----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 53 vizitatori și nici un membru online

CHESTIUNEA CALENDARULUI

Memoriile lui M. Theodorian-Carada cu privire la

încercarea de schimbare a calendarului din decembrie 1916

 

Cele de mai jos constituie un fragment din memoriile lui Mariu Theodorian-Carada (1868-1949), om politic român, care s-a convertit la greco-catolicism. El a lăsat posterităţii o mărturie despre cum ocupaţia germană (1916-1918) a încercat să schimbe calendarul în decembrie 1916, în preajma Naşterii Domnului.

Mărturia lui creionează bine contextul în care arhimandritul Galaction Cordun îi scrie mitropolitului primat Conon Arămescu-Donici, în urma ordinului dat de Comandatura Imperială Germană de a introduce calendarul gregorian şi în uzul Bisericii noastre.

 

* * *

 

M. Theodorian-Carada

 

EFIMERIDELE

 

Însemnări şi amintiri

1908-1928

 

Tipografia ,,Serafica” Săbăoani-Roman

1937

 

Cap. VIII

Ocupaţii – Wilhelm II oferă pace – Delegaţia guvernului – Aprovizionarea sărăcimii cu lemne – Direcţia Mitropoliei – Moartea Olgăi Stolojian – Arestarea Brătiencelor – O şedinţă a Comitetului Executiv Conservator – Moartea lui Maiorescu – Giranţii – Marghiloman la Călineşti – Doi nemţi – 2 mai 1917 – Moartea lui George Ştirbey – Redactări şi scrieri

 

[...]

Bucureştii nu fuseseră aprovizionaţi cu lemne pentru iarnă. Toţi ne gândeam cu groază de ce va face sărăcimea, când va veni gerul. Griguţă Cantacuzino îmi trimite o scrisoare prin care ,,cu autorizaţia dlui Marghiloman mă poftea la o consfătuire în Str. Fântânei, la Casa de Dotaţie a Oastei. Ni s-a spus acolo, că nemţii nu pot aduce combustibil pentru sărăcime şi este datoria noastră, să ne gândim ce este de făcut ca să nu moară oamenii de frig. Bineînţeles în prima şedinţă nu s-a putut lua o deciziune. Ne-am mai adunat de câteva ori în Sala de Jos de la Ministerul de Interne. Ne-am întâlnit acolo printre alţii, cu Neniţescu, Dobrovitz, Matache Dobrescu, Oscar Niculescu, Grigore Cantacuzino, Al Crăsnaru, Duca de la Casaţie, Corteanu, Ion Rădoi etc. Au venit şi două doamne: Lina Pherechyde şi Lidia Filipescu. S-au emis felurite păreri.

Singura soluţie era, rechiziţionarea lemnelor din casele celor refugiaţi în Moldova şi împărţirea lor, pe preţ redus, sărăcimii. Poliţia nu inspira încredere, spre a săvârşi operaţia. S-a decis ca la fiecare sector comunal, să se creeze câte o comisie care să execute lucrarea, având la ordine Poliţia. Ministrul de Interne avea să denumească pe prezidenţii acelor comisiuni cu facultate pentru ei de a-şi constitui comisiunea, cum va crede de cuviinţă. D. Bărbătescu fu numit preşedinte al comisiunii de la Ocolul I, Corteanu la II, Matache Dobrescu la III, I.G. Stoian la IV, Dobrovitz la V şi la VI, eu.

M-am pus imediat pe lucru constituind comisiunea, din vlădicii Meletie Dobrescu, Evghenie Humulescu şi Teofil Mihăilescu, cu Dragomir Demetrescu, Ep. Ciocanelli, Popescu Pasărea şi alţi câţiva avocaţi, preoţi, profesori şi proprietari din partea locului. Aşa am izbutit să împărţim nevoiaşilor din Albastru 188.000 kg de lemne şi câteva tone de cărbuni, fără să jignim pe nimeni.

