----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 46 vizitatori și nici un membru online

ROADELE ECUMENISMULUI

Documente legate de dialogul teologic dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi

 

Cuvânt înainte 

 

 
Cât despre Sinoadele Ecumenice, noi le primim pe primele trei …
Respingem Sinodul de la Calcedon … Pot spune cât se poate de deschis că nici un
oriental nu poate accepta Sinodul de la Calcedon … Aveţi şapte Sinoade Ecumenice.
Dacă ar trebui să pierdeţi unul, nu ar trebui să fie o pierdere mare pentru voi
Papa Shenouda al III-lea

 

În secolul al XX-lea, în istoria Bisericii Ortodoxe a apărut o răscruce fără precedent, când conducerea ei a încetat să se mai călăuzească după hotărârile şi canoanele Sfintelor Sinoade Ecumenice şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Acest fenomen nemaiîntâlnit s-a petrecut într-un context politic, social şi teologic extrem de complex şi dificil pentru Biserică şi s-a făcut remarcat iniţial mai ales în relaţiile cu comunităţile heterodoxe, ca apoi să devină vizibil în toate aspectele vieţii bisericeşti.

Conducătorii Bisericii au pornit cruciada unirii cu heterodocşii, însă temelia şi modul de înfăptuire ale acestei uniri nu sunt în cugetul Sfinţilor Părinţi, care ne spun explicit că heterodocşii, pentru a se întoarce în sânul Bisericii Ortodoxe, trebuie să renunţe la învăţăturile lor greşite, să se pocăiască de ele şi să revină la dogma şi învăţătura Bisericii Soborniceşti. Dimpotrivă, ierarhii ortodocşi ecumenişti au făcut o sumedenie de compromisuri care nu au slujit şi nu slujesc realizării unirii întru Adevăr, ci doar îndepărtării turmei ortodoxe de învăţătura autentică, de Biserică şi de Capul acesteia, Mântuitorul Iisus Hristos.

Printre primele dialoguri purtate în vederea unirii s-a numărat dialogul cu comunităţile monofizite. Acesta este ilustrativ pentru dialogul ecumenist în general şi arată direcţia care s-a dorit a fi imprimată Bisericii. După cum se ştie, monofiziţii s-au desprins din Biserica Sobornicească după cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, din anul 451. Ei au refuzat să accepte învăţătura hristologică formulată de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, potrivit căreia Mântuitorul întrupat are două firi: o fire dumnezeiască şi o fire omenească, fiecare cu voinţa şi lucrarea ei. Firea, voinţa şi lucrarea omenească ale Domnului Hristos se supun firii, voinţei şi lucrării dumnezeieşti ale Sale – aşa cum omul ar trebui să-şi plece voinţa şi lucrarea înaintea voinţei şi lucrării lui Dumnezeu – fără însă a dispărea sau a fi topite, absorbite, contopite în acestea din urmă. Precum scrie în mărturisirea de credinţă ortodoxă, formulată la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, cele două firi sunt ,,unite fără amestecare, fără schimbare, de nedespărţit, de neseparat; fără ca deosebirea firilor să dispară prin această unire; dimpotrivă, însuşirile fiecăreia s-au păstrat şi există unite într-o singură persoană sau ipostas”.

Astfel, monofiziţii afirmă că, după întrupare, Mântuitorul nu mai are două firi distincte şi spun fie că firea Sa omenească a fost absorbită în firea dumnezeiască – monofizismul radical al lui Evtihie, fie că firile s-au unit în mod tainic alcătuind o fire compusă – monofizismul moderat al lui Sever. Din erezia monofizită s-a născut mai apoi erezia monotelită, care susţine unitatea lucrării şi voinţei dumnezeieşti ale Mântuitorului cu lucrarea şi voinţa omenească. Sinoadele Ecumenice IV, V, VI şi VII au condamnat ferm şi fără echivoc toate învăţăturile greşite ale monofiziţilor şi monoteliţilor, dând anatemei învăţăturile lor, ca şi pe conducătorii şi susţinătorii acestora.

După ce au părăsit Biserica Sobornicească, monofiziţii au atacat-o cu înverşunare, i-au prigonit şi ucis pe ierarhii dreptcredincioşi, încercând să impună turmei dreptcredincioase învăţătura lor. Pentru reconcilierea celor două părţi şi refacerea unităţii, împăraţii bizantini au încercat diferite formule de compromis, care nu au avut însă nici un rezultat pozitiv. De-a lungul timpului au existat ierarhi monofiziţi care au dorit revenirea în sânul Bisericii, dar ei au fost prigoniţi sau chiar ucişi de credincioşii lor.

Veacurile s-au scurs, Biserica şi-a continuat drumul său către mântuire, în vreme ce monofiziţii au persistat în erezia lor. După cum învaţă istoria, căderea într-o erezie atrage după sine dezbinări neîncetate în sânul comunităţii care o primeşte şi alunecarea în noi erezii. Acest fenomen a fost evident şi în sânul comunităţii monofizite, care s-a împărţit în mai multe grupări ce s-au învrăjbit şi anatematisit între ele. Abia în secolul al XX-lea, ele au ajuns la o oarecare înţelegere. În plus, de-a lungul atâtor veacuri de îndepărtare de Biserica Sobornicească, în sânul lor s-au încetăţenit multe alte erezii, făcând învăţătura lor cu totul străină de cea ortodoxă.

