----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 46 vizitatori și nici un membru online

ROADELE ECUMENISMULUI

Propuneri ale unei Comisii a Sfintei Comunităţi a Sfântului Munte Athos

cu privire la dialogul dintre ortodocşi şi monofiziţi

 

Cea de-a treia Declaraţie Comună din cadrul dialogului Comisiei Mixte dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile ,,Ortodoxe” Orientale (monofizite), care a avut loc la Chambesy, Elveţia, între 1-6 noiembrie 1993, a pricinuit îngrijorare şi teamă. Comisia Mixtă propune ridicarea anatemelor ,,de către întâistătătorii tuturor Bisericilor de ambele părţi, prin semnarea unei declaraţii ecleziastice cu scopul ca fiecare Biserică să o recunoască pe cealaltă ca deplin ortodoxă” şi ca ,,ridicarea anatemelor să aibă drept consecinţe: a) restabilirea deplinei comuniuni între cele două părţi şi ca b) nici o condamnare din trecut, sinodală sau personală, să nu mai fie în vigoare”.

Dacă înţelegem în mod corect cele de mai sus, unirea este iminentă. O unire pe care patriarhul Antiohiei a realizat-o deja în parte.

Fără îndoială, noi ar trebui să sărbătorim unirea iminentă, dacă această unire ar fi potrivită şi cu adevărat acceptabilă dintr-un punct de vedere ortodox, adică întru adevăr. Dar de vreme ce, precum intenţionăm să arătăm, în opinia noastră şi a altor teologi, condiţiile nu sunt îndeplinite, ne temem că o unire pripită va duce, în primul rând, la o unire falsă şi necinstită şi, în al doilea rând, la o schismă în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe.

Rezervele noastre sunt următoarele:

 

1. Este demn de remarcat faptul că în toate cele trei declaraţii oficiale, ortodocşii au abandonat ecleziologia ortodoxă, potrivit căreia Biserica Ortodoxă constituie singura Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Monofiziţii sunt recunoscuţi drept ,,ortodocşi orientali” şi ambele Biserici sunt două familii de acelaşi rang ale aceleiaşi Biserici. Cu alte cuvinte, aceasta este o formă a teoriei ramurilor Bisericii.

În mod caracteristic, profesorul G. Mantzaridis notează: ,,Conştiinţa Bisericii Ortodoxe este aceea că ea constituie continuitatea neîntreruptă a uneia Biserici nedespărţite. Această conştiinţă se bazează pe unitatea de-a lungul veacurilor cu Biserica Apostolească. Unitatea Bisericii, ca trăsătură esenţială a naturii ei, nu poate fi supusă negocierii. Nu există mai multe Biserici deoarece nu există mai mulţi Hristoşi sau mai multe trupuri ale lui Hristos. Această poziţie nu este nici retrogradă, nici conservatoare, ci de la sine înţeleasă şi tradiţională. Este poziţia pe care Biserica a avut-o dintru început şi a fost întotdeauna reflectată în tradiţia bisericească. Din acest motiv, chiar modul în care este revendicată restabilirea comuniunii depline dintre monofiziţi şi Biserica Ortodoxă creează temeri serioase pentru discernământul identităţii ortodoxe înseşi. În lumina noului acord dogmatic, nu este cu putinţă ca sinoadele care au fost condamnate de Sinoadele Ecumenice să fie socotite ortodoxe în învăţătura lor, pentru că o învăţătură nu este limitată doar la formularea dogmei, ci exprimă de asemenea unitatea şi identitatea Bisericii. Nu este cu putinţă nici ca persoane care sunt anatematisite în Sinodiconul Ortodoxiei să fie considerate Părinţi ai altei Biserici Ortodoxe care trebuie, în cele din urmă, să fie acceptată ca identică cu Biserica care a alcătuit Sinodiconul. Întotdeauna şi mai cu seamă în vremuri decisive precum cele de astăzi, atenţia faţă de identitatea şi conştiinţa de veacuri a Ortodoxiei este imperativă” (G. Mantzaridis, Ortodoxia şi unitatea europeană, Thessaloniki, 1994, pag. 157-158).

