lui Bossuet nu i s-ar fi putut face asupra uneia din cele mai bune lucrări ale lui.

Monseniorul Fabre des Essarts primind şi citind raportul mi-a scris invitându-mă la prânz. Mi-a adus la cunoştinţă raportul în prezenţa duşmanilor mei stupefiaţi şi mi-a spus foarte graţios: „Dragul meu, nu-ţi înapoiez manuscrisul, l-am dat deja tipografului meu; poţi să vezi pe acest tipograf şi să te înţelegi cu el. Iau asupra mea cheltuielile cu tiparul, dacă trebuie”.

Credeam că visez ascultând raportul şi cuvintele episcopului. O spun cu toată sinceritatea: aveam o idee aşa de înaltă despre scriitorul care tipăreşte, încât m-aş fi socotit ridicol dacă aş fi aspirat la titlul de autor; era modestie, sinceritate, stupiditate, dacă vrea cineva, dar aşa era. Am rugat pe episcop să nu-mi tipărească volumul: „Nu sunt aşa de înaintat în lucrarea mea, i-am zis, aşa că-mi va fi peste putinţă să pregătesc manuscrisele celorlalte volume pentru ca opera să apară regulat”. „O să lucrezi mai mult, mi-a zis episcopul râzând. O să ţi se dea o cheie de la biblioteca episcopiei; când nu vei putea lucra la biblioteca oraşului vei veni să lucrezi la noi”.

A trebuit să mă hotărăsc. Devenisem autor fără voia mea şi prin autoritate episcopală.

Mi s-a ţinut socoteală mai târziu.

Părăsind episcopia am vizitat pe dl Guillois. El m-a îmbrăţişat cu o dragoste cu adevărat sinceră şi mi-a zis: „Dragul meu copil, nu cumva eşti fiul acelei respectabile doamne Guettée pe care o număram printre fiicele mele sufleteşti ?” La răspunsul meu afirmativ, el m-a îmbrăţişat din nou şi mi-a vorbit de virtuţile bunei mele mame cu atâta respect, încât am izbucnit în lacrimi.

Bunul şi învăţatul Guillois a murit puţin timp după aceea, cu renumele unui preot pe cât de sfânt pe atât de savant. Laudele pe care le-a făcut lucrării mele mă despăgubeau îndeajuns de criticile atâtor imbecili şi ignoranţi.

Aveam la episcopie un alt preot învăţat şi savant care era fericit de ceea ce-am ajuns. Era vechiul meu povăţuitor, dl abate Leon Garapin care a părăsit parohia din Mondoubleau pentru un scaun de canonic la catedrală. Avea titlul de vicar general onorar. Era încă la Mondoubleau când apăru prospectul care anunţa punerea sub tipar a primului meu volum. De îndată ce l-a primit mi-a scris o scrisoare încântătoare. Primind primul volum pe care i l-am închinat lui, mi-a scris:

 

,,Dragul meu prieten !

Mii şi mii de mulţumiri pentru binevoitorul dtale dar. N-aveam trebuinţă de o amintire pentru a-mi aduce aminte de bibliofilul din parohia Saint-Denis-sur-Loire; totuşi aceasta nu strică; şi dacă această împrejurare nu adaugă nimic la prietenia ce ţi-o păstrez, fiindcă ea şi-a atins de mult timp culmea, o va întineri. Ea va face să fii pururea în amintirea mea. Când voi fi obosit, împovărat de relaţiile aşa de mici pe care eşti silit să le ai cu lumea, voi veni să te găsesc în biblioteca mea; vom face ştiinţă bisericească; la rândul dtale vei deveni învăţătorul meu. Vom putea vorbi în toată voia şi cu inima deschisă de această Biserică galicană atât de batjocorită de acei ce nu o cunosc …”.

 

Aveam aşadar un bun prieten în plus la episcopie, când dl Leon Garapin a fost numit canonic şi primit în consiliul episcopal.

Mulţi alţi preoţi din eparhie m-au felicitat în mod foarte viu pentru primul meu volum. Din contră, alţii care îmi fuseseră prieteni până atunci, îmi întorceau spatele şi nu ştiau cum să-şi ascundă necazul.