La începutul secolului trecut, ghidaţi din umbră de masonerie din care adesea făceau parte, protestanţii împreună cu ierarhii ortodocşi şcoliţi în Apus şi cu cugetul ortodox bolnav au pus bazele mişcării ecumeniste moderne. Au organizat conferinţe ecumeniste, vizite reciproce, discuţii amicale, programe în vederea colaborării pe diferite fronturi, iar în 1948 au pus o bază instituţională tuturor acestor manifestări prin înfiinţarea Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB).

Această organizaţie cu ideologie protestant-seculară considera că Biserica Ortodoxă şi comunităţile heterodoxe sunt asemenea unor partide politice care pot colabora şi pot fuziona pe principii omeneşti, prin compromisuri şi acorduri. Ea s-a străduit din răsputeri să impună această viziune lumii ortodoxe. CMB a jucat şi continuă să joace un rol extrem de important în coordonarea eforturilor ecumeniste şi promovarea unităţii creştine şi interreligioase din acest secol apostat.

 

Etapele dialogului teologic bilateral dintre Biserica Ortodoxă şi monofiziţi

În 1961, majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale au aderat la Consiliul Mondial al Bisericilor. La scurt timp după aceasta, la iniţiativa acestei organizaţii şi cu implicarea Patriarhului Athenagora al Constantinopolului (1886-1972), în Insula Rhodos a avut loc o conferinţă pan-ortodoxă unde reprezentanţii ortodocşi au hotărât stabilirea de contacte cu Bisericile monofizite.

Urmarea a fost iniţierea dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile monofizite, procesul unirii cu monofiziţii fiind gândit a se desfăşura în 3 etape: dialogul neoficial, dialogul oficial şi ratificarea acordurilor de către Sinoadele Bisericilor Ortodoxe locale în urma consensului general, pentru proclamarea ridicării anatemelor şi a unirii.

Până în prezent au avut loc 4 întâlniri neoficiale: 1964 – Aarhus, Danemarca, 1967 – Bristol, Anglia, 1970 – Geneva, Elveţia şi 1971 – Addis-Abeba, Etiopia; şi 4 întâlniri oficiale: 1985 – Chambesy, Elveţia, 1989 – Anba Bishoy, Egipt, 1990 – Chambesy, Elveţia şi 1993 – tot la Chambesy. Fiecare întâlnire s-a încheiat cu un comunicat sau o declaraţie comună.

Întâlnirile neoficiale au fost numite astfel pentru că Biserica Ortodoxă nu a fost implicată la nivel oficial; ele au fost organizate şi coordonate integral, atât practic cât şi tematic, de către protestanţii, monofiziţii şi ortodocşii din Consiliul Mondial al Bisericilor.

Între întâlnirile neoficiale şi cele oficiale au avut loc două întâlniri inter-ortodoxe – Addis-Abeba, 1971 şi Geneva, 1979 – în cadrul cărora reprezentanţii ortodocşi au discutat rezultatele dialogului neoficial şi au definit modul de abordare a dialogului oficial.

Între anii 1985-1993 a avut loc dialogul oficial dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile monofizite. Deoarece Bisericile Ortodoxe locale participante la discuţii, cu excepţia Bisericii Ortodoxe Române, nu au ratificat acordurile întâlnirilor oficiale, nu a putut fi finalizată cea de-a treia etapă a procesului unirii. Acest fapt a fost confirmat de recenta întrunire a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale pentru continuarea dialogului cu monofiziţii, din anul 2005.

 

Ce s-a discutat la întâlnirile neoficiale ?

Dialogul a fost organizat astfel ca doar la întâlnirile neoficiale să se prezinte referate şi să aibă loc un schimb de opinii teologice. Însă, în realitate, nu a avut loc un dialog autentic, ci fiecare parte a ţinut un monolog. Reprezentanţii Bisericilor monofizite au susţinut cu îndârjire învăţătura monofizită, în vreme ce o parte a reprezentanţilor ortodocşi au prezentat învăţătura ortodoxă. Ceilalţi ortodocşi, în genere membri de frunte ai Consiliului Mondial al Bisericilor şi teologi sovietici – oameni ai regimului comunist, i-au susţinut pe monofiziţi. Ei au condus dialogul cu abilitate, abătând discuţia de la punctele esenţiale, formulând idei monofizite moderate, şi salvându-i pe monofiziţi în momentele în care nu aveau răspuns la întrebările pertinente ale ortodocşilor care susţineau dogma ortodoxă.

De pildă, la prima întrunire neoficială, desfăşurată la Aarhus, Danemarca, în 1964, au participat 8 ortodocşi, 10 monofiziţi şi un protestant. Trei dintre ortodocşi erau din structurile superioare ale CMB, fiind adepţi fervenţi ai realizării unirii, iar ceilalţi 5 erau profesori de teologie, aleşi pentru renumele lor, dar şi pentru deschiderea faţă de ideea unirii cu monofiziţii. Dintre monofiziţi au fost prezenţi 4 ierarhi.