Pe când lucram în comisiunea aceasta a apărut ordonanţa prin care stilul cel vechiu era înlocuit de la 19 decembrie, pretutindeni prin stilul cel nou. Aflând că nu făceau excepţie nici în ce priveşte cele bisericeşti, am alergat la Arhiepiscopul Netzhammer, care păstorea şi pe uniţi, de i-am spus că de se aplică întocmai ordonanţa aceea, vom fi lipsiţi de Crăciun şi de sărbătorile ce urmează Crăciunului. L-am rugat prin urmare să se ostenească spre a se reveni asupra unei aşa de aspre dispoziţiuni. Arhiepiscopul m-a înţeles. El a alergat şi a obţinut o nouă ordonanţă care amâna introducerea stilului nou până la 7 ianuarie.

Arhiereii din comisiunea pe care o prezidam, se văitau şi ei din pricina aceasta. Când le-am spus ce am făcut şi ce am obţinut, au fost încântaţi. Ei se arătau îngrijoraţi de greutăţile cu care se zbătea primatul. I se cerea să-şi pună iscălitura pe un act prin care poporul român ar fi fost dezlegat de jurământul de credinţă prestat regelui, care ar fi intrat în război, călcând constituţia.

În ajunul Crăciunului m-am pomenit la mine cu Humulescu, ca să-mi spună că primatul doreşte să mă vadă. M-am dus la Mitropolie a doua zi de Crăciun. Am găsit pe primatul zăpăcit cu desăvârşire. Mi-a cerut concursul meu. Apoi mi-a adus dosarul privitor la schimbarea calendarului şi m-a întrebat ce zic eu, că trebuie să facă. L-am sfătuit să stea de vorbă cu cei de la Guvernământul Imperial, ca să nu se zică mai târziu că s-a supus de bunăvoie, după capul lui. Mi-a mulţumit de sfat şi pentru că obţinusem amânarea schimbării calendarului până după Bobotează. S-a plâns că l-au lăsat singur şi că nimeni nu calcă pe la el. M-a ţinut două ceasuri şi mai bine de vorbă. Nu m-a lăsat să plec, până ce nu i-am promis că cel puţin o să vin şi să-l văd regulat, ca să se sfătuiască cu mine. De-abia ajunsesem acasă, când iată un aprod mi-aduce din parte-i o fotografie cu autograful lui.

Vlădica Meletie, cu câteva zile înainte, îmi vorbise de ideea că trebuie să iau direcţia Mitropoliei. În ziua de Sfântul Ştefan, Humulescu a venit iar pe la mine trimis tot de mitropolit. Pretindea că se simte la Mitropolie ,,nevoia unui canonist care să fie şi diplomat”. Zicea că numai eu aş fi în stare, să-i ajut să treacă cu bine peste greutăţile zilei. Aşa mi-a zis şi Dragomir Demetrescu la 28. La obiecţiunea mea că mi-e frică să nu mă pot înţelege cu primatul până la sfârşit şi că aş fi mai mulţumit să ia el direcţia, promiţându-i tot concursul meu la nevoie, mi-a răspuns: Numai dumneata poţi să-l salvezi, căci ai mai multă autoritate asupra-i, ca noi. Nu-l lăsa să-şi pună singur ştreangul de gât, a conchis Marele Nomofilax al Patriarhiei Ecumenice.

A doua zi m-am dus pe la vlădica Meletie. L-am găsit în conferinţă cu un călugăr foarte ambiţios şi neodihnit. De acolo am plecat la Marghiloman, pe care l-am pus în curent cu situaţia. Mi-a scris în urmă că trebuie să primesc directoratul Mitropoliei. El era preocupat să împiedice, cu chipul acesta, pe primatul de a face vreun act ostil dinastiei.

