----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 78 vizitatori și nici un membru online

Nenorocirea ASIEI (IV)

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine
de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri
Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna

de George Horton

Vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat


Instituţiile noastre misionare din Turcia

Instituţiile americane sub guvernarea turcă

Pastorul Ralph Barlow despre Tratatul de la Lausanne

Mahomedanismul şi creştinismul

Coranul şi Scriptura

Exemplul lui Mahomed

Teoria ,,50-50”

Asia Mică, cimitirul oraşelor greceşti

Ecouri din Smirna

Concluzie

Anexă

 

 

Instituţiile noastre misionare din Turcia

Câteva din şcolile şi colegiile noastre misionare din Imperiul Otoman sunt deschise pentru a-şi desfăşura activitatea, şi rapoarte ale Consiliului Misiunii le descriu ca înfloritoare. Ele sunt fie activităţi curente, fie reluate după ce au suferit partea lor de jaf şi masacru. Consiliul Misiunii face o campanie serioasă şi energică pentru a aduna mai mulţi bani americani care să fie trimişi în Turcia pentru întreţinerea lor.

Ca membru al Bisericii, ca fost funcţionar care s-a aflat în slujba acestor instituţii în multe împrejurări, sunt silit să afirm că am îndoieli serioase cu privire la înţelepciunea contribuirii mai departe cu bani la instituţiile noastre religioase din Imperiul Otoman în condiţiile actuale. Înainte de a face aceasta, ar trebui făcut cunoscut pretutindeni în Turcia că ţelul lor real, ca şi cel al bărbaţilor şi femeilor care lucrează în ele, este de a-i converti prin orice mijloace pe turci la creştinism, care este considerat o religie superioară mahomedanismului. Credincioşii americani ar trebui înştiinţaţi în mod deschis că interdicţia de a propovădui creştinismul sau de a preda practici religioase creştine a fost acceptată de Consiliul Misiunii şi că guvernul otoman nu sprijină nici un efort de a-i converti pe turci. Dar acesta nu este realmente nici un lucru nou, deoarece misionarismul creştin nu a fost nicicând cu putinţă în Turcia; înţelegerea faptului că învăţătura religioasă trebuie să fie limitată de misionari la membrii propriilor familii şi la profesorii deja de credinţă creştină este recentă.

La puţin timp după intrarea kemaliştilor în Smirna, un comitet de musulmani a vizitat una din şcolile noastre şi a exprimat sentimente cât se poate de prietenoase faţă de profesori: ,,Noi sperăm că veţi continua lucrarea voastră bună şi noi vă promitem orice ajutor, numai să înţelegeţi că nu trebuie să mai existe învăţământ religios”.

Când i-am menţionat aceasta dlui. Jacobs de la YMCA, el a răspuns: ,,Unde sunt L. şi C. – pomenind doi misionari – Hristos va fi propovăduit cumva”. Dar, dacă este aşa, se cuvine ca turcii să o ştie. Nici un alt curs al lucrurilor nu este întru totul onest, nici la înălţimea creştinilor din vremuri străvechi care au mărturisit în ţinuturile păgâne şi au suferit mucenicie. Mai mult, dispreţul mahomedanilor faţă de creştini este foarte uşor de stârnit şi ar fi un lucru trist să intre în mintea turcilor că unii misionari au fost dispuşi să renunţe la învăţătura credinţei lor pentru a-şi salva clădirile şi slujbele. Chiar dacă aceasta nu este adevărat, nu ar fi greu să se creeze această impresie.

Pare puţin probabil ca Consiliul Misiunii să iasă în public şi să-i anunţe în mod oficial pe credincioşii americani care susţin financiar activitatea misionară: ,,Noi nu avem intenţia, nici dorinţa, fie imediată sau finală, de a-i converti pe musulmanii din Turcia. Noi conducem şcoli seculare acolo în speranţa ridicării nivelului lor moral general şi pentru a face mahomedani din ei”.

Dacă consiliul poate strânge bani pentru un asemenea scop, afirmaţia de mai sus ar fi o declaraţie sinceră şi onestă atât faţă de turci, cât şi faţă de creştini.

Este logic pentru creştinul evlavios să dea bani pentru convertirea musulmanilor. Credinţa nazarineană este misionară, precum a spus profesorul Max Muller în renumita sa prelegere de la Abaţia Westminster, din 1873. Cu toate acestea, nu este cu putinţă să existe nici un impuls mintal în această ţară care i-ar determina pe americani să contribuie cu mari sume de bani pentru susţinerea de şcoli în întregime seculare în ţări străine. Chiar dintr-un punct de vedere umanitar, există chestiuni mai disperate care necesită generozitatea lor.

Singurul lucru de care se teme cu adevărat misionarul din Turcia este că poate fi convertit vreun turc. Dacă s-ar întâmpla aceasta, asupra capului său s-ar răsfrânge o izbucnire de fanatism şi violenţă, care ar putea închide şcoala şi ar putea pune capăt carierei sale. Nu este posibil să converteşti mahomedani în Turcia, nici măcar să-i laşi să miroasă că cineva încearcă să facă un astfel de lucru. În cei 30 ani de serviciu în Orientul Apropiat, am cunoscut doar un musulman cu adevărat convertit. Îmi amintesc în mod distinct neliniştea pe care o pricinuia printre profesorii săi mărturisirea sa publică iminentă, periclitând, aşa cum a şi făcut, toate activităţile lor viitoare. El a fost convins de misionari că momentul nu era potrivit ca el să-şi dezvăluie schimbarea credinţei, dar mahomedanii şi-au dat seama şi l-au ucis numaidecât. Potrivit celor mai bune date disponibile, convertirea acelui tânăr nefericit a costat între 45-80 milioane dolari şi el nu a trăit multă vreme. Musulmanul care renunţă la religia sa suferă izgonire, confiscarea bunurilor sale şi practic se sinucide.

În timpul primului război mondial şi înainte ca turcii să întrerupă relaţiile diplomatice cu SUA, germanii erau nerăbdători să pună mâna pe clădirile frumoase şi scumpe ale Colegiului Internaţional din Smirna şi să le transforme în cazărmi. Am avut mult de furcă ca să preîntâmpin aceasta. Într-o împrejurare, când stăteam de vorbă cu Rahmi-bei, guvernatorul turc al Smirnei din acea vreme, el mi-a spus: ,,Singurul motiv pentru care pot proteja acest colegiu este că nu am văzut nicicând nici o dispoziţie din partea directorului şi facultăţii sale de a converti musulmani. Dacă s-ar face orice astfel de încercare, nu l-aş mai putea apăra”. Acesta a fost argumentul pe care l-a utilizat guvernatorul în faţa autorităţilor de la Constantinopol. Acest dosar curat a salvat colegiul.

 

Almanah 2012 01

Colegiul Internaţional din Smirna

 

Misionarii din Turcia se găsesc acum în postura de ostatici. Ei au văzut multe din clădirile lor distruse, profesorii lor autohtoni, armeni şi greci, măcelăriţi, elevii lor împrăştiaţi. Nu au primit nici un ajutor din partea guvernului american. Ei sunt în mâinile turcilor. Mulţi dintre ei şi-au petrecut viaţa în această lucrare şi nu puţini dintre ei deţin case moderne confortabile, pe care le-au plătit în parte sau în întregime.

Acel scoţian foarte ager şi capabil, doctorul Alexander MacLachlan, a construit Colegiul Internaţional din Smirna printr-un efort permanent şi serios de o viaţă. Clădirile sale frumoase şi scumpe, ridicate cu bani adunaţi din America, locuinţa sa trainică, reşedinţele încântătoare ale facultăţii, situate în grădini fermecătoare, stau pe praf de puşcă. O izbucnire de fanatism ar putea mătura această imagine idilică de pe faţa pământului în orice clipă; ar putea-o face una cu ruinele părăsite din Smirna aflate la doar câteva minute distanţă. Ar fi nevoie doar de o scânteie foarte mică pentru a declanşa praful de puşcă – o critică a turcului, convertirea unui mahomedan. Pericolul în care se află acesta, ca şi alte instituţii similare, este sporit de faptul că populaţia fanatică, ignorantă a Imperiului Otoman este în majoritate, şi există mărturii nenumărate că spiritul profetului este pretutindeni, dornic de reformă.

Un misionar, cel puţin, a fost în SUA afirmând cu voce tare că Mustafa Kemal este George Washington al Turciei, şi asemuind soldaţii care au ars şi jefuit Smirna şi au siluit femeile lor cu veteranii de la Valley Forge. Această vorbă a ajuns neîndoios în Asia Mică şi a produs un efect salutar. Încă ceva: misionarii noştri au lucrat în Turcia vreme de aproape un secol. Ei au făcut o treabă minunată printre creştinii autohtoni, dar ce dovadă a eforturilor depuse cu sume considerabile trimise în ţară pentru educarea şi ridicarea lor morală vedem la turci, în comportamentul lor ? Este cu neputinţă să discuţi [în contradictoriu] cu un habotnic religios despre orice credinţă. Întrebarea este pusă bărbaţilor şi femeilor obişnuite din America.

 

Instituţiile americane sub guvernarea turcă

Această relatare fugitivă a exterminării sistematice a creştinătăţii de mâinile turcului ar trebui să convingă pe oricine că el nu are acum nici o intenţie de a-i permite să fie reînviat şi propovăduit pe pământurile sale în şcolile străine. Un capitol anterior a oferit o istorisire a ajutorului şi susţinerii, atât morale cât şi financiare, pe care le-au acordat instituţiile misionare şi filantropice americane în timpul ocupaţiei greceşti în regiunea Smirnei şi în Thessaloniki. Următoarea afirmaţie despre modul în care acestea au fost tratate în vremea stăpânirii turce aparţine condeiului Danei K. Getchell, binecunoscută în cercurile misionare:

,,În 1914, când a început primul război mondial, la Colegiul Anatolia din Marsovan, Turcia, a avut loc o recrutare de 425 elevi şi la Şcoala de Fete de circa 300; în clădirile americane se afla un total de aproximativ 1.000 persoane, incluzând familiile profesorilor, servitorii şi familiile lor şi colonia americană. La sfârşitul lui 1914, americanii tocmai terminaseră de construit clădirea unui mare spital care a fost ocupat de turci înainte ca medicul american să aibă ocazia de a se muta acolo.

În 1915, deportarea armenilor a avut loc la începutul primăverii acelui an. Din facultatea noastră de 15 profesori autohtoni şi o listă de încă 15 servitori, 20 din aceste persoane, bărbaţi, au fost deportate şi, din câte ştiau autorităţile colegiului, au fost omorâte, fiindcă nu s-a mai auzit de ele niciodată.

În această perioadă, administratorul colegiului nostru a mers la piaţă pentru treaba lui obişnuită şi nu s-a mai întors niciodată. Un avocat turc de seamă din oraş, asociat la acea vreme cu colegiul, m-a informat că, dacă aş merge cu el într-un loc anume într-o vie din apropierea oraşului, el mi-ar arăta puţul în care a fost aruncat trupul acestui om. El era întru totul de acord cu această faptă care se comisese.

În iunie 1915, am însoţit un grup de 10 doamne şi copii americani la Constantinopol, via Angora, ruta pe Marea Neagră fiind închisă. Pe când eram în Constantinopol, am aflat de deportarea armenilor din interiorul ţării, îndeosebi din Marsovan şi împrejurimi. M-am străduit zile întregi să obţin permisiune de la Talaat Paşa să mă întorc în Marsovan, dar scuza lui era că ,,se făceau lucruri” în interior şi nu era un moment potrivit pentru străini să călătorească. Mai târziu, după ce am auzit că mai mult de 400 armeni au fost îngrămădiţi în clădirile americane, informaţia a fost dusă la Talaat şi am primit promisiunea lui că nici un armean dinlăuntrul clădirilor americane nu va fi deportat. Pe baza acestei promisiuni, am trimis o telegramă asociaţilor mei din Marsovan, şi primind permisiunea de a călători în acele zile, m-am grăbit să mă întorc la munca mea. La sosirea mea în Marsovan, am aflat că prima mare deportare a celor adăpostiţi în clădirile americane avusese loc cu o zi înainte.

Două zile mai târziu, jandarmii şi poliţia turcă au venit în clădirile noastre şi au cerut fetele, 49 la număr, din şcoala americană. Aceste cereri au continuat şi în acea zi, prin ordinul guvernului turc, toate aceste fete au pornit pe drumul către Sivas, o călătorie de 6 zile în interiorul ţării din Marsovan. Două dintre profesoarele americane, dra Willard şi dra Gage, cu insistenţă, au dobândit permisiunea de a urma aceste fete la o zi după ce ele au pornit în călătoria lor şi le-au ajuns din urmă exact când intrau în Sivas, 6 zile mai târziu. Mergând zile de-a rândul la guvernatorul provinciei, aceste doamne americane au primit în cele din urmă permisiunea ca toate aceste fete să se întoarcă la Şcoala de Fete din Marsovan.

La începutul deportărilor din 1915, Marsovan era locuit de 12.000 armeni. Când deportările s-au isprăvit de-abia 1.000 armeni mai puteau fi găsiţi în oraş. Această distrugere completă a armenilor din acest oraş este doar un exemplu a ceea ce a avut loc pe tot cuprinsul regiunii Sivas.

În ianuarie 1916, au început deportările grecilor de la Marea Neagră. Aceşti greci străbăteau oraşul Marsovan cu miile, mergând în cea mai mare parte a călătoriei de 3 zile prin zăpada, noroiul şi lapoviţa iernii. Cădeau cu miile pe marginea drumului de epuizare şi alţii veneau în Marsovan în grupuri de câte 50, 100 şi 500, întotdeauna sub escorta jandarmilor turci. În dimineaţa următoare, aceşti bieţi refugiaţi porneau la drum şi nimicirea prin acest tratament era chiar mai radicală decât un masacru direct precum suferiseră armenii mai înainte.

În 1917, în toiul iernii, a început a doua deportare a armenilor de pe coasta Mării Negre şi acelaşi tratament a fost aplicat celor care erau siliţi să-şi părăsească casele.

Pe 16 mai, 15 americani, bărbaţi, femei şi copii au fost constrânşi să sufere această privaţiune – să-şi părăsească casele şi avuţia – pentru această călătorie lungă pe uscat. La acea dată, clădirile americane erau ocupate de soldaţii turci şi clădirile toate preluate ca spital de bază.

Şase săptămâni mai târziu, 4 din acest grup s-au întors la Marsovan cu permisiune de la Talaat Paşa, cu condiţia ca ei să-şi ocupe locuinţele şi să utilizeze clădirile şcolii în scopuri educaţionale. Clădirile, cu excepţia caselor, care au fost obţinute cu mare greutate, nu au fost nicicând date înapoi, ci erau în uzul permanent al autorităţilor militare turce până în momentul armistiţiului, martie 1919.

