----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

III

La Paris – Profesoratul meu – Murdărie şi bigotism – O serată la arhiepiscopie – Arhiepiscopul Sibour vrea să primesc o slujbă bisericească – Spitalul Saint-Louis – Invitaţia cardinalului Monseniorul Gousset, arhiepiscop de Reims – Vizită la Eminenţa Sa – El aleargă după papucul său – Abatele Gerbet – Dl Pallu-Duparc numit episcop de Blois – Îi fac o vizită şi-i trimit lucrarea mea – Ciudată mulţumire a Măriei Sale – Scrisoarea lui către Prietenul Religiunii – Răspunsul meu – Scrisoarea ce-mi adresează dl Pallu – Criticile sale asupra Istoriei Bisericii Franţei – Îndoit răspuns – Instigaţii secrete asupra operei mele la episcopia din Blois – Dl Gousset şi prietenii dlui Pallu în eparhiile de Angouleme, La Rochelle şi Poitiers – Ei iau în serios observaţiile dlui Pallu – Ce însemnătate aveau ele – Sunt ecoul neroziilor vechilor mei duşmani din Blois – Vreau să le iau în seamă din dragoste pentru pace – Consimt să fac unele îndreptări – În timpul demersurilor mele împăciuitoare prietenii dlui Pallu mă denunţă la Roma prin mijlocirea unui oarecare Ganthier – Congregaţia Indexului îmi condamnă lucrarea – Acest lucru a fost aşa de murdar, încât dnii Pallu, Gousset şi Pie tăgăduiesc că ar fi luat parte

 

Când am ajuns la Paris în institutul abatelui Leboucher, dl superior mi se păru prea linguşitor pentru a putea fi cinstit. Locuiam afară de colegiu şi nu mă duceam acolo decât la lecţii. Cursul de filozofie pe care trebuia să-l fac se schimba în curs de greacă şi latină. Aveam să pregătesc patru elevi pentru bacalaureat.Am înţeles îndată că nu m-am stabilit acolo decât pentru un an şi că trebuia să-mi pregătesc altă poziţie.

Am băgat de seamă că în acest colegiu bisericesc, în care superiorul era preot, în care directorul de studii dl Lalanne, era preot, unde trei clase aveau preoţi ca profesori nu era curs de instrucţie religioasă, nici pentru copiii care nu-şi primiseră întâia lor împărtăşanie.

Am făcut observare dlui superior, şi, în curând, s-au organizat cursurile. Dl Lalanne se însărcina cu cei mici;am fost însărcinat cu cei mari; cei mijlocii au fost încredinţaţi altui preot. Abatele Leboucher locuia în casa sa din strada Pot-de-Fer Saint-Sulpice. Ceilalţi preoţi, afară de mine, locuiau în colegiu. Îmi închiriasem un apartament în apropiere şi mergeam să fac liturghia la biserica din Ternes, unde preotul era un om foarte brav cu numele De Gonet.

Ajuns la Paris, m-am prezentat la arhiepiscopie ca să cer autorizaţia de a putea face slujbele religioase în eparhie. Mi s-a acordat fără greutate; mi s-au făcut chiar câteva complimente cu privire la Istoria Bisericii Franţei.

Dl Sibour, devenit arhiepiscop de Paris cu puţin timp în urmă, a avut ideea grupării în jurul lui a celor mai distinşi oameni din diferitele eparhii. El admisese în consiliul său, împreună cu vechii membri ai eparhiei, câţiva străini: pe abatele Lequeux, a cărui lucrare asupra dreptului canonic se bucura de o bună reputaţie; abatele Maret, care fu mai târziu episcop in partibus, decan al capitulului din Saint-Denis, şi care era atunci doar profesor la Facultatea de Teologie; abatele Bautain, cunoscut prin lucrările sale de filozofie. Acesta din urmă mi-a semnat autorizaţia de a face liturghia; a făcut o sforţare spre a fi amabil, ceea ce i se întâmpla foarte rar, când avea de-a face cu confraţii săi. Era aşa de îngâmfat de importanţa sa, încât era întotdeauna în mijlocul preoţilor care valorau mai mult decât el. Nu-şi mai amintea de mustrările ce i le-a făcut episcopul său de Strasbourg şi de fulgerele episcopale de care fusese lovit.

N-am căutat să văd pe dl Sibour. Nu mă ţineam un personaj aşa de mare pentru a mă prezenta la un om aşa de sus-pus. Am fost foarte mirat când am primit un bileţel prin care dl Sibour mă invita la seratele sale săptămânale.

Am fost obligat să-mi cumpăr un mic guler de ceremonie şi m-am dus la graţioasa invitaţie ce mi s-a făcut. Când am intrat în primul salon şi când valetul rosti numele meu, arhiepiscopul părăsi grupul în mijlocul căruia se afla, veni la mine, mă îmbrăţişă cu căldură şi mă prezentă înalţilor invitaţi ca pe unul dintre cei mai savanţi preoţi ai Franţei. Printre înalţii invitaţi erau Lamartine, contele de Montalembert şi Napoleon Bonaparte preşedintele republicii. Fericire că acesta din urmă nu mă cunoştea, altfel mi-ar fi făcut o singură strâmbătură dacă ar fi cunoscut Republicanul de Loir-et-Cher. Am salutat respectuos această lume mare. Atunci abatele Darboy, devenit în urmă arhiepiscop de Paris, a venit la mine, mi-a făcut mii de complimente, şi mi-a cerut prietenia. M-a prezentat apoi tuturor demnitarilor curţii episcopale. Cel ce mi-a făcut o primire mai cordială a fost abatele Lequeux, pe care îl cunoşteam din reputaţie şi care de atunci mă iubea. Se putea vedea bine după manierele sale că venea din provincie şi că era puţin obişnuit cu splendorile curţii arhiepiscopale din Paris.

Arhiepiscopul, el însuşi era fericit de a se găsi în mijlocul unei lumi aşa de distinse; îmbrăcămintea sa era splendidă; avea o cingătoare măreaţă împodobită cu ciucuri de aur; ea punea în evidenţă toată statura lui. Nu era frumos; chipul său semăna cu cel al unei bătrâne marchize cochete. Era însă aşa de amabil cu mine, încât nici nu mă gândeam să-l critic. Când am vrut să părăsesc saloanele sale fără a atrage atenţia, el m-a observat, a venit din nou la mine şi mi-a zis: ,,Îmi pare rău că n-am putut să mă întreţin cu dta; am aparţinut tuturor invitaţilor; însă te voi revedea. Ţin să rămâi în eparhia mea. Vreau să-ţi creez o poziţie în clerul meu. La revedere !” şi mi-a strâns mâna foarte amical.

N-am rămas mult timp după aceea în faimosul colegiu de la Ternes.