Dl Doré întâlnindu-mă m-a oprit şi mi-a zis: „Ei bine, ai devenit deja autor ? Nu era necesar să mai faci o carte, sunt prea multe deja şi mult mai multe decât poate lumea să citească”. I-am răspuns: „Aceasta să nu mi-o spui mie, domnule vicar general, ci monseniorului, fiindcă el a făcut nerozia să trimită manuscrisul la tipograful său”. Nasul cel mare al Stingătoarei de lumânări s-a făcut atunci mai lung şii-am întors spatele.

Era printre canonici unul, abatele Morisset, care se dădea mare savant şi mare orator. Era oracolul curţii episcopale; de aceea se înălţa peste măsură şi-şi lua aere impertinente faţă de biata turmă bisericească. Monseniorul Fabre des Essarts nu i-a cerut sfatul asupra lucrării mele. Era un păcat greu pe care trebuia să-l ispăşesc eu. Morisset a citit volumul şi şi-a formulat impresiile: „Nu se găsesc afirmaţii eretice; însă îi putem rezuma dogma în 5 teze eretice, cum s-a făcut cărţii lui Jansenius, şi să se condamne la fel”.

Era superb, toate gâştele de la curtea episcopală se întreceau să ţipe şi să exalte adâncimea fântânii ştiinţifice care se numea Morisset.

Exista aşadar la Blois ideea unei condamnări a operei mele din care apăruse primul volum. Ideea nu a luat fiinţă în decursul vieţii Monseniorului des Essarts; însă dacă ar fi fost în locul lui un episcop îngust la minte şi ultramontan, desigur că lucrul trebuia să ajungă până acolo.

Ceea ce a urmat vom vedea mai departe.

Monseniorul des Essarts voi să-şi pună aprobarea oficială în fruntea primului volum. Morisset, Doré zis Stingătoarea de lumânări, Bufniţa l-au înspăimântat într-atâta de eventualele erori din volumele următoare, încât a consimţit s-o amâne. Al doilea volum apăru de asemenea fără aprobare. În sfârşit, al treilea volum s-a tipărit tot aşa de repede. Duşmanii mei nu-l mai puteau împiedica pe episcop să facă ceea ce vroia; ei obţinură învoirea episcopului ca aprobarea să nu aibă forma solemnă a actelor de acest fel, ci să fie doar o simplă scrisoare pe care puteam s-o pun în fruntea volumului al treilea.

Aceasta s-a şi făcut.

Studiile aprofundate pe care le făceam pentru a-mi putea continua Istoria Bisericii Franţei nu mă făceau să neglijez îndatoririle slujbei mele. Toţi locuitorii din Saint-Denis-sur-Loire îmi erau prieteni precum îmi fuseseră şi cei din Fresnes.

Nici episcopia şi nici prefectura nu primeau vreodată plângeri nici de la preot, nici de la primar şi nici de la învăţător. Saint-Denis-sur-Loire era o parohie model care nu dădea nici o grijă administraţiei. Nu mă îngrijeam decât de atribuţiunile slujbei mele, ceea ce nu mă făcea să nu mă îngrijesc îndeajuns de studii. Cu această ocazie, trebuie să spun că slujba parohială nu-mi era pe plac. Duhovnicia era un lucru care mă umplea de groază şi eram bolnav când, cu ocazia marilor sărbători, trebuia să stau câteva ceasuri în şir.

Cu toate acestea, nimeni nu bănuia antipatia mea pentru aceste funcţiuni pe care nu le îndeplineam decât din datorie.

Pe când mă aflam la Saint-Denis-sur-Loire, Monseniorul des Essarts înfiinţă conferinţele bisericeşti. În fiecare lună, preoţii erau obligaţi să se întrunească pe cantoane la câte unul din ei, ca să discute asupra câte unei chestiuni din programul care le era trimis mai dinainte de autoritatea episcopală.