Tratamentul americanilor şi proprietăţii americane pretutindeni în Turcia era acelaşi cu cel pe care-l experimentau americanii din Marsovan. Şcolile şi colegiile din Sivas, Cezareea, Harput, Aintab şi alte părţi erau închise şi lucrătorii americani erau trimişi, în cea mai mare parte, în afara ţării. De la armistiţiu încoace, a continuat acest tratament al americanilor pe tot cuprinsul interiorului ţării. Şcolilor nu li s-a permis să-şi deschidă porţile şi proprietatea în valoare de multe mii de dolari a fost ocupată mereu de turci”.

În decembrie 1914, soldaţii turci au pus stăpânire pe proprietatea misiunii americane de la Afion Kara Hissar şi au ocupat biserica, şcoala şi casa pastorului pentru o perioadă de 4 ani, lăsând clădirile cu uşi, geamuri şi acoperişuri distruse şi în general pângărite cu gunoaie umane. Turcii au dat jos crucea de pe biserică şi au pus semiluna în locul ei. În 1919, turcii au pus stăpânire din nou pe aceste clădiri şi au cazat soldaţi în ele.

Ca şcolile noastre creştine să poată opera acum în Turcia, propunerea ar trebui să sune după cum urmează: vreţi să ne lăsaţi să reparăm clădirile noastre pe cheltuiala noastră cu bani adunaţi din America, şi să le redeschidem în acele locuri unde rămân îndeajuns de mulţi oameni pentru a furniza câţiva elevi, şi să-i învăţăm pe băieţii turci engleză, aritmetică etc, dacă vă dăm cuvântul nostru solemn că nu-i vom învăţa creştinismul ?

 

Almanah 2012 02

Şcoala de băieţi din Smirna

 

Almanah 2012 03

Institutul Inter-universitar American din Smirna

(o filială a şcolii de fete)

 

Persoanele din anumite cercuri se mângâie mult cu faptul că nu este permisă nici un fel de educaţie religioasă în şcolile turce, şi susţin că măsura nu ţinteşte mai ales instituţiile creştine. Cei care dobândesc tihnă din acest aspect al cazului nu sunt în mod evident conştienţi că turcul cunoaşte toate modurile diferite de a jupui o pisică. Ei nu-i atribuie turcului tipul aparte de inteligenţă pe care el o posedă cu siguranţă. În orice caz, rezultatul este acelaşi în ce priveşte continuarea lucrării evanghelice străine în Turcia.

Cele de mai sus constituie o relatare extrem de moderată şi nepărtinitoare a ceea ce s-a făcut până la un punct instituţiilor educaţionale americane în Turcia, însă nu oferă nici o idee despre ferocitatea reală arătată faţă de elevi şi profesori şi paguba materială comisă.

Am discutat recent cu un cleric de vază, prieten al preşedintelui de odinioară al unuia dintre cele mai mari colegii misionare din Turcia, care a făcut următoarea afirmaţie:

,,Acum câtăva vreme, stăteam de vorbă cu preşedintele unuia din colegiile americane din Turcia care mi-a spus despre tratamentul înspăimântător al oamenilor din oraşul în care se afla el. El mi-a spus că şcoala a fost închisă, iar profesorii, soţiile şi familiile lor au fost scoşi din oraş şi 60-70 dintre ei omorâţi. Lacrimile curgeau pe obrajii săi când el a spus: ’Îi văd şi acum pe aceşti oameni buni, dragi, cum erau mânaţi de turcul nemilos’”.

În ce priveşte condiţiile în care operează acum (1924) misiunile americane în Turcia, Samuel M. Zwemer spune: ,,Reglementările recente privind străinii din Turcia şi interzicerea învăţăturii creştine către copiii musulmani în şcolile Misiunii nu indică un grad mai mare de libertate sub guvernul naţionalist islamic, ci mai degrabă o recrudescenţă a vechiului spirit”.

Dacă respectabilul domn ar fi spus: ,,O continuare a politicii constante şi neschimbătoare”, el ar fi fost mai aproape de adevăr.

Doctorul James L. Barton, secretarul Comitetului American al Reprezentanţilor pentru Misiunile Străine, din Boston, Massachusetts, are un articol interesant în ,,Revista Omiletică”.

Doctorul Barton este foarte eminent în lucrarea misionară, căreia i-a dedicat cea mai mare parte a vieţii sale, şi este în mod firesc preocupat să salveze cât de mult posibil din ruinele măreţului edificiu pe care Consiliul Misiunii l-a construit în Turcia cu milioane de dolari americani, şi să continue să funcţioneze cumva. Iată câteva citate din articolul doctorului Barton:


Almanah 2012 04

Colegiul Turciei Centrale din Aintab


Almanah 2012 05

Vedere asupra oraşului Aintab şi spitalului american

 

,,Unele şcoli americane au fost închise din cauza schimbului de populaţii aprobat de Conferinţa de la Lausanne, ca, de exemplu, Colegiul Eufrat din Harput, Colegiul Turciei Centrale din Aintab, Colegiul Profesorilor din Sivas, şi colegiul din Van, toate din secţiunea răsăriteană a Turciei nu mai funcţionează. Acestea fiinţau aproape, dacă nu în totalitate pentru elevi creştini, adică, armeni în cea mai mare parte, dar şi câţiva greci şi sirieni. În urma deportărilor, ţara a fost aproape cu totul depopulată de această parte a locuitorilor ei. Profesorii au fost deportaţi sau au părăsit ţara, astfel că aceste instituţii sunt astăzi închise. Cu toate acestea, Colegiul Turciei Centrale, care era în Aintab, susţine unele activităţi în Aleppo, care este sub mandat francez, unde s-au refugiat foarte mulţi oameni din Aintab, dar corpurile didactice ale celorlalte instituţii sunt risipite în toate părţile.

Colegiul Anatolia, care era în Marsovan, este practic în aceeaşi situaţie, cu toate că a avut mulţi elevi turci, dar profesorii lui sunt risipiţi”.

Aceasta este o declaraţie foarte atent exprimată în cuvinte şi onorează pe deplin reputaţia binemeritată a doctorului pentru abilitate diplomatică. Nu există nimic în ea care ar putea ofensa în vreun fel pe turci. Subiectul general al exterminării armenilor şi grecilor, şi masacrarea a un milion dintre ei, motivul real al închiderii celor mai multe şcoli este eclipsat de referirea la ,,schimbul de populaţii aprobat de Conferinţa de la Lausanne”.

Profesorii de la Colegiul Anatolia sunt ,,risipiţi”. Aceasta este fără îndoială o exprimare corectă care se aplică oamenilor, dintre care mulţi au suferit mucenicie şi sunt în ceruri, alături de mulţi profesori de la alte colegii. Haideţi să ne exprimăm dorinţa evlavioasă ca ei să nu fie ,,risipiţi” la prea mare depărtare unul de altul acolo sus, deoarece vor tânji cu siguranţă să fie împreună şi să vorbească despre trăirile lor. Continuând, doctorul spune:

,,Chiar în prezent, în absenţa reglementărilor, şcolile sunt restricţionate în ce priveşte învăţământul lor religios. Turcii au dat ordine să nu existe învăţământ religios şi pentru moment nu există nimic în forma instruirii directe în timpul orelor de clasă şi nici unul dintre elevi nu poate fi cerut pentru a studia Scriptura sau pentru a fi prezent acolo unde este dată învăţătură religioasă. În împrejurările actuale, pare înţelept ca cei care conduc şcolile din Orientul Apropiat să se conformeze acestor reglementări până când se poate ajunge la un acord mai substanţial şi sistemul educaţional al ţării va fi pus pe o bază sănătoasă”.

Dacă printr-o ,,bază sănătoasă” doctorul înţelege – şi nu poate înţelege nimic altceva – permisiunea guvernului turc de a converti turcii din Turcia la creştinism, el va aştepta mult şi bine. ,,Baza sănătoasă”, la care pentru a ajunge turcii au vărsat râuri de sânge creştin, a fost deja dobândită. Şi între timp, unii misionari creştini au acceptat să înceteze să-L propovăduiască pe Hristos. Este vremea să cânte cocoşul. Doctorul Barton continuă:

,,Este bine ştiut de turci, ca şi de străini, că Turcia are nevoie de ceea ce pot oferi aceste instituţii, pentru a-i da posibilitatea să-şi organizeze administraţia actuală pe o bază care i-ar da ei un loc respectabil în frăţietatea naţiunilor”.

Când Iisus Hristos S-a arătat celor 11 apostoli, pe când ei stăteau la masă după răstignire, El le-a poruncit: Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi evanghelia la toată zidirea. Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 15-16). El nu a spus nimic despre educarea străinilor astfel încât ei să-şi poată pune administraţia pe o bază sănătoasă. Acesta este un ţel lăudabil, dar ar trebui făcut şi plătit de străinii înşişi.

Sunt înştiinţat că distinsul şi eruditul rabin Stephen Wise din New York a estimat întreaga valoare a proprietăţii Misiunii Americane existente astăzi în Turcia a nu fi mai mult de 10 milioane dolari. El a fost una dintre cele mai însemnate voci care s-au ridicat în numele creştinilor muceniciţi în Orientul Apropiat.

Aş dori să fie înţeles limpede că nimic din ceea ce am spus nu semnifică nicidecum o remarcă asupra misionarilor americani în general. Am cunoscut atât de mulţi bărbaţi şi femei nobili, dedicaţi răspândirii învăţăturilor Stăpânului în ţări străine, că sunt incapabil să spun sau să gândesc ceva defavorabil despre această evlavioasă ceată de pionieri sau despre munca lor. Am descris deja comportamentul curajos al fetelor şi bărbaţilor misionari din Smirna, şi aceeaşi istorie s-a repetat iarăşi şi iarăşi în multe colţuri întunecate de pe glob în vremuri de restrişte şi primejdie.

Nu împărtăşesc politica anumitor misionari în ce priveşte Turcia, şi cred că eşecul total al creştinătăţii de a îndruma politica guvernelor, aşa cum se arată în această relatare întristătoare, face din orice campanie în ţările musulmane o sarcină aproape imposibilă. Sunt convins, de asemenea, că o examinare a vieţii şi comportamentului nostru personal va încredinţa pe oricine că este mult mai necesară convertirea americanilor decât cea a mahomedanilor.

America are nevoie, şi Europa are nevoie de o mare deşteptare spirituală. Hristos este desăvârşit. El este nespus de minunat şi iubitor. Haideţi cu toţii să ne unim sub stindardul Său şi apoi să ne gândim să ne îndreptăm către ţări străine.

Ruina pricinuită instituţiilor noastre misionare din Turcia, care a inspirat atât de multă prudenţă cu privire la soarta celor rămaşi, este rezumată în următorul tabel emis în 1923 de Comisia Americană a Misiunilor Străine:

 

Biserici misionare                      90% închise

Colegii americane                      Activitatea suspendată în 6 din 8

Spitale                                    50% în funcţiune

Conducători de colegii               2 morţi, 1 deportat, 3 cărora li s-a refuzat permisiunea de a se întoarce

Şcoli rurale                              (estimate la 1.000). Abandonate

Licee                                      Doar 3 din 41 sunt deschise acum

Daune materiale                        Estimate la 2.880.000 dolari

Angajaţi localnici                       Două treimi morţi; alţii în surghiun

Corpuri didactice                       95% morţi sau deportaţi sau înrobiţi în haremuri

Angajaţi americani                     50 deportaţi

 

Acest capitol nu poate avea o încheiere mai adecvată decât următorul citat din condeiul pastorului Ralph Barlow, odinioară misionar în Turcia, şi acum profesor de literatură biblică şi religie comparată la Colegiul Smith, Massachusetts:

,,Acum o sută de ani sau mai mult, părinţii noştri au trimis în Asia Mică primul misionar american. În toţi aceşti ani, bisericile noastre au dus mai departe sarcina măreaţă de deşteptare şi reînnoire printre popoarele acelui ţinut a fidelităţii faţă de persoana şi învăţăturile lui Iisus Hristos. Au fost construite şcoli şi colegii, spitale şi biserici. O armată de bărbaţi şi femei au ajuns să iubească, generaţie de generaţie, oamenii acelui ţinut. Lauda [adusă lui Dumnezeu] a fost cea care a dat naştere credinţei noastre; a fost leagănul ei; a sădit sămânţa din care a răsărit biserica în sângele mucenicilor”.

Astăzi, guvernul turc anunţă că în viitor nu vor mai fi creştini în acea ţară, şi că nu va fi permisă nici o lucrare misionară protestantă.

Vreme de 500 ani, creştinii din Asia Mică au fost obiectul persecuţiei, în timp ce civilizaţia creştină a stat şi a privit. În anii mai de pe urmă, sălbăticia acestei persecuţii a şocat conştiinţa omenirii. În anii ’1880 au avut loc ororile asupra bulgarilor; în anii ’1890 au avut loc atrocităţile asupra armenilor; în 1909, Adana a devenit roşie de sângele miilor de oameni masacraţi şi a răsunat de gemetele nenumăratelor femei.

În fiecare caz, turcul a fost restabilit la putere; în fiecare caz, au fost smulse promisiuni interminabile de bună purtare faţă de supuşii săi creştini.

Din 1915 până în 1918 a avut loc acea serie de atrocităţi pe care lumea zilelor noastre abia dacă a avut simţămintele şi conştiinţa să o înţeleagă, chiar în mijlocul ororii celorlalte cruzimi ai acelor ani. Aceia dintre noi care eram în ţară în acea perioadă, care am văzut aceste lucruri cu propriii ochi, nu am spus nicicând nici jumătate din adevărul acelor ceasuri întunecate. Naţiunile aliate au jurat pe tot ce era sfânt, pe crucile morţilor lor căzuţi, că aceste lucruri nu vor fi din nou cu putinţă. Un milion şi jumătate este o estimare neexagerată a vieţilor nenorocite de desfrâu şi chinuri. America a trimis muncitori şi bani pentru alinarea celor flămânzi şi zdrenţăroşi care au supravieţuit persecuţiilor.

Omul cel mai răspunzător de toată această grozăvie a fost Talaat-bei. Care este atitudinea guvernului lui Mustafa Kemal faţă de Talaat şi metodele sale ? Când Talaat a murit, guvernul de la Angora a ţinut o slujbă în cinstea sa. Yeni Gun, organul oficial al Partidului Naţionalist, a fost publicat cu mari benzi negre, de doliu. În editorial erau aceste fraze: ’Talaat a scris cele mai glorioase pagini din istoria turcă. Fie ca ochii care nu plâng să orbească. Fie ca inima care nu suferă să înceteze să bată’. Kemal a călcat pe urmele lui Talaat. Masacrele, deportările, cruzimea, atrocitatea şi teroarea au marcat domnia guvernului naţionalist. Tragedia din Smirna a avut loc în sute de sate la o scală mai mică. Inocenţa copilăriei, caracterul sacru al neamului femeiesc, lacrimile mamelor, plânsetele celor neajutoraţi nu fac apel câtuşi de puţin la armatele sau tribunalele acestui guvern”.

