----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Amintirile unui preot romano-catolic devenit preot ortodox

Abatele René-Francois Guettée, ulterior arhimandritul Vladimir Guettée (1816-1892),

autorul Istoriei Bisericii, Papalităţii schismatice, Papalităţii eretice şi al multor altor cărţi de renume

 

IV

Cum am aflat că mi-a fost interzisă lucrarea – Frumoasa răsplată pentru devotamentul meu în timpul unei epidemii de holeră – Am transmis Monseniorului Sibour hotărârea Indexului – Dispoziţiile sale – El mă sfătuieşte să mă unesc cu mai mulţi teologi pentru a combate Indexul – Corespondenţa mea cu nunţiul şi prefectul Congregaţiei Indexului – Mici caraghioslâcuri la arhiepiscopie – Primele polemici cu ziarele – Cer examinatori care se declară însă incompetenţi – Scrisorile Monseniorilor Pius de Poitiers, Gousset de Reims, Pallu de Blois – Arhiepiscopia cercetează şi aprobă scrisorile mele din ziare. Abatele Migne şi gazeta sa – Supunerea radicală a librarilor Guyot. Arhiepiscopul înşelat de ultramontani – Câteva îndemnuri ale dlui Lequeux în numele arhiepiscopului – Atunci am văzut că arhiepiscopul mă va părăsi după ce mă încurajase. I-am spus că trebuie să examineze cartea mea. El refuză – Aşa-zisa supunere a dlui Lequeux – El este apărat şi se apără singur printr-o scriere cu titlul Memoriu asupra dreptului comun – Purtarea mea este cu mult mai sinceră

 

În timp ce duşmanii mei se uneau împotriva mea şi se dedau la cele mai josnice intrigi, eu îmi făceam datoria faţă de nenorociţii care erau aduşi la Spitalul Saint-Louis, atinşi de holeră. Bântuia o groaznică epidemie. Ziua şi noaptea eram chemat la căpătâiul acestor nefericiţi pentru a-mi face slujba. Colegul meu, fiindu-i frică de boală, se sustrăgea de la obligaţiile sale, aşa că îndeplineam tot eu serviciul lui. Timp de trei luni n-am putut să părăsesc o clipă spitalul. Abia când a început să scadă numărul de bolnavi m-am hotărât să ies până în bulevard să schimb puţin aerul. Am cumpărat ziarul Adunarea Naţională, îl deschisei şi ochii mei căzură asupra unei notiţe astfel concepută: ,,Citim în Gazeta de Augsburg: «Istoria Bisericii Franţei de dl abate Guettée este pusă la Index»”.

Informaţia a căzut ca un obuz ce a explodat în capul meu. Această ştire venea ca o răsplată pentru devotamentul şi hărnicia cu care am lucrat între contaminaţi.

Primul gând a fost să alerg la arhiepiscopie să văd dacă Monseniorul Sibour ştia ceva despre afacerea asta. Înainte de a ieşi din spital n-am avut timp deloc să mă aranjez puţin, barba îmi era neîngrijită de vreo 8 zile. Din pricina asta am şovăit un moment, dar m-am hotărât repede; am luat o trăsură şi m-am îndreptat spre arhiepiscopie. Lucrul era prea serios pentru a mai ţine seama de câteva mici detalii de toaletă şi apoi eram sigur că arhiepiscopul mă va primi.

Şi, într-adevăr, m-a primit foarte cordial. I-am zis: ,,Mă iertaţi, monseniore, că mă prezint în ţinuta aceasta aşa de neglijentă, însă n-am avut timpul să mă îngrijesc” şi i-am adus la cunoştinţă cum am aflat de punerea la Index a lucrării mele. Am adăugat: ,,De altfel, fără îndoială că Excelenţa Voastră ştie cu mult mai bine decât mine”.

,,Nu ştiu absolut nimic, dta eşti primul care mi-aduce ştirea aceasta. Iată cum ştiu să se poarte cei de la Roma. Dta eşti preot în eparhia mea; publici o carte şi, fără a mă încunoştiinţa, ei condamnă lucrarea şi ating indirect pe preotul meu. Ce îndrăzneală !” Timp de un sfert de ceas, Monseniorul Sibour a vorbit de Roma şi de procedeele ei, fără a se sinchisi câtuşi de puţin de lumea ce-l înconjura. Se plimba cu paşi mari prin cabinet şi se înroşise tare la faţă. Se vedea că se simţea jignit în autoritatea sa arhiepiscopală. Oprindu-se brusc în faţa mea îmi zise:

- Şi ce ai să faci acum ?

- Voi face, monseniore, ceea ce veţi voi; sunt de prea puţin timp în eparhia dvs. şi n-aş vrea să vă pricinuiesc vreo supărare.

- Şi dacă ţi-aş da toată libertatea ?

- Atunci, monseniore, voi întreba Congregaţia Indexului pentru ce mi-a interzis cartea; şi voi promite să îndrept ceea ce va fi greşit.

- Ai o idee bună şi te aprob. Mai mult, scrie contra Congregaţiei şi dovedeşte-i că n-are nici un fel de autoritate în Franţa. Asociază-te cu preoţii Châtenay, Delacouture şi Prompsault şi combateţi cu putere toate acţiunile curţii de la Roma. Îşi permite într-adevăr prea multe.

I-am făgăduit să văd pe aceşti domni şi să luptăm cu curaj împreună, dacă nu voi obţine de la Congregaţia Indexului ceea ce-i cer.

Câteva zile după această vizită m-am dus la cei 3 preoţi către care mă îndreptase arhiepiscopul. Abatele Delacouture lucra atunci la volumul ce-l publica pentru apărarea dlui abate Lequeux care era pus la Index cu puţin înaintea mea pentru tratatul său de drept canonic, adoptat de seminarii de mai mulţi ani. Abatele Delacouture scria în acelaşi timp şi unele articole în Journal des Débats. Mi s-a părut a fi foarte convins de importanţa sa şi foarte mirat că trebuia să atace Congregaţia Indexului după articolele sale din Journal des Débats. Fusese atins el însuşi indirect prin punerea la Index a dicţionarului lui Bouillet pe care-l cercetase şi aprobase în calitatea sa de membru al unui comitet de cenzură, înfiinţat de Monseniorul Affre, fost arhiepiscop al Parisului. Îşi alinase micul său necaz apărând pe dl abate Lequeux. După el, nu mai trebuia zis nimic.

După aceea, m-am dus să-l caut pe abatele Châtenay. Când i-am adus la cunoştinţă cele spuse de arhiepiscop mi-a spus: ,,Scumpul meu abate, cunosc lucrarea dtale şi-ţi declar că punând-o la Index curtea de la Roma a făcut o mare neghiobie. Ai toată dreptatea să te aperi, însă nu te încrede în arhiepiscop. Nu este om rău; primele sale impresii sunt bune, dar te va părăsi la cel dintâi inconvenient ce va rezulta pentru dânsul. Să nu cumva să faci ceea ce te-a sfătuit el. Voi fi cel dintâi care îţi voi lua apărarea în ziarul meu, însă bagă de seamă ca, apărându-te singur, să-ţi iei toate precauţiile”.

Am mulţumit abatelui Châtenay şi m-am îndreptat spre abatele Prompsault, un adevărat benedictin care-şi petrecea tot timpul în vasta sa bibliotecă. Mi-a promis că mă ajută, dacă aceasta va fi de vreun folos, în apărarea mea contra Congregaţiei Indexului; însă a adăugat: ,,Să nu te încrezi mult în ajutorul arhiepiscopului; el m-a îndemnat să fac scrisorile mele către Dom Guéranger, a plătit tipărirea celor dintâi, iar pe urmă m-a părăsit fără ca să pot şti pentru ce”. Era întocmai ce-mi spusese abatele Châtenay. M-am lămurit aşadar asupra lucrării pe care mi-o ceruse arhiepiscopul.

Eram sub aceste impresii, când am primit următoarea scrisoare:

 

Arhiepiscopia Parisului

Paris, 19 iunie 1852

Domnule şi scumpe prietene,

Monseniorul doreşte să veniţi astăzi la dânsul pentru a vă sfătui asupra marii chestiuni a decretelor Indexului. Veţi avea bunătatea să treceţi întâi pe la mine, iar eu vă voi conduce la monsenior: veţi face aşa încât să fiţi aici înainte de ora 6 seara sau către ora 8,30, monseniorul neputând fi liber între aceste ore.

Sunt cu deosebit respect,

Al dvs. slujitor, Lequeux

 

Convenisem să mă adresez Congregaţiei prin mijlocirea nunţiului, pentru a-i cere lămuriri mai amănunţite. Am scris prin urmare Monseniorului Garibaldi la 8 februarie.

M-am prefăcut că nu ştiu nimic de hotărârea Congregaţiei care nu fusese încă publicată decât în Gazeta de Augsburg. I-am scris dar Monseniorului Garibaldi întrebându-l dacă într-adevăr exista decretul. N-am primit nici un răspuns. Câteva zile după aceasta, publicându-se decretul în Journal de Rome şi în mai multe ziare franceze, am scris o nouă scrisoare pe care m-am dus să i-o arăt şi dlui Lequeux. Era astfel concepută:

 

Paris, 27 februarie 1852

Monseniore,

Am avut onoarea a vă scrie pe ziua de 8 ale lunii curente când vă întrebam dacă trebuie să consider ca autentică ştirea despre interzicerea lucrării mele Istoria Bisericii Franţei. Nu mi-aţi răspuns. Îmi închipui că Congregaţia Indexului nu v-a însărcinat tocmai pe dvs. să-mi notificaţi hotărârea sa. Superiorii mei bisericeşti, la rândul lor, nu mi-au făcut nici o comunicare. Aşadar, monseniore, nu cunosc decretul Indexului decât din ziare. Acest fel de a proceda este legal ?

Cât despre decret în sine, trebuie să vă spun că am fost foarte mirat. Sunt sigur că în cele 7 volume ale lucrării ce am publicat n-am pus nici o frază care n-ar putea fi interpretată într-un sens ortodox. Totuşi este cu putinţă ca într-o operă aşa mare ca a mea, anumite pasaje să fie posibile de o interpretare care s-ar abate de la dogma sănătoasă. Este imposibil ca într-o lucrare, oricât de puţin întinsă ar fi, să nu poţi interpreta ceva greşit, mai ales dacă cercetând-o nu cauţi să te pătrunzi de înţelesul ce a vrut să-l dea autorul. Dacă înainte de a se pronunţa, Congregaţia Indexului mi-ar fi adus la cunoştinţă ceea ce a găsit greşit în lucrarea mea, aş fi ştiut să-i dau explicaţii care o mulţumeau.