Prima conferinţă a cantonului Blois Est a avut loc la abatele de Belot, preot al catedralei şi superior al cantonului din care făcea parte Saint-Denis-sur-Loire. Am fost numit secretar în unanimitate. Trebuia deci să rezum discuţiile ce-au avut loc în conferinţe şi să le prezint o analiză exactă.

Funcţia mea de secretar m-a pus într-o legătură foarte apropiată cu superiorul meu, abatele de Belot. Acest bun preot mă vedea de atunci cu o prietenie şi stimă de care mi-a dat dovadă în mai multe rânduri. Făcea cel mai mare caz de Istoria Bisericii Franţei şi era foarte mândru când trimitea la episcopie rapoartele despre conferinţele ce le prezida. La drept vorbind, aceste procese verbale nu erau rezumatul celor ce se discutau, ci adevărate lucrări teologice la care lucram cu seriozitate. Confraţii mei, auzindu-le, mă încărcau cu laudele lor, dar ei cădeau de acord că nu fuseseră aşa de savanţi, după cum putea cineva crede în urma proceselor verbale pe care le redactam.

Dl abate de Belot o ştia bine. Şi la sfârşitul anului mi-a spus foarte amabil în prezenţa confraţilor mei: „Domnule secretar, după dările de seamă despre conferinţele din eparhie înaintate monseniorului, noi am obţinut, graţie dvs., cel dintâi loc. Primul canton din punct de vedere geografic a rămas primul şi din punct de vedere teologic”.

Toţi confraţii aderară în unanimitate la laudele ce mi le-a făcut preşedintele. Devenisem primul teolog din eparhie. Această ştiinţă îmi căzuse din cer, fără îndoială, de vreme ce Duc şi Richaudeau pretindeau căn-am studiat teologia cât am stat la seminar.

Mă duceam din când în când la seminar ca să văd pe vechii mei superiori. Am regăsit pe economul care mă iubea mult şi care mi-a fost duhovnic. Era foarte fericit când mă revedea şi râdea din toată inima de ironiile ce le făceam pe socoteala bufniţei şi a micului papă Richaudeau relativ la proastele lor procedee. Întrebuinţam puţină răutate, însă prea puţină, pentru ca să-i fac să creadă că le port ură.

Nu-i uram; însă îi dispreţuiam şi mă amuzam pe socoteala lor. Am avut ocazia, mai cu seamă, să râd de micul papa Richaudeau când Franţa Centrală, ziarul legitimiştilor, 1-a însărcinat să răspundă unui preot protestant, dl Cadier, care făcea mare zarvă prin eparhie cu predicile şi broşurile ce le răspândea. Franţa Centrală, ziar religios, voia să înceapă război cu dl Cadier şi s-a adresat, foarte natural, profesorului de teologie dogmatică pentru ca să-şi facă seama cu acest domn. Abatele Richaudeau acceptă. Însă a făcut nişte articole aşa de păcătoase şi ilegibile, încât toată lumea a râs.

Dl Cadier triumfa. Atunci Franţa Centrală mi s-a adresat mie.am isprăvit iute cu dl pastor şi am ştiut pune pe cei ce râdeau de partea mea.

De atunci dl Cadier s-a închis în templul său şi şi-a moderat zelul. Când mă duceam la seminar se vorbea de articolele mele contra dlui Cadier; eram felicitat. Abatele Richaudeau era foarte încurcat şi se gândea fără îndoială la faptul că elevul lui, pe care-1 acuzase că a neglijat teologia, era mai bun teolog ca el. Aceasta era părerea tuturor clericilor serioşi.

Eram în toată strălucirea renumelui meu ca scriitor când Monseniorul Fabre des Essarts concepe proiectul unei schimbări de personal la seminar. Bufniţele nu mai puteau să rămână, şi seminarul cel mare era complet dezorganizat. Monseniorul Fabre des Essarts s-a adresat atunci dlui abate Leon Garapin, singurul capabil de a reforma instituţia. După câtva timp de ezitare, dl abate Leon Garapin primi, însă cu condiţia ca să i se dea colaboratori după placul său. Monseniorul i-a promis. Dl Leon Garapin cunoştea bine clerul din eparhie. A ales pe cei mai capabili şi m-a pus şi pe mine pe listă cu titlul de profesor de filozofie şi de istorie bisericească.