La ultima întâlnire neoficială de la Addis-Abeba, Etiopia, din 1971, grupul de dialog era alcătuit din 13 ortodocşi şi 20 monofiziţi. În plus, de la această întrunire, au fost eliminaţi din rândul ortodocşilor toţi cei care la întrunirile anterioare se implicaseră în dezbateri cu sinceritate şi bună credinţă şi care dăduseră, prin numele lor, o anumită credibilitate acestor întâlniri. Din cele 110 luări de cuvânt, 83 au aparţinut monofiziţilor, 12 oficialilor ortodocşi din cadrul CMB, 11 sovieticilor şi doar 4 unor ortodocşi cu o gândire şi poziţie patristică.

Lecturarea proceselor verbale ale acestor întâlniri vădeşte însă adevărata stare de lucruri. Monofiziţii au afirmat răspicat în referatele lor că Hristos are o singură fire şi că nu recunosc Sinodul de la Calcedon, nici Tomosul Sfântului Leon, nici următoarele 3 Sinoade Ecumenice (V, VI şi VII, care au întărit anatemele împotriva monofizismului şi au condamnat monotelismul şi pe conducătorii ereziei monofizite, Sever şi Dioscor). Mai mult, au fost extrem de polemici şi obraznici, obrăznicia lor mergând până la a spune că Dioscor şi ai săi au fost nedreptăţiţi de Sinodul de la Calcedon !

Iată ce declara un participant monofizit: ,,În legătură cu metoda realizării intercomuniunii, aş vrea să spun deschis că pentru Bisericile noastre ar fi dificil să accepte dinainte Calcedonul, fără o evaluare şi fără explicaţii. Ar fi dificil de acceptat Calcedonul de maniera în care acceptarea lui ar apărea ca o schimbare bruscă de poziţie şi ca o admitere a unei greşeli care persistă de multă vreme. Dar dacă mai întâi este restaurată intercomuniunea, atunci se va limpezi atmosfera şi între Bisericile noastre va fi creat un climat în care va fi uşor şi firesc să cădem de acord în privinţa a ceea ce o Biserică soră a acceptat în scopul de a proteja credinţa potrivit învăţăturilor Părinţilor”. Aşadar, ei recunosc fără tăgadă că persistă de multă vreme în greşeală şi nu vor să-şi asume sub nici un chip consecinţele acestei greşeli, adică să se pocăiască pentru învăţătura lor eretică şi să corecteze eroarea.

Declaraţiile finale ale acestor întâlniri mărturisesc cu totul altceva ! ,,Recunoaştem unii altora credinţa ortodoxă cea una a Bisericii”, ,,asupra esenţei dogmei hristologice noi ne-am găsit într-un acord deplin” ! Mai mult, declaraţia finală a celei de-a doua întâlniri neoficiale, de la Bristol, din 1967, este redactată într-o notă care urmează teologia monofizitului moderat Sever.

Pe de altă parte, promotorii unirii au scornit 3 motive principale ale apariţiei ereziei monofizite: 1) conjunctura istorică nefavorabilă – deşi mulţi împăraţi i-au favorizat şi susţinut pe monofiziţi; 2) neînţelegerile lingvistice şi terminologice – deşi Sfinţii Părinţi au vorbit lămurit despre dogma hristologică, au scris lucrări şi au explicat fiecare termen utilizat, iar disputele pe marginea acestei erezii au durat îndeajuns de multă vreme ca oricine ar fi vrut să cunoască într-amănunt problema şi să o înţeleagă să o fi putut face; nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că propagatorii monofizismului erau oameni învăţaţi; 3) ,,lipsa de dragoste” a Părinţilor Bisericii din vremea Sinoadelor Ecumenice – să fie oare ierarhii şi teologii de astăzi mai plini de virtuţi decât Sfinţii Părinţi ai Bisericii ?

De asemenea, monofiziţii uniţi în cuget cu ortodocşii ecumenişti au declarat în mai multe rânduri în cadrul întâlnirilor că Sinoadele Ecumenice nu sunt infailibile, că ele sunt evenimente istorice, care eventual nu mai sunt de actualitate etc. Prin urmare, s-a mers pe mai multe căi pentru a relativiza învăţătura Bisericii şi a se merge către o unire pe principiul ‘unităţii în diversitate’: cele două părţi să recunoască că învăţăturile lor de credinţă sunt deopotrivă adevărate şi valabile.

Mai grav este faptul că astfel de afirmaţii au fost introduse abil în declaraţiile comune. De pildă, în declaraţia finală a celei de-a treia întâlniri neoficiale scrie: ,,Noi toţi suntem de acord că Sinoadele Ecumenice trebuie privite mai degrabă ca evenimente harismatice în viaţa Bisericii decât ca autoritate mai presus de Biserică”. În acelaşi ton, preotul rus Vitalie Borovoi, reprezentant al CMB şi promotor fervent al unirii, a contestat caracterul infailibil al Bisericii şi al Sfintelor Sinoade Ecumenice. El a sugerat că anatematisirea ereziilor este ,,o ispită a porţilor iadului”, ,,un păcat al Bisericii” care se datorează ,,slăbiciunilor omeneşti, înrobirii unei mentalităţi naţionaliste, cărnii şi sângelui, unei istorii particulare şi locale”.