Ştiu că nu trebuie să procedeze aşa ca de obicei, cum procedează cu autorii clari nominis, şi are dreptul să nu mă pună în categoria acestora; dar dacă nu era obligată să-mi ceară lămuriri, putea cel puţin să întrebe superiorii mei bisericeşti despre dispoziţiile mele; ar fi aflat atunci că întotdeauna le-am ascultat cu respect observaţiile. Membrii Congregaţiei Indexului ar fi putut să ţină seama de cele de mai sus dacă ar fi voit. Nu era pentru ei o datorie să se informeze şi să nu apară ca persecutori ai unui autor care este tot aşa de bun catolic ca şi ei şi care n-are altă greşeală în lucrările sale decât aceea că apără Biserica ? N-aş putea să le imput că sunt lipsiţi faţă de mine de acea dragoste creştinească care, după Sfântul Apostol Pavel, nu gândeşte niciodată răul, şi niciodată nu lucrează cu uşurinţă ?

Congregaţia Indexului, nevoind nici să-mi ceară explicaţii, nici să-mi întrebe superiorii bisericeşti, trebuia cel puţin să urmeze normele pe care le-a stabilit Papa Benedict al XIV-lea în a sa Constituţie Sollicita[1].

Eu am motive puternice să cred că n-a fost aşa şi să gândesc că – în loc să-mi citească lucrarea în întregime, de a face comparaţie între pasajele aşezate în diferite părţi, de a cerceta frazele fără a le izola de contextul lor, de a alege părţi şi a interpreta favorabil ceea ce putea fi înţeles într-un sens heterodox, de a se ridica deasupra spiritului de partid, de a nu lua drept bază a judecăţii lor decât dogma comună a Bisericii – am, precum am spus, dreptate când cred că decretul Congregaţiei Indexului n-a fost dat decât pe baza unor fraze izolate rău înţelese, care i-au fost trimise din Franţa într-un memoriu dictat şi influenţat din spirit de partid.

Dacă, precum se spune, Congregaţia Indexului a fost supusă în ce mă priveşte unei influente camarile ultramontane, eu o plâng sincer, căci acest partid, odinioară fanatic partizan al libertăţii, astăzi de un despotism fanatic, nu putea să-i inspire decât decrete nedrepte şi arbitrare.

Aşa fiind, monseniore, şi lăsând la o parte argumentele pe care le-am enumerat mai sus, vreau să cred că Congregaţia Indexului a urmat regulele prescrise de Benedict al XIV-lea; ea are un mijloc foarte simplu de a-mi dovedi aceasta, trimiţându-mi memoriul după care a remis decretul.

Nu de mult un vicar general se plângea că nu ştie de ce i s-a pus la Index o broşură al cărei autor era, iar un ziar, fie zis ultramontan, îi răspundea că putea să afle foarte uşor cerând memoriul consilierului. Ei bine, monseniore, cer ca memoriul celui ce-a cercetat lucrarea mea să-mi fie comunicat. Această cerere este dreaptă; căci dacă, după Sfântul Apostol Pavel, supunerea noastră cuvintelor divine trebuie să fie raţională, cu atât mai mult trebuie să ne supunem unui decret al Indexului. Ori, pentru ca să am un fel bun de a raţiona în faţa acestui decret, trebuie să-i cunosc principiile pe care se bazează.

Binevoiţi, monseniore, a transmite cererea mea Congregaţiei Indexului şi a primi asigurarea profundului meu respect.

Abatele Guettée

 

Monseniorul mi-a răspuns în termenii următori:

 

Domnule abate,

V-am primit amândouă scrisorile; însă, când mi-a sosit prima, nu ştiam decât din zvonuri despre afacerea de care-mi vorbiţi, aşa că nu v-am putut răspunde. Pentru a lămuri a doua scrisoare, treceţi pe la mine mâine, joi, la ora 10 dimineaţa; vă voiu spune ceea ce cred în această chestiune.

În aşteptare, primiţi expresia celor mai distinse sentimente ale mele.

Paris, miercuri 18 februarie 1852

 

Mă hotărâsem ca după ce voiu părăsi palatul nunţiului să trec pe la arhiepiscopie. Nunţiul mi-a spus că nu poate să ceară pentru mine memoriul consilierului Indexului. Congregaţia nu obişnuieşte să comunice astfel de lucruri. „Decretul, zic, nu mi-a fost adus la cunoştinţă”. Atunci el mi-a arătat un mic imprimat pentru a mă convinge că decretul exista în realitate. Am surâs văzând acest fel de notificare. Nunţiul a băgat de seamă şi mi-a spus că tribunalele romane în genul Indexului nu obişnuiesc decât procedee secrete şi n-are norme asemănătoare cu ale altor tribunale. Am făcut observaţia că în Franţa se întrebuinţau procedee mai în conformitate cu dreptul canonic şi că niciodată nu s-a recunoscut autoritatea Congregaţiilor romane.

Nunţiul mi-a răspuns: ,,Legislaţia s-a schimbat; astăzi nu se raţionează mai mult ca în timpul Parlamentelor. ,,Să mă iertaţi, monseniore, am răspuns, Concordatul care este temelia actualei noastre organizaţii religioase, a consfinţit libertăţile Bisericii Galicane în loc să le abroge, şi trimisul papei, Caprara a trebuit să declare înaintea promulgării Concordatului, printr-o cuvântare solemnă, că le va respecta în exerciţiul funcţiunilor sale”.

Monseniorul Garibaldi era vădit jenat şi în loc să continuăm discuţia pe acest teren, revenind la chestiunea mea zise: „Papa vorbeşte prin Congregaţia Indexului, prin urmare trebuie să ne supunem lui, căci el a zis: Pasche âgnos, Pasche ovechs. Am rostit cuvintele acestea ca şi Excelenţa Sa, cuvinte care au înveselit pe arhiepiscop şi acoliţii săi ce mă ascultau. Am răspuns Excelenţei Sale: „Congregaţia Indexului nu este papa şi această Congregaţie nu este recunoscută în Franţa. Monseniorul episcop de Mans, Bouvier, o afirmă în cursul său de teologie, şi iezuitul P. Gury o confirmă de asemenea în teologia sa tipărită la Roma cu aprobarea cuvenită”.

După ce ne-am întreţinut vreo oră în felul acesta, Monseniorul Garibaldi mă sfătui să mă adresez direct prefectului Congregaţiei.

Am văzut că Monseniorul Garibaldi nu era un vultur; însă m-a primit foarte cinstit.

Ca să fiu consecvent sfatului său, am scris Cardinalului Brignole următoarea scrisoare:

 

Monseniore,

Printr-un decret cu data de 22 ianuarie 1852, lucrarea mea intitulată Istoria Bisericii Franţei a fost pusă la Indexul cărţilor oprite. Fiindcă acest decret nu mi-afost notificat, am luat cunoştinţă de el din ziare la 17 februarie trecut.

Preot devotat Bisericii, a trebuit să fiu adânc mâhnit, monseniore, văzându-mă aşezat fără să fiu dinainte avertizat, de o Congregaţie romană, printre scriitorii a căror ortodoxie este bănuită de credincioşi. Nu ştiu, monseniore, pe ce motive şi-a întemeiat Congregaţia Indexului cenzura sa, pentru că nu văd nimic în cartea mea ce ar putea fi interpretat într-un sens contrar adevăratei credinţe. Prin urmare, trebuie să cred că pricinile au fost cu mult mai serioase.

Pentru aceasta, monseniore, am onoarea a vă scrie prezenta şi a vă ruga să interveniţi să mi se trimită memoriul consilierului Indexului, în legătura cu lucrarea mea, ca să pot profita de observaţiile ce le conţine şi să îndrept astfel greşelile ce le are cartea.

Am onoarea a fi, monseniore, al Eminenţei Voastre,

Cel mai umil şi supus serv,

Abatele Guettée.

 

Cardinalul Brignole nu s-a grăbit cu răspunsul. În sfârşit, am primit de la Monseniorul Garibaldi, scrisoarea următoare:

 

Domnule abate,

Am primit scrisoarea ce-aţi binevoit a-mi adresa cu data de ieri. Dacă binevoiţi, daţi-vă osteneala şi treceţi pe la mine mâine, între orele 12-13, am să vă spun ceva în legătură cu obiectul de care este vorba.

În aşteptare, reînnoiesc asigurarea sentimentelor mele distinse.

S. Arhiepiscop de Myre N. S.

Paris, 23 noiembrie 1852

 

Nunţiul, după cum vom vedea, nu se zăpăcise. Când m-a primit, tocmai părăsea masa; şi stomacul i se plângea cu glas înalt de munca la care a fost pus. Mi-a spus că prefectul Congregaţiei mi-a trimis vorbă că pentru a cunoaşte greşelile cărţii mele va trebui să mă adresez unor oameni învăţaţi şi cu dogmă sănătoasă.

Parcă membrii Congregaţiei Indexului n-ar fi fost.

La vorbele umflate din conversaţia ce-am avut cu nunţiul a trebuit să mă stăpânesc. Am reluat teza din audienţa trecută şi am citat pe Bossuet în favoarea mea. Excelenţa Sa mi-a răspuns: ,,Ah Bochoi, Bochoi al dvs. !”

Părăsind pe nunţiu, m-am dus la arhiepiscopie unde s-a râs mult de naivul Garibaldi care dispreţuia atâta pe Bochoi. Printre cei ce râdeau mai tare era abatele Darboy care venea în audienţă la arhiepiscopie. Îl plasase mai sus de grajduri, dar avea influenţă asupra arhiepiscopului care îi fusese recunoscător, apărându-l împotriva excentricului Combalot.

Darboy îşi făcea planuri: „Într-o bună zi voi fi episcop, îmi spunea el, şi dta, dta nu vei fi. Pentru ce am zis aceasta ? Pentru că dta mergi drept înainte, fără a ţine seama de piedici. Geometrii pretind că linia dreaptă este cel mai scurt drum între două puncte. Sunt proşti. Linia strâmbă este mai scurtă; înconjurând obstacolele, nu rişti să-ţi pierzi capul şi îţi atingi scopul”. ,,Din acest punct de vedere, am răspuns, ai dreptate; însă nu sunt deloc ispitit ca urmând linia curbă să merg ca şarpele. Omul nu este făcut să meargă astfel; linia dreaptă este cea mai bună şi cea mai nobilă”.

Darboy venise la Paris încărcat de anatemele episcopului său, Parisis, pe atunci episcop de Langres. La Paris, Darboy lucra zilnic la tipografia Migne; s-a vârât în presa bună şi a făcut o dare de seamă elogioasă primului meu volum în Le Correspondant. Arhiepiscopul Sibour l-a primit în clerul său şi l-a numit preot de liceu. De aici a sărit la arhiepiscopie după ce-a ars tămâie în cinstea domnului şi stăpânului său. A ajuns episcop după aceea; şi devine şi arhiepiscop de Paris. Avea dreptate când îmi spunea că o să ajungă episcop. Singurul lucru pe care nu l-a prevăzut a fost Comuna şi glonţul care l-a găurit în închisoarea de la Roquette. Acesta este dosul medaliei. Mi-ar plăcea mai mult să nu port niciodată mitra episcopală decât să am plăcerea de a fi condus la Roquette pentru a primi o lovitură de puşcă.