 

Pastorul Ralph Barlow despre Tratatul de la Lausanne

Ca dovadă a afirmaţiei că mulţi următori aleşi ai lui Hristos nu împărtăşesc întru totul ideile anumitor misionari legate de politica lor cu privire la turci, citez din nou din pastorul Ralph Barlow. Următoarele fragmente sunt dintr-un articol şi două epistole ale sale. Articolul a apărut în Outlook pe 25 octombrie 1922 şi în el, printre alte lucruri, autorul vorbeşte despre un interviu cu regretatul Theodore Roosevelt:

,,La acea vreme, tocmai mă întorsesem din Asia Mică unde fusesem martor la deportările înspăimântătoare pe linia de cale ferată Bagdad şi i-am putut da informaţii la prima mână despre atrocităţile îngrozitoare care aveau loc. El mi-a pus o sumă de întrebări, clătinând încontinuu din cap şi spunând ’teribil, teribil, teribil’.

Apoi, cu o expresie încordată pe chip, el a spus: ’Domnule Barlow, cel mai mare regret pe care-l am când mă uit înapoi la administraţia mea este faptul că atunci când a avut loc masacrul îngrozitor de la Adana, acest guvern nu a luat măsuri împotriva crimei împotriva civilizaţiei !’”

O citare suplimentară din acelaşi articol arată că oamenii de pe navele de război nu împărtăşeau pe deplin sentimentele pro-turce ale ofiţerilor lor:

,,Tocmai am ascultat cuprinsul unei scrisori trimise de unul din băieţii noştri de pe un vas de război american din Smirna. El spune că trebuia să stea deoparte în timp ce soldaţii turci brutali înhăţau fetele creştine frumoase şi le smulgeau ţipând din braţele mamelor lor şi le siluiau chiar pe cheiul public din Smirna. El i-a văzut pe aceşti soldaţi sălbatici împuşcând femei neajutorate cu copii în braţe, ca şi bărbaţi neînarmaţi bătuţi până la moarte cu paturile puştilor de aceşti soldaţi turci. Şi apoi el vorbeşte despre suferinţa pe care a trăit-o deoarece ordinele guvernului nostru erau ca el să nu intervină, să stea neputincios în faţa unor asemenea atrocităţi”.

Mi s-a spus că multe astfel de scrisori au fost scrise de băieţii din marina noastră din Smirna către rudele şi prietenii din America. Într-o scrisoare către mine, dl. Barlow spune că el crede că este de datoria lui să spună adevărul despre problemele din Orientul Apropiat, şi el continuă:

,,Doctorii MacLachlan şi Reed mi-au cerut demisia şi au spus că am pus în pericol colegiul. Am demisionat. Am fost făcut să cred că ar trebui să continui să păstrez tăcerea, dar dreptatea îmi pare mai mare decât clădirile şi instituţiile. În timpul Conferinţei de la Lausanne şi după aceea, am afirmat că Comitetul American (pentru Misiuni Străine) ar fi trebuit să se opună cu fermitate tratatului josnic. Doctorului Barton nu i-a plăcut francheţea criticilor mele şi, din cauza opoziţiei lui faţă de mine, am pierdut poziţia de secretar al Comitetului”.

Cea de-a doua epistolă mai sus menţionată oferă opinia dlui. Barlow despre Tratatul de la Lausanne şi este adresată respectabilului doctor Barton, secretar al Comitetului American pentru Misiunile Străine. Deoarece unii misionari care sunt dornici să salveze rămăşiţele aşezămintelor lor din Turcia s-au declarat în favoarea tratatului, opinia dlui. Barlow asupra subiectului, şi raţiunile sale, pot fi de interes:

,,În timpul conferinţei şi după aceea, mi s-a cerut să discut situaţia în numeroase discursuri, astfel că am studiat cu atenţie tot ceea ce am putut obţine, care ar arunca lumină asupra subiectului. Toate materialele documentare dovedesc că oamenii care au mers la Lausanne au fost influenţaţi dintru bun început în toate deciziile lor de ideea de a proteja interesele petrolului, care jucau un rol considerabil în culisele dezbaterilor conferinţei. Că aceste interese erau atât de puternice, încât umbreau interesele umanitare şi misionare, am acceptat fără discuţie, până când am citit articolul dvs.

 

Almanah 2012 06

Delegaţi turci şi italieni la Lausanne. De la dreapta la stânga:
Giuseppe Volpi, Roumbeyoglou Fahreddin, Guido Fusinato,
Mèhemmed Naby Bey, Pietro Bertolini 

 

Mă întorc acum la câteva din sursele mele de informare, de care mă întrebaţi. Din nefericire, cea mai mare parte a materialului meu despre acest subiect se află în arhivele mele din Northampton, dar am cu mine referinţe, care vor indica probabil de ce am asociat petrolul cu sângele în legătură cu Lausanne. Vă voi trimite către următoarele articole şi aş putea numi numeroase altele: ,,Sânge şi petrol american”, Literary Digest, 30 decembrie 1922; ,,Petrol şi glorie la Lausanne”, Literary Digest, 28 iulie 1923; ,,Forţe oarbe la Lausanne”, Asia, aprilie 1923; ,,Petrolul şi povara mesopotamiană a Britaniei”, Literary Digest, 15 decembrie 1922; ,,Discuţii la Lausanne”, Living Age, 6 ianuarie 1923; ,,Lausanne şi antecedentele sale”, Fort-nightly Review, ianuarie 1923; ,,Unchiul Sam amestecându-se în sfada turcă”, Literary Digest, 23 decembrie 1922; ,,Tragedia de la Lausanne”, Association Men, martie sau aprilie 1923; ,,Cursa mondială pentru petrol”, Literary Digest, 20 ianuarie 1923.


Almanah 2012 07

Delegaţia turcă prezentă la Lausanne

 

Dacă vei avea timp şi-ţi vei da osteneala, aşa cum am făcut eu, de a citi măcar aceste puţine articole, şi citatele din Literary Digest din multe alte surse, vei descoperi că principala temă este că interesele umanitare au fost vândute în întregime la Lausanne, din cauza intereselor petrolului, şi că preocupările misionare nu au dus nicăieri.

Înainte de începerea conferinţei, a venit la Lausanne o persoană oficială de la Standard Oil. Lewis Heck, care se ocupă de afacerile din Constantinopol a sosit la Lausanne ca membru al delegaţiei americane. Lewis Heck a fost strâns asociat cu interesele Chester, şi fiul amiralului Chester se afla de asemenea la Lausanne.Almanah 2012 08

Tânărul MacDowell, care a avut multe concesiuni de căi ferate în Turcia, pe care le-a îmbinat cu concesiunile Chester, se afla în biroul lui Heck din Constantinopol. Heck cunoaşte bine Turcia. Voi fi dispus să apăr teza că întregul curs al evenimentelor, care au făcut posibil Tratatul de la Lausanne, a fost determinat de ambiţiile intereselor comerciale ale petrolului, şi că, în această cursă pentru favorurile turce, americanii deschideau calea”.

 

Colby Mitchell Chester (1844-1932), fost amiral al Marinei SUA, pe coperta revistei Time în anii ’1920

 

Dl. Barlow citează multe editoriale şi articole din presa americană şi britanică, al căror sens general poate fi cules din unul sau două exemple:

,,Lausanne a fost tot ceea ce nu ar trebui să fie o conferinţă internaţională. A fost sacrificarea tuturor chestiunilor umane şi umanitare pentru pragmatism”. Jurnalul Comerţului din New York, iulie 1923.

,,Mosul şi dreptul de a ne da o şansă în lupta pentru petrol au constituit subiectul tuturor negocierilor, dar Statele Unite ale Americii ar putea fi preocupată astăzi de lucruri mai bune decât să urmărească interesele regilor petrolului. Se poate discuta în public despre pace şi civilizaţie, dar în particular se vorbeşte despre petrol, deoarece sunt în joc teritoriile pentru care viitorii concesionari îşi vor da toată osteneala să-şi garanteze drepturile”. New York Times

,,Deşi America nu va accepta o responsabilitate umană în Orientul Apropiat, spunând că trebuie să fie scutită de problemele şi viciile din Lumea Veche, sângele Americii fierbe în ce priveşte chestiunea arzătoare a petrolului. Când este menţionat cuvântul ’petrol’, pustnicul dă buzna numaidecât din sihăstria sa. America nu are nici o legătură cu Asia Mică, în timp ce turcul măcelăreşte supuşii săi creştini cu sutele de mii”. Pall Mall Gazettes

 

Mahomedanismul şi creştinismul

Este dificil pentru americani, care trăiesc în această ţară creştină, să înţeleagă situaţia în care se află un misionar care intră într-o comunitate mahomedană cu intenţia de a-i converti pe membrii săi.

Problema este exact aceea cu care se va confrunta un hogea sau preot mahomedan, dacă apare cu 2 sau 3 soţii ce poartă văl într-o comunitate metodistă evlavioasă din Michigan şi începe o campanie în numele profetului. În ce priveşte rezultatele educaţiei asupra unui mahomedan, când este făcut să se îndoiască de propria religie, când este educat în afara ei, el devine în general un ateu. Priveliştea primului război mondial a influenţat profund toate popoarele necreştine şi a făcut lucrarea misionară mai anevoioasă ca niciodată. ,,Hristos nu este Domnul păcii”, spun ei; şi oricât de mult li s-ar propovădui nu i-ar putea face să creadă. ,,Domnul păcii”, spun ei batjocoritor, ,,El este Domnul submarinului, avionului aruncător de bombe, gazului de luptă, mitralierei”.

Aşa-zisele rezultate ale învăţăturilor lui Hristos sunt mai evidente decât învăţăturile înşişi. Un element de putere a religiei mahomedane este că este sinceră şi dă frâu liber patimilor şi impulsurilor firii mai josnice a omului. Oricare ar fi învăţăturile Coranului de a-şi răspândi doctrinele prin sabie – pentru că tălmăcitorii acestei cărţi sacre sunt foarte mulţi [la număr], şi cineva poate găsi orice doreşte în ea –, nu există îndoială cu privire la exemplul stabilit de Mahomed, care a întemeiat împărăţia sa cu sabia în mână, era poligam, un jefuitor al caravanelor de cămile şi poruncea ca duşmanii săi să fie asasinaţi. Acestea nu sunt spuse într-un spirit de defăimare a profetului, ci ca o relatare a faptelor istorice binecunoscute. În timp ce susţine multe virtuţi, Coranul dă mai mult frâu liber patimilor omeneşti şi face un mai mare apel la omul natural decât ascetismul creştinismului şi din acest motiv se răspândeşte cu mai multă repeziciune printre popoarele primitive şi cele cu un grad mai scăzut de civilizaţie.

Am întâlnit odată o femeie misionară afabilă care se întorcea din Africa către America pentru tratament medical cu copilul ei mic, care căzuse bolnav de friguri. Ea descria marele progres al mahomedanismului în Africa şi misiunea evident fără speranţă a misionarilor creştini. Ea a făcut un soi de hartă a poziţiilor misiunii şi a explicat: ,,Noi încercăm să creăm o barieră de-a curmezişul Africii pentru a preîntâmpina ca mahomedanismul să se răspândească către sud, dincolo de ecuator”. ,,Din ceea ce-mi spui – am remarcat eu – voi nu o puteţi face”. ,,Noi nu putem – a spus ea – însă Dumnezeu poate”. Aceasta pare de necombătut şi face apel cu toată convingerea la credincios, dar există un răspuns: ,,Dumnezeu poate, fireşte că poate; dar El nu o face, şi probabil nu o va face”.

Pare probabil să se fi abuzat atât de mult de marele dar al creştinismului şi să fi fost făcut de ruşine într-atât de mult de aşa-zisele naţiuni creştine, încât Dumnezeu să fie dezgustat de ele, şi să socotească că este o aroganţă din partea lor să trimită misionari pentru a converti oamenii de altă credinţă. S-a arătat cu prisosinţă tuturor fiinţelor umane rezonabile, care nu sunt fanatici religioşi, că banii cheltuiţi în încercarea de a converti mahomedani sunt bani aruncaţi în vânt. Chiar misionarii înşişi din Turcia par să fi renunţat.

Aceeaşi istorisire este auzită pretutindeni. În Semiluna din nord-vestul Chinei, de G. Findlay Andrew, un misionar, autorul spune: ,,S-a făcut adeseori referire la islamism ca la punerea sub semnul întrebării a misiunilor creştine. În ultimii câţiva ani, puţini hwei-hwei (mahomedani chinezi) au fost găsiţi cu Evanghelia în mână şi, după o mărturisire de credinţă, au fost acceptaţi ca membri ai bisericii sau ca cercetători. Însă, numărul lor a fost foarte mic, şi dintre cei care ’au ţinut credinţa’ doar unul rămâne în comunitatea bisericii la momentul scrierii acestor rânduri”. Şi totuşi misionarul bun încheie această expunere sumbră cu remarca: ,,Pe cât de mare este problema, totuşi biruinţa crucii asupra semilunii în Kansu este asigurată”. Este dificil de urmărit raţionamentul prin care se ajunge la această concluzie pornind de la aceste premise.

Am atras deja atenţia cititorului asupra faptului că turcii sunt cei mai reduşi dintre popoarele mahomedane şi nu ar fi corect faţă de mahomedani în general să spunem că ei încuviinţează masacrul şi violul aşa cum au fost comise de acest popor, atât de bine caracterizat de Gladstone şi mulţi istorici. În realitate, turcii nu sunt cel mai mare pericol pentru Biserica Creştină. Ei şi-au împlinit sarcina lor cumplită, şi influenţa lor ca putere de a face prozeliţi nu se va răspândi dincolo de propria stăpânire, în afară de cazul când ei poartă alt război reuşit.

Câteva fragmente din acea carte adâncă, Noua lume a islamismului de Lothrop Stoddard, vor fi suficiente pentru a arăta cum islamismul izgoneşte creştinismul din acele locuri în care se întâlnesc faţă în faţă. Cel mai puternic şi mai bine organizat ordin prozelitist dintre mahomedani sunt Senussi, bine zugrăvit de dl. Stoddard:

,,Începuturile pan-islamismului organizat, conştient de sine datează cam de la mijlocul secolului XIX. Senussi sunt atenţi să prevină o ruptură categorică cu puterile europene. Politica lor pătrunzătoare, prudentă este cu adevărat uluitoare. Vreme de mai mult de jumătate de secol, ordinul a fost o mare forţă, însă nu a riscat nicicând aventura supremă. Organizaţiile locale Senussi au luat parte, fără îndoială, la multe din răscoalele fanatice care au avut loc în diferite părţi ale Africii, şi acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul campaniei italiene în Tripoli şi în războiul recent, dar ordinul în sine nu a intrat niciodată oficial în arenă. Programul Senussi este unirea, mai întâi, a Africii mahomedane, şi mai apoi a întregii lumi mahomedane în ,,imamatul” reînviat al islamismului primelor zile; într-o mare teocraţie cuprinzându-i pe toţi credincioşii adevăraţi – cu alte cuvinte, pan-islamism. Dar ei cred că eliberarea politică a islamismului de dominaţia creştină trebuie să fie precedată de o profundă renaştere spirituală.