Tot el a lansat conceptul ,,unirii prin pogorământ”. Potrivit acestuia, înaintea unirii dogmatice trebuie să aibă loc o unire prin pogorământ, al cărei fundament este dragostea. Abia după acest act va avea loc unirea dogmatică întemeiată pe căutarea adevărului ! Luând drept temelie a poziţiei lor acest concept straniu, ortodocşii din CMB au susţinut că trebuie realizat întâi acordul de bază dintre cele două părţi şi abia apoi trebuie discutate problemele dogmatice precum unirea firilor dumnezeiască şi umană în Domnul Hristos, care sunt ‘amănunte’ …

Mărturiile despre poziţia eretică a monofiziţilor, ca şi despre cea înclinată puternic spre compromis a ortodocşilor ecumenişti, dispuşi să ia în derâdere sau să renunţe la învăţătura Bisericii, ar putea ocupa pagini întregi.

 

Alte capcane întinse ortodocşilor

Încă de la începutul dialogului teologic, ortodocşii au avut o atitudine foarte tolerantă, considerând că astfel îi vor atrage pe monofiziţi către credinţă. Convingerea, eventual sugerată de reprezentanţii CMB, că monofiziţii vor recunoaşte cele şapte Sinoade Ecumenice, i-a făcut pe ortodocşi să fie extrem de îngăduitori, acceptând chiar formulări de o evidentă provenienţă monofizită, în nădejdea că acestea se vor schimba treptat, după recunoaşterea unei credinţe comune. Cu toate acestea, ei au dat dovadă de o deschidere şi înţelegere care se întindeau dincolo de graniţele adevărului propriei credinţe şi aceasta a constituit o eroare de neconceput.

După cea de-a doua întâlnire neoficială, de la Bristol, în momentul în care deja se căzuse de comun acord că totul nu a fost decât o neînţelegere şi că ambele Biserici împărtăşesc aceeaşi credinţă, ortodocşii se aşteptau ca monofiziţii să recunoască Sinoadele Ecumenice. Însă din discuţiile de la următoarea întâlnire a reieşit limpede că monofiziţii nu intenţionau să recunoască Sinoadele Ecumenice. Profitând de înţelegerile de la Aarhus şi Bristol, ei au susţinut că dacă învăţătura comună pe care o mărturisesc rezultă din primele 3 Sinoade Ecumenice, nu este nevoie să le recunoască pe următoarele. Cu alte cuvinte, declaraţiile comune în care ortodocşii au afirmat că monofiziţii au dreaptă credinţă numai pe baza primelor 3 Sinoade Ecumenice au devenit argumentul forte al ereticilor.

Ar mai trebui precizat că titulatura de ‘Biserici Ortodoxe’ acordată comunităţilor monofizite a fost introdusă şi acceptată tot în cadrul dialogului bilateral ortodoxo-monofizit. Până la organizarea întrunirilor neoficiale, niciodată în istoria Bisericii, monofiziţii nu fuseseră numiţi ,,ortodocşi orientali” de către credincioşii Bisericii Ortodoxe. Propunerea şi adoptarea acestei inovaţii a fost un succes al strategiei de manipulare a mentalităţilor: neatenţia şi necunoştinţa credincioşilor i-ar putea face să creadă cu uşurinţă că monofiziţii sunt ortodocşi ca şi ei. Declaraţia comună de la Aarhus poate fi considerată actul prin care Bisericile monofizite au primit în mod oficial numele de ‘ortodoxe’.

Planul elaborat de teologii comunişti şi implementat de funcţionarii CMB începea să iasă la iveală. El ţintea câteva obiective: ocolirea punctelor divergente şi concentrarea atenţiei pe ceea ce au în comun cele două părţi; contestarea anatemelor date de Sinoadele Ecumenice asupra ereziei monofizite şi conducătorilor ei; reinterpretarea hotărârilor dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice; şi prezentarea Bisericilor monofizite ca ortodoxe.

 

Ce s-a discutat la întâlnirile oficiale ?

Între întâlnirile neoficiale şi cele oficiale au avut loc două întruniri inter-ortodoxe, la care reprezentanţii ortodocşi şi-au manifestat rezervele categorice faţă de trecerea directă la ultima etapă a procesului unirii. Ei au cerut reluarea dezbaterilor teologice, afirmând că discuţiile neoficiale nu pot fi considerate concludente.

Din nefericire, documentele dovedesc că în cadrul întâlnirilor oficiale nu s-a respectat absolut nimic din ceea ce s-a hotărât la reuniunile inter-ortodoxe. La prima întrunire oficială de la Chambesy, Elveţia, din 1985, cea mai mare surpriză a ortodocşilor a fost faptul că discuţiile au pornit de la rezultatele întâlnirilor neoficiale, care nu au mai fost în nici un fel supuse dezbaterilor. Se poate spune că punctul de vedere ortodox a fost dat la o parte în întregime.

Practic, la întâlnirile oficiale nu a fost purtat nici un dialog teologic, ci doar au fost validate rezultatele întrunirilor neoficiale, trecându-se direct la alcătuirea şi semnarea Declaraţiilor Comune şi la hotărârea condiţiilor şi modalităţii de ridicare a anatemelor.

 

Din culisele dialogului ortodoxo-monofizit

Modul în care s-au desfăşurat întrunirile neoficiale şi oficiale a dovedit cu prisosinţă că planurile de discuţii şi măsuri ce urmează a fi luate în vederea unirii fuseseră stabilite dinainte de … alţii. La o cercetare atentă a organizării şi desfăşurării dialogului cu monofiziţii, se remarcă faptul că o sumă de condiţii şi contexte a înlesnit alunecarea ortodocşilor într-un compromis de credinţă în relaţia cu monofiziţii. Acest cadru nu s-a constituit întâmplător, ci a fost o mişcare bine gândită, concepută de experţi în astfel de manevre.