Parisis care se arătase la Langres duşman al lui Darboy a fost transferat la Arras, unde urmă pe cardinalul de la Tour d’Auvergne-Lauraguais. Acest episcop de familie mare mi-a aprobat oficial cartea şi chiar m-a rugat să pun aprobarea în fruntea unuia din volume. Ceea ce m-am grăbit să fac. Urmaşul său era fiul unui negustor de varză din Orleans. El a fost unul din cei 4 pe care i-am consultat pentru a fi în nota prefectului Congregaţiei. Un personaj aşa de ilustru n-a putut să-mi răspundă fără a se înjosi. N-a binevoit să-mi scrie.

Al doilea pe care l-am consultat a fost monseniorul Pius, episcop de Poitiers, care devenise de atunci un personaj atât de suspus. El nu era aşa de ultramontan precum a devenit mai târziu, când era la Chartres, urmaş al Monseniorului Clausel de Montal, binefăcătorul său. Acest bun episcop, atunci când am avut ocazia să-i vorbesc, era un sincer galican după cum a şi dovedit-o prin broşurile sale. N-a fost el acela care m-a denunţat Indexului: avea pentru mine o adevărată dragoste şi chiar mi-a dovedit aceasta.

Totuşi mă înşelam în privinţa Monseniorului Pius. Pe când îi ceream sfatul, el mi-a trimis acest răspuns scris de mâna lui de la început şi până la sfârşit:

 

Episcopia de Poitiers

Poitiers, 5 iunie 1852

Domnule abate,

Este adevărat că a dvs. Istorie a Bisericii Franţei pe care episcopia mea a aprobat-o mi s-a părut demnă de mustrare în unele puncte.

N-am denunţat această lucrare la Roma nici direct, nici indirect. Dar dacă nici nu mi-a trecut prin gând să iau această iniţiativă, nu puteam dezaproba pe venerabilii noştri colegi cărora le-a fost impusă această penibilă datorie.

Cât despre mine, ştiam că monseniorul episcopul dvs. v-a adresat observaţii foarte serioase, cu bunătatea sa obişnuită, pentru a vă pune în vedere nu numai pasajele cele mai greşite, dar cele 4 sau 5 idei greşite de unde purced în special erorile cărţii, în aşa fel încât schimbând felul de gândire asupra acestor puncte vă va fi foarte uşor să schimbaţi în întregime spiritul lucrării. Este cât se poate de regretabil, domnule, pentru dvs. că n-aţi ţinut seama de avertismentele şi propunerile Monseniorului de Blois.

Îmi veţi spune că veţi cerceta cu o atenţie mai serioasă observaţiile ce vi le-am comunicat şi le veţi adopta dacă vor fi întocmai cu sistemul dvs. de absolută imparţialitate istorică. Vă cruţ de osteneala acestei examinări şi de aprecierea notelor mele. Datorez timpul meu eparhiei mele nemăsurat de mare şi datoria de a propovădui nu-mi lasă nici un moment liber pentru discuţii. De altfel, nu v-am spus nimic mai mult decât v-a spus cu mai multă ştiinţă şi autoritate Monseniorul de Blois căruia trebuia să vă supuneţi şi să-i urmaţi propunerile binevoitoare.

Un ultim cuvânt, domnule. Îmi vorbiţi de prietenii dvs. care nu v-au adus decât laude şi numiţi adversari şi duşmani pe toţi aceia care nu-i imită. Este foarte rău, domnule, că nu se ia poziţie contra prietenilor dvs. care laudă fără nici o jenă o carte dezaprobată de toţi şi pusă apoi la Index de Sfântul Scaun. Vă rog, domnule abate, să consideraţi ca adevăraţi prieteni şi buni sfătuitori pe aceia care vă vor spune că lucrarea dvs. are părţi foarte bune şi că aceasta ar fi pentru catolici un adevărat prilej de bucurie, nu numai când s-ar spune despre dvs. înainte de toate: Auctor laudabiliter se subjecit dar mai ales despre lucrarea dvs. că a fost scoasă de sub cenzură pentru că a fost emendatum in melius et correctum.

„Daţi-mi voie, domnule, ca potrivit vechilor obiceiuri epistolare să nu-mi isprăvesc scrisoarea fără a vă exprima sentimentele ce vă datorez şi pe care mi le impun caracterul dvs. Cu tot devotamentul şi distinsă considerare, am onoarea a fi, domnule abate,

Cel mai umil şi supus serv,

† L. E. episcop de Poitiers

 

Astfel, Monseniorul Pius n-avea timp să-mi facă observaţii, dintre aceia care mi-au aprobat lucrarea, nu-mi admitea toate părerile, dar pentru nimic nu s-ar fi declarat în favoarea punerii la Index. Acest lucru era aşa de puţin firesc încât nimeni, nici Pius, nici Gousset, nici Pallu, nu voia să fie amestecat în el.

Care erau venerabilii colegi ai Monseniorului Pius care s-au însărcinat cu aceasta ? Îi cunoştea bine. Era, mai întâi, vecinul său episcopul de Rochelle Villecour, care se remarcase printr-un poem latin al cărui titlu n-aş putea să-l redau în franceză. Dar cum zice Boileau: „Limba latină în cuvinte jigneşte buna cuviinţă”. Deci poemul latin al lui Villecour era intitulat De crepitu. Imaginaţia sa se desfăta în a cânta o urâtă infirmitate a naturii omeneşti.

La această murdărie adăugase o alta, un pamflet mârşav contra Bisericii Franţei şi în special împotriva lui Bossuet. Era firesc ca cel care defăimase Biserica Franţei să se declare duşmanul istoricului său. Villecour, silit să părăsească scaunul episcopal, se retrase la Roma unde deveni cardinal.

Un alt venerabil coleg al Monseniorului Pius era tot un vecin, Bailles de Lucon. Îşi conducea atât de bine eparhia, încât fu alungat. Şi-a găsit refugiul tot la Roma însă n-a fost făcut cardinal pentru ca să nu-l supere pe Napoleon al III-lea. A scos o broşură asupra Indexului; vom vorbi despre ea.

Un al treilea venerabil coleg al Monseniorului Pius era de asemenea unul dintre vecinii săi, episcopul de Angouleme, numit Cousseau, un ilustru necunoscut cu care am avut un mic schimb de scrisori pe care le voi reda îndată.

Iată-i pe venerabilii colegi ai Monseniorului Pius care m-au denunţat prin mijlocirea lui Gauthier, zis şi Nas borcănat. Dacă Monseniorul Pius nu a voit să se amestece în această ticăloşie a ultramontanismului este că avea oarecare grijă de demnitatea sa personală.

Ceea ce mi-a scris Monseniorul Pius, pomenind de observaţiile Monseniorului Pallu, probează că ştia cu mult mai multe decât mine. Cele 4 sau 5 propoziţii de care vorbeşte amintesc cele 5 propoziţii pe care prea învăţatul Morisset voia să le scoată din primul meu volum, după cum iezuiţii au extras cele 5 propoziţii din cartea lui Jansenius pentru ca să cunoască spiritul în care este scrisă. Monseniorul Pallu primise, după cât se părea, ideea faimosului savant care se numea Morisset. Aceasta nu mă miră, dar n-am ştiut decât de la monseniorul episcop de Poitiers.

Am vorbit de observaţiile Monseniorului Pallu, s-a putut vedea dacă ele erau aşa grave după cum binevoia să mi le descrie Monseniorul Pius. Tonul mieros al câtorva fraze era după cât se pare provenit din blândeţe;nu m-aş fi îndoit, fiindcă scrisoarea Monseniorului Pallu este plină de venin şi insinuări perfide. El are cu adevărat o concepţie unică în felul ei când mă sfătuieşte să consider ca buni prieteni pe aceia care căutau să-mi facă răul. Monseniorul Pallu era de asemenea partizan al acestei dogme care mi se părea mai mult decât eretică.

În definitiv, Monseniorul Pius n-a avut să-mi facă observaţii fiindcă aveam intenţia să le cercetez înainte de a le primi. Monseniorul episcop de Poitiers, un om aşa suspus, se putea coborî până la o discuţie cu mine ? Trebuia să mă supun infailibilităţii sale, a Monseniorului Pallu şi mai ales Congregaţiei Indexului.

Ei bine, îndrăznesc să susţin ca Monseniorii Pius şi Pallu nu erau infailibili, că aveam dreptul să pun la îndoială observaţiile lor şi că eram îndreptăţit să nu recunosc în Franţa autoritatea Congregaţiei Indexului.

Al treilea dintre episcopii consultaţi de mine a fost Monseniorul Cardinal Gousset, arhiepiscopul oraşului Reims.

Iată răspunsul:

 

Arhiepiscopia de Reims

Domnule abate,

Am primit scrisoarea prin care îmi cereţi să vă comunic notele sau observaţiile pe care le-aş fi putut face asupra lucrării dvs. intitulate Istoria Bisericii Franţei. Astăzi n-aş putea decât să repet ceea ce v-am spus într-o întrevedere particulară, necitind din această lucrare decât o mică parte din volumul al VI-lea. Dar dacă doriţi să vă fac cunoscut faptul care a determinat Congregaţia Indexului să condamne Istoria Bisericii Franţei, o voi supune cercetării câtorva teologi pricepuţi şi în acelaşi timp o voi examina eu însumi în întregime.

Totuşi nu pot şi nu sunt dator să mă însărcinez cu acest lucru decât cu două condiţii: întâi, că mai înainte de toate veţi face cunoscut în mod public supunerea dvs. hotărârii Congregaţiei Indexului, care a cenzurat Istoria Bisericii Franţei, adăugând că nu aprobaţi tot ce această lucrare conţine împotriva învăţăturii şi spiritului Sfintei Biserici Romane. Îngăduiţi-mi să vă spun că nu ar fi trebuit să aşteptaţi acest prilej pentru a săvârşi acest act de supunere.

A doua condiţie este să consimţiţi ca toate corectările pe care voi găsi de cuviinţă să le fac să fie supuse nu aprecierii dvs., nici discuţiei particulare, ci cercetării Congregaţiei Indexului care singură are privilegiul de a judeca în această chestiune dacă corectările vor fi îndestulătoare ca să ridice cenzura şi să îngăduie citirea operei.