Dacă m-aş fi ocupat cu pornografia mi-aş fi putut exercita acest talent într-o largă măsură, pentru descrierea faptelor şi gesturilor dlui superior; însă, am spus-o, nu vreau să-mi fac un merit prin provocarea unui scandal. Am spus pur şi simplu că-mi făceau o impresie urâtă, pe de o parte atâta murdărie morală, iar pe de alta mulţimea de statui ale Fecioarei Imaculate. Coridoarele, sălile de cursuri, parcul – toate erau pline. Superiorul venind să-şi viziteze colegiul se prosterna înaintea statuilor şi făcându-şi cu gesturi largi semnul crucii, îşi recita cu glas mare breviarul. Apoi se făcea nevăzut. Unde se ducea ? O ştia toată lumea, nici copiii nu erau străini de acest lucru. Îngrijitoarea institutului îl ştia şi mai bine. Nu se poate contesta însă că ea mergea să se spovedească la dl superior care o conducea apoi la Biserica Notre-Dame des Victoires pentru a o împărtăşi. Faptul acesta o curăţă de păcate.

Am vorbit despre preoţii desfrânaţi, n-am pomenit însă nimic de cei făţarnici. Am observat că cei mai morali preoţi erau cei ce simulau în mai mare măsură religiozitatea şi ultramontanismul. Vorbesc de cei ce îşi citesc breviarul în omnibuz sau pe străzi. Această prefăcătorie ascunde de cele mai multe ori întinăciunea lor morală.

Asupra acestui punct posed mica mea experienţă. Timp de un an cât am fost profesor am văzut pe dl Sibour de mai multe ori. ,,Nu pot, mi-a spus el, să vă dau imediat un loc vrednic de dvs., va trebui mai întâi să pui piciorul în scară”. Avea de gând să mă trimită la Saint-Thomas-d’Aquin, pe lângă preotul Sibour, omonimul arhiepiscopului; se gândea însă că voi fi foarte distras de studiile mele. M-a numit duhovnic la spitalul Saint-Louis. Era un loc ales tocmai pe placul meu, însă n-avea să fie decât provizoriu. M-am dus deci la acest aşezământ unde am găsit ca tovarăş un mare dobitoc, tot atât de orgolios pe cât era de prost şi slut, şi care se credea a fi un Adonis după care se înnebuneau toate femeile. Aş avea de povestit câteva anecdote frumoase asupra acestui personaj dacă aş avea intenţia să înveselesc anumiţi oameni uşurei şi iubitori de cancanuri. Publicându-mi Amintirile scopul meu este altul. Voi vorbi despre lucruri cu mult mai serioase.

Dl Fabre des Essarts, decedat la puţin timp după sosirea mea la Paris, a fost înlocuit de un oarecare Pallu-Duparc, preot din eparhia La Rochelle, lipsit de orice ştiinţă şi capacitate, însă un ultramontan în cel mai adevărat sens al cuvântului. Este adevărat că dl des Essarts n-a fost un spirit superior, însă, în comparaţie cu dl Pallu, era un savant. Mi-a dovedit, cel puţin, că el iubea ştiinţa. Este o calitate aşa de rară în episcopatul francez, încât nu este o greşeală să feliciţi pe rarii episcopi care o posedă. Dl Pallu nu o avea.

În aşteptarea înscăunării sale, dl Pallu veni la Paris şi se stabili cu locuinţa la seminarul Saint-Sulpice. Nu m-aş fi ocupat de acest personaj dacă abatele Leon Garapin nu mi-ar fi scris să mă roage a-i face câteva servicii. M-am dus la seminarul Saint-Sulpice pentru a-l cerceta. Nu l-am întâlnit; i-am lăsat o scrisoare la care însă n-am mai primit răspuns. Când era la Blois, i-am trimis un exemplar din Istoria Bisericii Franţei, pentru a asculta pe respectabilul meu prieten Leon Garapin, însă dl Pallu, ca om bine crescut, nu m-a înştiinţat de primirea lui. Se vede că bunii mei prieteni din Blois mi-au luat-o înainte trăgând drumul cel drept noului episcop.

În acelaşi timp, am primit de la dl cardinal Thomas Gousset, arhiepiscop de Reims, o scrisoare prin care mă invita să-i fac o vizită la hotelul Bon Lafontaine. Aici locuia el de obicei când venea la Paris. M-am conformat invitaţiei dlui cardinal. L-am găsit singur în salonul său. Era îmbrăcat într-un costum care-i dădea aspectul unei paiaţe. Pantalonii scurţi erau de un negru foarte suspect; câteva pete gălbui apăreau pe ei în aşa fel încât era imposibil să nu le observi; pe lângă ciorapii roşii rău încălţaţi purta nişte pantofi de origine foarte veche, iar la spate îi atârnau petice de diverse culori. Se părea că toate acestea formau îmbrăcămintea de oraş a cardinalilor.

Când valetul mă anunţă, Eminenţa Sa s-a ridicat cu atâta iuţeală încât unul din pantofii săi îi ieşi din picior şi alunecă pe parchet până în celălalt colţ al salonului. Eminenţa Sa alergă după el şi veni apoi înspre mine încălţat numai pe jumătate. Dl Gousset era un ţăran zdravăn în toată puterea cuvântului. Ajuns lângă mine mă îmbrăţişă şi exclamă: ,,Cum, dta eşti cel care ai făcut acea mare operă, Istoria Bisericii Franţei ?Dar ai aerul unui seminarist ! Nu ţi-aş da mai mult de 20 ani”. ,,Nu sunt aşa tânăr pe cât ziceţi, monseniore, i-am răspuns, şisunt autorul Istoriei Bisericii Franţei”. Mă pofti să şed şi cu vocea sa înceată şi neplăcută a început o predică ce mi-a răscolit nervii in cel mai înalt grad: ,,Vă felicit pentru talentul dvs., domnule abate, însă cu cât aveţi mai mult talent, cu atât sunteţi mai primejdios. Am citit cartea dvs. şi, fără voia mea, m-am lăsat ademenit de istorisirile dvs.. Ce efect trebuie să producă ea asupra acelora, care nu cunosc ca mine chestiunile în toată adâncimea lor ? Vă imput însă faptul de a nu fi întotdeauna pe drumul cel drept, în ceea ce priveşte Sfânta Biserică Romană mama şi stăpâna tuturor celorlalte Biserici (Eminenţa Sa repetă cu nesaţ această frază). Nu voi zice că aţi făcut greşeli grave; se observă însă la dta o tendinţă, care se apropie mult de liberalism şi după părerea mea foarte periculoasă. Uitaţi-vă la scriitorii de la Universul, cum apără cu ştiinţă şi energie dogmele romane; mergeţi alături de ei”.