Gâştele de la curtea episcopală chirăiră foarte frumos şi abatele Morisset îşi adaugă trişca lui la acest concert. Bunul episcop asurzise. Principala cauză a acestei gălăgii eram eu. Dar ce le-am făcut acestor bufniţe ? Nimic, absolut nimic ! La drept vorbind, nici nu-mi pierdeam timpul ocupându-mă cu ei ! Monseniorul des Essarts, neştiind de ce să se amestece în mijlocul acestor ţipete, lăsă pe dl Leon Garapin să judece ceea ce avea de făcut. „Înţeleg, îi zise episcopului, că aceşti oameni ne vor face o opoziţie necurmată dacă abatele Guettée face parte din colaboratorii mei; pe de altă parte,nu pot să renunţ la acest punct. Ţin foarte mult la abatele Guettée care va avea o foarte mare influenţă asupra elevilor şi care mă va secunda cel mai bine. Înţeleg, monseniore, că vreţi să cruţaţi pe preoţii care formează consiliul dvs.; atunci renunţăm la proiect şi adresaţi-vă unei congregaţii bisericeşti căreia să-i încredinţaţi conducerea seminarului”.

Monseniorul Fabre des Essarts renunţă cu părere de rău la proiectul său.

S-a adresat mai multor congregaţii, care n-au putut accepta. Atunci s-a adresat iezuiţilor care au alergat în grabă şi s-au aruncat ca nişte păsări de pradă asupra bietei eparhii Blois. În fruntea lor era părintele Fessard, un nume sortit pentru un iezuit însărcinat cu instrucţia.

Părintele Fessard ajunsese unul din marii fruntaşi ai companiei. Când a sosit la Blois, revoluţia de la 1848 răsturnase tronul de Orleans şi proclamase republica.

Înainte de a vorbi de schimbarea ce-a produs-o acest eveniment în situaţia mea, trebuie să spun că renumele meu ca scriitor trecuse marginile eparhiei. Primeam scrisori episcopale foarte măgulitoare; abatele Chavin de Malan (nu-şi făcuse testamentul) îmi cerea colaborarea la o mare revistă religioasă pe care voia s-o înfiinţeze la Paris; abatele Darboy, mai târziu arhiepiscop de Paris, îmi făcea dări de seamă asupra lucrării mele în Corespondentul; părintele Prat, iezuit din Lyon, îmi scria să mă asociez cu el pentru a continua Istoria Bisericii Galicane a confraţilor lui, Longueval şi ceilalţi.

Hotărât, iezuiţii voiau să mă aibă, propunerea părintelui Prat era un excelent mijloc de a împiedica publicarea lucrării mele. Asociindu-mă la o operă nouă care trebuia s-o înlocuiască, puteam să fiu câştigat de argint şi de onoruri, şieram prea nevinovat pentru a avea astfel de idei. I-am scris bunului părinte, că putea să-şi desăvârşească opera fără ajutorul meu; cămi-o voi face pe a mea şi că lumea religioasă va avea astfel două lucrări bune în loc de una. Acest răspuns a măgulit în aparenţă pe bunul părinte Prat, cu atât mai vârtos cu câtprotestam în scrisoare contra unei reclame prin care fraţii Guyot, vânzători ai lucrării mele la Paris şi Lyon, depreciau un volum publicat deja de părintele Prat.nu-i însărcinasem cu acest lucru urât. Părintele Prat mi-a scris o a doua scrisoare pentru a-mi mulţumi de bunele mele simţăminte; îmi scria în post-scriptum:„Când Istoria Bisericii Franţei va fi puţin mai înaintată, în calitatea mea de bibliotecar voi dispune să se citească în trapeza noastră”.

În această vreme o citeau în trapeza mânăstirii trapiştilor din Staoueli, din Algeria.

Nici iezuiţii, nici trapiştii, şi nici episcopii nu găseau atunci lucrarea mea plină de erori.

Bufniţa a aflat că părintele Prat mi-a scris şi căam refuzat propunerile lui.

A conchis că eram de o îndrăzneală de neiertat.