„Dacă primiţi aceste două condiţii care, evident, n-au nimic neobişnuit, puteţi să contaţi pe devotamentul meu şi pe interesul sincer pe care am avut prilejul să vi-l mărturisesc prin viu grai când v-am pus în vedere unele pasaje criticabile din volumul al VI-lea. Căci am fost condus de aceleaşi sentimente când m-am mărginit să opresc lectura Istoriei Bisericii Franţei seminariştilor mei, rămânând străin de orice demers având ca scop condamnarea de către Sfântul Scaun.

Primiţi, domnule abate, asigurarea distinsei mele consideraţiuni.

Cardinalul Gousset, arhiepiscop de Reims

Paris, 30 mai 1852

 

I-am răspuns Eminenţei Sale că îmi impunea astfel de condiţii pe care nu mi le ceruse nici prefectul Congregaţiei.

Monseniorul Gousset îmi răspunse că îşi menţinea scrisoarea. Astfel trebuia să devin ultramontan ca Excelenţa Sa, căci altfel nu voia să-mi arate pretinsele mele greşeli. Monseniorul Gousset spunea în scrisoarea sa că nu a citit decât o mică parte din al şaselea volum şi că mi-a semnalat câteva pasaje din acest volum care pot fi contestate. În timpul audienţei, Monseniorul Gousset nu mi-a indicat volumul în chestiune, ci mi-a vorbit ca şi când ar fi citit lucrarea în întregime. Ceea ce Eminenţa Sa nu făcuse fără îndoială.

Al patrulea episcop pe care l-am consultat a fost Monseniorul Pallu, episcop de Blois. Iată răspunsul ce mi-a adresat:

 

Blois, 12 iunie 1852

Domnule abate,

A trebuit să fac câteva drumuri care mi-au întârziat răspunsul la ultima dvs. scrisoare.

Aş fi dorit ca dvs. să vă fi supus cu mai multă simplitate şi să urmaţi exemplul pe care l-au dat mai multe feţe bisericeşti distinse în timpul din urmă. Iată ce aşteaptă adevăraţii dvs. prieteni de la dvs.

Îmi cereţi să vă fac cunoscute toate observaţiile mele asupra lucrării dvs. ca să puteţi lucra la corectarea ei. Îmi promiteţi să ţineţi seama de observaţiile mele dacă, după cum veţi crede, vor fi fondate şi de a-mi expune în mod respectuos motivele pentru care nu le-aţi putea accepta, dacă aţi putea face aceasta fără a vătăma adevărul istoric. Mă încunoştiinţaţi de asemenea că aţi cerut acelaşi lucru arhiepiscopului de Reims şi episcopilor de Arras şi Poitiers.

V-am scris, domnule abate, o scrisoare în care vă arătam cauzele care mă împiedică să vă satisfac cererea în aceste condiţii, când dl abate Garapin mi-a făcut cunoscut că Monseniorul Cardinal de Reims a numit o comisiune cu scopul de a vă arăta corecturile ce trebuiesc făcute cărţii. Reflecţiile pe care le făceam în scrisoare, devenind din aceleaşi motive fără obiect, cred că este fără de nici un folos să vi le mai transmit, şi mă rog lui Dumnezeu din toată inima să dea un sfârşit fericit afacerii dvs. spre binele dvs. şi folosul Bisericii.

Primiţi, domnule abate, asigurarea celor mai distinse sentimente ale mele şi totdeauna devotate.

† L. Th. Episcop de Blois

 

M-am mirat mult aflând din această scrisoare că dl Leon Garapin a vorbit de o comisiune numită de arhiepiscopul de Reims.

I-am scris şi mi s-a răspuns că dl Garapin spusese pur şi simplu Monseniorului Pallu că eram în corespondenţă cu Monseniorul Gousset care se învoise să-mi cerceteze cartea în anumite condiţiuni. El nu a dat deloc ca sigură ideea comisiunii, şi n-a spus decât ceea ce-i scrisesem eu.

Era bine stabilit că nimeni nu vroia să-mi examineze lucrarea în afară de Monseniorul Gousset, care a avut toată grija să-mi pună dinainte condiţii pe care nu puteam să le primesc.

Punerea la index a cărţii mele a mirat mult pe preoţii cei mai inteligenţi şi culţi ai eparhiei Blois. Dl Leon Garapin, admirator al cărţii mele, mă sfătuia să fac act de supunere ca să nu mă expun neplăcerilor ce le prilejuia rezistenţa mea. Pentru prima oară de când ne cunoşteam n-am putut să fiu de aceeaşi părere cu el. N-am vrut să fiu asemenea dlui Lequeux care se supusese numai în aparenţă, care cerea ca şi mine memoriul consilierului şi se văzuse refuzat în mod brutal.

Conduita mea mi se părea mai sinceră. Era întocmai cu ceea ce îmi scrisese un mare număr de clerici, care nu ştiau că am făcut ce m-au sfătuit ei să fac. Dintre aceste scrisori, voi reda una care vine de la un om pentru care aveam încă din copilărie un adânc respect şi era desigur un preot deosebit de capabil şi virtuos:

 

Romorantin, 22 februarie 1852

Domnule şi scumpe confrate,

Abia astăzi am putut să-ţi descopăr adresa exactă şi mă şi grăbesc să-mi uşurez sufletul de o adevărată trebuinţă, aceea de a-ţi mărturisi cât am fost de întristat aflând că lucrarea dtale a fost pusă la index. Vedeam cu bucurie cum succedându-se volumele le creştea valoarea prin fond şi prin felul de a expune faptele, când decretul Congregaţiei a venit să spulbere toate speranţele ce le aveam în cartea dtale, cu toate că nu împărtăşeam toate aprecierile dtale fără nici o rezervă din partea mea.

Catolic adevărat înainte de toate, eu nu mă îndoiesc că nu se găsesc inexactităţi de dogmă care au atras cenzurarea lucrării;însă mă tem mai ales că iubirea de adevăr n-a fost întotdeauna însoţită de acea dragoste care previne răul şi-l potoleşte ...

Dta nu erai din şcoala nouă care arată mai mult zel către Sfântul Scaun decât Sfântul Scaun către el însuşi. Aceasta a fost destul pentru a continua inexactităţile care au scăpat spiritului dar nu şi inimii dtale, în această lungă lucrare. Afacerea dtale este asemănătoare cu a dlui Lequeux care de asemenea m-a întristat adânc.

Dar, scumpe prietene [permite-mi acest cuvânt, pe care nu-l întrebuinţez decât ca să-ţi arăt viul interes ce-ţi port], suntem catolici înainte de toate şi o greşeală a spiritului nu ne costă nimic recunoscând-o oricare ar fi motivele oamenilor care au adus acest lucru la cunoştinţa autorităţii în drept.

Voi îndrăzni oare, nu ştiu într-adevăr în ce calitate, să-ţi dau o idee care mi-a venit şi o supun aprecierii dtale şi-mi pare inspirată numai din iubire de adevăr, luând şi eu parte la suferinţa dtale ?

Mi s-a spus [fiindcă n-am văzut textul decretului] că Istoria Bisericii Franţei a fost interzisă pur şi simplu, fără a fi comentată teologiceşte, acest procedeu arată aşadar că această lucrare este mai curând inexactă decât cuprinzând greşeli grave. Ei bine, în această stare, supunând lucrarea unui teolog serios n-ar putea să fie îndreptată din punct de vedere al dogmei şi volumele editate legându-se în carton să nu mai aibă nici o greşeală şi să se înfăţişeze ca o nouă ediţie şi cu cheltuieli cât mai mici ? Pentru că dta ai vrut să fii mai mult istoric decât teolog; iată deci o frază, un cuvânt care ar trebui îndreptat; fizionomia istorică nu s-ar schimba.

Prin acest mijloc ai dovedi mai întâi că eşti catolic adevărat fără a fi partizan al exagerărilor noii şcoli, vei demonstra că spiritul s-a putut înşela, însă conştiinţa a rămas curată; lucrarea dtale, care cuprinde atâtea lucruri bune, ar putea fi folositoare Bisericii şi continuată, luând aceleaşi măsuri pentru volumele în manuscris.

De când a apărut decretul mi-a trecut prin cap de nenumărate ori acest gând. N-am putut să-l supun aprecierii dtale fiindcă nu-ţi cunoşteam adresa. Ţi-l ofer fiind ferm convins că nu ţi-l prezint decât din dorinţa vie de a fi folositor şi din trebuinţa pe care o simţeam de a-ţi mărturisi cât de mult ţin să nu părăsiţi această lucrare.

Fără îndoială că această scrisoare te va mira mai ales după oarecare observaţii pe care te-am făcut să le asculţi şi ţi le-am exagerat; însă prietenii sinceri şi devotaţi se găsesc acolo unde bănuieşti mai puţin. Voi putea astfel să văd această afacere dusă la bun sfârşit spre slava Bisericii şi propria dtale mângâiere. Să fii încredinţat că aceasta este dorinţa cea mai fierbinte a celui ce este cu cel mai adânc respect,

Al dtale devotat slujitor,

A. Meunier

Preot al Romorantin-ului

 

Felul în care este redactată această scrisoare arată că nu mi-a fost dictată de nimeni şi la nevoie pot să dovedesc că este o manifestare spontană a mea.

 

Observaţiile de care vorbeşte bunul preot nu mi-au fost aduse la cunoştinţă, nu că le-aş fi uitat eu. Nu-mi rămâne nici o amintire. Cât despre restul scrisorii m-a mişcat adânc; aceasta era ceea ce gândeau şi ceea ce doreau cei mai culţi şi mai inteligenţi preoţi. Dl abate Meunier nu ştia că făcusem cu exactitate ce dorea el şi că, dacă lucrarea mea n-a fost examinată, aceasta se datoreşte celei care se numeşte şcoala nouă, nu auzise că lucrarea mi-a fost corectată însă cu scopul de a o distruge. Ei nu s-au ascuns. Îşi închipuiau că decretul Indexului m-a lovit aşa de tare că n-am continuat lucrarea. Se bucurau totuşi de supunerea librarilor Guyot către decretul Indexului şi o considerau ca un act de înmormântare a cărţii mele.

Era o adevărată comedie această supunere a librarilor, însărcinaţi de editorii mei numai cu vânzarea, care n-au vărsat nici un ban din ce au încasat, au întrebuinţat prospectul ca hârtie de împachetat, prospect care a costat mult, şi care au trebuit să restituie cheltuielile cu poşta pe care nu le-au plătit. O supunere din partea acestui soi de oameni nu era o comedie ? Şi Prietenul Religiunii, fără a mai ţine seamă de ziarele bisericeşti din provincie, o lua în serios. La puţin timp după aceea, Universul publica următoarele:

„Ne amintim cu cât zel religios s-au supus fraţii Guyot în ce priveşte decretul pontifical prin care a fost pusă la index cartea dlui abate Guettée, intitulată Istoria Bisericii Franţei. Vrând să le dovedească cât a fost de măgulit de această supunere filială, papa le-a trimis, cu o măreaţă medalie de aur cu efigia sa, o epistolă pe care o redăm mai jos. Acest dar îi va mângâia de durerea pricinuită de reclamaţiile unei feţe bisericeşti care ar fi trebuit să le dea exemplu de supunere şi care nu are cel puţin curajul să-i imite.