În primul rând, în stil iezuit, reprezentanţii CMB au propus ‘cu inocenţă’ organizarea unui dialog neoficial, a unui simplu schimb de opinii între cele două părţi. Datorită modului în care s-a pus problema – un simplu schimb de păreri – conducerea Bisericii Ortodoxe a permis CMB să se ocupe de organizarea întrunirilor. Din acelaşi motiv, teologii ortodocşi au fost dispuşi să se angajeze într-un dialog flexibil, în care să exprime poziţii mai largi şi să manifeste toleranţă faţă de învăţăturile monofizite.

În urma primei întâlniri neoficiale, de la Aarhus, ca urmare a creării unor astfel de condiţii prielnice şi a obţinerii unor rezultate extrem de favorabile, evenimentul a fost mediatizat ca un punct de răscruce în istoria Bisericii. Cu alte cuvinte, simplul schimb de opinii s-a transformat peste noapte în moment istoric.

În al doilea rând, funcţionarii CMB i-au ales pe participanţii la dialog după o examinare minuţioasă şi după criterii precise. Ulterior, în cursul dialogului, au fost îndepărtaţi toţi cei care au exprimat un punct de vedere ortodox, defavorabil concesiilor în vederea unirii. Parcurgerea ‘schimburilor de opinii’ din cadrul întrunirilor dezvăluie că cei care au prejudiciat cel mai grav Ortodoxia au fost tocmai unii dintre ortodocşi …

Fără excepţie, luările de cuvânt ale reprezentanţilor CMB şi ale teologilor ruşi au avut caracter propagandistic, şi nu teologic. Diplomaţia reprezentanţilor CMB a fost depăşită cu mult de intervenţiile ideologilor comunişti ruşi, care au dovedit că nu au nici un scrupul în manipularea discuţiilor în direcţia dorită. În multe cazuri s-a constatat că reprezentanţii ortodocşi nu fuseseră consultaţi, nici măcar informaţi cu privire la tematica lucrărilor susţinute, trezindu-se în situaţia de a audia pentru prima oară referate monofizite, prezentate eventual în altă limbă, situaţie în care posibilitatea lor de a formula puncte de vedere şi argumente contrare era extrem de îngreunată.

O altă dovadă a nesincerităţii dialogului ortodoxo-monofizit o constituie faptul că partea monofizită a cerut ca la ridicarea anatemelor ,,să nu se procedeze prin acte solemne, lecturi publice şi solemnităţi. Totul să se facă cu multă discreţie, spre a nu şoca mentalităţile încă nepregătite pentru schimbări între credincioşii de rând din Răsărit. Evenimentul să se consume la nivelele de sus şi să se insereze în practica liturgică şi pastorală de toate zilele”.

Monofiziţii au cerut acest lucru încă de la primele întâlniri neoficiale, precum la întrunirea din 1971 de la Addis-Abeba: ,,Este mai bine ca anatemele să fie ridicate fără mult zgomot, după exemplul dat deja de unele Biserici”. Unde este bucuria reunirii şi a revenirii unei părţi a turmei în sânul Bisericii lui Hristos ? Sau de fapt nu este vorba despre aşa ceva, ci doar despre o unire politică şi compromiterea Bisericii adevărate ? De ce să nu ştie credincioşii, ca să nu poată protesta ? Să nu se poată opune unei uniri realizate prin compromis, nu în duhul adevărului ?

În aceeaşi notă se înscrie faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în cadrul ultimelor 4 întâlniri ale comisiei mixte de dialog ortodoxo-monofizit nu au fost publicate nici până astăzi de nici una din Bisericile Ortodoxe locale, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi, ca să nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii. Nici în România nu au fost publicate discuţiile şi referatele întâlnirilor desfăşurate în cadrul dialogului neoficial şi oficial.

Rezultatele ultimelor 3 întâlniri oficiale sunt cele mai importante şi, de altfel, cele mai puţin mediatizate, iar articolele care tratează acest subiect sunt în majoritate pro-unioniste şi nu prezintă nici documentele oficiale, nici poziţia exactă a monofiziţilor. De pildă, în România, se pare că până în anul 2000, doar într-un singur articol, publicat de Mitropolitul Antonie al Ardealului în revista Ortodoxia, în 1994, a fost prezentat un rezumat al ultimei întâlniri însoţit de textul comun. Este mai mult decât semnificativ că a trebuit să treacă 10 ani ca primele două Declaraţii Comune ale Comisiei Mixte să fie traduse în limba română.

În schimb, în Bisericile Ortodoxe locale sunt introduse programe de pregătire a mentalităţilor turmei credincioase în vederea unirii …

 

Dialogul teologic – o capcană întinsă Bisericii Ortodoxe de comunişti şi CMB-işti

O incursiune în istoria Bisericii Ortodoxe din secolul XX dezvăluie faptul că rădăcinile dialogului cu monofiziţii nu trebuie căutate în vreo descoperire dumnezeiască sau în dorinţa sinceră a monofiziţilor de a se întoarce la Ortodoxie, ci în demersurile unor importante instanţe politice. O primă asemenea instanţă este internaţionala comunistă, iar o a doua este mişcarea ecumenistă, amândouă născute cam în aceeaşi perioadă, deceniul al doilea al secolului XX, şi ajunse la maturitate de acţiune în plan religios în preajma anilor ’1960.