Era aici cu vorbirea când intră abatele Gerbet. El era de curând numit episcop. Cunoşteam lucrările acestui fost ucenic al lui Lamennais şi aveam despre el o părere bună. După ce intră, îngenunche înaintea bătrânei paiaţe şi îi sărută mâna primind o largă binecuvântare.

Toate acestea m-au dezgustat şi mi-au schimbat ideea ce o aveam despre abatele Gerbet; nu credeam ca un om inteligent să se dedea la o astfel de înjosire. Mă închinai când Eminenţa Sa Paiaţa mă prezentă abatelui Gerbet în următorii termeni: ,,Vedeţi, domnului abate Gerbet i se pot imputa câteva greşeli dogmatice, însă a dat atâtea probe despre dragostea sa către Sfânta Biserică Romană mama şi stăpâna tututor celorlalte Biserici încât o să-l facem episcop. Imită-l scumpul meu abate ca în curând să putem avea plăcerea de a avea un tânăr şi învăţat episcop, de care să fim mândri”.

I-am răspuns cu modestie: ,,Eminenţa Voastră mă laudă prea mult; nici nu mă gândesc să ajung vreodată episcop. Mă mulţumesc să lucrez prin mijloacele mele pentru triumful adevărului. Lucrând pentru el,lucrez pentru Biserică. Dacă voi fi amăgit în speranţele mele nu mă voi da îndărăt de a asculta sfaturile Eminenţei Voastre. Vă rog să-mi arătaţi în ce constau greşelile din opera mea, ca să le îndreptez”. Eminenţa Sa adăugă: ,,Oh, nu sunt anumite pasaje care ar trebui îndreptate, este necesar ca opera să fie revizuită în întregime, spiritul în care este scrisă lucrarea trebuie modificat”. I-am răspuns: ,,Rog pe Eminenţa Voastră de a preciza mai mult. Însă acum n-o să puteţi face acest lucru, daţi-mi voie să rog pe Eminenta Voastră să-mi scrie tot ce crede de cuviinţă a-mi indica. Promit a da cea mai mare importanţă observaţiilor sale”. Acest răspuns mi-a fost indicat mai dinainte de un director al seminarului, dl Boiteux, care a fost duhovnicul meu. El mi-a spus că Monseniorul Gousset va fi foarte încurcat de îndată ce va trebui să-mi facă în scris observaţiile sale.

El nu s-a înşelat, căci Eminenta Sa nu mi-a făcut nici una. Monseniorul Gousset nu era aşa de mărginit ca să nu priceapă că nu avea mult de sperat de la un tânăr preot care nu se lăsa ademenit de perspectiva de a fi episcop. Nu a mai insistat să mă câştige şi s-a hotărât a-şi lua într-ajutor alte mijloace pentru a face inofensiv un talent pe care îl credea aşa de primejdios pentru teoriilor sale ultramontaniste.

Împrejurările i-au venit într-ajutor. În dl Pallu-Duparc şi-a găsit omul.

Abia instalat la Blois, dl Pallu se puse pe lucru, sub inspiraţia lui Duc şi soţii. El a adus cu sine de la Rochelle un anumit abate Gilet, răutăcios fără pereche, ultramontan care s-a înţeles îndată cu excelenţii mei prieteni.

Istoria Bisericii Franţei era publicată de tipograful meu din Blois şi de cei doi fraţi ai lui. Ei au făcut toate sacrificiile şi au plasat-o pentru desfacere la librăria fraţilor Guyot, editori la Paris şi Lyon. Cum fraţii Guyot au jucat un rol foarte interesant în afacerile lucrării mele nu va fi nefolositor să spun cum au lucrat. Sub pretext că voiesc să răspândească lucrarea, ei cerură adevăraţilor mei editori să tipărească 100.000 de prospecte, pe care să le expedieze de la Paris întregului cler şi congregaţiilor religioase. Editorii mei se învoiră; au tipărit un prospect de 4 pagini şi l-au trimis la Paris, de unde era mai uşoară distribuirea în întreaga Franţă. Fraţii Guyot făcură socoteala cheltuielilor făcute pentru trimiterea cu poşta a celor 100.000 de prospecte. Editorii mei plătiră. Însă fraţii Guyot n-au expediat prospectele; şi-au umplut lăzile în care îşi trimiteau cărţile, şi am văzutînsumi una dintre aceste lăzi plină cu prospecte de-ale mele, adresată unui librar ca maculatură pentru împachetat.

Cât despre vânzarea volumelor mele, zişii librari pretindeau că n-au vândut nimic. Ei n-aveau aşadar bani.

În cele din urmă, ei sfârşiră printr-un faliment pe care tribunalele l-au declarat fraudulos, şi editorii mei n-au găsit la ei nici bani şi nici volumele.

Iată pe ce mâini încăpuse opera mea.

Fraţii Guyot făcură anunţuri pe cheltuielile editorilor mei, unul la Lyon, de care părintele Prat n-a fost mulţumit, şi apoi unul la Paris, care fu un prilej pentru prima demonstraţie a dlui Pallu contra mea.

Acest ultim anunţ a fost publicat în Prietenul Religiunii.În el, librarii Guyot spuneau că lucrarea mea fusese aprobată de monseniorul de Blois. Faptul era sigur de vreme ce Monseniorul Fabre des Essarts fusese episcop de Blois, după cum era şi dl Pallu. Cea mai elementară bunăvoinţă trebuia să-l împiedice pe acest domn Pallu să scrie într-un ziar că el nu era de acord cu respectabilul său predecesor. Însă el asculta de bunii mei prieteni din Blois, care nu mai puteau de bucurie la gândul că aveau posibilitatea să-mi dea dovezi de ura lor preoţească. Dl Pallu scrise următoarea scrisoare către Prietenul Religiunii:

 

Domnului redactor al ziarului Prietenul Religiunii

Blois

6 septembrie 1851

 

Domnule redactor,

deşi dvs. aţi anunţat că redacţia ziarului Prietenul Religiunii este străină de anunţurile inserate la sfârşitul acestui ziar, vă rog să publicaţi în foaia dvs. o rectificare relativă la unul din aceste anunţuri.

La sfârşitul numărului din 28 august trecut, se citeşte următorul anunţ: Istoria Bisericii Franţei, de dl abate Guettée, lucrare aprobată de Monseniorul de Blois. ... Punerea în vânzare a tomului al VII-lea.

Cei mai mulţi din aceia care vor fi citit aceste rânduri, care vor fi comparat datele, vor fi fost îndemnaţi să creadă căam aprobat această lucrare şi în special ceea ce a apărut după moartea venerabilului meu predecesor; din toate acestea nu este nimic. Tocmai adresez dlui abate Guettée (ca fiind din eparhia de Blois, şi trimiţându-mi cartea sa) o scrisoare, în care recunoscând cu plăcere ceea ce este demn de laudă în lucrarea sa, îi semnalez lucruri pe care mă întristez a le afla şi pe care cred că le va îndrepta.