 

Către Fraţii Guyot

Paris, 1 mai 1852

Domnilor,

Sfântul Părinte a fost informat de exemplul de supunere religioasă faţă de decretele Sfântului Scaun apostolic pe care l-aţi dat, fără a avea în vedere vreun interes vremelnic, cu ocazia decretului Sfintei Congregaţii a Indexului cu data de 22 ianuarie, aprobat de Sanctitatea Sa la 1 februarie şi publicat din ordinul său în ziua de 3 a aceleiaşi luni. Sanctitatea Sa, vrând să-şi manifeste satisfacţia pentru onorabila dvs. purtare, a binevoit să mă însărcineze să vă dau, în numele său, o medalie de aur cu efigia sa augustă. V-o trimit alăturat ca o dovadă a bunăvoinţei sale părinteşti.

S. Arhiepiscop de Myre, nunţiu apostolic

 

Fraţii Guyot au pus chipul medaliei pe catalogul lor; Sfântul Părinte devenea aşadar samsar de librărie şi trecea în stadiul de reclamă.

Aceasta era tot ce merita.

S-ar crede că fraţii Guyot au fost mângâiaţi pentru reclamaţiile editorilor mei care le-au produs atâta supărare cerându-le banii furaţi. Se poate crede, de asemenea, că librarii Guyot au luat cu dânşii, în închisoarea unde au fost duşi pentru bancrută frauduloasă, şi medalia de aur cu augusta efigie a papei şi frumoasa scrisoare a Monseniorului Garibaldi.

Şi iarăşi s-ar crede că ei râd din toată inima, însă la răcoare, de scrisoarea şi medalia pe care au meritat-o atât de mult.

În timp ce se juca această comedie, am scris cardinalului Brignole că am consultat 4 episcopi care au refuzat să-mi comunice observaţiile lor. Mi-a răspuns prin nunţiu că trebuie să consult pe alţii.

Nu m-am dedat mult timp la această comedie.

Ultramontanii erau furioşi că nu vedeau venind un act de supunere pe care se bizuiau.

Fiindcă Universul m-a descris ca pe un revoltat împotriva unei autorităţi în afară de lege şi nerecunoscută în Franţa, a trebuit să-i răspund.

Era stabilit ca să arăt toate scrisorile mele dlui Lequeux. M-am dus deci la arhiepiscopie cu un răspuns pentru Universul. Mi-a luat-o înainte primul auditor al nunţiaturii care cerea ca arhiepiscopul să mă facă să tac. Nu s-a dat curs reclamaţiei sale şi s-a hotărât să răspund. Scrisoarea mi-a fost aprobată. În consecinţă, m-am prezentat la birourile Universului pentru a cere inserarea. Un domn Dulac, teolog canonist al Universului şi ce este mai mult, călugăr răspopit, mi-a declarat că ziarul nu va publica nimic scris de mine, doar dacă va fi forţat de portărei.

Nu m-am gândit niciodată că este nevoie de un portărel pentru a sili un om cinstit să-şi facă datoria. M-am întors acasă; am făcut o a doua scrisoare şi m-am dus cu ea la dl Lequeux.

Cea de-a doua scrisoare a fost transformată într-un post-scriptum pe care l-am scris pe biroul dlui Lequeux şi pe o hârtie cu antetul marelui seminar din Soissons pe care o avea încă de pe când era superior. Am observat că dl Lequeux era distrat însă n-am zis nimic. Nu eram deloc supărat să arăt Universului că lucram sub patronajul arhiepiscopiei.

Forţat să publice scrisoarea împreună cu post-scriptum-ul, Universul le-a adăugat aceste reflecţii răutăcioase:

„Referindu-ne la ultimul decret al Sfintei Congregaţii a Indexului, prin care se condamnă Istoria Bisericii Franţei de dl abate Guettée, am crezut de datoria noastră să reamintim că sunt deja 6 luni de când Monseniorul Episcop de Blois a făcut cunoscut printr-o scrisoare publicată în ziare că, departe de a aproba această lucrare, era mâhnit să dea la iveală lucruri care cer corectare. Am crezut, de asemenea, că avem voie să reproducem ştirea dată de Gazeta de Lyon că dnii Guyot, librari, supunându-se fără întârziere deciziei Sfântului Scaun, au şters din catalogul lor cartea interzisă. Aceste observaţii atât de fireşti au displăcut dlui abate Guettée şi el a găsit pretextul unei scrisori în care caută în zadar să-şi exprime supunerea sa judecăţii Sfântului Scaun şi ne obligă a-i pune sub ochi fragmentele următoare reproduse deja de noi în numărul din 8 septembrie[2].

Iată acum scrisoarea pe care dl abate Guettée ne-a adresat-o pe 17 ale lunii curente; o redăm cu toate adăugirile şi modificările ce i le-a făcut ulterior şi astfel astăzi, 24 februarie, ne sileşte să o publicăm:

 

Paris, 17 februarie 1852

Domnule Director al Universului,

În reflecţiile pe care le faceţi cu prilejul decretului Congregaţiei Indexului în legătură cu lucrarea mea intitulată Istoria Bisericii Franţei, comiteţi mai multe inexactităţi pe care vă rog să le îndreptaţi în numărul următor.

În loc să ziceţi că primul volum a fost aprobat de fostul Monsenior des Essarts, ar fi trebuit să ziceţi că primele cinci volume au fost examinate pe corecturi din ordinele sale, precum şi o parte din al şaselea şi care au fost publicate sub ochii şi cu aprobarea sa. Ar mai fi trebuit să adăugaţi că aceste cinci volume au fost aprobate de Eminenţa Sa Monseniorul De la Tour d’Auvergne vechiul episcop de Arras, fără a-i cere această aprobare cu totul spontană şi din propria-i voinţă.

În ce priveşte anunţul pretins echivoc, era al dnilor Guyot şi lor le las pur şi simplu grija să se apere contra insinuărilor dvs. puţin binevoitoare.

Cât despre stăruinţele făcute de aceşti librari ca să obţină de la mine oarecare modificări, nu le-am ţinut în seamă până când am citit extractul din Gazeta de Lyon citat de dvs.; şi dacă ele mi-ar fi fost făcute de aceşti domni, i-aş fi făcut să înţeleagă că nu erau deloc competenţi în materie de teologie şi istorie bisericească. Nu recunosc decât superiorilor mei dreptul de a-mi face observaţii; şi ei mi-ar fi dat dovada că am ascultat totdeauna cu respect şi recunoştinţă cele ce au binevoit să-mi adreseze.

Scriu astăzi şi nunţiului relativ la decretul Indexului în legătură cu lucrarea mea.

Cred, domnule redactor, că nu voiu avea nevoia să recurg la ajutorul legii pentru a vă face să inseraţi această scrisoare în întregime în numărul dv. următor.

Am onoarea să vă salut,

Abatele Guettée

 

P.S.: Între inexactităţile conţinute de reflecţiile dvs., aţi publicat în Universul o notă extrasă din Gazeta de Lyon în care librarii Guyot declară că socotesc ca neavenite toate comenzile care se vor face din lucrarea mea. Vă rog să declaraţi că Istoria Bisericii Franţei va fi continuată. Numai pentru volumele publicate voiu face toate corecturile care îmi vor fi indicate de autoritatea bisericească. Cât despre volumele ce vor fi publicate în viitor, le voiu supune aceleiaşi autorităţi.

Abatele Guettée

 

Vom căuta imediat ce poate să însemne acest post-scriptum;dar mai întâi, două cuvinte ca răspuns la scrisoare:

Dacă am vorbit de aprobarea dată Istoriei Bisericii Franţei de Monseniorul Fabre des Essarts aceasta n-a fost decât întâmplător; singurul nostru gând era să reamintim că această lucrare a fost dezaprobată de Monseniorul episcop de Blois înainte de fi condamnată de Sfânta Congregaţie a Indexului. Noi nu discutăm aici, aşadar, nici numărul aprobărilor date cărţii, nici chipul cum au fost obţinute aceste aprobări, nici numărul volumelor care au fost tipărite. În privinţa aceasta, lăsăm dlui abate Guettée toată răspunderea afirmaţiilor sale. În ce priveşte anunţul echivoc, noi rugăm pe dl abate Guettée să recitească scrisoarea adresată de Monseniorul episcop de Blois către Prietenul Religiunii. Noi îl rugăm totodată să recitească scrisorile pe care le-a adresat el însuşi acestui jurnal, şi în care el nu respingea câtuşi de puţin răspunderea acestui anunţ.

În ce priveşte articolul din Gazeta de Lyon, dacă conţine inexactităţi, ele nu sunt făcute de noi; remarcăm totodată că un librar nu are nevoie să fie teolog pentru a avea dreptul să ceară unui autor să-şi îndrepte cartea, când aceasta a fost obiectul dezaprobării publice impuse de un episcop şi când toată lumea ştie că ceilalţi prelaţi au socotit-o ca vrednică de mustrare. Cu atât mai mult, un librar are dreptul şi datoria să refuze continuarea vânzării unei cărţi prohibite de Sfântul Scaun, mai ales când autorul este un preot; el trebuie să se gândească că lucrând în felul acesta îşi distruge toate aspiraţiile. Dar dacă în loc să-i dea exemplu de supunere, preotul condamnat vroia să-l aşeze între interesul şi conştiinţa sa, şi avea pretenţia să-l silească a viola prescripţiile decretului pontifical, atunci nu existau termeni destul de drastici pentru a înfiera o astfel de purtare.

Dl abate Guettée nu recunoaşte decât superiorilor săi dreptul de a-i tace observaţii;noi avem curajul să credem că atunci când un autor pune în scrierile sale lucruri supărătoare şi periculoase, îi este permis celui din urmă dintre credincioşi să i le semnaleze.

N-am pus la îndoială nici recunoştinţa, nici respectul cu care dl abate Guettée ascultă observaţiile superiorilor săi şi nu vedem pentru ce ne vorbeşte de ele. Poate că vrea să motiveze scrisoarea din Prietenul Religiunii ca răspuns Monseniorului episcop de Blois; poate că vrea să ne pregătească pentru actul ce-l va face cunoscut, după cum îi este şi datoria, al supunerii sale decretului Sfintei Congregaţii a Indexului. Orice ar fi, nouă ni se pare că respectul şi recunoştinţa nu sunt de ajuns şi mai trebuie şi puţină umilinţă. Vom vedea că scrisorile sale ne permit să credem că ea este îndeajuns în inima dlui abate Guettée şi simte de asemenea acest sentiment de recunoştinţă de care trebuie să fie pătruns fiecare scriitor când autoritatea bisericească îl anunţă că este rătăcit şi-i dă şi mijlocul să îndrepte răul ce-ar fi putut să facă scrierile sale.