Ani la rând, decenii la rând, Senussi înaintează încet, cu calm, cu sânge rece. Ei acoperă Africa de Nord cu căsuţele şi şcolile lor; şi spre sud convertesc milioane de negri păgâni la credinţa islamică. Orice observator european imparţial spune aceeaşi istorie. Aşa cum remarca un englez acum 20 ani: ’Mahomedanismul face progrese uimitoare în interiorul Africii. El nimiceşte păgânismul. În comparaţie cu el, propaganda creştină este un mit’. Şi un misionar protestant francez notează în acelaşi spirit: ’Noi vedem islamismul în marşul său către inima Africii, uneori încetinind, dar niciodată oprindu-se. Nu se teme de nimic. El priveşte fără ură până şi spre creştinism, rivalul său cel mai serios. În timp ce creştinii visează să cucerească Africa, mahomedanii o fac’.

Aceste câştiguri sunt făcute pe socoteala creştinismului african. Misiunile europene pierd mulţi din convertiţii lor în favoarea islamismului, în timp ce de la o margine la cealaltă a continentului, străvechea Biserică Abisiniană, atât de multă vreme un avanpost împotriva islamismului, pare în pericol să se scufunde sub valul de flux mahomedan. Există astăzi în lumea musulmană o convingere larg răspândită că islamismul intră într-o perioadă de renaştere şi glorie reînnoită”.

Astăzi, mahomedanismul acoperă partea nordică a Africii de la Oceanul Atlantic până la Marea Roşie, aproape de ecuator, mult mai jos de punctul în care a trecut în Răsărit; el înconjură Abisinia, o insulă de creştinism degenerat; ţine cu putere Arabia, Persia, Afganistan, Turcostan şi a invadat largi porţiuni din China şi Rusia, unde face un progres rapid. Este una din religiile principale în India şi a ajuns în Indiile olandeze şi Filipine.

Pierre Andre, în cartea sa Islamismul şi rasele, a dat numărul total de mahomedani din lume în 1917 ca fiind 246.920.000; Laurence Martin de la Biblioteca Congresului, într-un articol din Afacerea Externă din martie 1923, dă numărul total ca fiind 230.000.000, o cifră puţin mai moderată; dar orice estimare trebuie să fie revizuită anual, deoarece numărul creşte cu o rapiditate uluitoare. Este probabil ca numărul mahomedanilor din lume astăzi să fie în jur de 250.000.000.

La vastele porţiuni de pe suprafaţa pământului de mai înainte care au fost deja menţionate ca fiind puternic mahomedane trebuie să fie adăugată acum Asia Mică, ultima speranţă şi avanpost ale civilizaţiei creştine în Orientul Apropiat, care se întindea şi se dezvolta rapid cu ajutorul şcolilor noastre creştine şi al altor şcoli creştine, dar care a fost izgonită recent prin foc şi măcel cu ajutorul şi încuviinţarea puterilor creştine.

Precum s-a spus deja, convertirile de la mahomedanism la creştinism sunt extrem de rare, în timp ce mahomedanismul pricinuieşte pierderi mari printre convertiţii creştini. De asemenea, se pare că există cazuri confirmate de europeni şi americani care au îmbrăţişat islamismul. În apărarea sa ingenioasă a mahomedamismului, Propovăduirea islamismului, profesorul T.W. Arnold citează cazul unui avocat englez, dl. William Henry Quillam, care a adoptat mahomedanismul şi a devenit misionar al acestei credinţe în oraşul Liverpool. Pe la 1897, la 10 ani de la convertirea sa, dl. Quillam făcuse 137 prozeliţi.

Un american, dl. Alexander Russell Webb, cândva consulul Statelor Unite ale Americii la Manila, după ce a adoptat mahomedanismul, a deschis o misiune. Dl. Webb fusese crescut ca presbiterian. În 1875, un predicator metodist pe nume Norman s-a convertit la mahomedanism şi a început să-l propovăduiască în America.

Pe când mă aflam în Smirna, un american autohton, care era sătul de o soţie creştină evlavioasă şi înfrânată, atât de bună încât el nu putea obţine un divorţ de ea, a devenit mahomedan pentru a se căsători cu o tânără femeie de care se îndrăgostise şi cu care trăia fericit, ca soţ şi soţie după legea mahomedană, până chiar de curând. Există de asemenea istoria bine documentată, care din motive evidente, nu a avut parte de o publicitate largă, a unei femei misionare americane care s-a căsătorit cu un turc bogat şi a devenit membră a haremului său deja bine aprovizionat. Mai multe foste colege de-ale ei au mers să o vadă şi s-au străduit să o convingă să se întoarcă la ele. Ea a replicat:

,,Am dorit întotdeauna să fiu căsătorită şi să trăiesc viaţa firească a unei femei pe care mi-a hărăzit-o Dumnezeu. Am văzut anii zburând, fără a întrezări o şansă de a împlini rolul pentru care m-a făcut Ziditorul şi m-am revoltat. Nici un bărbat creştin nu mi-a făcut nicicând o propunere onorabilă de căsătorie, deşi mai mulţi mi-au făcut curte cu intenţii dubioase. Acest om mi-a oferit o uniune onorabilă potrivit religiei sale şi legilor ţării, şi am acceptat. Aş avea mai degrabă un sfert de bărbat decât nici unul. În curând voi deveni mamă; sunt pe deplin fericită şi nu vreau să mai aud niciodată de misionari sau lucrare misionară”.

Ultimele două cazuri sunt semnificative, fiindcă ele dezvăluie unul din motivele pentru care mahomedanismul este mai puţin greu de predicat cu convingere, în condiţii favorabile, decât creştinismul. El rezolvă, atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei, câteva din inconvenientele civilizaţiei noastre, care există în ciuda eficienţei tot mai mari a tribunalelor noastre de divorţuri.

Aceste pagini sunt scrise fără nici un spirit de fanatism şi cu singurul scop de a oferi lumii, mai ales lumii creştine, adevărul despre anumite chestiuni de mare însemnătate istorică. În propaganda organizată pe care o fac împotriva creştinismului, atât cu argumente scrise cât şi prin sistemul lor extins de misionari laici, mahomedanii sunt foarte conştienţi de istoria necreştină a lumii creştine, iar priveliştea înfricoşată a primului război mondial a adăugat un argument puternic în tolba lor deja plină. De asemenea, ei sunt conştienţi că învăţăturile lui Hristos, în timp ce nu au dictat nicicând în mare măsură politicile guvernelor, nu au reuşit nici să reglementeze aşa cum ar fi trebuit vieţile personale.

Mahomedanismul nu cere atât de mult de la individ precum creştinismul, şi de aceea este mai uşor de trăit conform lui. În consecinţă, este mai puţină ipocrizie. De pildă, în credinţa profetului, relaţia maritală este foarte laxă şi este permisă poligamia. Un scriitor mahomedan spune că răul social este necunoscut în ţările mahomedane, şi într-un articol din Armenia – periodicul cu acest nume din Boston, care nu mai apare – un scriitor replică că acest lucru este adevărat pentru motivul că religia sa îi permite musulmanului să facă bordel din propria casă. Propaganda musulmană susţine că feluritele lor femei au o poziţie deschisă şi onorabilă, pe când creştinul are relaţii neîngăduite, care adeseori îşi ruinează victimele, pe care el le abandonează unei vieţi dezonorante.

Însă noi abordăm mahomedanul în ce priveşte relaţiile maritale lejere şi avem nevoie de lucrare misionară acasă. În 1922, în SUA, peste 1 din 8 cupluri căsătorite erau divorţate şi se obişnuieşte la noi a avea o succesiune de parteneri, rivalizând cu mahomedanii în această privinţă. În 1922, în Statele Unite ale Americii au fost 184.554 divorţuri, faţă de 112.036 în 1916. Tot în 1922, s-au înregistrat 52 linşaje, 4.931.905 analfabeţi, şi un procent care a ajuns aproape 23% analfabeţi în rândul negrilor din 7 state sudice (Studiu al analfabetismului sudic, publicat de Comisia pentru Educaţie, Convenţia Baptistă Sudică, Birmingham, 1923).

Coranul nu permite consumul de vin, şi mahomedanii evlavioşi se înfrânează de la consumul băuturilor alcoolice. În America, constituţia este încălcată pretutindeni de mari mase de oameni şi ziua Naşterii lui Hristos este sărbătorită pe scară largă prin beţii. Patima ascunsă este predominantă în America într-o măsură mult mai mare decât îşi imaginează mulţi oameni. La fiecare câteva zile, se răstoarnă câte un automobil, ucigând un cuplu vinovat, sau de teama inspectorului, vreo fată se aruncă pe fereastră, dezvăluind depravare în cercuri în care lumea se aştepta cel mai puţin să existe aşa ceva.

Creştinismul şi-a pierdut puterea sa de religie cuceritoare a lumii de îndată ce s-a ascuns într-un nor de controversă, şi astfel a devenit o pradă uşoară pentru mahomedanism. Nenumăratele şi uimitoarele neînţelegeri care au apărut, dând naştere la multe secte, şi învrăjbirile şi schismele violente provocate alcătuiesc o istorie în ele însele. În vremea în care a apărut Mahomed pe scena istoriei, Biserica era scindată deja în secte aflate în conflict între ele, care pierduseră din vedere învăţăturile simple ale Stăpânului. Creştinii deveniseră depravaţi şi imoralitatea şi degenerarea generală erau răspândite[1].

Astăzi, lumea creştină este aproape egal împărţită între protestanţi şi catolici, secte rivale, arătând prea puţin spirit de compromis. Statisticile recente, date de Almanahul Whittaker, plasează numărul total al catolicilor din lume la 272.860.000 şi al protestanţilor şi credincioşilor altor confesiuni (precum Biserica Răsăriteană), care tăgăduiesc jurisdicţia papei, la 290.000.000. Orice persoană care a trăit o vreme în ţări în care misionarii sunt activi va adeveri caracterul evlavios al surorilor catolice şi devotamentul fraţilor. Ei vor depune mărturie în aceeaşi măsură pentru caracterul nobil, curajul şi frumuseţea vieţii misionarilor protestanţi, bărbaţi şi femei. Însă cele două confesiuni sunt potrivnice.

În Smirna, în timpul administraţiei elene, a fost înfiinţată o filială a Asociaţiei Tinerilor Creştini (YMCA) care avea o activitate excelentă, ca şi a Asociaţiei Tinerelor Creştine (YWCA). În toate bisericile catolice a fost afişată o notiţă în care se spunea că asemenea instituţii erau ale întunericului şi nu ale luminiii şi că toţi creştinii adevăraţi trebuie să se ferească de ele. O profesoară catolică din Y.W.C.A. care primea un salariu bun şi avea nevoie de el a fost silită să renunţe la postul ei. Acesta este doar un caz din multe care ar putea fi enumerate. De multe ori, când un mahomedan este întrebat dacă vrea să fie creştin, el replică: ,,Ce fel de creştin ? Există atât de multe feluri de creştini, fiecare avertizându-ne cu privire la ceilalţi”. Astăzi, există mai puţină speranţă de pan-creştinism decât de pan-islamism. Says Kurtz menţiona deja acest lucru: ,,Astăzi, mahomedanismul este singurul rival al creştinismului în a deveni o religie mondială”, şi un scriitor din Lumea Musulmană din ianuarie 1925: ,,După 13 veacuri de luptă îndârjită, Biserica Creştină socoteşte că islamismul este încă cea mai dificilă problemă. Din punct de vedere istoric, este adevărat că islamismul s-a născut după creştinism şi i-a luat locul aproape pretutindeni unde s-a răspândit. Istoria întregii Africi de Nord, Palestinei şi Siriei şi în prezent a Asiei Mici arată limpede acest lucru”.

Pastorul George Bush, în lucrarea sa Viaţa lui Mahomed, publicată de Editura Harpers în 1830, face următoarea remarcă:

,,Într-adevăr în acest caz, ca în oricare alt caz în care şansele unui individ sunt complet disproporţionate faţă de metodele folosite, şi depăşesc toate estimările rezonabile, noi suntem siliţi să lăsăm problema în grija proniei deosebite a lui Dumnezeu. Doar aceasta ar putea obţine asemenea rezultate puternice”.

Dacă nu există nici o altă explicaţie a succesului mahomedan, este evident că planul dumnezeiesc nu s-a schimbat în ultimii 90 ani. Acesta este punctul de vedere al omului profund religios, care crede în purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toate problemele acestei lumi, atribuind temeiurilor înţelepciunii dumnezeieşti chestiuni prea profunde pentru puterea de pătrundere omenească. Cercetătorul istoriei va înţelege răspândirea mahomedanismului pe socoteala creştinismului, şi raţiunile fundamentale au apărut sau vor deveni limpezi în cursul acestei istorisiri.

O personalitate mai viguroasă şi mai bărbătească decât Mahomed a încercat să întemeieze o credinţă similară pe acest continent. El nu a reuşit să devină o autoritate mondială, un factor permanent în istorie, îndeosebi din motive geografice. Partea de lume în care Brigham Young şi-a semănat credinţa sa poligamă nu era atât de bine adaptată la extinderea sa ca scena activităţilor timpurii ale lui Mahomed. Civilizaţia apuseană, urmând îndeaproape goana după aur, l-a copleşit pe apropiatul Îngerului Gavriil şi apostolul american. Motivul principal pentru care creştinismul a pierdut atât de mult teren în faţa mahomedanismului, şi probabil va pierde şi mai mult, este că nu a fost nicicând prea mult creştinism autentic în lume.

Istoria aşa-numitelor ,,naţiuni creştine” a fost o lungă poveste de războaie sângeroase, trădare şi jaf, de zile ale Sfântului Bartolomeu şi de catolici martirizaţi de protestanţi; de persecuţii, sfinţi şi vrăjitoare arse pe rug.

Şi situaţia dintre ,,naţiunile creştine” care a permis turcilor să ardă Smirna şi să-i masacreze şi maltrateze pe locuitorii ei a fost un asemenea apogeu al infamiei şi necinstei care arată că lumea devine tot mai puţin creştină pe măsură ce trec anii.

Fără îndoială, nu există nici un motiv a aştepta ca Dumnezeu să-i ajute pe misionarii creştini după o aşa dezamăgire şi batjocură. Dacă, precum remarcă pastorul Bush, răspândirea minunată a mahomedanismului poate fi explicată doar printr-o pronie deosebită a lui Dumnezeu, El poate să-i inspire pe Senussi să-şi spiritualizeze religia şi să dezvolte trăsături mai bune ale ei. Dacă credinţa creştină a avut un efect atât de slab asupra conduitei naţiunilor creştine şi are atât de puţină armonie încât îi lipseşte forţa de a-i converti pe mahomedani, atunci singura alternativă deschisă înţelepciunii, mărginite sau nemărginite, ar fi să tragă cât mai mult folos din altă credinţă. Când misionarii noştri au terminat punând administraţiile turce ,,pe o bază sănătoasă”, ei ar putea veni acasă şi să ne înveţe să fim creştini mai buni. Dacă creştinismul nu este salvat în acele ţări în care are încă o existenţă nominală, este sortit pieirii şi civilizaţia lor se va stinge odată cu el. Bolşevicii înţeleg acest lucru, aşa cum dovedeşte războiul pe care ei îl duc împotriva religiei.