Un alt istoric bisericesc, mai cunoscut decât părintele Prat, dl Laurentie, care avea o casă la ţară în eparhia Blois, dădea cea mai mare importanţă operei mele. Însă era mâhnit de notele prin care dădeam la iveală câteva greşeli din a sa Istorie a Franţei, cu privire la Sidonius, Apollinaris şi Salvien. Şi-a împărtăşit necazul şi tipografului meu. Nu aveam nici un motiv de a combate un om foarte onorabil, care simplu fiu de ţăran, ştiuse să ajungă prin talentul său şef al Partidului Legitimist şi redactor-şef al Uniunii. Cum atunci am pus a doua ediţie a operei mele sub tipar, am sacrificat notele care i-au produs atâta supărare.

Aflând, dl Laurentie îmi scrise îndată: „Nu regret indiscreţia dlui Iahijer, fiindcă ea mi-a dat din partea dvs. o dovadă care mă onorează. Credeţi-mă, domnule, că judecata mea asupra lucrării dvs. nu putea, în nici un caz, să fie alterată printr-o întoarcere personală. Mi-a fost uşor să văd că lucrarea dvs. onorează literele creştine. Pentru aceasta, chiar limbajul vostru a trebuit să-mi fie mai simţit ...am încercat multe supărări în eparhia dvs., şi mă felicit că mica contrarietate care mi-a venit din partea cărţii dvs. nu este decât un accident literar înlăturat deja de buna dvs. graţie”.

Dl Laurentie nu mai era redactorul Uniunii când acest ziar a început să mă insulte, cum voi arăta mai târziu. Gentilomii care îl redactau atunci nu aveau nici talentul, nici politeţea fiului de ţăran, care le-a fost lor tuturor învăţător.

Eram la Saint-Denis-sur-Loire ocupându-mă liniştit de slujba mea bisericească şi de a mea Istorie a Bisericii Franţei, când o lovitură de trăsnet răsturnă tronul uzurpat al lui Louis-Philippe d’Orleans. Acest eveniment nu a putut să mă neliniştească. Nu-mi era frică de republică. Se răspândi vestea la ţară că se va suprima bugetul cultelor.

Consiliul municipal din Saint-Denis-sur-Loire în frunte cu primarul veni la mine, spunându-mi că dacă stăpânirea nu mă va mai plăti, mă vor plăti ei, şi că toţi locuitorii mă rugau să rămân în mijlocul lor. Am mulţumit din adâncul inimii acestor bravi oameni, asigurându-i că nu-mi era teamă şi că voi rămâne liniştit la postul meu.

Confraţii mei, care nu erau republicani cu desăvârşire, crezură de datoria lor să aclame republica cu entuziasm.

Eu n-aveam nevoie să fiu aşa de zelos. În nici o parohie arborele libertăţii nu a fost sfinţit mai simplu. N-am vrut nici să mă duc la Blois cu enoriaşii mei pentru primele alegeri. Am cedat totuşi insistenţelor primarului şi am pornit împreună cu el în fruntea alegătorilor.

La Blois se născu ideea fondării unui ziar republican. Fondatorii, care erau cei mai respectaţi oameni ai oraşului, m-au rugat să primesc slujba de redactor şef al noii foi. Am împărtăşit episcopului intenţiile lor. El m-a sfătuit să primesc şi să vin să mă stabilesc la Blois. Bietului episcop îi era frică de republică; găsi că puterea providenţei s-a manifestat în faptul că mi s-a încredinţat redactarea unui ziar republican.

Urmarea a fost căam devenit, cu aprobare episcopală, redactor al Republicanului de Loir-et-Cher.

Bunii mei duşmani de la episcopie nu găsiră de cuviinţă să se ocupe de noua-mi poziţie. La toţi le era frică şi să-mi facă complimente.

Era ipocrizie, şi ceea ce a urmat mi-a arătat că nu mă înşelam.