 

2. Noi, ortodocşii, renunţăm la continuitatea şi identitatea noastră istorică cu Biserica Sinoadelor Ecumenice (al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea) dacă acceptăm că monofiziţii au fost întotdeauna ortodocşi şi că părinţii lor (Dioscor şi Sever) au fost de asemenea ortodocşi. Indirect, noi acceptăm că Sinoadele Ecumenice de mai sus au fost în eroare şi noi le corectăm acum. Orice încercare de compromis în aceste chestiuni este inacceptabilă. Fie Sinoadele au învăţat drept adevărul şi Dioscor, Sever şi urmaşii lor au fost eretici, fie, dacă ei nu au fost eretici, atunci Sinoadele au fost în eroare. Să ne aducem aminte modul în care au votat Părinţii la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, potrivit documentelor. Părinţilor li s-a cerut să-şi declare sprijinul faţă de Leon sau faţă de Dioscor:

,,Măriţii şi preacinstiţii conducători au spus: ‘Dioscor a spus: Din două firi primesc, având două firi nu primesc. Prea sfinţitul arhiepiscop Leon a spus: Noi credem că cele două firi sunt unite în Hristos, fără amestecare, fără schimbare şi de nedespărţit în Fiul Unul-Născut Mântuitorul nostru’. Apoi Sfinţii Părinţi au fost întrebaţi: ‘Pe cine urmaţi: pe prea sfinţitul Leon sau pe Dioscor ?’ Prea cuvioşii episcopi au strigat: Precum Leon, aşa şi noi credem. Toţi cei care îl contrazic sunt de erezie eutihiană. Leon a grăit în chipul ortodox’”.

 

3. Încercarea Comisiei Mixte de a redefini hristologia ortodoxă pentru a dobândi un acord cu monofiziţii, în pofida formulării sale impresionante de către Sinoadele al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea Ecumenice, ni se pare lipsită de sens şi primejdioasă.

Lipsită de sens, fiindcă începem să discutăm încă o dată chestiuni pe care Părinţii noştri le-au dezbătut cu atât de multă trudă şi osteneală şi în Sfântul Duh au definit dogma ,,în puţine cuvinte şi cu multă înţelepciune” (Duminica Sfinţilor Părinţi, Slavă la laude), într-o manieră care nu permite o traducere greşită. Precum notează, de asemenea, Mitropolitul Hrisostom Konstantinidis al Mirelor (acum al Efesului):

,,Noi credem că nu putem schimba această formulă dogmatică (a celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic). O considerăm adecvată în natura şi poziţia ei, din punct de vedere duhovnicesc, ecleziologic şi sinodal, de asemenea suficientă şi indispensabilă pentru a exprima, tâlcui şi înţelege dogma hristologică a celor două firi ale lui Hristos. Am insistat în trecut şi insistăm şi acum asupra faptului că a căuta o nouă formulă hristologică sau o nouă redactare a ei, în afara sau chiar paralel cu termenii Sinodului de la Calcedon este inutil şi inacceptabil” (Mitropolitul Hrisostom Konstantinidis, ,,Dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Orientale Străvechi”, în periodicul Teologia, Atena, 1980, vol. 51, nr. 1, p. 40).

Primejdioasă, fiindcă în noua redactare a Comisiei Mixte, cu toate că ortodoxă la prima vedere, este posibil să apară interpretări ale monofizismului moderat sau chiar ascuns. Dacă monofiziţii acceptă hristologia ortodoxă, atunci ce îi împiedică să accepte şi formulările întru totul ortodoxe ale Sfintelor Sinoade Ecumenice al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea, şi mai cu seamă ale celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon, care a fost de asemenea adeverit ca ortodox de binecunoscuta minune a Sfintei Mare Mucenice Eufimia ?

Renegând termenii acestor Sinoade, ei ne permit nouă, pe drept cuvânt, să bănuim că în profunzime ei nu acceptă hristologia ortodoxă a Sinoadelor (1).