Dl abate Guettée spera că nu o să aibă nevoie să recurgă la lege, se înşela; dacă portărelul său n-ar fi venit să ne silească, niciodată n-am fi publicat o scrisoare a unui preot care, sub povara unei condamnări pronunţate de Sfântul Scaun, nu are altă grijă decât să opună acestei condamnări aprobările anterioare a doi episcopi.

Cât priveşte post-scriptum-ul,admirăm iscusinţa cu care este redactat. Dl abate Guettée declară că Istoria Bisericii Franţei va fi continuată şi că va supune autorităţii bisericeşti volumele ce vor fi publicate de aici înainte. La aceasta nu este nimic de zis, numai dacă aceste volume sunt afară din chestie. Volumelor deja publicate dl abate Guettée le va face toate corecturile ce-i vor fi arătate de autoritatea bisericească. Dl abate Guettée vrea să vorbească fără îndoială de Sfânta Congregaţie a Indexului, fiindcă nu are speranţa ca o altă autoritate să se ocupe de o cauză judecată deja de acest tribunal. Dar că deocamdată Congregaţia Indexului a ridicat toate corecturile necesare şi totodată ea găseşte de cuviinţă că Istoria Bisericii Franţei poate fi corectată este îndoios. Dl abate Guettée va face tot ce-i stă în putinţă pentru a suspenda publicarea volumelor interzise ?

Astfel stă chestiunea pe care dl abate Guettée evită să o rezolve. Termenii din declaraţia sa sunt calculaţi în aşa fel încât să-i lase alegere liberă între revoltă şi supunere. Aceasta este deja destul de grav. Nu insistăm.

 

Lovitura de picior cu post-scriptum-ul era pentru arhiepiscopie şi pentru abatele Lequeux.

Dacă răspopitul Dulac ar fi cunoscut teologia, el n-ar fi confundat Congregaţia Indexului cu Biserica; nu făcea dintr-un preot care cerea explicaţii un revoltat;n-ar fi privit persoana mea ca a unui condamnat, când el nu lucra decât cu cenzuri ascunse de care a fost lovită lucrarea mea. Dar dl Dulac nu se oprea în drumul cârtelilor şi al falsităţilor fiindcă vedea în faţa sa un om hotărât să fie înţelept şi să nu se supună orbeşte Romei.

Acest fel de oameni se consideră apărători ai autorităţii. Ei sunt duşmanii ei.

Nu înseamnă aceasta a ataca autoritatea prin a o aşeza acolo unde nu este şi a-i atribui drepturi pe care nu le are ? Înseamnă a o confunda cu despotismul. Cei care abuzează şi cei care încurajează abuzul sunt, pentru autoritate, duşmani mult mai primejdioşi decât cei care nu vor să se supună decât dreptului şi justiţiei. Cerând explicaţii Congregaţiei Indexului am avut pentru ea mai multă supunere decât merită, de vreme ce Biserica Franţei nu i-a recunoscut niciodată autoritatea. M-am arătat mult mai respectuos faţă de autoritate decât răspopitul Dulac.

Abatele Migne, proprietarul ziarului Glasul Adevărului, a fost mult mai drept ca Dulac. Cum el anunţase că fraţii Guyot vor înceta vânzarea cărţii mele, i-am trimis următoarea dezminţire:

 

Domnule redactor,

Aţi publicat în numărul dvs. din 19 o notă extrasă din Prietenul Religiunii după care s-ar putea crede că lucrarea mea intitulată Istoria Bisericii Franţei nu va fi continuată. În consecinţă, vă rog să publicaţi în numărul dvs. viitor prezenta reclamaţie pentru a face cunoscut cititorilor dvs. intenţia ce o am de a continua publicarea lucrării, cu toate că librarul Guyot a declarat că nu se mai însărcinează cu vânzarea ei.

Primiţi, vă rog, salutările mele.

Abatele Guettée

 

Cu această ocazie am văzut pe abatele Migne pe care-l cunoşteam de mult timp prin prospectele al căror ton şarlatanesc m-a uimit. Era un adevărat şarlatan în toată puterea cuvântului. Gesturile, felul de a vorbi, totul arătau în el pe omul-reclamă care vroia să câştige milioane. Tipografia sa nu era splendidă, însă era mare şi bine condusă. Dacă episcopii Franţei ar fi fost mai inteligenţi, ar fi încurajat mai mult pe acest om, care dădea gata la timp imense publicaţii pe care nici un alt institut de felul acesta nu se încumeta să le întreprindă. Bazându-se doar pe puterile sale, el nu putea să dea publicaţiilor grija pe care acestea o cereau. Întrebuinţa un mare număr de preoţi caterisiţi, care nu erau în stare să se ocupe îndeajuns de bine de publicarea unor lucrări de mare ştiinţă precum acelea pe care le tipărea. Iată de ce acest fel de lucrări erau împănate cu greşeli.

Un grec foarte instruit verifica textele mai multor manuscrise greceşti din Biblioteca Naţională, tipărite în Patrologia Greacă la care lucra faimosul Pitra, benedictin din Solesmes ajuns mai târziu cardinal. Acest grec a băgat de seamă că pasajele din manuscrise care erau defavorabile latinismului au fost tăiate. A fost prea învăţatul Pitra cel care a făcut aceste suprimări ? În orice caz, trebuie să sperăm că un grec erudit şi răbdător va verifica într-o bună zi documentele greceşti publicate de dl Pitra şi se va convinge de autenticitatea lor.

Abatele Migne n-avea ca sprijin decât pe preoţii de la ţară şi câteva comunităţi religioase. Le procura cărţi la preţ redus şi-i însărcina să facă o oarecare cantitate de liturghii. Aceste intenţii de liturghie erau donate la preţ redus; şi le cumpăra el însuşi de la cei care aveau prea multe, cu un preţ şi mai redus încă; preţ pe care-l dădea în cărţi care-l costau mult mai puţin decât se vindeau.

Acest comerţ cu liturghii era foarte rentabil pentru abatele Migne, a câştigat mulţi bani cu el.

Când l-am văzut, nu s-a ascuns: „Interesul dvs., mi-a zis, cere ca să vă supuneţi; în fond ce este cu asta ? O simplă formalitate. Faceţi ca mine. Sunt galican ca dvs., însă fac pe ultramontanul, fiindcă am nevoie pentru succesul publicaţiilor mele. Pe această cale aveţi viitorul deschis, altfel veţi fi distrus”.

Ştiam foarte bine că spunea adevărul, dar eram prea cinstit ca să pun interesul personal înaintea a ceea ce vedeam drept adevărul. Am simţit un dezgust instinctiv pentru teoria interesului ce mi-a fost expusă de cardinalul Gousset sau de abatele Migne. După ce mi-a inserat scrisoarea din 17 februarie în Universul, Migne adăugă:

„Dl abate Guettée este un preot tânăr care promite foarte mult; dar, în locul său, înainte de a publica această scrisoare, noi ne-am fi supus mai întâi şi am fi scris Congregaţiei Indexului rugând-o cu umilinţă să ne arate părţile greşite ale lucrării noastre. După răspuns, am fi făcut cartoanele trebuincioase şi am fi putut continua Istoria noastră cu inima şi spiritul împăcate. De altfel, ştim cât este de greu pentru amorul propriu al unui autor şi cât de ruinător este pentru afacerile unui editor înfierarea neprecisă a unui tribunal care de obicei nu previne, nu discută deloc. nu ascultă nici o plângere, şi uneori alege pe cei ce-i pedepseşte dintre alţi o mie de scriitori care sunt lăsaţi în pace şi sunt cu adevărat heterodocşi. În sfârşit, la drept vorbind, o supunere publică, promptă şi sinceră ni se pare arătarea unui interes faţă de oameni şi o datorie înaintea lui Dumnezeu. Îl rugăm pe dl abate Guettée, fiindcă-l plângem şi-l iubim din toată inima, să aibă în vedere reflecţiile noastre şi să urmeze sfatul nostru. Dacă nu ne facem iluzii, va găsi că provine atât dintr-un suflet prietenesc, cât şi dintr-un spirit creştinesc şi se poate admite şi de raţiune şi de credinţă”.

Abatele Migne ştia bine că mă sfătuia să fac ceea ce în realitate făcusem, dovadă este actul lămurit de supunere. El nu vroia să aibă aerul de a crede că congregaţia şi amicii ei erau cu mult mai pretenţioşi.

După câtva timp, ca să mă facă să-i urmez sfaturile, abatele Migne a avut neobişnuita idee de a născoci următoarea reclamă pe care a pus-o în fruntea unui număr al ziarului său:

„Aflăm în acest moment că se lăţeşte vestea nu numai în Franţa, dar şi în străinătate, până la Roma, că Atelierele catolice continuă tipărirea Istoria Bisericii Franţei de dl abate Guettée. Această veste n-are nici o bază sigură. Dl Guettée, care are de altfel un nou editor, şi vrea să se supună Indexului, nu ne-a propus nimic nici direct, nici indirect; şi cât despre noi, n-am avut de asemenea gândul să-i facem vreo propunere. În sfârşit, cele două fapte care urmează ni se par a dezminţi o ştire răspândită nu ştim în ce scop”.

Nu era nimic adevărat în toate acestea. Am atras atenţia abatelui Migne care a inserat repede reclamaţia ce-i adresasem.

A trebuit să-i scriu o scrisoare mai lungă; făcusem pentru el următoarea:

 

Paris, 30 mai 1852

Domnule Redactor,

Scrisoarea pe care de curând v-am rugat să o publicaţi în Glasul Dreptăţii a dat Universului prilejul să revină încă o dată asupra unei acuzaţii pe care n-aş fi lăsat-o niciodată să treacă fără a protesta, dacă ar fi fost cu putinţă să obţin de la acest ziar publicarea scrisorilor mele, fără a fi nevoie să recurg la somaţii judiciare.

Universul a zis şi a repetat că nesupunându-mă decretului Congregaţiei Indexului contra Istoriei Bisericii Franţei mă puneam într-o situaţie de revoltă faţă de autoritatea bisericească şi în ultima mea scrisoare a văzut aproape o declaraţie de război acestei autorităţi. Nici o expresie din scrisoarea mea nu poate să dea loc la o asemenea învinuire. Dimpotrivă, se putea găsi o dovadă a întregului meu respect pentru această autoritate deoarece îi declar că aş fi înaintat de mult supunerea mea, dacă aş fi crezut-o obligatorie.