Doré, zis Stingătoarea de lumânări, îmi dădu îndată o dovadă. Mă aşezasem cu locuinţa aproape de catedrală. Aveam să fac liturghia şi să asist la slujbele religioase. Doré, decanul capitulului, îmi destină un loc pentru a mă aşeza, mai puţin convenabil decât al preotului paraclisier, un idiot, care nu făcuse studii şi pe care îl hirotoniseră preot pentru că avea o anumită avere şi biserica nu cheltuia nimic pentru slujbele sale.

Am înţeles că aveam de suportat trăncănelile tuturor pedanţilor. Nu m-am mai dus de atunci la catedrală; făceam liturghia şi asistam la slujbele publice la biserica din Faubourg unde eram născut. Preotul a fost foarte încântat, foarte amabil şi m-a rugat să oficiez la marile sărbători.

Episcopul credea că îmi fac gustul mergând să servesc la biserica unde am fost botezat şi unde am făcut prima liturghie. Nu m-am plâns lui de insulta ce mi-a făcut-o Doré. De ce ? Dispreţuiam pe individ şi-mi era de ajuns.

Mă duceam să-l văd pe episcop destul de des. Dacă uitam mă dorea el. Venea la mine, onoare ce nu se da nici unui alt preot. Într-o zi mi-a zis: „Dragul meu prieten, am intenţia să-ţi pregătesc o locuinţă la episcopie, foarte aproape de bibliotecă. Vei fi prietenul meu; vom recita breviarul împreună şi vei avea timp destul pentru lucru. După ce-ţi vei termina Istoria Bisericii Franţei, vei face o Istorie a Franţei. Toate ce le avem nu valorează cine ştie ce. Dacă ziarul nu-ţi reuşeşte, vei rămâne pe lângă mine; te voi face canonic; te vei odihni la masa mea. Să nu te preocupe partea materială a existentei dumnitale”.

Toate acestea s-ar fi realizat desigur, dacă Monseniorul Fabre des Essarts ar fi trăit. A vorbit de planul său bunului meu prieten abatele Leon Garapin, care mi-a zis într-o zi: „Cunosc bunele intenţii ale monseniorului în ce te priveşte; este sincer, însă nu va putea să-şi înfăptuiască planurile. Este atins de o boală grea şi va muri curând. Ştiu că a dat deja ordin să ţi se pregătească o locuinţă. Nu primi, găseşte motive de a-ţi amâna instalarea. N-ai decât duşmani la episcopie. La moartea episcopului, prima lor grijă va fi de a te da afară; este mai bine să nu intri”.

Sfatul era cu minte; m-am decis să-l urmez.

Republicanul de Loir-et-Cher a ajuns curând un ziar de prim rang în presa departamentului. Polemizam cu un ziar rău, radical şi nereligios, Curierul de Loir-et-Cher, cu Jurnalul de Loir-et-Cher, organul orleaniştilor, şi cu Franţa Centrală,ziarul legitimiştilor. Această din urmă foaie nu se putea împăca cu ideea că am părăsit-o. M-a atacat, însă i-am răspuns în aşa chip, încât redactorul ei, dl de Saint-Martial a venit la mine să-mi ceară pacea. I-am acordat-o binevoitor, fiindcă număram mulţi prieteni printre fondatorii ziarului.

Dl de Saint-Martial a murit de holeră la câtva timp după aceea. I-am făcut elogiul în ziarul meu. Menţionez acest mic fapt ca să dovedesc adversarilor mei că în luptele ce le-am avut n-am fost niciodată provocatorul; respingând opiniile, n-am nutrit niciodată sentimente rele faţă de persoane.

Trebuie să menţionez şi articolele contra părintelui Tessard, care, în conferinţele ce le ţinea la Biserica Sfântul Nicolae, nu se jena să atace republica. Săgeţile mele se părea că şi-au ajuns sfârşitul; într-adevăr un bun părinte iezuit, venit pentru a predica de postul Paştilor, mi-a făcut o vizită solemnă întovărăşit de abatele Doré. Bunul părinte se stăpânea de a discuta subiecte religioase, l-am lăsat liniştit şi nu m-am ocupat de el.