 

4. Condamnarea lui Eutihie de către monofiziţi nu constituie, în opinia noastră, o garanţie a ortodoxiei lor. Ei trebuie să condamne şi monofizismul moderat al lui Sever şi Dioscor. Este notabil faptul că şi Mitropolitul Meletie de Nicopole îl consideră pe Dioscor eretic (Mitropolitul Meletie de Nicopole, ,,Răspunsuri la întrebări”, în periodicul Ekklesia, 1-15 ianuarie 1992, nr. 1).

În ce priveşte caracterul monofizit al hristologiei urmaşilor lui Sever, părintele G. Florovski scrie: ,,Pentru urmaşii lui Sever, ‘umanitatea’ lui Hristos nu era cu totul omenească, pentru că nu era activă, adică nu ‘se mişca de la sine’. Potrivit perspectivei monofizite, umanitatea lui Hristos era asemenea unui obiect pasiv, supus influenţelor dumnezeieşti. Îndumnezeirea pare a fi o acţiune unilaterală a dumnezeirii ce nu ţine seama îndeajuns de conlucrarea libertăţii umane, care nu este nicidecum acceptată ca ‘obiect secundar’. În trăirea lor religioasă, în general, elementul libertate nu a fost subliniat suficient şi ar putea fi etichetat drept minimalism antropologic (reducerea firii umane a lui Hristos)” (Părinţii bizantini din secolul al V-lea, traducere P. Pale, Thessaloniki, 1992, p. 604).

Este un punct foarte delicat, dar neîndoios unul fundamental. Poate că în acest punct delicat stă diferenţa dintre noi şi monofiziţii de astăzi. Din pricina acestei diferenţe, ei trebuie să mărturisească explicit termenul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic.

Faptul că monofiziţii acceptă un monofizism moderat este evident din procesele verbale ale întrunirii neoficiale de la Aarhus, ca şi din declaraţiile lor, precum mesajul patriarhului copt Shenouda al III-lea la Comisia Teologică Mixtă reunită la Mânăstirea Anba Bishoy, în 1989: ,,Noi credem că Domnul Dumnezeul şi Mântuitorul Iisus Hristos este desăvârşit în dumnezeirea Sa şi desăvârşit în umanitatea Sa fără amestecare, fără schimbare, fără despărţire şi noi nu vorbim despre două firi după unirea tainică a Domnului nostru” (Episkepsis, nr. 442, 1 iulie 1989, p. 10).

Fireşte, în cea de-a doua Declaraţie Comună, ei acceptă faptul că ,,ambele familii sunt de acord că firile, cu lucrările şi voinţele proprii, sunt unite ipostatic şi natural, fără amestecare, fără schimbare, neîmpărţit şi nedespărţit, şi sunt distincte ‘doar în teorie’”.

Credem că expresia ,,doar în teorie” permite interpretări înclinate către monofizism şi ea trebuie să fie clarificată din punct de vedere ortodox. Dacă expresia ,,doar în teorie” se referă la deosebirea dintre cele două firi aşa cum este exprimată în dogma celui de-al V-lea Sfânt Sinod Ecumenic, totul este în regulă. Dar dacă înseamnă că cele două firi există doar în teorie, atunci nu este ortodoxă.

 

5. Paragraful 8 al celei de-a doua Declaraţii Comune, cu referire la Sinoadele Ecumenice, pricinuieşte îndoieli serioase şi îngrijorare. Iată paragraful:

,,Ambele familii acceptă primele trei Sinoade Ecumenice, care alcătuiesc moştenirea noastră comună. Cât despre cele patru Sinoade ulterioare ale Bisericii Ortodoxe, ortodocşii declară că, pentru ei, punctele 1-7 de mai sus sunt de asemenea învăţăturile celor patru Sinoade ulterioare ale Bisericii Ortodoxe, pe câtă vreme ortodocşii orientali socotesc această declaraţie a ortodocşilor ca fiind interpretarea lor. Având acest acord, ortodocşii orientali răspund la el în mod hotărât”.