 

Coranul şi Scriptura

Starea de spirit aparte care l-a făcut pe turc să comită crime împotriva umanităţii, care au şocat şi au jignit întregul neam omenesc, a fost cauzată de trei lucruri: propria fire, învăţăturile Coranului şi exemplul profetului. Iată ce vrea să spună Gladstone când vorbeşte de ,,combinaţia firii sale cu religia sa”.

Acest lucru este înţeles mai bine când ţinem seama de faptul că alte neamuri mahomedane au avut mari contribuţii la progresul şi cultura lumii. Arabii s-au distins în arhitectură, ştiinţă, poezie, artă şi literatură. Într-un articol din periodicul Din secolul XIX pe august 1919, renumitul cleric, canonicul William Barry opina că alţi musulmani ar trebui să-l repudieze pe turc şi ororile lui. Canonicul Barry spune:

,,În loc să se agite pentru a apăra un sistem condamnat de istorie şi experienţă, musulmanii înţelepţi ar trebui îndemnaţi să perceapă în turc nu vreun ’bastion al islamismului’, ci o ocară adusă civilizaţiei lor, o decădere din gloria iluştrilor lor califi, un scandal şi un punct nevralgic care nu mai trebuie îndurate”.


Almanah 2012 09

Miniatură reprezentându-l pe
Harun al-Rashid (763 sau 766 - 809) şi curtea sa

Almanah 2012 10

În sprijinul acestei idei, cineva trebuie doar să se întoarcă în zilele minunate ale Bagdadului şi Cordovei. În vremea lui Harun al Rashid, Bagdadul era vestit ca cel mai mare oraş al lumii, un centru de eleganţă, cultură şi artă. Acest monarh este descris ca adunând în jurul lui o companie strălucită de poeţi, jurişti, oameni învăţaţi şi înţelepţi. Acea civilizaţie a lăsat în urmă o lucrare clasică[2] care a imortalizat-o – chiar dacă vorbeşte în mod naiv despre un monarh care avea o soţie nouă în fiecare noapte, al cărei cap îl tăia în dimineaţa următoare.

 

Murad al IV-lea, sultan al Imperiului Otoman între anii 1623-1640

 

Dar noi avem aici aceeaşi istorie veche: Bagdadul a decăzut după ce a ajuns sub dominaţia turcilor; şi în timpul cuceririi sale finale în 1638 de către sultanul Murad al IV-lea, acest monarh a masacrat cea mai mare parte a locuitorilor lui, contrar termenilor capitulării.

Maurii au lăsat în urma lor în Spania monumente de arhitectură, care sunt până astăzi o încântare pentru lume; trebuie să amintim doar moscheea – acum catedrală – din Cordova, şi Alhambra[3] din Granada. Faimoasa Algebra a lui Omar Khayyam a fost scrisă în arabă şi multe contribuţii la ştiinţă şi literatură au apărut întâi în această limbă. Arabul din Africa este descris de călători ca cel mai splendid specimen, din punct de vedere fizic, al neamului omenesc, şi chiar turistul ocazional care s-a oprit în Algiers a adeverit acest fapt prin observarea oamenilor de pe străzile sale. Diferenţa, din punct de vedere mintal, dintre arab şi turc, este zugrăvită astfel de Buckhardt:

 

Almanah 2012 11

Fortăreaţa şi palatul Alhambra, Granada, Spania


Almanah 2012 12

Curtea Leilor, un exemplu unic de artă musulmană


Almanah 2012 13

Fereastră cu arabescuri

 

,,Arabul îşi arată caracterul său brav când îşi apără oaspetele cu riscul propriei vieţi şi se supune loviturilor soartei, dezamăgirii şi suferinţei cu cea mai răbdătoare resemnare. El se deosebeşte de turc prin virtuţile milei şi recunoştinţei. Turcul este crud, arabul are un temperament mai blând; lui îi este milă şi îl sprijină pe cel obidit şi nu uită niciodată generozitatea arătată lui chiar de un duşman”.

Fără a intra adânc în subiect, sunt încredinţat că turcii sunt singura ramură a credinţei mahomedane care nu a avut nicicând nici o contribuţie la progresul civilizaţiei, nici nu a produs nimic pe care, precum spune Sir Edwin Pears, ,,lumea ar păstra cu bucurie”. Ei au fost distrugători şi nu constructivi.

Pentru a înţelege cum au putut dezvolta fiinţele omeneşti asemenea trăsături de ferocitate şi cum au putut lăsa în urmă un astfel de record de masacre – şi spre folosul celor care cred că acum trebuie să fie clădită o stare înaltă de civilizaţie de către aceşti oameni, care au respins categoric învăţăturile lui Hristos –, haideţi să aruncăm o privire la învăţăturile comparative ale Coranului şi Scripturii.

După un studiu comparativ concis şi inteligent, nimeni nu poate nega că învăţăturile Noului Testament sunt infinit mai mângâietoare şi mai înălţătoare decât cele ale Coranului. Spiritul general al ultimei cărţi – şi afirmaţia este făcută în pofida opiniilor acelor comentatori care susţin contrariul – este acela de răspândire a doctrinelor sale şi a puterii şi dominaţiei discipolilor săi cu sabia în mână; de a-l distruge pe cel necredincios sau de a-l face să plătească bir. Poligamia se numără printre învăţăturile sale.

Este întemeiat pe Vechiul Testament şi în el apar principalele personaje istorice ale acestei cărţi. Este completat, sau suplimentat, de multe legende şi credinţe orientale în fiinţe supranaturale, precum geniile din O mie şi una de nopţi; la care se adaugă aşa-zisele revelaţii ale profetului. Unele dintre acestea au pur şi simplu scopul de a-i permite lui Mahomed să-şi împlinească propriile dorinţe, precum este de exemplu cazul în care unuia dintre prietenii săi îi porunceşte îngerul să o dea pe soţia sa frumoasă profetului.

În jurul Coranului a luat naştere multă literatură de comentariu şi ar fi posibil ca apărătorii săi să găsească multe în ea care propovăduiesc toleranţa, dar efectul său general asupra discipolilor lui, combinat cu pilda vieţii profetului, dovedesc în mod convingător că mahomedanismul este o credinţă care se răspândeşte cu sabia în mână. Scrisă la origine în arabă, se susţine că minunăţiile ei pot fi apreciate doar în această limbă şi că versurile în care este compusă fac un apel particular la cititorii săi şi dăinuie în memorie.

Această opinie poate fi înţeleasă, bineînţeles, doar de cei care sunt versaţi în arabă. Dintr-un motiv asemănător, Filozofia proverbială a lui Tupper era odinioară în mod universal populară. Am citit Noul Testament în greaca originală, latină, franceză, engleză şi părţi din el în germană şi suedeză şi sunt capabil să afirm că învăţăturile Mântuitorului Hristos se pretează traducerii datorită frumuseţii şi valorii gândirii în mod intrinsec şi datorită chemării universale, din orice epocă, pe care o conţine.

Predica de pe munte este extrem de impresionantă şi irezistibilă în engleză, franceză sau germană, precum este în greaca originală. Acelaşi lucru se poate spune despre Rugăciunea Domnească şi despre cele mai multe cuvinte ale Stăpânului. Iată de ce, când creştinismul este şters de pe faţa pământului din regiuni vaste de sabie, ciomag, secure şi foc, noi putem considera că lumea s-a întors înapoi în timp cu câteva mii de ani în acele regiuni, şi că interesele neamului omenesc au fost în general prejudiciate în mod ireparabil, indiferent cine dobândeşte concesiunile.

Noul Testament pledează pentru curăţia vieţii şi chiar înclină către ascetism. Hristos Însuşi a fost necăsătorit şi de o curăţie fără prihană. Coranul este senzual în învăţăturile sale, atât cu privire la această viaţă, cât şi la viaţa de apoi. El promite adevăratului credincios un lot de femei paradisiace când el ajunge pe cealaltă lume. Ce relaţie va exista între soţiile pământeşti şi acest nou grup este mai mult sau mai puţin neclar. Această învăţătură a Coranului explică cât se poate de limpede poziţia plină de dispreţ în care este ţinută femeia de către discipolii lui Mahomed.

O asemenea idilă înaltă, pură şi frumoasă, precum viaţa şi moartea Lordului Tennyson şi a doamnei lui, nu este posibilă într-o credinţă a poligamiei şi a huriilor din rai. Raiul este descris astfel în Coran:

,,Aici ei vor fi întâmpinaţi de fete fermecătoare păzindu-şi ochii de la a privi pe oricine în afară de soţii lor, pe care nici un bărbat nu le-a atins vreodată înainte, nici vreun spirit (geniu) şi având chipul asemenea rubinelor şi perlelor”.

În legătură cu aceasta, trebuie să ne amintim că mahomedanii au un respect profund faţă de Coran şi cred ce scrie în el cuvânt cu cuvânt. Printre majoritatea dintre ei nu există acea gândire înaltă şi acea prosperare a educaţiei care i-ar putea face să privească cu scepticism cartea lor sacră, aşa cum se întâmplă printre creştini. Când un mahomedan moare pe câmpul de luptă, el chiar crede că va merge direct într-o grădină frumoasă unde îl aşteaptă un grup de femei voluptuoase.

Potrivit Coranului, divorţul este facil şi poate fi obţinut de soţ prin simpla declaraţie că este sătul de soţia sa. Pe de altă parte, soţia poate obţine divorţul doar pentru motive suficiente. În realitate, legăturile matrimoniale din ţările mahomedane sunt superficiale. Nu poate fi dat un exemplu mai bun de uşurinţă a divorţului mahomedan ca cel al lui Mustafa Kemal, liderul turc, şi al soţiei sale. Ziarele americane au explicat că însuşi Kemal a rostit sentinţa, funcţiunile sale preoţeşti permiţându-i să facă aceasta; dar ideea este că divorţul în ţările mahomedane este un proces extrem de simplu atât pentru cei din pătura superioară, cât şi pentru oamenii de toată starea.

Coranul învaţă înfrânarea de la băuturi alcoolice, şi în general credincioşii devotaţi sunt întru totul consumatori de ceai. Cultivarea viţei de vie şi prepararea vinului nu predomină printre urmaşii lui Mahomed.

Tăierea împrejur, interdicţia de a mânca carne de porc, opoziţia faţă de statui şi fotografii sunt împrumutate toate din Vechiul Testament, ultima menţionată din porunca: Să nu-ţi faci ţie chip cioplit (Ieşirea 20, 4).

Nici măcar un turc dintr-o mie, dacă nu mai mulţi, nu poate citi Coranul, aşa cum este scris în araba arhaică, dar concepţia generală că ei sunt credincioşi şi toţi ceilalţi sunt ,,câini de necredincioşi” este bine fixată în minţile lor, precum de asemenea cele câteva articole de credinţă clare enumerate până acum. În general, analfabetismul predomină în poporul turc şi hogii sau preoţii nu fac prea multe pentru a-l învăţa, cu excepţia strigătului din minarete: ,,Dumnezeu este Dumnezeu şi Mahomed este proorocul Său”. Cu toate acestea, în decursul zilelor înfiorătoare de masacru, incendiu şi siluire din Smirna, turcii cântau cu bucurie: ,,Soţiile lor vor fi văduve şi copiii lor orfani”. Auzind aceasta şi cugetând la miile de prunci care au fost lăsaţi fără taţi sau supuşi pătimirii şi morţii, nu m-am putut abţine să nu-mi amintesc cuvintele: Lăsaţi copiii să vină la mine, căci a unora ca acestora este Împărăţia cerurilor (Matei 19, 14).

În declaraţia sa, dl. Geddes afirmă că nu a văzut în nici o împrejurare vreun musulman dând de pomană armenilor, fiind o fărădelege pentru oricine a-i ajuta, ţelul deportărilor fiind ,,exterminarea neamului”. Învăţăturile cultului mahomedan fac cu putinţă a emite un asemenea ordin către o naţiune întreagă, cu certitudinea că va fi împlinit în mod universal.

 

Exemplul lui Mahomed

Deşi au existat mari civilizaţii mahomedane care au contribuit mult la progresul lumii şi au lăsat în urmă monumente nepieritoare, ele nu au durat. Ele s-au ivit prin caracterul esenţialmente nobil şi inteligenţa popoarelor care le-au întemeiat, şi au înflorit pentru o perioadă relativ scurtă de timp mai degrabă în pofida credinţei lor decât din cauza ei. Şi, precum este cazul tuturor religiilor, exemplul dat de întemeietor a avut o influenţă mai mare asupra discipolilor săi decât cartea sa sfântă. Profetul este profund respectat de toţi mahomedanii, care socotesc chiar un fir de păr din barba sa ca având putere miraculoasă.

Principalele fapte ale vieţii sale şi caracterul său general sunt cunoscute de ei. Aceste fapte izbitoare vor fi expuse acum fără prejudecata ostilităţii sau lipsei de respect. Ele sunt autentice şi bine stabilite. Cititorul este invitat să le adeverească şi să hotărască pentru sine dacă ele sunt sau nu corect enunţate:

 

1. Mahomed a fost poligam.

2. După ce a părăsit Mecca şi a mers la Medina, unde s-a stabilit pentru o vreme, el a organizat şi a condus raiduri împotriva caravanelor, pe care le jefuia pentru a-şi umple din nou vistieria golită.

3. A asediat şi a prădat oraşe pentru captură, acte pe care le-a justificat prin ,,revelaţii”.

4. A poruncit ca 800 de prizonieri evrei să fie despărţiţi de soţiile şi copiii lor, şi măcelăriţi, şi trupurile lor să fie aruncate într-un şanţ. Soţiile şi familiile lor au fost vândute în robie. Acesta a fost primul masacru mahomedan.

5. A poruncit să fie aplicate pedepse crude şi inumane.

6. Şi-a îndepărtat duşmanii prin crimă şi asasinat.

 

Noi am văzut cu câtă fidelitate a fost urmat acest exemplu de către turci de-a lungul secolelor, de la căderea Constantinopolului încoace, şi mai ales de Tinerii Turci de la ajungerea lor la putere. Însă, deşi alte ramuri ale credinţei mahomedane au arătat calităţi remarcabile ale inimii şi minţii, o examinare generală a răspândirii acestei religii de la începutul său dezvăluie prea clar doar influenţa exemplului profetului, ca şi a învăţăturilor sale. Pears, pe care l-am citat deja, spune:

,,Într-adevăr, istoria Egiptului, Siriei şi Asiei Mici a fost o lungă serie de masacre care a culminat probabil cu cel din Egipt unde, în 1354, când creştinilor li s-a poruncit să se lepede de credinţa lor şi să accepte mahomedanismul şi au refuzat, o sută de mii au fost omorâţi”.