În ziua aceea (29 decembrie) am dejunat la Dragomir Demetrescu cu Sofronie al Râmnicului, Calist al Argeşului, Meletie Dobrescu şi Evghenie Humulescu. Toţi aceştia au ridicat toasturi în cinstea mea şi m-au rugat să nu care cumva să mă dau în lături. M-am decis. În ajunul Sfântului Vasile m-am dus la primatul de i-am spus, că mă pun la dispoziţia lui în anume condiţiuni şi numai pentru câtva timp, până va trece greutăţile. Încântat m-a pus în curent, cu ordinul ce dase pentru convocarea Sinodului şi a Consistorului bisericesc pe a doua zi, ca să decidă în chestia calendarului. I-am observat numaidecât, că uzurpează prerogativele regale şi că eu nu-mi iau răspunderea unui astfel de act. Nu primesc directorarul, i-am zis, decât dacă revoci convocarea aceasta. Odată cu scrisoarea prin care mă numea director la Mitropolie, mi-a remis şi ordonanţa pentru convocarea Sinodului şi a Consistorului ca să fac cu ea ce cred. Ne-am îmbrăţişat amândoi şi cu cei de faţă, adică cu vlădicii Evghenie şi Teofil şi cu Marele Nomofilax.

A chemat apoi, pe popa ce ocupa postul de subdirector de mi l-a prezentat, dându-i ordin să-mi remită direcţia Mitropoliei. Popa acela mi-a înfăţişat personalul, în cabinetul în care m-am instalat şi unde nu mai călcasem de când era Cornoi director. La instalare a fost de faţă şi diaconul Nicolae Popescu care mi-a atras atenţiunea că instalarea mea are loc în ziua de Sfânta Melania, la praznicul sfintei în onoarea căreia cu câţiva ani înainte scrisesem un volum.

După prânz, am petrecut câteva ore de vorbă cu mitropolitul. Ciudat mi s-a părut că ridica obiecţiuni copilăreşti la semnarea delegaţiunii, fără de care o secundă măcar nu aş fi primit directoratul. Căci pentru a contrasemna adresele şi rezoluţiunile altuia, ajunge subdirectorul pe care îl avea. Seara am fost la Chiricescu, care m-a ţinut cu el până după miezul nopţii, de am revelionat împreună.

A doua zi, protopopii încinşi în brâie mohorâte şi cu culioane roşii pe cap au venit de m-au hiretisit, ţinând în mână toiege lungi cu mânere de argint. Nu ştiau ce trebuie să facă, cu ordinul primatului, care oprea pe popi să mai meargă cu botezul la Bobotează şi la zi întâi. Le-am zis să-l considere revocat. Mi-au raportat că se încearcă răscularea populaţiunii, pe tema calendarului. Le-am răspuns, că am să încerc să obţin amânarea acelei schimbări până după Rusalii. Le-am explicat însă ce este calendarul şi cum nu e la mijloc nici o chestiune de rit măcar, necum de dogmă, un simplu calcul ştiinţific ce trebuie să fie exact.

După amiază primatul mi s-a părut şi mai năucit. Delegaţia mi-a spus că o iscăleşte a doua zi. La despărţire şi-a adus aminte de nevastă-mea şi m-a rugat să o salut din parte-i urându-i ani mulţi fericiţi. În ziua următoare mi s-a înfăţişat în ţinută de gală, revizorul eparhial Negulescu care a pronunţat un discurs învăţat pe de rost. I-am răspuns rece şi l-am poftit să stea jos. Mi se raportase în ajun că era unul din cei ce încercau să răscoale lumea, pe chestia calendarului. S-a roşit, a tăgăduit şi mi-a dat asigurări formale că nu o să iasă din cuvântul meu, că are să-mi fie cel mai credincios. L-am expediat hotărât să-l înlocuiesc.

După prânz primatul, părea că uitase că fusese vorba de primenirea personalului şi iar mi-a cerut modificarea textului delegaţiunii, sub pretext că ,,prea seamănă a procură pentru tribunal”. Am plecat plictisit. În poalele Mitropoliei, întâlnindu-mă cu parohul de la Sfântul Nicolae Vlădica din Prund, i-am spus că eu unul nu pot lucra cu mitropolitul şi am să-l las în plata Domnului.