Potrivit profesorului de dogmatică Nicolae Mitsopoulos, ,,monofiziţii, ‘ortodocşii orientali’ cum sunt numiţi în ‘declaraţie’, nu numai refuză să accepte Sinoadele al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea drept Ecumenice, ci potrivit ‘declaraţiei comune’ se poartă pur şi simplu condescendent faţă de acceptarea de către ortodocşi a acestor Sinoade, şi mai ales după ce ortodocşii au afirmat interpretarea învăţăturii Sinoadelor de mai sus. Monofiziţii neagă această interpretare, socotind-o o ‘interpretare’ ortodoxă” (ibid., Nicolae Mitsopoulos, Ekklesia, 1 aprilie 1992, nr. 6, p. 193) (2).

În continuare, enumerăm şi reproducem întrebările pe care şi le ridică profesorul în ce priveşte paragraful de mai sus.

,,Ne punem întrebarea: Dacă ar exista astăzi comunităţi creştine organizate care tăgăduiesc, de pildă, termenul ‘de o fiinţă’ aşa cum este definit în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan şi afirmă totuşi că acceptă înţelesul lui ‘de o fiinţă’ aşa cum este definit în Simbolul de credinţă, dar pe de altă parte nu acceptă modul în care a fost formulat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea şi prin urmare nu acceptă însuşi Simbolul de credinţă, ar putea fi socotiţi aceşti oameni ortodocşi ?

De asemenea, ne punem întrebarea: Există şi astăzi în număr mic creştini care aparţin ‘Bisericilor Mici din Orient’, ‘asiriene nestoriene’, şi nu acceptă cel de-al III-lea Sinod Ecumenic. Dacă aceşti oameni declară solemn că acceptă învăţăturile Sinodului, dar nu Sinodul şi termenii săi, am putea noi să-i socotim ortodocşi ?

Încă o dată ne punem întrebarea: Dacă primim ca ortodocşi pe cei care nu acceptă termenii Sinodului de la Calcedon, este cu putinţă a susţine ca argument al nostru, al ortodocşilor, opinia că prin filioque al romano-catolicilor are loc o adăugire/schimbare în învăţătura Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan cu privire la purcederea Sfântului Duh, având în vedere că romano-catolicii pretind că prin adăugirea filioque învăţătura Simbolului de credinţă nu este schimbată, ci doar interpretată ?

Mai mult, ne punem întrebarea: Dacă monofiziţii care neagă cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic sunt acceptaţi drept ortodocşi şi noi ne îndreptăm către ‘deplina comuniune a celor două familii de Biserici în Hristos Domnul nostru’, potrivit ‘declaraţiei’, atunci vor fi într-o Biserică unită credincioşi care acceptă cele şapte Sinoade Ecumenice şi credincioşi care nu le acceptă ?

Şi ne întrebăm încă o dată: Până acum, când un episcop ales trebuia să fie hirotonit i se cerea ca el să accepte cele şapte Sfinte Sinoade Ecumenice şi să mărturisească că termenii Sinoadelor sunt inspiraţi de harul luminător al Sfântului Duh ca termeni ai dreptei credinţe. În cazul unei uniri, vor fi unii cărora li se va cere să le accepte şi unii cărora nu ?” (ibid., Nicolae Mitsopoulos, Ekklesia, 1992, nr. 6, p. 193 şi nr. 7, p. 238).

Potrivit mitropolitului Efesului: ,,Modul în care fraţii din Bisericile Orientale Străvechi percep Sinoadele şi autoritatea Sinoadelor este fundamental diferit de al nostru. Prin urmare, în ce priveşte Sinoadele, distanţa dintre lumile noastre este mare” (ibid., Mitropolitul Hrisostom Konstantinidis al Mirelor, vol. 2, p. 227). Şi el concluzionează: ,,Neîndoios, o astfel de percepţie a Sinoadelor Ecumenice, ca elemente care nu sunt indispensabile exprimării depline a sfinţeniei şi autorităţii Bisericii, ar trebui să dea de gândit şi să neliniştească nu numai partea ortodoxă, ci şi pe cea romano-catolică, cu binecunoscuta sa învăţătură despre sinodalitate” (ibid.).

 

6. S-a afirmat cu încredere că este posibilă ridicarea anatemelor pe care le-au pus Sinoadele Ecumenice asupra ,,părinţilor” monofiziţi de către ierarhii conducători ai Bisericii Ortodoxe. Pentru aceasta, ei invocă anumite exemple care fie sunt lipsite de valabilitate istorică, fie nu au legătură cu Sinoadele Ecumenice.