Realizând o trecere în revistă a modului în care a fost structurată tematica abordată, a conţinutului discuţiilor şi a concluziilor la care s-a ajuns, se poate constata implicarea acestor două forţe ideologice în tentativa unirii Bisericii Ortodoxe cu monofiziţii. Simplul fapt că organizatorii şi conducătorii acestui aşa-zis dialog teologic făceau parte din structurile ecumeniste vorbeşte despre interesul deosebit pe care l-a avut CMB în această chestiune. Se merită notat şi faptul că nici una din întrunirile neoficiale sau oficiale nu a avut loc pe teritoriu ortodox, ci pe teritoriu protestant sau ecumenist, sau în sânul comunităţilor monofizite.

În 1953, la Kottayam, India, a avut loc o întâlnire premergătoare la care au participat 6 teologi ruşi implicaţi în mişcarea ecumenistă şi 8 reprezentanţi ai Bisericii Siro-Iacobite din Malabar, înfiinţată în secolul al XVII-lea. Întrunirea a durat 5 luni, între octombrie 1953 - martie 1954, desfăşurându-se cu uşile închise.

Discuţiile purtate în această perioadă nu sunt cunoscute publicului larg, care, dacă le-ar cunoaşte, ar constata cu uimire că întâlnirile neoficiale din anii 1964-1971 au urmat cu fidelitate planul pus la punct la Kottayam. Aici s-a vorbit pentru prima oară de Biserici surori şi s-a insistat că Sinodul de la Calcedon a divizat Biserica Ortodoxă în două părţi care au fost numite Biserica Creştină Bizantină şi Biserica Orientală. Tot aici s-a stabilit că unirea cu monofiziţii nu trebuie tratată ca întoarcerea monofiziţilor la Ortodoxie, ci ca unirea a două Biserici divizate, care trebuie să-şi recunoască una alteia credinţa ortodoxă.

La Kottayam au fost formulate următoarele obstacole pentru unire: 1) limbajul teologic diferit folosit de ortodocşi şi monofiziţi – adică, din punctul lor de vedere, mărturisirea unei erezii este ‘limbaj teologic diferit’; 2) dezacordul privind numărul Sinoadelor Ecumenice – ceea ce echivalează cu nerecunoaşterea unor Sinoade Ecumenice; şi 3) divergenţa în privinţa recunoaşterii sfinţilor – din punct de vedere ortodox, aceasta înseamnă recunoaşterea ca Sfinţi Părinţi ai Bisericii a ereticilor împotriva cărora Biserica a luptat veacuri de-a rândul. Depăşirea acestor obstacole prin diverse compromisuri făcute de ortodocşi conduce la relativizarea credinţei, fiindcă se spune că ambele credinţe sunt la fel de adevărate, deşi se contrazic; relativizarea Sinoadelor Ecumenice, deci a întregului schelet dogmatic şi canonic pe care stă Biserica lui Hristos, fiindcă se spune că o Biserică poate avea 7 Sinoade Ecumenice, iar alta doar 3, fără a însemna că vreuna din ele greşeşte; şi relativizarea sfinţilor, deci a însăşi noţiunii de sfinţenie, pentru că se afirmă că o Biserică are unii sfinţi, iar cealaltă alţi sfinţi, chiar dacă unii au mers pe calea mântuirii având o credinţă şi un cod de legi, iar alţii o credinţă şi un cod de legi distincte. Acestea vor conduce la eradicarea conceptului de erezie, ceea ce va transforma toate liftele pământului în Biserici şi orice idee omenească într-o cale către mântuire !

Dialogul teologic ortodoxo-monofizit, ca şi altele de acelaşi gen, a avut loc într-o perioadă în care Bisericile Ortodoxe locale, precum cea a Rusiei, României, Bulgariei şi Serbiei, se confruntau cu prigoana comunistă. În acest context, faptul că autorităţile comuniste au permis şi chiar susţinut ţelurile ecumeniste ale Consiliului Mondial al Bisericilor este bizar. Însă ele înţeleseseră, după 40 de ani de luptă împotriva instituţiei dumnezeiesco-umane, că Biserica nu poate fi nimicită din afară, ci trebuie surpată dinlăuntru. Ideea care a stat la baza alianţei dintre comunişti şi CMB a fost aceea că, pentru a distruge Biserica lui Hristos, trebuia ‘clădită’ o altă biserică care să-i ia locul, asemănătoare întru totul acesteia în cele exterioare, dar putredă în structura sa, pentru a servi scopurilor urmărite de fiecare parte.

Prin urmare, o posibilă unire cu monofiziţii slujea intereselor ambelor forţe ideologice, prin aceea că ar fi distrus ţesătura dogmatică şi canonică infailibilă a Bisericii şi ar fi lăsat-o la mâna conducătorilor lumii acesteia. Aşa se explică interesul excesiv al teologilor comunişti ruşi în promovarea dialogului ortodoxo-monofizit şi încercările lor repetate de a depăşi orice obstacole existente în calea unirii. Dintre aceştia, preotul rus Vitalie Borovoi – o prezenţă constantă şi extrem de activă la toate întâlnirile neoficiale – a fost principalul om de legătură dintre sovietici şi CMB, fiind şi primul director al departamentului deschis la Geneva de Patriarhia Rusă în 1962.