Clerul din Blois aclama cu entuziasm Republicanul de Loir-et-Cher. Un mare număr de preoţi se abonară; aproape toţi îmi adresau laude exagerate în scrisorile de abonament şi încheiau aceste scrisori cu strigătul: Trăiască Republica !

Lucrurile se întoarseră aşa încât bastardul reginei Aortense, fiul amiralului olandez Verhuel, fu ales preşedinte al republicii sub numele de Napoleon Bonaparte.

Am combătut această alegere. Am înţeles însă îndată că trebuia să cedez lupta sub pedeapsa de a fi deportat. Eram republican sincer, însă eram puţin dispus de a suferi martiriu pentru opiniile mele. Ziarul meu încetă atunci să mai apară după un an şi câteva luni de existenţă.

Monseniorul des Essarts zăcea în timpul acesta pe patul său de moarte. Cu moartea lui mi-au dispărut toate speranţele ce le-am putut concepe. Am scris la Paris pentru a cere un loc, pe care-l ştiam vacant în Institutul Vaugirard, condus de abatele Poiloup. Am obţinut acest loc care era acela de profesor de filozofie. Bunii mei prieteni din Blois, aflând, se şi grăbiră să mă hulească. Înfricoşară pe abatele Poiloup de ideile mele republicane. Acest brav om credea că o să vadă venind în paşnica sa instituţie pe Marat cumplitul; el îmi scrise că cedase faţă de durerea vechiului său profesor şi că-l ţinea mai departe.

Un abate Leboucher, pe care nu-l cunoşteam deloc, aflând de refuzul abatelui Poiloup, mi-a propus catedra de filozofie în colegiul său de la Ternes. Am primit şi m-am dus la birourile episcopiei pentru a ruga pe vicarii generali titulari să mă autorizeze să părăsesc eparhia.

Monseniorul des Essarts expirase şinu l-am putut vedea pe patul său de moarte. Părăseam Blois-ul fără ştirea lui. Dl Doré se arăta foarte mâhnit de plecarea mea. „Te voi autoriza, mi-a zis, să părăseşti eparhia pentru a-ţi continua studiile literare la Paris; însă nu-ţi voi da permisiunea de a ieşi; nu putem consimţi la plecarea dvs. decât provizoriu. Ne vei reveni”.

În mintea bunului apostol, ca şi într-a mea, provizoratul era desigur definitiv; însă nu o putea spune. Iată frumoasa hârtie ce mi s-a eliberat:

 

Însemnele episcopului

Episcopia de Blois

 

Marie Auguste Fabre des Essarts prin graţia divină şi autoritatea Sfântului Scaun apostolic episcop de Blois.

La cererea ce ni s-a adresat de dl abate Guettée [René Francois] preot din eparhia noastră; având în vedere motivele ce ni le-a expus îl autorizăm prin prezenta de a se stabili în eparhia Paris pentru a îndeplini o funcţiune ce-i va fi încredinţată în învăţământ. Pe lângă aceasta certificăm că dl abate Guettée în tot timpul cât a exercitat sfânta slujbă şi cât a stat în eparhia noastră a fost totdeauna recomandabil prin ştiinţa şi moravurile sale bisericeşti.

Dat la Blois în 11 octombrie 1850

Doré vicar general

 

Scrisoarea acestui document, afară de semnătură, era a abatelui Venot care părăsise catedra de filozofie, unde răspândise atâta strălucire, pentru rotocolul scaun de piele al secretariatului episcopiei.

Motivele care au fost apreciate de episcopie se reduceau la unul singur: doream să merg la Paris pentru a mă apropia de marile biblioteci ca să-mi continui mai uşor Istoria Bisericii Franţei;nu puteam spune aceasta fără a vorbi de lucrarea mea, lucru pe care nu-l voiau cu nici un preţ. Era de ajuns şi foarte frumos când se declara că mergeam la Paris la cererea mea şi când mi se menţiona ştiinţa. Dl Doré şi confraţii erau aşa de bucuroşi de plecarea mea, încât riscară şi laude pentru mine, deşi fără voie.

Dacă ei erau fericiţi de a mă vedea plecateram cu mult mai fericit încă, părăsindu-i. Toată lumea era aşadar mulţumită.