În ce priveşte această chestiune, trebuie să declarăm următoarele:

 

a) Aceste exemple sunt despre persoane izolate şi nicidecum despre ereziarhi şi ,,biserici” eretice. Acum, în cazul împăratului Teofil, este important să clarificăm faptul că el s-a pocăit în ceasul morţii sale şi că Sfântul Meftodie nu a ridicat anatema care-i cuprindea pe împărat şi pe toţi iconoclaştii, dar s-a rugat împreună cu întreaga Biserică pentru iertarea sufletului lui (Sinaxarul Duminicii Ortodoxiei din Triod).

De asemenea, părintele Gheorghe Florovski face următoarea remarcă cu privire la ridicarea anatemelor celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic: ,,Acesta nu este un caz de ridicare a unei simple anateme canonice. Situaţia este mult mai grea când anatema este de natură teologică” (ibid., Hrisostom Konstantinidis, p. 233).

 

b) Evenimentele izolate şi prin iconomie care au loc în Biserică nu constituie legea, ci sfintele canoane domnesc, precum este limpede din canonul 17 al Sinodului I-II: ,,Nicidecum impunând Bisericii rara întâmplare drept lege”. Dacă situaţiile izolate ar avea preponderenţă asupra sfintelor canoane, atunci întreaga rânduială canonică a Bisericii ar fi răsturnată.

 

c) Ridicarea anatemelor Sinoadelor Ecumenice pune sub semnul îndoielii autoritatea şi autenticitatea Sinoadelor Ecumenice şi expresia infailibilă a credinţei ortodoxe (3).

De asemenea, potrivit profesorului protopresbiter Teodor Zisis: ,,Nu este o chestiune de interpretare, ci mai degrabă de modificare şi inversare a hotărârilor Sinoadelor Ecumenice. De exemplu, ce interpretare trebuie să dăm termenilor credinţei dacă cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic de la Niceea, care recapitulează întreaga credinţă ortodoxă, afirmă următoarele cu privire la monofiziţi şi sfinţii lor: ‘În plus, noi mărturisim cele două firi ale Celui Întrupat pentru mântuirea noastră din preacurata Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. Noi Îl mărturisim pe El a fi Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit, precum a proclamat cu putere şi Sinodul de la Calcedon, care i-a ocărât şi i-a alungat din dumnezeiasca curte pe Eutihie, Dioscor, Sever, Petru şi urmaşii lor prea hulitori şi buimaci’.

Noi, ortodocşii, socotim că hotărârile Sinoadelor Ecumenice sunt infailibile, fiindcă au fost concepute sub călăuzirea Sfântului Duh şi au fost recunoscute de conştiinţa Bisericii din toate timpurile. Vrem să ofensăm autoritatea şi autenticitatea Sinoadelor Ecumenice cu interpretări şi sofisme teologice ? Vrem să pricinuim o schismă în unitatea sobornicească care a dăinuit de-a lungul anilor în Biserica Ortodoxă, silind poporul ortodox din secolul XX să creadă despre monofiziţi altfel decât ortodocşii generaţiilor anterioare, mai cu seamă când această credinţă a fost propovăduită şi adeverită de sfinţi ? Teologia nu este o chestiune simplă cu care cineva se poate juca şi poate face cărţile, ţintind să creeze relaţii personale şi sociale. Dacă distrugi o parte din ea, se va nărui întreg edificiul. Sfinţii Părinţi cunoşteau prea bine aceasta şi acesta este motivul pentru care ei au sugerat că singura cale şi modalitate de unire cu ereticii trebuie să fie renunţarea de către ei la erezia lor şi acceptarea învăţăturilor ortodoxe. Însă noi, acum, am exclus dintru început această metodă, de vreme ce i-am recunoscut deja ca ortodocşi şi i-am adus în ograda Bisericii Ortodoxe, din care Sfinţii Părinţi, fără greş şi prin insuflare dumnezeiască, i-au alungat prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice”.