Politica pro-unire elaborată de ruşi nu s-a limitat doar la spaţiul sovietic, celelalte ţări ortodoxe aflate în blocul comunist fiind nevoite să joace în aceeaşi piesă. Aşa se face că la începutul anilor ‘1960, Bisericile Ortodoxe din zona de influenţă a Moscovei au devenit membre ale CMB şi s-au implicat în dialoguri teologice cu diverse grupări heterodoxe. Peste noapte, autorităţile comuniste au hotărât să încurajeze Bisericile Ortodoxe în a trimite reprezentanţi peste hotare pentru a participa la lucrările comisiilor mixte de dialog – fireşte, persoane devotate regimului care, la întoarcerea în ţară, aveau să raporteze desfăşurarea evenimentelor – şi să permită publicarea de articole şi lucrări în presa bisericească, care era supusă unei cenzuri drastice.

În presa bisericească românească, tema unirii cu monofiziţii este foarte bine prezentată în revistele teologice ale vremii. Începând cu jumătatea anilor ’1960, apar numeroase articole care salută şi exagerează rezultatele întâlnirilor neoficiale, şi evidenţiază ‘dreapta credinţă’ a monofiziţilor, reluând şi repetând ce se transmitea de la centru.

La întâlnirea inter-ortodoxă de la Addis-Abeba, din 1971, părintele Dumitru Stăniloae afirma că în România s-a început ,,eliminarea din noile catehisme a textelor ce mărturisesc împotriva învăţătorilor necalcedonieni”. Nu a fost nici o revelaţie, ci mai degrabă un simplu ordin de partid emis de Departamentul Cultelor.

Consiliul Mondial al Bisericilor nu a întârziat să-i răsplătească pe comunişti pentru colaborarea fructuoasă cu teologii trimişi de ei, care se dovedeau a fi extrem de utili în conducerea dialogului teologic. Astfel, în vreme ce structurile europene criticau regimul comunist, CMB masca întreaga pleiadă de mârşăvii comise de comunişti în ţările ortodoxe. Asemenea papei, care nu a luat poziţie faţă de atrocităţile comuniştilor, pentru a asigura prezenţa ortodocşilor ruşi la Conciliul Vatican II (a se vedea articolul Biserica Catolică a colaborat cu regimul comunist la nivel de instituţie. Pactul de la Metz, apărut în almanahul din anul 2007).

De altfel, astăzi nu mai este nici un secret că persoanele cu ranguri bisericeşti înalte, cunoscute pentru colaboraţionismul lor cu securitatea, erau cei mai mari promotori ai ecumenismului în sânul Bisericii Ortodoxe.

 

Românii, mai zeloşi ca ceilalţi ortodocşi

După ultima întrunire de la Chambesy din 1993, Bisericile Ortodoxe au luat la cunoştinţă faptul că, în baza unei mărturisiri de credinţă comune, unirea poate şi trebuie înfăptuită cât mai curând. Deşi textul final preciza paşii necesari, deşi unirea apărea ca stringentă, reacţia majorităţii Bisericilor Ortodoxe locale, cu excepţia celei a României, a fost mai mult decât rezervată.

În România, imixtiunea puterii comuniste în probleme teologice devine evidentă prin compararea evenimentelor care au avut loc înainte şi după anul 1961, când Biserica Ortodoxă Română a aderat la CMB. Astfel, patriarhul Justinian a iniţiat relaţii cu Bisericile necalcedoniene, vizitând Patriarhia Armeană din Etcimiadzin (1958, 1966), Biserica Etiopiană (1969, 1971), Biserica Coptă din Egipt (1969, 1971), Biserica Siriană din Malabar-India (1969). El a fost primul patriarh ortodox din istorie care a vizitat Bisericile monofizite.

Apoi, în 1951, la împlinirea a 1.500 de ani de la Sinodul Ecumenic de la Calcedon (451), teologii români au scris studii serioase şi pertinente privind acest eveniment major din istoria Bisericii. Până în momentul în care Biserica Ortodoxă Română a aderat la mişcarea ecumenistă, lucrurile au fost limpezi, însă după aceea, şi mai ales după începerea dialogului neoficial, tonul se schimbă radical. Teologii români vorbesc despre ,,deosebiri pur şi simplu verbale”, debitând întreaga gamă de afirmaţii cu care s-a încercat manipularea problemei monofizite.

De exemplu, teologul Ion Bria scria: ,,În ce priveşte calea pozitivă, a prezentării învăţăturii de credinţă în manuale şi catehisme destinate unei circulaţii mai mari, Biserica Ortodoxă Română practică de mult timp această metodă. Dând o atenţie deosebită cunoaşterii mai aprofundate a Bisericilor Ortodoxe Orientale, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în programul institutelor şi seminariilor teologice să fie introduse prelegeri speciale despre istoria şi teologia Bisericilor Ortodoxe Vechi Orientale”. Profesorul Ioan Floca nota despre monofiziţi: ,,Cea mai mare parte dintre aceştia nu mai sunt astăzi eretici. Ei au uitat ereziile. Le-au pierdut pe drumul străbătut prin veacurile al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea până acum” !