Într-adevăr a doua zi nu am mai intrat în biroul primatului, decât ca să-i trântesc demisia pe masă şi am ieşit. În capul scării, am întâlnit pe episcopul Argeşului care venise chemat de mine. I-am spus că am demisionat. ,,Păcatele noastre, boierule”, a exclamat vlădica Calist, strângându-mi mâna călduros. Mai târziu, am aflat că intriganţi de meserie speriaseră pe mitropolitul că Sinodul o să-l caterisească, fiindcă şi-a luat drept prim sfetnic, un unit.

De astă frică a schimbat tonul şi am ajuns să nu ne mai înţelegem.

Bătrân, fără pic de inteligenţă, lipsit de memorie şi plin de imaginaţie, primatul se încurca în propriile sale poveşti. Om rău nu era. Nici lacom de bani. Arhimandritul Cernicanul îmi zicea odată că a cunoscut mitropoliţi care jupuiau pe călugări, ştia de pe cei ce nu luau nimic de la monastiri ,,dar mitropolitul Conon ne miluieşte, domnule ! Asta nu aş fi crezut în ruptul capului că se poate găsi”. Un astfel de om era fatal să cadă victima intriganţilor aşa cum a şi căzut. Era de o credulitate fenomenală, credul şi neîncrezător.

Din cele ce i-am spus, a rămas cu frică să dezlege poporul de jurământ faţă de rege. De rămâneam lângă el, nu iscălea nici chemarea ce i-au pus sub nas intriganţii, ce roiau în juru-i. Ei l-au mâncat fript. De ,,Chemarea” asta am aflat de la vlădica Meletie, cu care m-am pomenit la mine trei săptămâni după ce o iscălise, adus la Mitropolie de Lupu Kostache şi era îngrijorat de ce o fi. L-am ascultat mirat şi, după ce a plecat, am zis lui Cernoianu care se afla la mine în birou: Să ştii că o să-i împuşte ai noştri, când s-or întoarce.

M-am dus apoi la Marghiloman, să-i spui şi lui ce aflasem. M-a rugat să-i repet încă o dată tot, ,,căci vrea să însemneze lucrul în jurnalul său”. În memoriile ce s-au tipărit după moartea lui nu se găseşte o astfel de însemnare: o dovadă că au fost ciopârţite. Răspunderea greşalelor lui Conon o poartă cei ce au ales mitropolit un astfel de om şi mai ales cei ce l-au lăsat în Bucureşti. Nenorocitul a voit să plece în Moldova, dar guvernul a trimis pe prefectul de poliţie în Gara de Nord, de l-a întors la Mitropolie.

Pe când eram dus la Marghiloman, să-i spun cum şi de ce am demisionat, m-a căutat acasă un agent de la comandatură. A lăsat răspuns să-l adăst a doua zi la două după amiază când va veni să mă ia cu el. Nu a mai venit. Demisionasem. Nu mai era nevoie să mă închidă pe mine, ca să pună stăpânire pe primatul, cei ce credeau că pot ajunge în episcopii, cu ajutorul nemţilor.

 

* * *

 

DIRECTORATUL MITROPOLIEI

Al. Marghiloman către M. Theodorian Carada

la 12 ianuarie 1917

 

Scumpul meu amic,

Am cercetat şi cumpănit toate obiecţiunile dtale şi cred, în circumstanţele de faţă, că este un interes superior să le înlături şi să accepţi delegaţia la direcţiunea Sfintei Mitropolii. Sunt chiar mulţumit că Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit şi că unii Sfinţi Părinţi din Sinod s-au gândit la dta. Această simplă desemnare îţi făcea datorie să aduci prinos munca şi cunoştinţele dtale. Sunt încredinţat că Înalt Prea Sfinţia Sa, deoarece recurge la dta, este şi hotărât să accepte cele câteva condiţiuni pe care mi-ai vorbit şi care singure îţi permit să funcţionezi cu rod şi cu prestigiul necesar.

Strâng mâna scumpului meu amic.

 

 

Adresa 8 din 13 ianuarie 1917 a mitropolitului Conon către acelaşi

 

Onorate domnule Teodoreanu-Charada,

În vremile astea grele, fac apel la sentimentele dtale patriotice, şi te rog să primeşti postul de director al Cancelariei Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, în locul dlui profesor D. Boroianu, care, absentând, se consideră demisionat pe ziua de azi 31 decembrie 1916 / 13 ianuarie 1917.