Am înţeles că aceste ultime cuvinte sunt emise greşit de Universul care confundă Congregaţia Indexului cu Sfântul Scaun apostolic şi Sfântul Scaun cu Biserica; dar dacă am o părere diferită de a sa asupra acestui punct, nu rezultă că are dreptul să mă califice cu titlul de revoltat. Biserica Franţei nu a socotit niciodată obligatorie supunerea faţă de un decret al Congregaţiei Indexului. Fleury, care a avut avantajul să fie în acelaşi timp un mare istoric, un bun teolog, un canonist savant şi un preot virtuos, Fleury care, după Monseniorul Frayssinous, a cunoscut cel mai bine temelia libertăţilor noastre şi care a dat o idee cu mult mai dreaptă, se exprimă astfel în capitolul al 25-lea din a sa Instituţie a dreptului bisericesc:

„Noi nu credem deloc că noile constituţii ale papilor, făcute de mai bine de 300 ani, ne obligă, sau cel puţin atât cât au fost aprobate de obiceiurile noastre. În consecinţă nu înţelegem să fim nici subiectul decretelor Congregaţiei Sfântului Oficiu, adică ale Inchiziţiei Romei, nici al celor ale Congregaţiei Indexului cărţilor interzise, nici al altor congregaţii. Stimăm decretele acestor congregaţii ca fiind consultaţii ale unor învăţaţi serioşi;dar nu le recunoaştem nici o jurisdicţie asupra Bisericii Franţei.

Libertăţile Bisericii Franţei au fost respectate în toate timpurile de Sfântul Scaun, cardinalul Caprara a fost obligat să jure că le va respecta înainte de a-şi exercita facultăţile enunţate în bula dată la Roma, luni 6 fructidor, anul IX[3]; edictul lui Ludovic al XIV-lea asupra libertăţilor Bisericii Galicane a fost admis solemn în noua noastră legislaţie prin decretul imperial din 25 februarie 1810; şi se ştie că aceste libertăţi au fost întotdeauna respectate în legăturile care au existat între Sfântul Scaun şi guvernul sau clerul francez.

Considerând, asemenea lui Fleury şi tuturor canoniştilor francezi, că decretele Congregaţiei Indexului sunt consultaţii ale unor învăţaţi serioşi, m-am adresat respectuos Eminenţei Sale cardinalul Brignole pentru a-mi aduce la cunoştinţă memoriul consilierului în legătură cu cartea mea, ca să mă folosesc de observaţiile pe care trebuie să le conţină. Eminenţa Sa mi-a răspuns că nu era în obiceiul lui să comunice memoriile consilierilor Indexului; că trebuia să mă adresez în Franţa oamenilor învăţaţi şi cu dogmă sănătoasă pentru a cunoaşte ceea ce este demn de mustrare în cartea mea; că folosindu-mă de observaţiile ce mi-ar fi fost făcute, puteam să obţin aprobarea congregaţiei.

Eminenţa Sa nu vorbeşte de supunere, fiindcă un cardinal înţelept şi instruit ca prefectul Congregaţiei Indexului înţelege valoarea expresiilor. Se cunosc la Roma libertăţile Bisericii Franţei; se ştie, prin urmare, că dacă este lăudabil a te supune unui decret al Indexului nu este permis să faci această supunere ca obligatorie. Se va înţelege în consecinţă la Roma că Universul, aruncându-mi în faţă în mod public expresia injurioasă de revoltat, pentru că am adoptat opinia comună a canoniştilor francezi, a uitat nu numai cele mai simple reguli ale bunei cuviinţe şi dragostei creştine, ci şi ale dreptăţii;şi, în plus, s-a pus el însuşi în situaţia de revoltă faţă de legile ţării sale.

Primiţi, domnule redactor, asigurarea sentimentelor mele devotate.

Abatele Guettée

 

Am comunicat această scrisoare dlui Lequeux care mi-a răspuns astfel:

 

Arhiepiscopia de Paris

Paris 31 mai 1852

Domnule şi scumpe prietene,

Am citit cu atenţie scrisoarea ce ţi-ai propus să o trimiţi Glasului Dreptăţii;nu pot să o aprob deoarece nu poate decât să agraveze răul şi să supere mult pe arhiepiscop.

Nu se face prin urmare a discuta ce este sau nu obligatoriu:ceea ce spui asupra acestui subiect va întărâta desigur polemica pe care monseniorul ar fi vrut să o evite în acest moment. Dacă scrisoarea dtale anterioară era prea laconică, cea de acum este prea lungă.

Te sfătuiesc să aduci mâine un alt model de scrisoare, poţi să păstrezi prima frază; apoi te vei mulţumi a spune că nu înţelegi cum se poate trata ca act de revoltă o scrisoare în care zici că ai făcut pe lângă congregaţie toate demersurile pe care ţi le-a dictat conştiinţa. Poţi să reaminteşti ceea ce ai spus mai înainte, că ai fi dispus să faci toate corecturile care îţi vor fi arătate de autoritate, că te-ai adresat pentru aceasta congregaţiei însăşi şi că ai primit un răspuns binevoitor din partea cardinalului prefect, că aici nu este cazul unui revoltat, ci a unui om plin de respect pentru congregaţie. Când ai vorbit de un act de supunere pe care nu-l priveşti ca obligatoriu, ai vorbit de o declaraţie publică ce ţi-ar fi fost impusă de oameni fără autoritate în Biserică, pe câtă vreme nici cardinalul prefect, nici congregaţia nu cer nimic de la dta şi că dta nu vezi ca vreodată în Franţa să fi fost o datorie a acelora ale căror lucrări au fost puse la index. Vei termina această scrisoare într-alt chip, dacă vrei; însă orice turnură îi vei da, va trebui evitat mai ales de a agrava râul. Arhiepiscopul va asculta multe persoane care vor face asupra chestiunii dtale reflecţiile cele mai aspre, şi cu siguranţă scrisoarea ce ţi-o trimit va agrava situaţia: ar fi fost mai bine să nu se facă nimic;voi fi de aceeaşi părere. Monseniorul va putea să zică că v-a dezaprobat, cel puţin pentru tonul scrisorii, pe care nu-l găsesc, eu însumi, destul de rezervat. Vei putea spune că n-ai avut pretenţia să te ridici împotriva autorităţii Romei etc, încetul cu încetul se va uita această afacere.

De altfel, nu vreau să mă însărcinez singur cu aprecierea unui model de scrisoare: ţin la ceea ce va zice monseniorul înainte de tipărire: ştiu că astăzi se întoarce foarte târziu, nu o să-i pot vorbi; mâine cred că îşi va petrece o mare parte din zi la Saint-Germain; trebuie să vină destul de devreme, afacerea va fi terminată într-o zi sau două. Cred că nu este nici un rău în asta, deoarece aş dori ca dta să nu mai zici nimic din nou.

Situaţia este delicată: monseniorul a vrut să nu i se atribuie nici o înţelegere. Şi pentru ca o scrisoare să apară acum, este necesar să putem fi siguri că nu o va respinge. Ceea ce cere multă chibzuială şi precauţie.

Îţi recomand din nou cea mai mare prudenţă: multe persoane sunt foarte puţin dispuse să te apere şi multe, dimpotrivă, să te blameze. Acesta este un moment de încercare în care trebuie să-ţi ridici ochii către Dumnezeu, să-L chemi într-ajutor, să judeci limpede şi să aştepţi.

Sunt, domnule, cu un deosebit de sincer interes, al dtale slujitor

Lequeux

Vicar general

 

Trebuia să mă resemnez şi să fac o nouă scrisoare.

Am făcut-o şi am trimis-o dlui Lequeux, care mi-a răspuns:

 

Arhiepiscopia de Paris

Paris, 2 iunie 1852

Domnule şi scumpe prietene,

Găsesc scrisoarea dtale în general destul de bună: îţi propun totuşi o mică schimbare. Monseniorul, căruia i-am adus-o la cunoştinţă, doreşte să vii către orele 3 sau 4 să o aranjezi definitiv cu mine; şi ar fi foarte bucuros ca această redactare definitivă să-i fie comunicată, dacă este posibil, dar în acelaşi timp el pretinde să nu aduci vorba despre autoritate.

Monseniorul este de părere ca scrisoarea să fie trimisă direct Universului,şi nu Glasului Dreptăţii. Doresc ca dta să împlineşti această dorinţă a prelatului.

Schimbarea pe care ţi-o propun este în aliniatul al patrulea.

Când am zis dacă priveam ca obligatoriu un act de supunere, n-aş fi aşteptat până acum ca să-l fac, n-am vrut să vorbesc decât de această formulă de declaraţie publică pe care au vrut să mi-o impună oameni care nu au nici o autoritate asupra mea şi pe care nici congregaţia, nici cardinalul prefect nu mi-au cerut-o.

Primeşte ...

Te sfătuiesc, dacă tipăreşti scrisoarea direct în Universul, să laşi deoparte toate expresiile jignitoare.

Sunt, domnule, cu stimă şi dragoste,

Al dtale slujitor,

Lequeux

Vicar general

 

Această scrisoare îmi dovedi că arhiepiscopul slăbise. Erau departe sentimentele sale de acum de cele pe care mi le arătase la început. Nu mai vroia să audă de polemică, el care-mi spusese să mă asociez cu domnii Delacouture, Châtenay şi Prompsault pentru a-i declara Congregaţiei Indexului un nemăsurat război.

Am fost atât de supus, încât am făcut tot ce mi se cerea. Scrisoarea mi-a fost în sfârşit aprobată. Am trimis-o Universului pe 3 iunie.

 

Domnule Director al Universului,

Am aflat că, cu prilejul scrisorii tipărite în numărul din 23 mai al ziarului Glasul Dreptăţii, dvs. aţi spus că aş fi revoltat pe faţă împotriva Sfântului Scaun.

Nu înţeleg, domnule, cum aţi putut considera ca act de revoltă o scrisoare în care am declarat că am făcut faţă de Congregaţia Indexului demersurile pe care conştiinţa mea le-a socotit necesare.

În scrisoarea ce v-am adresat acum câtva timp, am declarat formal că eram dispus să fac toate corecturile ce-mi vor fi indicate de autoritatea bisericească. Pentru a cunoaşte ceea ce ar putea fi greşit în cartea mea, m-am adresat chiar Congregaţiei Indexului şi cardinalul prefect mi-a transmis prin monseniorul nunţiu o scrisoare binevoitoare în care mi-a spus să mă adresez oamenilor învăţaţi şi cu dogmă sănătoasă, pentru a cunoaşte greşelile lucrării mele. M-am grăbit să scriu prelaţilor care se bucură la Roma de cea mai bună reputaţie şi ortodoxie. Întreb dacă acestea sunt actete unui revoltat împotriva Sfântului Scaun.