În lucrarea sa Bisericile Răsăritene mai mici, Adrian Fortescue scrie următorul paragraf:

,,În 1389, o mare procesiune de copţi, care l-au acceptat pe Mahomed de teama morţii, a mărşăluit prin Cairo. Pocăindu-se de lepădarea lor, ei doresc acum să plătească pentru ea prin consecinţa inevitabilă a întoarcerii la creştinism. Astfel că, mărşăluind, au vestit că ei cred în Hristos şi se leapădă de Mahomed. Au fost prinşi şi toţi bărbaţii au fost decapitaţi într-o piaţă deschisă în faţa femeilor. Dar aceasta nu le-a îngrozit pe femei; astfel că ele au fost de asemenea mucenicite”.

Referitor la masacrele armene din vremea noastră, doctorul Johannes Lepsius, la al cărui ,,Raport secret” magistral s-a făcut referire în paginile anterioare, face următoarea afirmaţie:

,,Avem înaintea noastră liste cu cele 550 sate ai căror locuitori care au supravieţuit au fost convertiţi la islamism prin foc şi sabie; cele 568 biserici complet jefuite, distruse şi şterse de pe faţa pământului; cele 282 biserici creştine transformate în moschei; cei 21 predicatori protestanţi şi 170 gregorieni (armeni) care, după ce au suferit chinuri de nedescris, au fost omorâţi după ce au refuzat să primească islamismul. Însă, noi repetăm că aceste cifre sunt doar cele care ajung la urechile noastre şi, fără îndoială, nu reflectă realitatea. Este sau nu aceasta o prigoană religioasă ?”

Deci, creştinismul a fost izgonit, în mare măsură prin masacru, din Africa de Nord şi din fostul Imperiu Bizantin, patria Părinţilor Bisericii din perioada de început şi a celor Şapte Cetăţi; când a dat foc Smirnei şi a făcut ca Asia Mică să fie în mod categoric mahomedană, turcul a isprăvit o lucrare care continua de secole.

Nu numai că aceste metode au fost întrebuinţate pentru a propaga mahomedanismul, dar ,,Legea apostaziei” prescrie moartea, separarea forţată de soţie şi familie şi pierderea proprietăţii şi drepturilor legale pentru orice musulman care se leapădă de credinţa lui şi acceptă alta. Teama de aceste pedepse cumplite este unul din motivele pentru care există atât de puţini convertiţi de la mahomedanism la creştinism. Doctorul Samuel M. Zwemmer, scriitorul erudit în probleme mahomedane, dă multe exemple de aplicare a acestei legi în recenta sa lucrare Legea apostaziei în islamism.

Am relatat deja un exemplu care a ajuns în atenţia mea personală, uciderea convertitului de la Colegiul Internaţional din Smirna. Acesta este probabil acelaşi caz cu cel citat de pastorul Ralph Barlow, cândva pastor al Colegiului Internaţional din Smirna, într-un pamflet: ,,În afara zidurilor Smirnei, a fost găsit trupul său, înjunghiat în multe locuri”.

Potrivit lui Zwemmer, ,,Legea apostaziei” este formulată de legiuitorii mahomedani în următoarele cuvinte:

,,În ce îi priveşte pe apostaţi, este permis a-i ucide prin înfruntarea lor sau venind prin spate, ca în cazul politeiştilor. În al doilea rând, sângele lor, dacă este vărsat, nu atrage după sine răzbunare. În al treilea rând, proprietatea lor este prada credincioşilor adevăraţi. În al patrulea rând, legăturile lor de căsătorie devin nule şi neavenite”.

Turcul educat, europenizat din Constantinopol este un gentleman perspicace şi cizelat, cu maniere seducătoare; dar cei interesaţi financiar sau în alt fel de viitorul Turciei nu trebuie să uite niciodată un lucru: că ţara a fost făcută ,,omogenă” printr-o serie de masacre feroce, plănuite cu grijă şi împlinite în mod neîndurător tocmai de astfel de gentlemani cizelaţi şi seducători, care au exploatat fanatismul musulman pentru a-şi atinge scopurile, şi pe acest fanatism se bazează puterea lor.

 

Teoria ,,50-50”

Una dintre cele mai abile afirmaţii vehiculate de propagandiştii turci este aceea că creştinii masacraţi erau la fel de răi ca ucigaşii lor, adică era ,,50-50”. Acest lucru face apel cu tărie în mod special la simţul dreptăţii pe care-l au anglo-saxonii, domoleşte iritarea ulterioară sau responsabilitatea şi calmează conştiinţa. Dar, într-adevăr, cine acceptă o asemenea afirmaţie trebuie să fie o persoană extrem de necugetată, iar pentru a dovedi falsitatea ei este necesară extrem de puţină gândire.

În primul rând, creştinii aflaţi în stăpânirea turcului nu au avut nicicând o ocazie prea mare de a masacra, chiar dacă ar fi fost dispuşi la aceasta. Dacă au fost ucişi câţiva turci în lunga istorie a măcelurilor care au scăldat imperiul în sânge, calculul, matematic, nu va fi 50-50, nici măcar 1 la 10.000. În plus, cu toate scăderile creştinilor lumii, în general, învăţăturile lui Hristos au făcut lumea mai bună. În toate fostele provincii otomane care au reuşit să se elibereze de nenorocirea turcă – Ungaria, Bulgaria, Serbia, Grecia – există foarte puţine, dacă există, consemnări ale turcilor masacraţi de creştini.

Comportamentul grecilor faţă de miile de turci care locuiau în Grecia, în timp ce aveau loc masacrele sălbatice şi în timp ce Smirna era arsă din temelii şi refugiaţii, răniţi, maltrataţi şi ruinaţi, se revărsau în toate porturile Eladei, a fost unul dintre cele mai înălţătoare şi minunate capitole din toată istoria acestei ţări. Nu au existat represalii. Turcii care trăiau în Grecia nu au fost în nici un chip vătămaţi, nici nu s-a abătut asupra capetelor lor vreo furtună de ură sau răzbunare. Aceasta este o mare şi minunată biruinţă care, în felul său, se ridică la nivelul celor de la Marathon[4] şi Salamis[5].

Cineva se poate întreba în mod firesc: ce altă naţiune creştină ar fi putut proceda mai bine ? De fapt, întreaga atitudine a Greciei, în cursul şi după prigoana creştinilor din Turcia, a fost demnă de toată admiraţia, aşa cum mărturiseşte de asemenea modul în care a tratat prizonierii de război turci şi strădaniile sale pentru miile de refugiaţi care au fost aruncaţi pe pământul ei. Ştiu despre ce vorbesc, fiindcă eram în Grecia şi am văzut cu ochii mei toate acestea. Cred că nimeni nu va avea curajul să contrazică aceste fapte.

Dacă grecii, după masacrele din Pont şi Smirna, i-ar fi masacrat pe toţi turcii din Grecia, calculul ar fi fost aproape 50-50.

 

Asia Mică, cimitirul oraşelor greceşti

Posibilităţile Asiei Mici pentru civilizaţia ariană sunt înţelese mai bine când aruncăm o privire asupra acestei regiuni în perioada când era înţesată de milioane de oameni şi presărată cu oraşe care erau leagăne ale artei, literaturii, filozofiei, industriei şi a tot ceea ce este mai folositor şi minunat în dezvoltarea omenească. Toate acestea au fost în mod repetat măturate de invaziile asiatică şi mongolă şi acum sunt acoperite de nenorocirea turcă.

Într-un articol din decembrie 1922, binecunoscutul diplomat şi arheolog din Baltimore, W.H. Buckler atrage atenţia asupra marii bogăţii de ocazii pentru cercetare arheologică în Noua Turcie şi îi îndeamnă pe oamenii de ştiinţă americani să se concentreze asupra Anatoliei şi noii ei capitale, Angora. El se aşteaptă ca ,,dezvoltarea oraşelor, drumurilor etc să fie mult mai rapidă decât odinioară şi această schimbare să fie cea mai semnificativă la Angora, care, dintr-un sat trebuie să se transforme în scurt timp într-o metropolă”.

Este posibil ca în viitorul apropiat să se construiască la Angora câteva clădiri noi, însă procesul logic care leagă comiterea de masacre, pe o scară până acum fără precedent, cu o abilitate recent dobândită pentru administraţie, agricultură, comerţ şi finanţe este de neînţeles.

Exact în această privinţă, Sir Valentine Chirol, pe care l-am citat deja, spune extrem de oportun:

,,Singura afacere reală a turcului era, şi a fost întotdeauna, războiul. Însă este dificil a vedea cât de mult a profitat Turcia de transformarea unui fanatism religios îngust într-un fanatism rasial la fel de îngust. Tot ce trebuie să examinăm este ce este Turcia astăzi. Populaţia sa este estimată a fi între 6-8 milioane decimate de război şi se crede că scade, aşa cum se întâmpla deja înainte de război, din cauza bolii congenitale. Este adevărat, va fi pentru prima oară o populaţie turcă aproape pură, căci din grecii şi armenii care erau încă aproximativ 3 milioane în Asia Mică în 1914, au rămas doar rămăşiţe rare. Însă ei alcătuiau comunităţile cele mai inteligente şi mai valoroase din punct de vedere economic din vechiul Imperiu Otoman. Turcia poate aspira cu greu la o poziţie mai înaltă decât cea a unei puteri de rangul trei, puţin probabil egală ca resurse generale cu oricare din statele balcanice peste care obişnuia să stăpânească, şi ea însăşi a renunţat la prestigiul şi influenţa pe care i-a conferit-o deţinerea califatului” (Chirol, Occident şi Orient, p. 65-67).

Dar eruditul şi desăvârşitul scriitor, doctorul Buckler, prezintă unele fapte de o importanţă şi semnificaţie uluitoare. Pentru a cita cuvintele sale:

 

Almanah 2012 14

Munţii Capadociei, formaţiuni în care pustnicii
de odinioară îşi făceau cu uşurinţă chilii


Almanah 2012 15

Frescă dintr-o biserică din Capadocia din primele veacuri creştine

 

,,Seria de monumente şi documente istorice anatoliene acoperă circa 5.000 de ani. Perioadele reprezentate de vestigii se întind din cel de-al treilea mileniu î.Hr., cu tăbliţele sale cuneiforme din sudul Capadociei, până în secolul al XV-lea d.Hr. cu arhitectura şi inscripţiile sale selgiucide. Printre subiectele istoriei asupra cărora aruncă lumină vestigiile anatoliene se numără: drept, politică, economie, educaţie, artă (inclusiv sculptură), filozofie, literatură”.

El continuă şi spune că termenul ,,Anatolia”, aşa cum este utilizat aici, acoperă toată Asia Mică ce se întinde la vest de o linie care pleacă de la nord de Alexandretta până la Marea Neagră, şi o listă a oraşelor antice care aveau monedă proprie împărţite în 14 districte clasice incluse în acea regiune ar fi următoarea:

 

Licia, Pamfilia şi Pisidia                          95 oraşe

Licaonia, Isauria şi Cilicia                       82 oraşe

Frigia şi Galatia                                    61 oraşe

Bithinia, Paflagonia şi Pont                     34 oraşe

Ionia, Lidia şi Caria                               84 oraşe

____________________________________________

Total                                                356 oraşe

 

Printre siturile excavate deja, sau însemnate pentru excavare, el menţionează Pergam, Milet, Sardis, Colofon, Priene, Cnidus; şi printre cele parţial alterate pentru excavare, de simpla lor existenţă ca oraşe moderne, sunt Smirna, Halicarnassus, Adalia, Filadelfia, Thiateira şi Ankira. Ultimul numit este acum capitala turcă, Angora. Majoritatea oraşelor menţionate de doctor Buckler, dacă nu toate, au fost centre ale culturii elene sau creştine, sau amândouă.

Este firesc ca arheologii, în dorinţa lor puternică de a obţine permisiunea de a lucra în Asia Mică în siguranţă, să fie extrem de grijulii să nu spună nimic care ar putea ofensa sensibilităţile turcului. Ei trebuie să-şi folosească toată diplomaţia pentru a trata cu el ca să scoată la lumină cât se poate de mult din comorile artei şi înţelepciunii greceşti care zac îngropate sub pământul aflat acum în mâinile kemaliştilor, încă ud de sângele ultimilor supravieţuitori ai unei civilizaţii antice.

Prin urmare, avem următoarele grupuri – anumiţi misionari, oameni de afaceri care au încă interese în Turcia, vânători de concesiuni, diplomaţi, arheologi – care se află în aceeaşi situaţie faţă de turc, cu alte cuvinte, cărora nu le este îngăduit să spună ceva care l-ar putea ofensa. Cred că mulţi dintre ei sunt sinceri în admiraţia lor faţă de turc, întemeiată pe presupunerea că crimele sale au fost în mare măsură exagerate şi au fost mai mult sau mai puţin justificate.

Eu nu împărtăşesc această convingere şi sunt încredinţat că ar fi fost mai bine pentru întreaga lume apuseană, ca şi pentru turci, dacă minorităţile non-musulmane ar fi fost protejate şi civilizaţiei creştine i s-ar fi dat o şansă de a se dezvolta în Imperiul Otoman.

În ce priveşte marea activitate comercială şi industrială pe care o întrezărea profesorul Buckler în 1922, următoarele două extrase din presa anului 1925 sunt oportune. Într-un număr din februarie al periodicului Gazetta del Popol din Turin, Italia, un scriitor recent întors din Smirna spune:

 

Almanah 2012 16

Almanah 2012 17 
Ruinele care au fost scoase la iveală ca rezultat al excavărilor din
oraşul antic Thyateira (astăzi, Akhisar) în anii 1974-1975


Almanah 2012 18

Vestigii ale Pergamului antic

Almanah 2012 19

 

,,Priveliştea Smirnei este tragică. Chiar după 2 ani şi jumătate de la tragedie, ruinele sunt neatinse. Pe o distanţă de 2 km de-a lungul cheiului se întind scheletele, fantomele caselor. Şi în spate sunt multe mile de străzi, aliniate, cu alte case fantomă, ca o morgă fără sfârşit.

Acest oraş fantomă este un simbol înspăimântător al întregii Turcii. Ceea ce atrage atenţia mai presus de toate este dispariţia grecilor, alungaţi, stârpiţi din acel oraş, care a fost metropola lor în Levant şi unde ei dominau toate formele de activitate. De asemenea, armenii au dispărut complet. Evreii îndură cu greutate piedicile pe care le întâlnesc în sfera lor de viaţă.

Europenii încearcă să profite cât mai mult de o situaţie proastă, dar cei care nu au un capital mare, suficient pentru a le permite să înfrunte o mie de neplăceri zilnice, pe care le pricinuiesc autorităţile, se află faţă în faţă cu necesitatea de a se retrage.

În decursul perioadelor trecute, toate formele de activitate din Turcia erau create de non-turci. Nu era nimic al lor cu excepţia armatei. Turcii condamnă la moarte fără milă toate iniţiativele – comerciale şi industriale – în care ei înşişi nu pot avea succes.