Primiţi, domnule director, asigurarea sentimentelor mele celor mai distinse.

 

L. Th., episcop de Blois

 

Universul se grăbi să publice această scrisoare cu toate că nu-i era adresată. Cuvântul de ordine era dat; trebuia distrus moralmente acela care nu putuse fi amăgit de avansurile cardinalului Gousset. Dl Pallu mi-a trimis apoi o copie după scrisoarea din Prietenul Religiunii. A fost o obrăznicie în plus. Această scrisoare, departe de a-i face cinste autorului ei, a fost o dovadă a neruşinării puţin comune a acestuia.

Cum demonstra el capacitatea lui, el care nu putea să ţină nici măcar un mic curs despre Sfânta Scriptură la seminarul din Rochelle ? Un profesor de la acelaşi seminar ridica din umeri vorbind de noul episcop de Blois; este, zicea el, o nulitate absolută, un om care nu are nici ştiinţă, nici inteligenţă. Şi el îşi închipuia că Sfântul Duh Se stabilise cu domiciliul sub mitra sa ? Îmi amintesc de o vorbă a abatelui Belot. Aflând că cel pe care îl cunoştea era ridicat la rangul de episcop, el zise râzând: Iată încă unul cu care Sfântul Duh va avea mult de lucru pentru a-l face inteligent ! Dl Pallu nu era decât un ignorant cu mitră. Citindu-i scrisoarea din Prietenul Religiunii, primul meu gând a fost să-i dau lecţia ce o merita. Prieteni pe care îi respectam m-au sfătuit să renunţ, iarm-am mulţumit să scriu ziarului Prietenul Religiunii următoarea scrisoare, ce avu aprobarea lor:

 

Paris

7 septembrie 1851

 

Domnule director al ziarului Prietenul Religiunii,

Am citit în ziarul dvs. o rectificare a unui anunţ adresată de Monseniorul Pallu-Duparc, episcop de Blois, în care găsesc aceste cuvinte privind lucrarea mea Istoria Bisericii Franţei.

‘Tocmai adresez dlui abate Guettée o scrisoare, în care îi semnalez lucruri pe care mă întristez a le afla şi pe care cred că le va îndrepta’.

Eu m-aş teme, domnule director, ca cititorii dvs. să nu dea expresiei subliniate de mine o interpretare prea absolută. Ea ar fi desigur prea depărtată de cugetarea episcopului de Blois. Am ca garanţie binevoitoarea scrisoare ce mi-a făcut cinstea să-mi adreseze, în care am găsit observaţii pe care le-am primit cu recunoştinţă.

Nădăjduiesc că, profitând de sfaturile ce binevoieşte să mi le dea, să fac lucrarea mea tot mai folositoare Bisericii şi demnă de simpatiile episcopatului.

Primiţi etc.

 

Abatele Guettée,

autorul Istoriei Bisericii Franţei

 

Librarii Guyot scriseră din partea lor aceluiaşi ziar:

 

Domnule director al ziarului Prietenul Religiunii,

Monseniorul Pallu-Duparc, episcop de Blois, v-a adresat o rectificare privind un anunţ la Istoria Bisericii Franţei, publicat în ziarul dvs.

Datoria noastră este să dovedim că n-am avut deloc intenţia să spunem că această lucrare a fost aprobată de Monseniorul Pallu-Duparc, ci de predecesorul său, Monseniorul Fabre des Essarts.

Vă rugăm să daţi loc acestor rânduri în numărul viitor al ziarului.

Primiţi etc.

 

Fraţii Guyot

 

Dl Pallu a fost foarte contrariat de scrisoarea mea din Prietenul Religiunii. El mi-a scris cu multă aprindere.i-am răspuns pe acelaşi ton. Simţea că nu trebuie să mă mai lovească, mergea spre împăcare, şi atunci i-am scris o scrisoare în care îi spuneam că voi ţine cont de observaţiile ce mi le făcuse. Voiam să îndrept prin cartoane tipărite din nou cele câteva cuvinte care au surescitat sensibilitatea duşmanilor mei. Nu am fost niciodată provocator; m-am apărat în câteva rânduri cu volubilitate, însă de cele mai multe ori foarte moderat. Am arătat, în aceste împrejurări, că eram dispus să fac concesii pentru a dobândi pacea. Însă cum să trăieşti în pace cu nişte adversari pătimaşi şi plini de ură, care vor pururea război ?

Mă arătam dispus să fac astfel de concesii, când dl Pallu îmi scrie următoarea epistolă:

 

Episcopia de Blois

Blois

18 septembrie 1851

 

Domnule abate,

Am primit epistola dtale şi vă asigur că sunt plăcut atins de sentimentele ce le vădeşti şi foarte mângâiat văzându-vă apucând pe drumul care singur numai vă poate duce la scopul pe care doriţi să-l atingeţi: acela de a fi cu adevărat folositor Bisericii. Să crezi că, pentru a ajunge acolo, toate observaţiile ce ţi le-am făcut şi cele ce ţi le-am promis îţi sunt necesare.

Gândul unei revizuiri a cărţii dtale să nu te înspăimânte. Dumnezeu îţi va da mângâierea ce au gustat-o sufletele mari în sacrificii asemănătoare ce le-a cerut lor Biserica, şi, în ce mă priveşte, voi face tot ce depinde de mine pentru a-ţi uşura această lucrare.

Dta înţelegi, scumpul meu abate, că această lucrare nu se poate face decât cu anevoie prin scrisori. Am de altfel de multă vreme dorinţa de a te vedea. Te invit aşadar să vii la episcopie şi în convorbiri intime, când inima mea îţi va fi deschisă, totul se va orândui cu uşurinţă spre deplina mulţumire a noastră.

Am de făcut mai multe călătorii peste câteva săptămâni, dar voi fi liber în ultimele 15 zile ale lunii octombrie, şi voi fi cu totul la dispoziţia dtale.

Primiţi, domnule, asigurarea sentimentelor mele cu totul distinse şi cu totul devotate.

 

L. Th., episcop de Blois

 

În timp ce această corespondenţă avea loc între episcopul de Blois şi mine, lumea denunţa cartea mea Congregaţiei Indexului, care o condamnă prin hotărârea ei din 22 ianuarie 1852.

În 23 februarie următor, dl Pallu îmi scrise o scrisoare ipocrită în care îmi spunea că el nu putuse preveni nenorocirea care mă ajunsese.

El fusese instigatorul de frunte care îndemnase pe cei mai răi duşmani ai mei şi care dispuse oprirea unei cărţi aprobate de predecesorul său, în momentul în care eu luam angajamentul să ţin seamă de slabele observaţii pe care mi le adresase.