 

Primeşte ale noastre arhiereşti binecuvântări,

† Konon Mitropolit Primat

 

 

Stareţa Monastirei Ciorogârlă Sămurcăşăşti la 4 ianuarie st.v. 1917, către acelaşi

 

Domnule director,

Mai întâi ţin a te felicita cu bucurie pentru demnitatea de director, rog pe Dumnezeu să vă dea sănătate şi viaţă lungă.

 

 

Eclesiarha Monastirei Nămăeşti la 24 mai 1929, către acelaşi

 

Stimate domnule Theodorian, am primit astăzi scrisoarea dstră, şi cu toate că mă gândesc şi eu să viu dintr-o zi în alta spre Bucureşti, nu întârziez a vă răspunde scriindu-vă tot ce ştiu şi-mi reamintesc, după vremea când aţi fost director la Mitropolie. Noi, eu şi maica Agapia de la risipirea monastirei din 1916, şedeam la dstră. Maica stareţă de atunci v-a lăsat banii şi salba de la Maica Domnului în păstrare dstră, care le ţineaţi în casa de fier a dstră până când mi le-aţi dat mie, când am fost casieră. Tot aşa şi maica stareţă de la Mrea Ciorogârla a adus într-un car toate icoanele de argint mici şi mari de le-aţi ascuns într-o pivniţă la dstră de frica nemţilor care se apropiau de Bucureşti. Ele au stat la dstră, până aproape de Sfântul Paşte.

Mi-aduc aminte că pe la Crăciun a început să vie aproape zilnic pe la dstră P.S. Evghenie, răposatul arhiereu Meletie şi Dragomir Demetrescu. Iar în ajunul Sfântului Vasile când aţi venit la dejun, ne-aţi spus că fiindcă s-au ţinut de capul dstră mitropolitul, arhiereii şi chiar dl Marghiloman, aţi primit funcţiunea de director al Mitropoliei în care zi v-a şi instalat în acest post.

A doua zi v-am auzit seara spunând coanei Florica: Mâine dimineaţă mă duc la Mitropolie să-mi dau demisia, că nu pot să mă înţeleg cu mitropolitul deloc, se schimbă de trei ori pe zi. V-aţi şi dat demisia şi după dejun aţi ieşit în oraş mulţumit, că aţi scăpat de ce ziceaţi că era o belea pe capul dstră. Pe înserate lipseaţi de acasă, a venit să vă caute un om de la comandatură. Spunând noi că nu sunteţi acasă, ne-a rugat să vă spunem să-l aşteptaţi a doua zi la ora două, să vă ia la comandatură. Noi nu am bănuit nimic rău şi v-am spus ca şi cum nu ar fi nimic primejdios; dar dstră, ne-aţi spus că nu e glumă, că ăştia când te poftesc la comandatură te şi închid acolo.

Neştiind ce să faceţi ca să scăpaţi, v-aţi făcut bolnav şi aţi stat în pat toată ziua, dar nu a mai venit nimeni. Lucru ce v-a făcut să ziceţi seara: Se vede că voiau să mă închidă, ca să rămână mitropolitul Conon singur la cheremul lor; dar acum că aţi demisionat credeţi că vă lasă în pace, după cum v-au şi lăsat.

Eu mă mir cum a putut scoate cineva poveşti mincinoase când eu ştiu bine cum s-au petrecut lucrurile la lumina zilei, că dstră în tot timpul ocupaţiei ca să nu faceţi cunoştinţă cu nici un neamţ nu vă mai duceaţi nici măcar la masă la dl Marghiloman, ziceaţi că dlui fiind preşedintele Crucii Roşii e dator să aibă de a face cu ei, dar dstră nu voiţi să-i vedeţi: asta este tot ce ştiu dle Theodorian şi vi le spun cum au fost şi cum ţin bine minte toate aceste minuni.