În prezent, Turcia are doar 3 puncte de vamă: Constantinopol, Smirna şi Medina. De la 1 ianuarie a acestui an, când a intrat în vigoare legea referitoare la vămi, toate celelalte porturi au fost obligate să-şi suspende complet traficul. Nu este posibil să mai existe activitate comercială în ele; practic, traficul cu Europa a încetat complet. Toate bunurile încărcate către şi din Turcia trebuie descărcate într-unul din aceste oraşe; trebuie să treacă prin formalităţile de vamă neplăcute şi să fie încărcate şi retrimise către destinaţiile lor (Acest sistem de concentrare a afacerilor ţării în aceste 3 locuri creează senzaţia imaginară de activitate crescută în aceste porturi, pe socoteala tuturor celorlalte. Macri, care avea odinioară 15.000 locuitori, acum are 2.000 supravieţuitori nefericiţi. Acelaşi lucru este adevărat pentru Adalia, cândva un port important şi acum pe de-a întregul mort).

Industria covoarelor nu mai există. Armenii şi grecii, care lucrau în domeniu, au fugit şi s-au stabilit în Rhodos, Pireu şi unii în Bari. Nu a mai rămas nimeni în Smirna care să ştie cum se fac covoarele.

În urmă cu 10 ani, prin masacrele şi deportările armenilor, Asia Mică a rămas pustie. Astăzi, partea pricepută şi productivă a populaţiei ei a dispărut cu totul. Va deveni curând, dacă nu un pustiu, o sălbăticie. Pretutindeni de-a lungul ţărmului sunt oraşe care au fost lăsate în mâinile turcilor în urmă cu 2 ani şi acum sunt în întregime depopulate. Agricultorii au devenit păstori şi nomazi, pământul nu mai aparţine nimănui. În câţiva ani, dacă Dumnezeu nu săvârşeşte o minune, şi îi înzestrează pe turci cu daruri care le-au lipsit întotdeauna, Asia Mică va deveni un deşert în inima civilizaţiei mediteraneene”.

Într-un număr recent din Le Temps parizian, un scriitor spune:

,,Constantinopolul este un oraş muribund. Bosforul, odinioară înţesat cu vasele lumii, este acum gol. Birourile caselor de afaceri străine îşi încheie activităţile; băncile vor împrumuta bani numai cu cele mai exorbitante dobânzi. Problemele cu grecii şi armenii au dus la expulzarea în masă a acestora. Până şi populaţia turcă propriu-zisă emigrează în speranţa de a găsi perspective comerciale mai luminoase.

În timp ce prosperitatea marelui oraş este în declin, vechile sale rivale, Alexandria, Beirut, Thessaloniki şi Pireu primesc beneficiile fostului său comerţ”.

Cum ar putea fi altfel !

Eficienţa de a masacra nu înseamnă pricepere în industrie şi comerţ, şi distrugerea fanatică a marilor mase industriale s-a dovedit întotdeauna o lovitură gravă dată prosperităţii ţării în care a avut loc crima, aşa cum mărturiseşte prigoana hughenoţilor în Franţa. În Turcia a însemnat ruină.

 

Ecouri din Smirna

Pentru a arunca oarecare lumină asupra duhului în care au fost scrise paginile anterioare, anexez următoarele scrisori, primele două de la asociaţii misionare americane, cea de-a treia de la un comitet de turci de vază din Smirna:

 

Comitetul American al Împuterniciţilor pentru Misiuni Străine
Înfiinţat în 1812
Casa Congregaţională, 14 Beacon Street, Boston, Massachusetts
22 martie 1923

Către
Doctor George Horton, consul general american,
Biroul de Asistenţă Consulară, Departamentul de Stat,
Washington, D.C.

 

Dragă doctor Horton,

Alăturat este o epistolă scrisă de dl. Getchell în numele misionarilor din Smirna, adresată doctorului Barton, pentru a vă fi înmânată dvs. la bordul vaporului pe care nu aţi reuşit să vă urcaţi.

Prin urmare, a fost întârziată înmânarea ei şi a ajuns în mâinile mele abia ieri.

Vă rog să acceptaţi sentimentele exprimate, deşi transmise cu atât de mare întârziere din nefericire. Originalul scrisorii adresate doctorului Barton a fost înmânat când grupul a ajuns în America şi a fost citit de el la întoarcerea sa din China.

Noi urmărim evenimentele din Orientul Apropiat cu cel mai mare interes şi, aşa cum a spus unul dintre misionari, ,,cu nădejdi care cu greu se deosebesc de frică”.

Am auzit că Consulatul American funcţionează din nou în Smirna şi este posibil ca dvs. să vă aflaţi din nou acolo. Dacă este aşa, va fi o alinare şi uşurare pentru multe persoane ale căror interese încă sunt foarte mult concentrate în acest oraş.

Nădăjduiesc că dvs. şi familia dvs. aţi rămas sănătoşi în pofida încordării teribile pe care aţi suferit-o şi că veţi putea să continuaţi colaborarea minunată cu misionarii noştri, care a caracterizat lucrarea dvs. în trecut.

Cu deosebit respect,
(Semnat) Ernest W. Riggs

 

Scrisoarea ,,alăturată” era următoarea:

 

Atena, Grecia
12 octombrie 1922

Către
Preot James L. Barton, doctor în teologie, Secretar al Comitetului American
14 Beacon Street, Boston, Mass.

 

Dragă doctor Barton,

La o întrunire recentă a misionarilor din Smirna refugiaţi acum în Atena (numărând 14 adulţi), s-a votat recunoaşterea serviciilor extrem de folositoare şi pline de compasiune ale consulului nostru general, doctor Horton, în vremea recentei tragedii din Smirna. Misionarii şi-au exprimat, de asemenea, prin vot dorinţa de a trimite o copie a acestei scrisori Departamentului de Stat, Washington D.C., şi doctorului Horton însuşi.

În timpul acelor zile ale incendiului, jafului şi masacrului turc, care a transformat minunatul oraş al Smirnei în cenuşă şi a lăsat fără adăpost populaţia sa creştină de nu mai puţin de 500.000 oameni, inclusiv refugiaţii din oraşele şi satele înconjurătoare, doctor Horton a trecut prin mai multe experienţe dificile, extenuante şi primejdioase decât mi-aş putea imagina că ar fi chemat vreodată să îndure orice funcţionar al guvernului Statelor Unite ale Americii, care lucrează în străinătate.

În aceste împrejurări, când Consulatul nostru American era înţesat de oameni neajutoraţi, toţi privind spre consul pentru ajutor şi sfat, consulul Horton şi-a păstrat sângele rece, însă niciodată nu a fost rece. Inima sa caldă şi înţelegătoare a întâmpinat fiecare pătimitor, şi s-a acordat ajutor oriunde a fost posibil.

Misionarii sunt în mod special recunoscători pentru sprijinul oferit de doctor Horton pentru a salva profesorii şi elevii din şcoli, cu rezultatul că nu lipseşte nici măcar un profesor de la Institutul American de Fete din Smirna; şi majoritatea fetelor, care se aflau în clădirea în flăcări, au fost salvate.

De la refugierea la Atena, doctor Horton a fost extrem de energic în ajutorul dat pentru hrănirea, îmbrăcarea şi găzduirea refugiaţilor săraci.

Dorim să consemnăm preţuirea noastră pentru eforturile curajoase şi pline de compasiune depuse de doctor Horton pentru noi, ca şi de localnici.

În numele misionarilor din baza Smirna, rămân,
Al dvs.,
(Semnat) Dana K. Getchell.

 

Cea de-a treia scrisoare am primit-o în Washington, pe 20 august 1923, în limba turcă. Printre semnatari sunt Ilimdar Zade Edhem, preşedintele Comitetului de Emigraţie Islamică şi Hall Zeki, proprietarul binecunoscutei publicaţii Gazeta Expertă.

Politica mea constantă în timpul îndelungat în care m-am aflat în Orientul Mijlociu, a fost de a ajuta, în măsura în care îmi permitea poziţia oficială, pe toţi cei care ar putea avea nevoie de ajutor, indiferent de rasă sau religie.

 

30 iulie 1339 (data turcă)

De la numirea excelenţei sale, George Horton, în funcţia de consul general al Statelor Unite ale Americii în Smirna, excelenţa sa a câştigat inima întregii naţiuni turce prin înţelegerea şi bunăvoinţa pe care excelenţa sa le-a arătat întotdeauna tuturor turcilor.

În timpul ocupaţiei greceşti a ţării noastre, excelenţa sa, dl. George Horton, a oferit protecţie deplină şi tratament binevoitor acelor turci care au venit la el pentru protecţie şi dreptul la existenţă umană.

Prin urmare, noi dorim fierbinte să exprimăm mulţumirile noastre din toată inima excelenţei sale, dl. George Horton, pentru tot interesul şi ajutorul binevoitor acordat de el naţiunii turce, care a zămislit de asemenea în inimile noastre o afecţiune profundă şi veşnică pentru naţiunea sa onorabilă.

(Semnat)
Ilimdar Zade Edhem, preşedintele Comitetului de Emigraţie Islamică
Sahlebdji Zade Midhat, comerciant
Hussein Djemal, chimist
Beshir Zade, comerciant
Mehmet Nourri, comerciant de covoare
Hali Zeki, proprietarul publicaţiei Gazeta Expertă
Hassan Fowzi, avocat
Shaih Kadri
Eyyub Sabri, comerciant
Mehmet Emin, comerciant
Melimet Hamdi, comerciant
Kesreli Hadji Ali, comerciant de tutun
Berkeli Zade Hadji Bedriddin
Mkr. Ahmet
Kantardji Zade
Mustapha Nouriddin
Mehmet Zeki, comerciant de pălării

 

În ce-i priveşte pe aceştia şi mulţi alţi turci pe care i-am cunoscut personal, am cele mai prietenoase şi chiar afectuoase amintiri. Le doresc binele şi aş întâmpina cu bucurie o ocazie care mi-ar permite să îi ajut din nou.

Cu toate acestea, pentru onoarea naţiunii turce este necesar ca unii membri ai săi să denunţe masacrele şi să declare public că sunt şi au fost întotdeauna împotriva lor. Dacă, aşa cum afirmă unii tălmăcitori, Coranul nu susţine uciderea necredinciosului, atunci este esenţial, pentru bunul nume al mahomedanismului în general, ca toţi ceilalţi musulmani să denunţe masacrele turce.

Mărturia de mai sus mi-a fost trimisă de dl. Rufus Lane, odinioară consul american în Smirna, care, printre alte lucruri, scrie:

,,Am socotit că va fi o bucurie pentru dvs. să aveţi ca amintire a şederii dvs. aici câteva rânduri de la unii din prietenii dvs. turci, care adeveresc simpatia lor pentru dvs.

Un om declară că, în 1916, aţi salvat viaţa întregii lui familii, furnizându-le hrană şi ajutor medical când mama, soţia şi cei trei copii ai săi erau doborâţi de tifos. Îl cunosc bine pe om, ca şi circumstanţele, pe care fără îndoială dvs. le-aţi uitat !”

 

Concluzie

Faptele demne de reţinut din istorisirea anterioară sunt următoarele:

1. Smirna a fost incendiată de turci, în prezent, ca un act de încheiere al unei politici consecvente care a modelat istoria şi expansiunea musulmană vreme de secole, şi mai ales istoria turcă începând cu venirea la putere a Tinerilor Turci, aşa cum dovedesc uciderile, chinurile şi prigoanele ,,turcificatoare” din Macedonia care au condus la primul Război Balcanic (1912); uciderea şi izgonirea din casele lor a grecilor din Asia Mică în perioada dinaintea izbucnirii războiului mondial şi distrugerea satelor lor înfloritoare (aşa cum prezintă francezul Manciet, care scrie despre scenele din Phoceea); deportarea grecilor din regiunea Mării Negre, bărbaţi, femei şi copii în toiul iernii anului 1916, care au fost siliţi să meargă pe o vreme aspră până când multe mii dintre ei au pierit (precum menţionează Dana K. Getchell, în scrisoarea sa prezentată mai sus); uciderea a 800.000-1.000.000 armeni în 1915-1916; arderea din temelii a Smirnei şi masacrarea a mii de locuitori ai săi în 1922.

2. Smirna a fost incendiată de soldaţii turci când ei stăpâneau deplin şi pe de-a întregul oraşul, şi focurile au fost puse întâi în cartierul armean, în care turcii jefuiau, ucideau şi necinsteau deja de câteva zile şi unde nu mai putea fi găsit nici un armean, cu posibila excepţie a unor supravieţuitori care se puteau ascunde în pivniţe.

3. Martori credibili, care nu erau nici greci nici armeni, au depus mărturie despre modul de ardere al Smirnei.

4. Un soldat turc a turnat petrol, sau petrol amestecat cu benzină, pe stradă în faţa clădirii Consulatului American, făcând ca focul să se apropie şi să se întindă către clădire, punând în pericol vieţile celor aflaţi înăuntru.

5. Arderea Smirnei şi masacrarea şi maltratarea locuitorilor săi creştini în anul Domnului nostru 1922 au devenit posibile din cauza invidiilor reciproce şi intereselor comerciale conflictuale ale anumitor puteri creştine şi cu ajutorul real, moral şi material, furnizat de unele dintre ele turcilor.

6. Turcii au comis actele lor infricoşătoare împotriva creştinilor şi omenirii în general cu convingerea deplină că ei nu vor întâmpina nici o opoziţie, nici măcar critică din partea Statelor Unite ale Americii. Ei au fost făcuţi să creadă aceasta din cauza propagandei răsunătoare pro-turce şi anti-creştine desfăşurate în presa americană de anumiţi vânători de concesiuni şi alţi scriitori interesaţi.

7. Nu a fost emisă încă nici o notă gladstoniană de oroare, protest sau repulsie de nici o sursă oficială americană, deşi turcii au întrecut orice şi-ar fi putut imagina vreodată Gladstone.

8. Turcii nu pot recâştiga încrederea şi respectul lumii civilizate până când ei nu se vor căi sincer pentru crimele lor şi nu vor repara tot ce le stă în putinţă.

9. A tăinui asemenea fapte, precum cele relatate în aceste capitole, sau a le prezenta într-o lumină falsă cu scopul de a obţine avantaje materiale sau a salva proprietăţi, dezvăluie o stare scăzută de moralitate, potrivită cu duhul acestei epoci comerciale.

10. Unul dintre multele motive pentru care mahomedanismul o ia înaintea creştinismului în locul de naştere şi teritoriul străvechi al celui din urmă, şi în general oriunde se întâlnesc faţă în faţă cele două religii, este că Hristos a fost urmat cu nevrednicie de popoarele care trimit misionarii.