El le răspândise pretutindeni. Episcopul din La Luçon, Bailles; episcopul din La Rochelle, Villecour; episcopul d’Angouleme, Cousseau; Pius, episcop de Poitiers; Gousset, arhiepiscop de Reims, le cunoşteau; ele serviră de bază denunţării mele către Congregaţia Indexului; denunţătorul fu un consilier al Indexului, un beţiv cu numele Gauthier.

Dl Pallu era vrednic să aibă atari prieteni.

Eu voiu vorbi ceva mai târziu despre aceşti venerabili părinţi ai sinodului din La Rochelle.

Observaţiile dlui Pallu fiind baza hotărârii Congregaţiei Indexului, eu sunt dator să le fac cunoscute. Iată scrisoarea care le cuprinde şi despre care dl Pallu a vorbit în misiva sa către Prietenul Religiunii.

 

Episcopia de Blois

Blois, septembrie 1851

 

Domnule abate,

Să nu credeţi că am fost nesimţitor faţă de demersul pe care l-aţi făcut scriindu-mi şi trimiţându-mi un exemplar din lucrarea dtale. Nu, eu am fost foarte mişcat; şi m-am bucurat deosebit de mult în nădejdea că găsesc în aceasta un prilej de a intra în legături cu dta. Întâiul meu gând a fost de a vă scrie îndată pentru a vă aduce mulţumirile mele; însă am crezut că nu puteam să mă mărginesc să răspund printr-o simplă scrisoare de politeţe la trimiterea unei lucrări atât de însemnate cum este a dtale. Însemnătatea chestiunilor pe care ea le ridică, diversitatea judecăţilor publicului asupra ei, mi-au făcut o datorie de episcop şi de părinte să o examinez şi să dispun examinarea ei cu grijă (de alţii), pentru a vă transmite pe urmă, împreună cu mulţumirile mele, expresia cugetării mele asupra dogmelor ei.

Lucrarea dtale, dle abate, este opera unui adevărat talent pentru istorie; ea revelează studii, grabnice, este drept, dar variate. Dvs. aţi putut culege materialul din izvoare necunoscute autorilor însemnaţi de istorie a Bisericii Galicane, şi dta ai făcut-o în genere. Dta ai înţeles istoria aşa cum a înţeles-o şcoala modernă; aţi făcut istoria mişcării intelectuale, a progresului artelor, a fazelor destinului popoarelor. Dta ai intrat pe drumul studiilor veacului asupra Evului Mediu; şi culoarea locală pe care ai păstrat-o este adeseori în cartea dtale o idee fericită.

Profitând de lucrările istoricilor moderni, dta ai semnalat erorile lor religioase; mai mulţi bărbaţi mari catolici au fost cu îndemânare reabilitaţi din partea dtale, şi adeseori mi-a plăcut văzând cum vă ridicaţi mai presus de ideile oricărei partide, idei de sub influenţa cărora nu scapă nici oamenii cei mai bine intenţionaţi.

Dar în acelaşi timp în care eram fericit să remarc toate elementele bune pe care le cuprinde istoria dtale, eram silit să notez lucruri care tasă de dorit sub raportul religios. Eu mă adresez dtale cu cea mai deplină sinceritate.

1. Tomul I, p. 34 dta zici: Noi nu credem biserica o monarhie. Acest mod de a vedea a fost condamnat chiar de Sorbona, în Marc-Antoine de Dominis (A se vedea Summ. Conc. de Bail, tomul I, p. 81 şi urm. – Card. Gerdil, tomul XIII, p. 200).

2. Tomul VII, p. 375 dta citezi, subliniind-o, expresiunea de şef ministerial suveranului pontifice; ea ar fi avut mai curând lipsă de lămurire în urma abuzului ce au făcut cu ea Richeriştii şi Janseniştii, abuz care a provocat cenzura propoziţiei a 3-a în bulla Auctorem fidel.

3. În prefaţa tomului VII, dta încerci să te justifici de critica făcută ideilor dtale asupra disciplinei Bisericii primitive. Eu aş fi avut dorinţa ca dta să fi protestat împotriva folosirii de către revista dlui Chantome a dogmelor şi numelui dtale. Acesta a deşteptat atenţia asupra lucrării dtale şi temerea privind o înrudire de idei între istoria dtale şi colecţia periodică despre care tocmai vorbesc.

4. Istoricul datorează adevărul faţă cu timpul prezent, dreptatea faţă de trecut; el este dator încă să conserve consideraţiile şi respectul cuvenit demnităţii acelora despre care vorbeşte, mai ales când el este creştin şi preot. Atunci deci, când este vorba de a acuza oameni mari, a-i acuza asupra unor puncte în care alţi istorici însemnaţi îi justifică, n-are el oare să se teamă că se înşală şi devine nedrept ? Şi chiar când adevărul şi dreptatea sunt ascunse, ar trebui el să vorbească totdeauna cu cuviinţa de limbaj pe care o pretinde sfinţenia şi demnitatea aceluia ale cărui greşeli se dezvăluie. Iată două reflecţii pe care le va face oricare cititor instruit, citind ceea ce ai scris asupra Sfântului Leon, Sfântului Bernard, asupra conduitei clerului în afacerea întemeierii comunelor, raporturilor papilor cu Franţa şi Imperiul, dezordinilor care au atras după sine protestantismul, asupra alegerii lui Clement al V-lea, asupra desfiinţării Templierilor.

Omul se va întrista şi mai mult, domnule, de modul cum tratezi dta chestiunea atât de delicată a pedepselor împotriva ereticilor. Vederile dtale asupra acestui punct sunt incomplete încă, şi prin afirmaţiile dtale prea absolute (tomul V, p. 47, 232), dta loveşti împotriva condamnării art. 14 al lui Ioan Huss de către Sinodul din Constanţa, şi art. 33 al lui Luther în bulla lui Leon al X-lea. Ceea ce zici pentru a te justifica (tomul VII, p. 10) este departe de a vă justifica în realitate.

5. Fără îndoială, nu sunt învăţăminte de absolutism, nici cu atât mai multă dreptate de despotism, cele pe care le întâlneşte omul în marii doctori catolici, a căror autoritate vă place a o invoca; ci şi ei veghează cu multă băgare de seamă a salvgarda principiul ordinii şi al păcii. Dar, domnule, dta n-ai mers cu aceeaşi îngrijire pe aceste cărări grele, în care aţi voit a intra. S-ar putea întrarma cineva, în folosul anarhiei, cu tot ceea ce este întunecat în cuvintele dvs. (tomul VI, p. 442); şi mai multe din reflecţiile dtale politice nu sunt lipsite de exagerare şi de pericol.