Când am zis că, dacă priveam ca obligatorie supunerea mea faţă de Index, nu aş fi aşteptat până acum ca să o fac, n-am vrut să vorbesc decât de această formulă de declaraţie publică, pe care nici congregaţia, nici cardinalul prefect nu mi-au cerut-o.

Sper, domnule director, că veţi binevoi să tipăriţi această reclamaţie justă în numărul dvs. următor.

Primiţi asigurarea distinsei mele consideraţii,

Abatele Guettée

 

Glasul Dreptăţii a publicat de asemenea această scrisoare.

Încredinţat că arhiepiscopul, care slăbea din zi în zi, va sfârşi prin a mă părăsi, i-am propus să numească o comisiune însărcinată cu examinarea lucrării mele. N-a îndrăznit, după cum adevereşte dl Lequeux în următoarea scrisoare:

 

Arhiepiscopia de Paris

Paris, 18 mai 1852

Domnule abate,

Nu am putut vorbi decât ieri despre problema dtale cu monseniorul arhiepiscop: prelatul nu socoteşte să-ţi promită un examen prealabil al cărţii dtale; mi-a expus mai multe reflecţii asupra cărora trebuie să mă întreţin cu dta.

Prin urmare, te rog să vii să mă vezi cât se poate de curând. Numai să nu vii în ziua Înălţării.

Primeşte, domnule, interesul sincer ce-ţi port şi consideraţia cu care sunt

Al dtale slujitor,

Lequeux

Vicar general

 

Se poate observa că, pentru însuşi dl Lequeux, nu mai eram scumpul lui prieten ca în celelalte scrisori, ci simplu domnule abate.

Totuşi, acest brav om era confratele meu de Index. Este adevărat că se supusese, dar ce supunere !

Dăm aici termenii. El s-a supus sub forma unei scrisori către nunţiu:

 

Paris, 12 octombrie 1851

Monseniore,

Am primit aseară notificarea ce-aţi binevoit a-mi face asupra decretului Congregaţiei Indexului din 27 septembrie 1851, şi mă grăbesc să depun următoarea declaraţie în mâinile Excelenţei Voastre: Consacrându-mi întreaga viaţă în slujba Bisericii, şi temându-mă mai cu seamă a fi un prilej de scandal, declar că mă supun cu umilinţă judecăţii pe care sfânta Congregaţie a Indexului a dat-o asupra lucrării pe care am publicat-o sub titlul: Manuale compendium juris canonici ad usum seminariorum juxta circumstantias temporum accommodatum.

Binevoiţi, monseniore, a primi etc.

Lequeux

Vicar general

 

Era prea sec. Dl Lequeux a adăugat reflecţiile următoare pe care le-a adresat ziarelor zise religioase:

„Sinceritatea declaraţiei ce precedă nu mă împiedică să reclam mai multe afirmaţii din articolul publicat de Corespondenţa Romei din 24 iulie, articol reprodus de Universul din 11 octombrie, prin care dogma mea este denaturată. Nu cred de datoria mea să intru în discutarea amănunţită a acestor afirmaţii. Cred că este încă mai puţin oportun a mă angaja într-o polemică asupra altor puncte care mi s-au părut că trebuie apărate în mod legitim. Dar având în vedere împrejurările în care am trăit cea mai mare parte a vieţii mele, cred că este de datoria mea să declar că conştiinţa nu-mi impută să fi susţinut cu ştiinţă vreun sentiment contrar învăţăturii Scaunului apostolic, pentru care am mărturisit întotdeauna şi am recomandat altora cea mai deplină supunere. Nu văd, în special, pe ce bază s-a putut insinua că există legături între opiniile mele şi învăţăturile profesorului Nuytz, învăţături pe care majoritatea le-am combătut direct şi explicit în Manualul meu”.

Asta însemna că nu se supusese decât de formă şi că era hotărât să apere învăţăturile ce le predase.

Mi se pare că purtarea mea a fost mai demnă şi mai cinstită decât cea a dlui Lequeux. Dar, în sfârşit, el era vicar general şi actul său de supunere era un pavilion care acoperea marfa.

Nimeni, de altfel, nu s-a lăsat amăgit de supunerea dlui Lequeux care a făcut să fie atacată Congregaţia Indexului nu numai de abatele Delacouture, cu care se înţelegea, ci încă de un preot rău pe nume Leclerc pe care-l cunoscuse şi care s-a dus să săvârşească liturghia la Saint-Germain-l’Auxerrois după ce băuse o duşcă de rachiu la tejgheaua de la Mère Moreaux. Denunţat de câţiva credincioşi, Leclerc n-a mai făcut liturghia la Paris şi nu l-a mai apărat în ziare pe dl Lequeux.

Dl Lequeux se apără el însuşi cu ajutorul superiorului de la Congregaţia Saint-Sulpice şi al directorilor seminarului din Paris. A făcut cu ei Memoriul asupra dreptului comun, care a fost publicat într-un mod misterios şi trimis tuturor episcopilor din Franţa. Acest memoriu avea ca scop să stabilească faptul că datinele Bisericii Galicane erau legale şi că puteau fi urmate cu toată siguranţa de conştiinţă. Aşadar putea să nu se supună decretelor Indexului, fiindcă după dreptul obişnuit al Franţei, această congregaţie nu era recunoscută şi nu se bucura de nici o autoritate în Franţa.

Am văzut corecturi ale Memoriului pe biroul dlui abate Boiteux care mi-a dat câteva informaţii despre lucrare, însă în cea mai mare taină. Am păstrat secretul, dar astăzi toată afacerea este aşa de veche încât mă cred autorizat să spun ceea ce am ştiut.

Dl Lequeux care s-a supus scria totuşi împotriva Indexului, pe câtă vreme eu, care trebuia să scriu din ordinul arhiepiscopului, nu făceam decât să răspund atacurilor nedrepte ale duşmanilor mei. Puteam să public un volum contra Indexului şi aveam strânse asupra acestui subiect o mulţime de documente, însă ar fi fost foarte primejdios pentru mine să fac un volum ca dnii Delacouture şi Lequeux. Am continuat să mă apăr în ziarele ce mă atacau.

S-a văzut că nu eram lăsat să mă apăr aşa cum aş fi vrut. Eram de o supunere absolută faţă de arhiepiscopie, consimţeam la tot ce-mi cerea arhiepiscopul şi al său Lequeux. Voi mărturisi atât, că cinstitul Lequeux îmi agasase adesea nervii. Dacă el purta lumea întreagă pe cocoaşa sa, cum spunea abatele Darboy, eu îl purtam pe el însuşi în spinarea mea.

În decretul în care se afla condamnarea lucrării mele, se revenea asupra cenzurii Manualului dlui Lequeux, după obiceiul congregaţiei, pentru a spune că autorul s-a supus. Însă menţiunea a fost tot aşa de seacă pe cât fusese supunerea. Se zicea simplu: auctor se subjecit, fără a adăuga laudabiliter.

Nu era mai cinstit să declare ca mine: Mă voiu supune când îmi vor fi aduse la cunoştinţă greşelile sau cauzele cenzurii ?

Astăzi se cunosc aceste faimoase greşeli care nu erau decât opiniile admise în toate timpurile în Biserica Franţei de cei mai învăţaţi scriitori. Scrisoarea dlui Pallu-Duparc a slujit ca bază denunţurilor beţivului Gauthier, şi Gauthier ca Pallu, mă cenzura fiindcă nu eram ultramontan ca ei, şi nu fiindcă aş fi comis vreo erezie.

Eram victima fanatismului ultramontan.

 


[1]Iată aici nişte extrase din această bulă care vor confirma întocmai ce-am spus noi despre regulile stabilite de Benedict al XIV-lea; aceste extrase nu fac parte din scrisoare:

,,Raportorii şi consilierii Congregaţiei Indexului trebuie să-şi aducă aminte că însărcinarea ce le-a fost încredinţată nu-i îndreptăţeşte să pronunţe cum vor voi condamnarea unei cărţi ce le-a fost supusă spre cercetare: din contră, ei trebuie să o studieze cu atenţiune şi fără patimă şi să prezinte Congregaţiei observaţii exacte şi motive temeinice; aceasta, ca să poată da Congregaţia o judecată dreaptă asupra cărţii şi să decidă proscrierea, corectarea sau achitarea ei” (§ 15).

,,În ce priveşte diferitele păreri şi sentimente ce le conţine cartea, ei să ştie că nu trebuie să se pronunţe decât cu un spirit liber de orice prejudecăţi; să nu aibă în vedere motivele de naţionalitate, de societatea din care face parte, de şcoală sau institut; să lase deoparte orice spirit de partid, să aibă înaintea ochilor numai şi numai dogmele Sfintei Biserici şi dogma comună a catolicilor care este cuprinsă în decretele conciliilor generale, în constituţiile pontifilor romani şi în învăţătura părinţilor şi învăţaţilor dreptcredincioşi. În sfârşit, ei trebuie să mai ştie că există un mare număr de păreri care seamănă foarte bine cu ale unei şcoli, instituţii sau naţiune şi sunt atacate şi respinse de alţi catolici, fără ca credinţa şi religia primindu-le să fie cât de puţin atinsă. Sfântul Scaun cunoaşte această divergenţă de păreri; el o permite şi lasă aceleia care este părere un grad de probabilitate” (§ 17).

,,Să se ştie că nu se poate da o judecată dreaptă despre sensul autorului dacă nu i se citeşte cartea în întregime, dacă nu se compară între ele pasajele aşezate în părţi diferite; dacă nu se pătrund de ideea generală a autorului şi de scopul ce şi l-a propus. Nu trebuie să se pronunţe asupra unei fraze izolate.de textul ce-o înconjoară şi fără a avea în vedere alte fraze din cuprinsul cărţii, căci se poate întâmpla că un autor vorbeşte într-o parte într-un fel cu totul superficial şi întunecat, iar în altă parte mai pe larg şi limpede asupra aceluiaşi subiect, când întunecările stilului care dau părerii lui aparenţa de greşeală au fost luminate în întregime, fraza suspectă este recunoscută liberă de orice pată” (§ 18).

,,Dacă un autor catolic din altă parte, care se bucură de bună reputaţie pentru purtarea şi dogma sa, are fraze cu două înţelesuri, dreptatea cere ca cuvintele sale să fie interpretate cu bunăvoinţă şi adoptate în cea mai mare parte, atât cât se poate” (§ 19).

[2] Aceste fragmente sunt scrisoarea dlui Pallu către Prietenul Religiunii şi răspunsurile.

[3] Fructidor este cea de-a 12-a lună din calendarul revoluţionar francez – sistem de datare adoptat în 1793, în timpul Revoluţiei Franceze. Data de 6 fructidor anul IX corespunde datei de 23 august 1802 din calendarul gregorian.