 

7. Acordurile încheiate până în prezent nu poartă însemnul de a fi fost săvârşite într-un mod sobornicesc. Chestiunile sunt convenite de un număr limitat de ierarhi şi teologi (cu aceeaşi structură de gândire şi opinie în privinţa monofiziţilor), şi din nou sunt aprobate de sinoade alcătuite din puţini membri, fără participarea mai largă a ierarhilor Bisericilor locale. Nu există nici o dezbatere sinodală amplă, unde să poată fi auzite nestingherit opiniile celor care nu sunt de acord şi unde, după aceea, să se poată pronunţa ierarhii.

De asemenea, nu există o conştientizare şi acceptare adecvată din partea întregului trup al Bisericii şi îndeosebi a celor care sunt interesaţi de probleme de credinţă cu privire la ceea ce se petrece.

Mitropolitul Nicopolei scrie: ,,Apoi, dările de seamă sunt supuse spre examinare Sfintelor Sinoade. Aceste sinoade au dreptul de a hotărî şi a promova dialogul pe cât de mult doresc. Textele dialogului sunt pur şi simplu propuneri pentru Sfintele Sinoade. După ce relatările dialogului Comisiei Mixte sunt supuse cercetării şi sinodul le-a acceptat în unanimitate, ele vor fi analizate de un sinod lărgit care va decide dacă rezultatele dialogului se vor materializa. Acest ultim sinod va aborda chestiunea în stadiul ei final. În acest moment, în ce priveşte dialogul cu monofiziţii, ne aflăm într-unul din stadiile de început” (ibid., Mitropolitul Meletie de Nicopole).

Suntem de acord cu acest proces, presupunând bineînţeles că întregul trup al Bisericii, în conştiinţa sa, va accepta aceste propuneri. Cu toate acestea, textul Comisiei Mixte nu are în vedere un astfel de proces, ci propune ridicarea imediată a anatemelor şi unirea.

 

8. Credem că o unire adevărată implică acceptarea de către monofiziţi a celor şapte Sinoade Ecumenice, ca şi a tuturor Părinţilor Sfintei noastre Biserici, precum Sfinţii Ioan Damaschin, Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Palama, ca sfinţi care mărturisesc cu adevărat aceste sinoade. În toate încercările de unire a ortodocşilor cu monofiziţii, care au avut loc chiar din vremea Sfântului Fotie şi până astăzi, s-a cerut ca aceştia din urmă să accepte cel de-al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea Sinod Ecumenic. Este pentru prima oară în istorie când nu li se cere să accepte aceste Sfinte Sinoade.

Precum notează mitropolitul Efesului: ,,În primul rând, Sinoadele Ecumenice al V-lea şi al VI-lea au adăugat, fără să se contrazică, noi elemente pentru înţelegerea şi acceptarea dogmei hristologice şi nu s-au limitat doar la menţinerea predaniilor. Cât priveşte cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, este bine cunoscută contribuţia lui la formularea dogmei hristologice. După primele trei Sinoade Ecumenice, cel de-al IV-lea, al V-lea şi al VI-lea Sinod Ecumenic au constituit temelia şi premisa întregii credinţe hristologice a Bisericii. Neacceptarea acestor Sinoade grăbeşte neacceptarea întregii învăţături hristologice a Bisericii şi, bineînţeles, înlătură posibilitatea dialogului atât asupra chestiunii Sinoadelor Ecumenice, cât şi asupra hristologiei însăşi”.

Următorul aspect este legat de un punct de vedere pe care nu-l putem explica şi chiar îndrăznim să spunem că este cât se poate de tulburător. Acest punct de vedere a fost exprimat recent de patriarhul copt Shenouda al III-lea în timpul prelegerii sale înaintea comisiei ortodoxe pentru dialog cu Bisericile Vechi Orientale de la Chambesy, din februarie trecut (1994). Cu acel prilej, patriarhul copt a spus: ,,Cât despre Sinoadele Ecumenice, noi le primim pe primele trei … Respingem Sinodul de la Calcedon … Pot spune cât se poate de deschis că nici un oriental nu poate accepta Sinodul de la Calcedon … Aveţi şapte Sinoade Ecumenice. Dacă ar trebui să pierdeţi unul, nu ar trebui să fie o pierdere mare pentru voi” (ibid., Mitropolitul Hrisostom Konstantinidis, p. 229-230).