6. Dta voieşti să rămâi neutru asupra chestiunii ultramontanismului şi galicanismului şi prezinţi acest partid ca pe acela la care v-a condus examinarea (tomul IV, p. 18). Dar, domnule, dta eşti departe de a păstra această neutralitate. Într-o notă din tomul VII, p. 266, dta nu recunoşti nici măcar indefectibilitatea aşa cum o susţinea Bossuet, cu toate că atacând infailibilitatea. Mai mult, dta dai asupra infailibilităţii Bisericii nişte noţiuni lipsite de precizie şi exactitate. Dta emiţi, cu privire la acţiunea imediată a papei asupra Bisericilor, idei contrare celor ale Romei (tomul III, p. 8) fără a ţine seamă de combaterile ce li s-au făcut (tomul VI, p. 422) şi de modul de a lucra al pontificilor suverani.

7. Apoi, această chestiune a galicanismului domină întreaga istorie. Fără îndoială, dta nu trebuia să faci din lucrarea dtale o teologie; ci ar fi fost de dorit ca acest punct important să fi fost tratat, precum ai tratat altele, în lumina lucrărilor moderne. Studiul măreţelor opere compuse în Italia asupra acestei chestiuni începând de un veac v-ar fi îngăduit să aveţi, asupra multor puncte, o mai mare fermitate de principii.

8. Nu vă ridicaţi, domnule, la un ton care nu trebuie să fie al adevăratului merit şi al adevăratei virtuţi. Feriţi-vă de a nu trata cu dispreţ pe aceia care au o dogmă contrară ideilor dvs., a nu-i considera drept nişte spirite mici, a nu crede că orice opoziţie este o cabală; a nu presupune că în afară de ideile dvs. nu există nici ştiinţă a istoriei, nici adevărat drept public, nici teologie solidă şi înaltă. Evitaţi stilul amar, tonul trist, un fel de afectaţie, involuntară fără îndoială, a scoate în relief greşelile acelora care s-au însărcinat cu temuta povară a autorităţii şi a nu vedea aproape niciodată decât scăderile lor.

Iată, domnule, lucrurile principale pe care aş dori să vi le observ. Petele care întunecă lucrarea dvs. nu mă împiedică de a-i vedea frumuseţile. O teologie care nu este îndeajuns de puternică pentru a vă conduce în nişte studii istorice, în care se prezintă chestiuni aşa de delicate, un spirit nu prea exclusiv izbit de priveliştea a tot ce este rău, şi prin aceasta mânat spre un fel de amărăciune, iată cauzele – aşa mi se pare – erorilor pe care vi le indic. Poate că reflecţiile mele vă vor mâhni; însă Duhul Sfânt ne învaţă că rănile aceluia care iubeşte preţuiesc mai mult decât linguşirile unei false prietenii. O ! Feriţi-vă de aceia care nu ştiu decât să laude; feriţi-vă şi mai mult de cuvântările acelora care ar voi să vă îndrume pe o cale în care nu v-ar apăra. Credeţi că cel mai bun sfătuitor şi prieten este episcopul vostru. El nu voieşte ca lucrarea dvs. să fie osândită, ci să o îndreptaţi şi să preveniţi astfel orice măsură severă.

Fondul cugetării mele asupra cărţii dvs. era acelaşi, ca şi astăzi, multă vreme înainte de sosirea mea la Blois; şi de când sunt aici, de mai multe ori am avut plăcerea să arăt în faţa diferiţilor membri ai clerului că, dacă lucrarea dvs. cuprinde lucruri vrednice de critică, ea cuprinde şi multe lucruri care merită aprobarea şi încurajarea. Dacă, după cum nădăjduiesc, voi înţelegeţi inima mea şi intraţi în ideile mele, eu voiu fi gata a vă împărtăşi celelalte observări ale mele, în al căror detaliu nu pot intra aici.

Nu vă întemeiaţi pe aprobările şi elogiile care le-aţi primit. Trebuie să observaţi că aproape toţi, în frunte cu venerabilul meu predecesor, nu vorbesc decât după părerea altora şi după lectura câtorva pagini. Elogiile lor nu contrazic reflecţiile mele, fiindcă ei nu laudă chiar lucrurile pe care le evidenţiez. Trebuie a conclude din ele numai atât, că s-a citit cartea dvs. la început cu mai puţină băgare de seamă decât i s-ar da astăzi şi decât i-au dat cei mai mulţi inşi de la început.

Prietenul Religiunii tocmai anunţă istoria dvs. ca fiind aprobată de episcopul de Blois. Totul în rândurile acestui anunţ dă a se înţelege că eu aprob cele 7 volume apărute din lucrarea dvs., şi aceasta ar produce un efect rău. Dvs. aşadar nu puteţi să vă miraţi, domnule, că eu am crezut de datoria mea să adresez jurnalului un cuvânt asupra acestui lucru. Vă trimit o copie; veţi vedea că eu am împăcat, atât cât mi-a fost cu putinţă, drepturile adevărului cu afecţiunea pe care v-o port.

Primiţi, domnule abate, asigurarea simţămintelor mele celor mai distinse şi celor mai devotate.

 

† L. Th.

Episcop de Blois

 

Această scrisoare este ecoul relelor sentimente ale trupei Duc et comp.; găseşti în ea acea observaţie a lui Duc şi a lui Richaudeau că eu nu învăţasem destul teologia. Pare că nu înseamnă a studia teologia când suplineşti un curs ridicol prin lucrările lui Bossuet, Arnauld, Noel-Alexandru şi ale multor altor teologi, pe care Richaudeau însuşi mi le împrumuta în calitatea sa de bibliotecar. Procesele verbale ale conferinţei cantonale făcute în totalitate de mine, istoria mea însăşi şi polemica mea contra protestantismului în Franţa Centrală dovedeau că eram mai capabil în teologie decât vechii mei profesori.

În toate amănuntele scrisorii, eu găsesc josnicele sentimente pe care gâştele vechii curţi episcopale le manifestaseră cu orice ocazie. Scrisoarea dlui Pallu era expresia cea mai clară a răzbunării lor josnice. Dl Pallu, fără altă informaţie, accepta ruşinoasa meserie de a fi organul lor şi aceste personaje proaste fură fericite a-şi adăposti ranchiunele lor sub o mitră episcopală. Ei au crezut că m-au doborât la pământ. Au aflat că nu se trânteşte aşa de uşor un scriitor conştiincios, prieten dezinteresat al adevărului.

Aşadar, tocmai în momentul în care eu mă umileam înaintea dlui Pallu din dragoste de pace, lumea lucra în mod ipocrit ca să fiu cenzurat din partea Indexului, zicând că nu voiau condamnarea mea.

Ipocriţii !