11. Credincioşii din America ar trebui să devină conştienţi de faptul că misionarii americani din Turcia nu îi pot converti pe turci, nici nu pot conduce exerciţii religioase la care să fie prezenţi turci, şi că şcolile din Imperiul Otoman sunt conduse acum pe această bază; şi că, dacă ar converti vreun turc, acesta din urmă ar fi ucis, iar misionarii şi clădirile lor ar fi în pericol de a fi atacaţi.

Însă lecţia principală a acestor pagini este slăbiciunea crescândă a creştinismului – divizat, nesincer, pătruns de materialism; subminat şi ameţit, în mare parte din vechea sa credinţă puternică şi nevinovată, de descoperirea ştiinţifică modernă.

Oricine a participat, precum am făcut eu în oraşul Washington, la o întrunire generală a misionarilor, nu se poate să nu fi fost impresionat de devotamentul, entuziasmul şi fervoarea spirituală ale acestor bărbaţi şi femei nobili care duc minunatele învăţături ale lui Hristos în ţinuturile păgâne. I-am văzut şi i-am auzit la scurt timp după întoarcerea mea din Orientul Apropiat şi din oroarea Smirnei, şi cu greu m-am putut abţine să nu mă ridic în picioare strigând:

,,Veniţi, purtaţi-ne şi mântuiţi-ne, înainte să fie prea târziu pentru veşnicie !”

 

SFÂRŞIT


 

 

ANEXĂ

Drama teribilă şi dezastruoasă a lui antihrist depănată în aceste pagini este încă în desfăşurare, în toate fazele sale. În Adeptul Creştin din 18 iunie 1925, a apărut următorul editorial, ca articol principal, pe care îl citez integral:

 

,,Un nume ! Un nume !

Ce este într-un nume ! întreabă poetul, ca şi cum ,,nimic” trebuie să fie răspunsul inevitabil. Însă experienţa omenirii arată că răspunsul potrivit ar fi ,,totul”. Căci în jurul numelui se adună toate calităţile lucrului numit. Culoarea şi parfumul reginei florilor apar în imaginaţie chiar la numele de ,,trandafir”. Atât de preţioase sunt numele articolelor de comerţ încât întâlnim producători de săpunuri şi paste de dinţi, benzine şi lubrifianţi, pâine, leacuri şi ţigări, care plătesc sume mari de bani pentru a-şi asigura un nume distinct pentru marca lor specială, pe care-l înregistrează la guvern şi îşi apără dreptul lor exclusiv de a-l folosi cu toată autoritatea pe care o conferă legea. Închideţi ochii şi lăsaţi pe cineva să rostească cuvintele ,,Ford” şi ,,Rolls-Royce” şi mai întrebaţi ce este într-un nume ?

Există un Nume care este – sau trebuie să spunem era ? – mai presus de orice nume. Ce s-a întâmplat cu el ?

Recent, în Turcia s-a petrecut un lucru remarcabil. Guvernul l-a chemat pe Asa Kent Jennings, locuitor american din Asia Mică (al cărui nume se află încă cu cinste pe listele oficiale ale Conferinţei Bisericii Episcopale Metodiste din New-ul York de Nord) pentru a se consulta cu el. În cursul războiului dintre turci şi greci, el a manifestat trăsături de caracter, care i-au adus reputaţia printre ambele naţiuni. Lui i s-a spus că Republica Turcă căuta să descopere o metodă educaţională sau o agenţie socială care să promoveze superioritatea fizică, intelectuală şi morală a tinerilor bărbaţi şi femei ai naţiunii. În cadrul consultaţiei cu el, a fost întocmit un plan pentru un sistem de asociaţii sau cluburi în mari centre, unde va fi pus în practică, tot ceea ce este remarcabil în programul triplu al Asociaţiei Tinerilor Creştini (YMCA) sub patronajul oficial şi cu sprijinul guvernului turc, care este mahomedan ca religie, dar sub conducerea dlui. Jennings, care este secretar YMCA şi predicator metodist. Primul dintre aceste cluburi va fi deschis la Angora, noua capitală, şi omul care se ocupă de acest proiect este un alt predicator metodist, John B. Ascham, din Ohio de Vest, ale cărui contribuţii lămuritoare asupra situaţiei politice europene de la începutul războiului încoace au apărut uneori în aceste pagini. Însă guvernul de la Angora a stipulat că aceste instituţii, deşi amintind de spiritul lui Hristos, trebuie să nu poarte numele de creştin. Aceasta este o condiţie fundamentală. Orice creştin, cu excepţia denumirii !

Cum se poate aceasta ? Explicaţia este evidentă. Din vremea cruciadelor, când purtătorii crucii se ciocneau cu purtătorii semilunii, numele de creştin a fost mânjit pentru totdeauna cu amintirile masacrului şi războiului. Nici una din roadele Duhului, virtuţi pe care lumea apuseană doreşte să le asocieze cu cuvântul ,,creştin”, nu vin în mintea turcului când vede acest nume. Astfel, creştinismul, numit după Fratele mai Mare al întregii omeniri, este sinonim, pentru o naţiune întreagă, cu ura rasială şi religioasă.

Există naţiuni europene în care numele care ar trebui să fie mai presus de orice nume a fost târât în ţărână. Un scriitor londonez, căruia i s-a încredinţat scrierea de literatură creştină pentru copiii din Cehoslovacia, a propus să înceapă seria de biografii de eroi cu o viaţă a lui Iisus Hristos. O persoană care era mai familiarizată cu oamenii acestei ţări l-a avertizat că o viaţă a lui Hristos va distruge seria. În cursul lungii perioade de tiranie austriacă asupra acestor ţinuturi, Biserica Romei s-a identificat atât de mult cu despotismul conducător, încât orice purta numele de creştin avea parte de reputaţia proastă a acestei asocieri cu oprimarea şi superstiţia. Împăratul nu mai era şi Biserica fusese separată de stat, însă o carte cu denumire creştină încă ar fi fost privită cu suspiciune de oameni, ca fiind propagandă pentru foştii lor stăpâni. În consecinţă, seria va începe cu Abraham Lincoln, deoarece grupurile care se numesc pe sine creştine au făcut din numele lui Hristos o ruşine.

Mahatma Gandhi din India spune misionarilor că Hristos l-a cucerit, dar creştinismul – aşa cum este ilustrat de standardele politice, sociale şi economice apusene – nu-l recunoaşte a fi un produs al Noului Testament. China priveşte cu afecţiune către Hristos, dar devine bănuitoare faţă de naţiunile creştine deoarece ele sunt reprezentate de vase de război, mitraliere şi tribunale extrateritoriale, sau de corporaţii de afaceri străine acaparatoare, ce storc ultimul bănuţ de la muncitorii de rând cu preţul decenţei şi vieţii înseşi. ,,Dacă acesta este Hristos – spun ei – să rămânem alături de Confucius !”

Nici nu este necesar să mergem în străinătate pentru a descoperi că numele minunat al lui Hristos este înjosit şi contrafăcut.

Puritatea cuvântului nou este încredinţată fiecărui om care s-a numit pe sine după numele lui Hristos. Superioritatea învăţăturilor Sale trebuie judecată după faptele celor care afirmă că Îl urmează. Multe predici nu au reuşit să convingă, să condamne şi să convertească pe cel păcătos, în primul rând pentru că cel păcătos putea arăta cu degetul către bărbaţi şi femei din comunitate ale căror vieţi, cunoscute şi înţelese de tovarăşii lor, tindeau să compromită îndemnul pastorului. Astfel, Numele în faţa căruia tot genunchiul trebuie să se plece nu mai inspiră respect.

Naţiunea sau persoana care ia numele de creştin atrage asupra sa o responsabilitate grea. Într-o anumită măsură, numele lui Hristos este încredinţat lor. De modul în care acea persoană, biserică, societate sau naţiune îşi împlineşte responsabilitatea va depinde în mod vizibil respectul pe care alţii îl vor da acestui Nume”.

Am citit acest editorial de mai multe ori şi tot ce am putut pricepe din el este că numele lui Hristos, al unui săpun, al unei paste de dinţi, al unui leac, al unui lubrifiant, al unei ţigări trebuie folosit atâta vreme cât produce rezultate, însă când nu mai este convingător, ar trebui abandonat. Cu siguranţă, aceasta s-a făcut în mod oficial în Turcia cu Numele. Ceea ce trebuie să înţeleagă credincioşii din America este că mahomedanismul – cel mai mare duşman al creştinismului în lume – merge înainte cu torţe şi iatagane şi că abandonarea numelui lui Hristos şi a învăţăturii Domnului de către marile organizaţii creştine este încă o biruinţă pentru profet. Nici un sofism, oricât de ingenios, nu poate ascunde acest fapt.

Să nădăjduim că această acţiune a lor este începutul unei mari deşteptări şi schimbări radicale a creştinilor apuseni:

Şi fiind Petru jos în curte, a venit una din slujnicele arhiereului, şi văzând pre Petru încălzindu-se, căutând la el, a zis: şi tu erai cu Iisus Nazarineanul. Iar el s-a lepădat, zicând: nu ştiu, nici pricep ce grăieşti tu. Şi a ieşit afară înaintea curţii, şi a cântat cocoşul (Marcu 14, 66-68).

Dar Petru mai târziu a mărturisit într-un mod cu totul diferit. Nu poate exista nici o lucrare pentru Hristos acolo unde Numele Lui este abandonat. Această concesie este în sine o biruinţă pentru puterile întunericului.

În presa din 25 octombrie 1925 a apărut un articol de George Seldes, care descria prigoana creştinilor haldei pe graniţa turco-britanică, în apropiere de Mosul. A fost anunţat ca fiind primul dintr-o serie, însă articolele următoare nu au fost publicate. Este atât de asemănător cu celelalte evenimente bine dovedite de o natură similară, expuse în paginile anterioare, încât alcătuieşte o continuare logică a istorisirii. Citez din Washington Post din 25 octombrie 1925:

,,Mosul, Mesopotamia, 18 octombrie (prin poştă la Cairo). – Într-un sat oază minunat numit Zakho, de pe graniţa britanico-turcă din ţara biblică, în împrejurimi paşnice, am descoperit astăzi martori ai unei tragedii groaznice pe care arabii mahomedani ca şi creştinii mi-au cerut să o relatez lumii creştine.

Este istoria deportării a 8.000 creştini haldei de pe graniţă, a marşului lor în interiorul Turciei, a modului în care turcii i-au omorât pe bărbaţi, le-au necinstit pe femei şi i-au aruncat pe copii în prăpăstii. Este o istorie de suferinţă fără precedent în vremurile recente şi fiecare cuvânt scris aici este atestat prin jurământ pe Biblie de căpeteniile satelor şi preoţii lor şi confirmat de arhiepiscopul Timotei, părintele lor duhovnicesc.

 

Ucidere învechită şi ticăloasă

,,Va crede lumea creştină că se pot petrece asemenea lucruri acum ?” a întrebat arhiepiscopul Timotei, când mukhtarul – sau şeicul – din Murga a îngenuncheat şi i-a spus povestea sa. Mukhtarul a spus următoarele în arabă:

,,Avându-L pe Dumnezeu ca martor şi pe sângele lui Hristos eu jur că, în marşul spre nord, turcii au ucis 5 bărbaţi care, din cauza vârstei lor, nu puteau ţine pasul cu procesiunea. Au ucis cu pietre 3 femei care erau bolnave. În prima noapte, am pus tabăra lângă o fântână. Ofiţerii şi soldaţii turci au stins luminile şi au înhăţat toate fetele frumoase tinere şi le-au dus în câmpuri. Toată noaptea am auzit ţipetele şi strigătele fetelor şi femeilor. Ele au acoperit cerurile cu strigătele lor jalnice şi era ca Ziua Judecăţii.

În cea de-a treia zi, una din femei era în chinurile naşterii. Turcii au aşteptat până când s-a născut copilul. Alte femei au luat pruncul, însă mama era prea slăbită pentru a merge, aşa că a fost împuşcată. La Munţii Ozozan, 3 bărbaţi şi 2 femei care au încercat să scape au fost împuşcaţi. Apoi au fost omorâţi copiii lor mici orfani”.

Această declaraţie, în formă oficială mai rece, am văzut-o mai târziu în documentele jurate şi atestate de guvernatorul britanic al Mesopotamiei.

Tocmai am primit o scrisoare (octombrie 1925) de la doctor George E. White, preşedintele Colegiului misionar nefast din Marsovan, Turcia. Această instituţie importantă şi odinioară înfloritoare a fost redeschisă în Thessaloniki, Grecia. Citez următoarele din circulara sa:

,,Refugiaţii din Orientul Apropiat merită toată simpatia pe care o primesc de la prietenii americani. Această tragică ,,mutare de populaţii” este cea mai mare de acest fel din istorie. Sunt 160.000 refugiaţi în oraşul Thessaloniki, 800.000 în provincia Macedonia şi 1.500.000 în toată Grecia. ... Guvernul grec şi-a revizuit legile cu scopul expres de a primi educaţia americană. ... Thessaloniki construieşte cu energie în prezent; este punctul în care marinarul grec din sud se întâlneşte cu plugarul slav din nord; musulmanul, evreul şi creştinul s-au simţit acasă vreme de multe generaţii; Thessaloniki merge înainte sub un guvern creştin restabilit în 1912, după dominaţia străină din 1430 încoace”.

Să nădăjduim că acest colegiu creştin va ,,construi cu energie” în noul său habitat, unde are o misiune mare şi sfântă: să răspândească duhul Învăţătorului în Balcani, astfel încât ura rasială să se micşoreze în aceste ţinuturi, războaiele să înceteze, şi rămăşiţele vechiului şi slăvitului Imperiu Bizantin să poată restabili acea civilizaţie creştină pe care turcul a alungat-o din Asia Mică. Sau, dacă aceasta este prea mult, să nădăjduim cel puţin că influenţa învăţăturilor Sale va fi îndeajuns de mare încât să preîntâmpine ca oricare din statele balcanice să se alăture musulmanilor sau bolşevicilor pentru a-şi nimici vecinii.

 

Almanah 2012 20

Smirna astăzi


Almanah 2012 21

Smirna astăzi
O clădire veche de pe cheiul Smirnei (1902).
Arhitectura sa aminteşte de vremurile de aur ale Smirnei

 

Almanah 2012 22

Altă clădire datând din alte vremuri


Almanah 2012 23

În inima oraşului.
Stradă dintr-un cartier grec cu locuinţe care au scăpat din incendiu.
Astăzi, unele clădiri din cartierele greceşti au fost transformate în mici
cafenele şi restaurante, restaurate pentru a aminti de vremurile de odinioară

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 74/Almanah 2012



[1] N.r.: Nu suntem întru totul de acord cu opiniile autorului, cu atât mai mult cu cât acestea nu corespund istoriei.

[2] N.tr.: Este vorba despre O mie şi una de nopţi.

[3] N.tr.: Fortăreaţă şi palat construit pentru regii mauri în secolele XII-XIII.

[4] A se vedea nota 2 din carte.

[5] Insulă în estul Greciei, locul unei bătălii navale extrem de însemnate din anul 480 î.Hr., în care grecii i-au înfrânt pe perşi.