Ne întrebăm ce fel de unire va fi aceea în care noi vom accepta Sinoadele Ecumenice, iar ei nu ? Noi îi vom socoti pe Dioscor şi Sever eretici, în timp ce ei îi vor considera sfinţi ? (4) Noi vom crede că Sinodul de la Efes este un sinod tâlhăresc, iar ei vor găsi că este ortodox ? Şi cum pot dobândi ei o unire cu noi, dacă nu acceptă Biserica noastră aşa cum este, ci doar în anumite condiţii şi mutilată ?

Dacă monofiziţii cred că sunt pe deplin ortodocşi şi, prin urmare, mântuirea lor nu este în primejdie, atunci de ce doresc să se unească cu Biserica noastră, Biserică pe care nu o acceptă în totalitate, şi de ce nu vin către ea cu smerenie şi pocăinţă ? Şi ce ne sileşte pe noi să le acceptăm condiţiile şi să încălcăm principiile noastre ecleziastice fundamentale ?

Este posibil ca această unire oportună să fie de natură politică şi să fie iniţiată de grupuri eretice ce plănuiesc o unire pentru a înfrunta propriile dificultăţi. Este acesta un motiv suficient pentru o unire ?

Sau poate că unirile ecleziastice de convieţuire paşnică sunt promovate pentru a sluji planurilor politice de unificare şi coexistenţă din secolul nostru ?

 

9. În ciuda acceptării punctelor comune din hristologia ortodoxă de către teologii monofiziţi care participă la dialogul cu ortodocşii, încă trebuie să cercetăm dacă clericii şi întregul trup al Bisericilor lor acceptă această hristologie. Fiindcă avem informaţii că iniţiatorii acestei uniri au altă opinie decât totalitatea Bisericilor lor. De asemenea, există declaraţii ale patriarhilor şi teologilor monofiziţi împotriva acestor hotărâri. În mod caracteristic, profesorul N. Mitsopoulos constată:

,,Din ceea ce am studiat şi îndeosebi,

a) din poziţia pe care Părinţii Bisericii o au faţă de monofiziţi,

b) din textele celor două Declaraţii Comune ale Comisiilor Mixte din 1989 şi 1990 şi,

c) din conversaţiile personale cu câţiva dintre studenţii şi absolvenţii mei foarte dragi, dintre care cei mai mulţi excelează în studiile lor, nu numai că nu sunt convins că hristologia monofizită este ortodoxă, ci mi s-a întărit convingerea că nu este ortodoxă, şi în special nu este ortodoxă în ce priveşte dogma unirii ipostatice a celor două firi în Hristos” (,,Premise dogmatice”, din cotidianul Orthodoxos Typos, nr. 1061, 4 februarie 1994).

 

10. Observăm că în dialogul cu monofiziţii sunt în vigoare două direcţii principale care, de asemenea, caracterizează dialogul cu romano-catolicii. Şi anume:

 

a. Recunoaşterea celeilalte Biserici eretice fie ca Biserică ,,Soră”, fie ca aparţinând unei ,,familii” la fel de cinstite, în timp ce se renunţă la afirmaţia că Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică este doar Biserica noastră Ortodoxă. Şi,

 

b. Graba către unire prin ocolirea deosebirilor dintre noi, care sunt fie trecute sub tăcere, fie minimalizate.

 

* * *

 

După tot ceea ce s-a spus mai sus, concluzionăm că până în prezent nu au fost îndeplinite premisele pentru unirea cu monofiziţii şi că o unire pripită nu numai că nu va aduce armonie şi nu va uni divizările noastre, ci va distruge şi părţile unite.

Prin urmare, prea cuvioşii părinţi şi fraţi care participă la şi grăbesc acest dialog, ca şi toţi cei care ocupă poziţii de frunte în cinstita ierarhie, trebuie să reflecteze la responsabilitatea creării unei noi schisme, mult mai răspândită decât cea pricinuită de schimbarea calendarului, şi trebuie să împiedice evoluţia procedurilor de unire în viitorul apropiat. Dar mai înainte de orice, toţi cinstiţii ierarhi, sfinţitul cler şi întreg trupul Bisericii trebuie să fie în mare măsură informaţi şi trebuie să discute pe marginea acestui subiect.