Trebuie să spun că dacă m-am plecat în faţa dlui Pallu, am făcut-o pentru a asculta de unii prieteni care prevedeau că o opoziţie din partea mea ar putea să aibă inconveniente grave. Primul meu gând a fost să combat observaţiile dlui Pallu, şi am citit prietenilor mei un răspuns pe care ei l-au găsit drept, dar periculos. L-am sacrificat de dragul lor şi am scris o scrisoare supusă spre a le împlini dorinţa. Ce s-a întâmplat apoi a dovedit că ei se înşelau cu privire la sentimentele adversarilor mei. Mai bine aş fi făcut să fi trimis prima mea scrisoare care era astfel concepută:

 

Paris, 10 septembrie 1851

 

Prea Sfinţite !

Am primit scrisoarea pe care Sfinţia Voastră a binevoit a-mi adresa cu privire lalucrarea mea, Istoria Bisericii Franţei. Îmi place a crede, monseniore, că Sfinţia Voastră a fost profund mişcată de vizita pe care am încercat să i-o fac la Seminarul din Saint-Sulpice în decursul petrecerii sale la Paris şi de trimiterea lucrării mele ce v-am făcut. Numai cât eu aş fi preferat ca bunele voastre sentimente faţăde mine să se fi manifestat altcum decât prin scrisoarea dvs. către Prietenul Religiunii. Permiteţi-mi să spun Sfinţiei Voastre că venerabilul vostru predecesor, Monseniorul Fabre des Essarts merita consideraţia dvs. în aşa măsură ca Sfinţia Voastră să nu fiţi umilit, fiind confundat cu dânsul într-un anunţ de jurnal. Eu n-am avut nici un amestec în acest anunţ, dar din moment ce nu vă numea într-însul, Sfinţia Voastră aţi fi putut să nu interveniţi, fiindcă lumea ştia că Monseniorul Fabre des Essarts este acela care aprobase cartea mea.

Este adevărat, monseniore, că dvs. căutaţi să reduceţi aprobarea lui. El n-ar fi citit după Sfinţia Voastră decât câteva pagini din lucrarea mea înainte de a o aproba. Bunii mei amici din Blois, care v-au dat această informaţie despre mine, ştiu bine că au minţit. Numai în fruntea volumului al III-lea am putut eu publica aprobarea pe care Monseniorul Fabre de Essarts a dat-o sub formă de scrisoare. Bunii mei prieteni din episcopia dvs. ştiu bine că numai în urma intrigilor lor aprobarea n-a fost pusă în fruntea volumului I, în forma ce se dă de obicei unor documente de acest fel; ei ştiu bine că primul volum a fost examinat în manuscris în numele monseniorului de dl abate Guillois, vicar general, cel mai savant teolog al eparhiei; ei ştiu că acest volum a fost trimis de monsenior tipografului său contra voinţei mele; ei ştiu că volumele următoare au fost examinate de către dl abate de Duloy, superior de seminar mic, care citea probele împreună cu mine şi care dădea seamă de ele monseniorului. Poate oare cineva spune după toate acestea că Monseniorul Fabre des Essarts a aprobat o carte pe care el nu o cunoştea ? Bunii mei amici atât de servili pe când el trăia, îl insultă acum când este mort; îi recunosc bine din această purtare a lor.

Pentru ce oare Sfinţia Voastră a îndurat în aşa măsură influenţa acestor oameni, cărora eu nu le-am făcut niciodată nici un rău şi care n-au nimic să-mi reproşeze, dar care nu vor să sufere ca un preot tânăr studios să facă ceea ce n-au putut să facă ei niciodată ? Dacă judec din scrisoarea dvs., monseniore, ei v-au făcut un bun portret al caracterului meu. Sfinţia Voastră ar voi să mă facă să cred că m-a judecat aşa de aspru după însăşi lucrarea mea pe care ar fi citit-o înainte de sosirea la Blois. Îmi place a crede că lucrarea mea nu v-a fost cu desăvârşire plăcută, dar Sfinţia Voastră n-a putut vedea că eu aş fi un duşman al autorităţii, invidios faţă de aceia care au posedat-o şi fericit a-i putea critica.

Nu, monseniore, eu nu sunt aşa om şi nu apar astfel. Când documentele istorice au stabilit că cutare sau cutare personaj a greşit, s-a înşelat, eu am spus-o cu linişte şi pot să mă mândresc că n-am întunecat nicicând vreuna din gloriile Bisericii. Scopul meu a fost să le pun în lumină şi am făcut acest lucru după cum am ştiut mai bine. Vă mulţumesc, monseniore, pentru elogiile făcute lucrării mele; am primit multe altele, după cum Sfinţia Voastră o ştie şi o afirmă. Am primit atare laude de la un mare număr de episcopi, care mi-au trimis felicitările lor prin mijlocirea venerabilului dvs. predecesor. Dar să nu credeţi, monseniore, că aceste laude mi-au inspirat mândria. Ele nu sunt pentru mine decât o încurajare de a lucra tot mai bine şi de a mă face tot mai vrednic de ele.

Ştiu bine, monseniore, că am lucrat în grabă, cum spuneţi dvs.. Greşeala revine veneratului vostru predecesor, care m-a silit dând împotriva voii mele tipografului său primul volum al lucrării mele. Dar dacă sunt încă tânăr, am muncit de când sunt preot cam 14 ore pe zi. Această muncă stăruitoare, unită cu o capacitate pe care Sfinţia Voastră binevoieşte a o recunoaşte, poate echivala cu viaţa destul de lungă a bunilor mei prieteni din Blois, care n-au făcut niciodată nimic.

Este mult de când ei îmi reproşează că n-am studiat din destul teologia. Regret că Sfinţia Voastră a primit cu atâta uşurinţă acest reproş ridicol. În vremea studiilor mele în seminar, am studiat teologia mai mult şi mai bine decât conşcolarii mei; dl Richaudeau, profesorul meu, care era bibliotecar, va putea spune Sfinţiei Voastre câte opere teologice am citit. Nu puteam să pierd vremea asemenea acelora care pretindeau a studia atât de aprofundat cartea lor clasică şi care se ocupau, cei mai mulţi, cu altceva decât cu teologia. De vreme ce Sfinţia Voastră a citit lucrarea mea, a trebuit să vadă că chestiunile teologice sunt tratate cu grijă şi înţelegere. În examinarea minuţioasă pe care a făcut-o, n-a găsit decât un singur reproş a-mi face din punct de vedere dogmatic. Acest unic reproş este oare întemeiat ? Dvs. obiectaţi că am zis: ,,Noi nu credem Biserica o monarhie”.

Iată textul meu în întregime: ,,După dl de Maistre (De l'Eglise Gall, cartea a II-a, cap. VI), Biserica este o monarhie, sau nu este nimic. Noi nu credem Biserica o monarhie, şi noi o credem ceva”. Urmează, într-o notă foarte lungă, combaterea dlui Guizot care pretinde că Biserica a trecut succesiv prin formele democratică, aristocratică şi monarhică. El face din papa un rege asemănător celorlalţi regi.