Profesorului Nicolae D. Necula, fost decan al Facultăţii de Teologie, i se datorează promovarea monofiziţilor în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pe 6 ianuarie 2005, pentru prima oară în istoria Bisericii Ortodoxe Române şi probabil a unei ţări ortodoxe, monofiziţii au primit dreptul de a sluji liturghia pe un altar ortodox. Evenimentul a avut loc la Biserica Sfânta Ecaterina, paraclisul Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, şi s-a repetat de mai multe ori de atunci.

Lipsa de logică a afirmaţiilor făcute de diverşi teologi şi stupiditatea unor aşa-zise studii teologice care slujesc interesele de partid ar putea trezi ilaritate, dacă nu ne-ar întrista peste măsură: ,,Învăţătura de credinţă a Bisericii Copte, bazată pe Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi, este în punctele ei principale aceeaşi cu a Bisericii Ortodoxe de rit bizantin, cu excepţia hristologiei care a constituit problema principală a separării ei de către aceasta, dar care s-a constatat că, în realitate, este aceeaşi” … Şi exemplele ar putea continua în aceeaşi notă penibilă.

Odată cu trecerea anilor, intensificându-se ‘dragostea’ factorilor politici faţă de monofiziţi, articolele teologice au devenit tot mai subiective. Adevărul nu mai putea fi nici măcar întrezărit.

Mitropolitul Antonie Plămădeală, al Ardealului, şi Mitropolitul Damaschin al Elveţiei, reprezentantul Patriarhiei Ecumenice la Geneva, au jucat rolul esenţial în semnarea actului final al ultimei întruniri de dialog de la Chambesy din 1993. Câţiva ani mai târziu, ambii au împărtăşit aceeaşi soartă, suferind un atac cerebral în urma căruia unul a rămas semi-paralizat, murind câţiva ani mai târziu, iar celălalt şi-a pierdut complet minţile …

 

Epilog

Au trecut 46 ani de la iniţierea dialogului dintre Biserica Ortodoxă şi comunităţile monofizite, timp în care s-au purtat numeroase discuţii, s-au semnat acorduri comune, s-au desfăşurat vizite, schimburi de studenţi etc. Cu toate acestea, astăzi, ca în prima zi a dialogului, monofiziţii nu recunosc cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, nici pe cele ulterioare, prin urmare nerecunoscând nici că greşesc dogmatic şi se află sub anatemele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Deci, din punct de vedere ortodox, acest dialog este un eşec. Însă, din punct de vedere ecumenist, este unul dintre cele mai mari succese repurtate de CMB, deoarece chiar dacă monofiziţii nu au renunţat la erezia lor, mulţi dintre ortodocşi au început să-i socotească de o credinţă cu ei. În plus, documentele semnate de cele două părţi au creat un precedent cutremurător: s-a relativizat învăţătura de credinţă fundamentată pe cele 7 Sinoade Ecumenice, adică temelia Bisericii Ortodoxe. Şi dacă a fost pusă sub semnul întrebării dogma hristologică, atunci orice altceva poate fi pus la îndoială.

 

Din ‘perlele’ monofiziţilor din zilele noastre

Astăzi, ca şi acum 1.500 de ani, monofiziţii îşi susţin cu tărie erezia, căreia i-au adăugat multe altele. De pildă, Papa Shenouda, conducătorul Bisericii Copte din Egipt, a scris o carte intitulată Eliberarea Duhului. Aceasta a fost tradusă în limba română şi tipărită de Editura Bizantină în anul 2005.

În această lucrare, Papa Shenouda respinge cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon şi susţine limpede erezia monofizită, mărturisind unirea firilor în Mântuitorul Hristos: ,,Firea Cuvântului întrupat este una, având toate caracteristicile dumnezeirii şi toate ale omenirii”. De asemenea, el propovăduieşte monotelismul, maniheismul, preexistenţialismul, gnosticismul, şi lista ereziilor sale poate continua.

Pe lângă salba de erezii, el ‘posedă’ o întreagă colecţie de învăţături aberante, care vădesc lipsa unei morale coerente şi logice. Nu cunoaşte Sfânta Scriptură, sau cel puţin Scriptura aşa cum o cunoaştem noi ortodocşii, susţinând bazaconii despre facerea lumii, iar ca o încununare a tuturor acestor lucruri, papa are ,,viziuni îngereşti”.

 

* * *

 

Încercările ortodoxe contemporane de apropiere de monofiziţi sunt doar o recapitulare a celor petrecute după Sinodul de la Calcedon. Descrierea celor de atunci se potriveşte întru totul zilelor noastre: ,,Vina împăraţilor şi patriarhilor ortodocşi, care au încercat să readucă pe monofiziţi la matcă, a fost iluzia lor că prin concesii şi compromisuri ar putea obţine adeziunea monofiziţilor la formule mai largi şi minimale, cu ocolirea Sinodului şi a formulei de la Calcedon”.

Nici atunci, nici astăzi monofiziţii nu au dorit să revină la adevărul ortodox, ci doar să impună punctul lor de vedere ortodocşilor. Atunci mai mult prin forţă şi violenţă, astăzi mai mult prin diplomaţie şi abilitate, profitând din plin de vremurile tulburi pe care le trăim.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 60/Almanah 2010