După ce este dat îndeajuns timp conştiinţei Bisericii pentru a lucra nestingherit şi fără nici o grabă, doar atunci se va face ceea ce odihneşte şi alină conştiinţa Bisericii.

Acest text ar trebui socotit încă un indiciu că o parte a conştiinţei Bisericii nu este mulţumită de hotărârile luate până în prezent, nici nu va accepta o astfel de unire.

 

În Sfântul Munte, 1 februarie 1994

 

Membrii Comisiei:

Arhimandrit Efrem, stareţul Mânăstirii Vatopedu
Monah Epifanie, de la Mânăstirea Dionisiu
Monah Luca, de la Mânăstirea Filotheu
Arhimandrit Gheorghe, stareţul Mânăstirii Grigoriu

 

Note

1. Profesorul Ioannis Karmiris caracterizează Bisericile monofizite ca înclinând către monofizism (de Nikolaos Mitsopoulos, ,,Termenul celui de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon şi tăgăduirea lui de către monofiziţii de astăzi”, în periodicul Ekklesia nr. 5, din 15 martie 1992, p. 154, nota de subsol 6).

Mitropolitul Meletie de Nicopole recunoaşte că ei au o hristologie confuză (Mitropolitul Meletie de Nicopole, Cel de-al V-lea Sinod Ecumenic, Atena, 1985, p. 82, nota de subsol de pe pagina anterioară).

Profesorul Nikolaos Mitsopoulos scrie: ,,Tăgăduirea de către monofiziţi a ,,în două firi” şi ,,nu există nici un fel de amestecare în modul în care sunt unite cele două firi” – în ciuda acceptării lor extrem de pozitive a expresiilor ,,fără amestecare”, ,,fără schimbare”, ,,de nedespărţit”, ,,de neseparat” – este totuşi o negare a adevărului precum îl insuflă Duhul Sfânt” (ibid., Ekklesia, nr. 6, din 1 aprilie 1992, p. 192-193).

2. Paralel cu declaraţia lor, Mitropolitul Meletie de Nicopole consideră că ,,fireşte, dacă trebuie să fie o unire având ca bază declaraţia de mai sus, chiar şi atunci ei trebuie să accepte în mod oficial Sinoadele Ecumenice pe care le-au negat până acum, adică cel de-al IV-lea, al V-lea, al VI-lea şi al VII-lea” (Mitropolitul Meletie de Nicopole, ,,Răspunsuri la întrebări”, p. 12). Profesorul I. Karmiris afirmă acelaşi lucru (în ,,Cuvânt înainte la conferinţa teologilor ortodocşi şi monofiziţi, Atena, 1970, p. 69).

3. Opinia arhiepiscopului Ieronim Kotsonis, expert în drept canonic, este caracteristică: ,,Biserica a reclamat întotdeauna unitate absolută în dogmă, iar când trebuia să se ajungă la o înţelegere cu ereticii care se aflau în afara Bisericii, Biserica a preferat să-i ţină pe aceştia separaţi de ea decât să denatureze dogma Bisericii şi astfel să dobândească o unire falsă” (Arhiepiscop I. Kotsonis, ,,Probleme de ’iconomie ecleziastică’”, Atena, 1957).

4. În ce priveşte ,,sfinţenia” lui Dioscor, profesorul Trempelas scrie: ,,De altfel, cum este posibil ca Dioscor să fie socotit sfânt, care nu numai că este acuzat că este autorul moral al uciderii patriarhului Flavian, ci l-a şi anatematisit pe Papa Leon pentru Tomosul din care clauze întregi au fost incluse în termenii celui de-al IV-lea şi al VI-lea Sinod Ecumenic” (Panagiotis Trempelas, ,,Despre mişcarea ecumenistă şi dialogurile teologice. Documente semi-oficiale”, Atena, 1972, p. 39-40, nota 234).

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 60/Almanah 2010