Totuşi, Iisus Hristos a zis: Ştiţi că domnii păgânilor îi domnesc pe ei şi cei mari îi stăpânesc pe dânşii; iar între voi nu va fi aşa. Nu se poate deci spune, în genere, cu dnii de Maistre şi Guizot că Biserica este o monarhie, fără a se ridica împotriva cuvintelor lui Iisus Hristos. Dacă vrea cineva ca ea să fie o monarhie, trebuie a-i determina caracterul particular, care nu trebuie să fie nici antievanghelic, nici anticreştin.

Sfinţia Voastră a formulat aşadar, izolând fraza pe care a citat-o din context, o propoziţie care ar fi fost condamnată chiar din partea Sorbonei. Îmi permit să fac Sfinţiei Voastre observaţia că Sorbona, foarte galicană, nu accepta ideea monarhică a dlui de Maistre, foarte fanatic ultramontan. Pentru dl de Maistre, Biserica este o monarhie absolută. După Sorbona, papa este supus canoanelor; cea mai înaltă autoritate în Biserică este sinodul; sinodul poate judeca şi condamna pe papă. După Sorbona, monarhia Bisericii nu se aseamănă deci cu celelalte monarhii; ea nu este nici cea a dlui de Maistre, nici cea a dlui Guizot. Este tot aceea ce am susţinut eu, şi cenzura Sorbonei îmi este mai curând favorabilă decât contrară.

Dvs. ştiţi bine, monseniore, că folosind câteva cuvinte izolate din context poţi pune în cârca unui scriitor tot ceea ce îţi place.

Sfinţia Voastră ar fi voit ca – pe temeiul unei expresii, de care lumea a putut abuza, dar care poate fi înţeleasă într-un mod catolic – eu să fi intrat în luptă împotriva Richeriştilor şi Janseniştilor. Nu am scris, monseniore, o carte de polemică, ci o carte de istorie. Voi vorbi despre Richerişti şi Jansenişti când voiu fi ajuns la epoca lor. Sfinţia Voastră găseşte rău că n-am protestat contra elogiului ce s-a adus lucrării mele în revista dlui abate Chantome.

Lucrarea este a dlui abate Louber, camaradul meu în seminarul din Blois. Dnii Chantome şi Louber sunt doi preoţi cât se poate de merituoşi; ei nu mi-au atribuit nici una din ideile pe care le expun în revista lor. Au voit să-mi dea o dovadă de simpatie făcând o dare de seamă despre lucrarea mea. Împotriva cărui lucru aş fi putut protesta ? Pentru ce aş fi făcut greutăţi celor doi preoţi, care pot avea păreri pe care Sfinţia Voastră nu le împărtăşeşte, dar care nu sunt de aceea mai puţin preoţi instruiţi, cucernici, vrednici de respect ?

Dvs. faceţi o crimă din părerea mea asupra chinurilor aplicate ereticilor. Ce am scris oare asupra acestui subiect ? Că este regretabil că clerul s-a năpustit asupra ereticilor într-un mod violent şi a lăsat să fie arşi. Iată tot ce am zis la paginile pe care le-aţi indicat; şi am zis-o cu cea mai mare moderaţie. Sfinţia Voastră ar dori cumva ca eu să fi fost partizan al torturilor şi rugurilor? Nu aş putea nicicând, monseniore, să accept o astfel de opinie. Ea este contrară conştiinţei mele de creştin.

Celelalte observaţii ale Sfinţiei Voastre se raportau la politică şi la opiniile galicane şi ultramontane. Sub acest îndoit raport, este vorba despre nişte opinii libere. Sfinţia Voastră are dreptul să aibă cele care îi convin şi eu cele pe care le găsesc juste. Am întâlnit preoţi la Paris care m-au acuzat de tendinţe ultramontane; Sfinţia Voastră observaţi că sunt prea galican. Adevărul este între aceste două critici contradictorii. Am fost istoric şi în această calitate m-am exprimat când pro, când contra unor teorii pe care le-am apreciat după împrejurări. Pentru mine adevărul istoric trebuie să fie singurul scop, pe care trebuie să-l aibă în vedere un istoric. Recunosc că am fost mai curând galican decât ultramontan. Pentru ce ? Pentru că adevărul istoric îmi făcea din aceasta o datorie.

Dvs., monseniore, sunteţi ultramontan şi profesaţi despre Biserică şi papalitate nişte dogme pe care nu sunt obligat să le admit. Din momentul în care un papă intră în istorie, ultramontanii se pronunţă într-un mod absolut pentru acest papă în orice împrejurare.

Am dreptul să cred, monseniore, că un papă poate să se înşele. Au fost papi decăzuţi, violenţi, necuraţi. Sunt dator să mă plec înaintea viciilor lor când le întâlnesc în istorie ? Sunt dator să recunosc papilor darul infailibilităţii ? Nu, monseniore, acest dar al infailibilităţii am dreptul să nu-l recunosc nici papei, nici scaunului de la Roma. Îl recunosc Bisericii Catolice, iată tot ceea ce sunt obligat să cred, şi Sfinţia Voastră n-are dreptul să-mi ceară mai mult.

Am crezut că sunt dator să spun aceasta, Sfinţia Voastră, cu toată sinceritatea: ceea ce numiţi principalele observaţii nu-mi par întemeiate. Rezultă din ele că aprecierile dvs. istorice nu se acordă cu ale mele; cât priveşte însă dogmele catolice, Sfinţia Voastră n-a putut găsi nici o observaţie serioasă de făcut.

Ceea ce aţi putut scoate în relief din cele 7 volume mari se reduce prin urmare la foarte puţin lucru. Daţi-mi să examinez, monseniore, o simplă broşură asupra chestiunilor de istorie sau de teologie; şi îmi iau angajamentul că voiu găsi încă mai multe locuri vrednice de critică decât aţi indicat dvs. în cele 7 volume ale mele. Îmi va fi de ajuns pentru aceea să mă inspir din acelaşi spirit cu care Sfinţia Voastră a abordat lucrarea mea.

Regret, monseniore, că sunt obligat să mă exprim astfel. Dar nu pot vedea în scrisoarea dvs. decât expresia sentimentelor de care bunii mei prieteni de la episcopia dvs. mi-au dat atâtea dovezi. Mă adresez mai curând lor decât Sfinţiei Voastre, al cărui prea respectuos slujitor am onoarea să fiu.

Abatele Guettée

 

Dl Pallu n-ar fi ţinut seama desigur de această scrisoare.

El n-a ţinut seama nici de cea pe care a primit-o şi în care îi promiteam îndreptările. Oamenii nu-mi mai dădură timp să le fac. Părintele Gauthier ţinea să se vadă cât era el de puternic la Roma.