----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 71 vizitatori și nici un membru online

NENOROCIREA ASIEI (II)

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine
de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri;
Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna


de George Horton

Vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat

 

Debarcarea grecilor în Smirna (mai 1919)

Administraţia elenă în Smirna (15 mai 1919 - 9 septembrie 1922)

Retragerea grecilor (1922)

Smirna, aşa cum s-a întâmplat

Distrugerea Smirnei (septembrie 1922)

Primele zvonuri neliniştitoare

Sosesc turcii

Unde şi când a fost pus focul

 

Debarcarea grecilor în Smirna (mai 1919)

M-am întors în Smirna în 1919, la scurt timp după ce armata greacă debarcase în oraş. Fiindcă planul turc de exterminare era în plină desfăşurare înaintea de sosirea trupelor greceşti, ţăranii creştini fuseseră scoşi din întreaga regiune, cu excepţia oraşului în sine, şi mulţi pieriseră, fermele şi satele lor fiind distruse. Ei fuseseră împrăştiaţi prin insulele greceşti şi pe continent, şi la Thessaloniki, unde guvernul grec construise barăci pentru a-i adăposti, exista o aşezare însemnată de-a lor.

S-au spus multe despre atrocităţile şi masacrele comise de trupele greceşti în vremea debarcării lor în Smirna pe 15 mai 1919. În realitate, evenimentele care au avut loc atunci şi în zilele următoare au fost amplificate până când ele au luat proporţii mai mari în minţile oamenilor decât exterminarea deliberată a naţiuni întregi de către turci, şi se pare că nu s-a luat deloc în considerare înăbuşirea promptă a tulburărilor de către autorităţile greceşti şi pedepsirea imediată a principalilor răufăcători, unii dintre ei fiind condamnaţi la moarte.


Almanah 2010-01

15 mai 1919. 200.000 de soldaţi greci au debarcat în Smirna şi au preluat controlul asupra
oraşului şi împrejurimilor, fiind susţinuţi de vase de război greceşti, franceze şi britanice

Faptele, aşa cum le-am aflat de la misionari, oameni de afaceri şi alţi americani de o sinceritate incontestabilă, sunt următoarele: în seara dinaintea separării, a avut loc o întrunire a comandanţilor forţelor navale aliate şi, potrivit unuia dintre cei prezenţi, s-a purtat o discuţie despre planul care trebuia urmat în ce priveşte separarea. Informatorul meu a afirmat că şeful american era în favoarea colaborării cu grecii prin supravegherea diferitelor zone ale oraşului cu soldaţi din infanteria marină ai forţelor aliate, însă cel englez a pledat pentru a-i lăsa pe greci să ,,facă toată treaba” singuri. Această informaţie este dată la mâna a doua şi acurateţea ei nu poate fi garantată, însă pare verosimilă.

În orice caz, sfatul americanului era practic, dar nu putea fi urmat din raţiuni evidente. Noi nu puteam debarca fiindcă eram, ca de obicei, ,,observatori”; şi exista o invidie atât de puternică între aliaţi în ce priveşte Asia Mică, încât ei nu puteau merge la mal nici împreună, nici separat. Acesta a fost primul indiciu al lipsei de sprijin unitar, care a provocat în cele din urmă dezastrul grecesc şi distrugerea Smirnei.

Prin urmare, întreaga responsabilitate a fost aruncată pe umerii grecilor, care au debarcat în mijlocul unei populaţii, în măsura în care îi privea pe turci, mai ofensată de sosirea lor decât ar fi cetăţenii albi din Mobil dacă acesta ar fi lăsat la dispoziţia trupelor de negri. Pentru turc, elenul nu este numai ,,un câine de necredincios”, ci şi un fost sclav.


Almanah 2010-02

Mai 1919. Armata greacă intrând în Smirna


Deoarece grecii au pornit în direcţia Conacului, sau reşedinţa guvernamentală, situat în cartierul turc, s-a tras asupra lor. Am fost informat de numeroşi martori oculari, nu localnici din Smirna, că împuşcăturile s-au transformat într-o salvă de foc.

Expertul sanitar al spitalului american, situat în regiunea Conacului, mi-a relatat următorul incident: auzind împuşcăturile, el a alergat în curtea spitalului, ca nu cumva să se tragă de acolo, ceea ce ar fi putut atrage riposta grecilor. El a văzut un turc cu o puşcă sus într-un copac din curtea spitalului. A îndreptat un revolver către el şi i-a spus să coboare. Turcul s-a supus. Acest informator era cetăţean american, nu de origine greacă sau armeană.

Grecii au luat un număr de prizonieri pe care i-au dus în josul cheiului în raza vizuală a navelor de război americane şi aliate, cu mâinile în sus. Se spune că au înjunghiat cu baionetele mai mulţi prizonieri în văzul oamenilor din case şi de pe vapoare. Nu a fost un masacru, în sensul unei ucideri pe scară largă a prizonierilor, dar câţiva au ucis astfel; această faptă pare criminală, vrednică de dispreţ şi stupidă, şi grecii pot fi lăsaţi să o explice cât de bine pot.

În oraş a avut loc o răscoală, de tipul unei dezordini, şi au fost ucişi mai mulţi turci. Americanii care au fost prezenţi au oferit diverse estimări ale numărului celor ucişi, între 50 şi 300. Ultima cifră reprezintă cea mai mare estimare. De asemenea, a avut loc o jefuire considerabilă, atât în Smirna cât şi în regiunile îndepărtate.

Vorbind despre aceasta într-un pamflet intitulat Marile Puteri şi creştinii răsăriteni (publicat de Liga Anglo-Elenă, nr. 49), William Pember Reeves spune:

,,În măsura în care persoanele ucise în Smirna erau turci, mi s-a spus că erau în număr de 76, ucişi în parte de soldaţii greci şi în parte de bandele de hoţi din oraş. Au fost ucise de asemenea în jur de 100 de persoane de alte naţionalităţi. Conducătorii răscoalei au fost executaţi de autorităţile greceşti şi au fost plătite compensaţii familiilor victimelor”.

Nu cunosc de unde a obţinut informaţiile dl. Reeves, însă coincid cu ceea ce mi-au relatat americanii care au fost prezenţi şi pe care i-am văzut la scurt timp după debarcarea trupelor greceşti. Eram în Smirna când conducătorii tulburărilor din 2 mai au fost condamnaţi şi împuşcaţi.

Aici guvernatorul general grec a arătat acea hotărâre şi iscusinţă evidentă ce a caracterizat întregul său regim de la Smirna. El a reprimat complet tulburările într-o perioadă foarte scurtă de timp şi a pedepsit aspru răufăcătorii. Trei dintre conducătorii răscoalei, greci, au fost duşi într-o piaţă din apropiere de calea ferată care lega Boudja de Smirna şi au fost împuşcaţi în public şi îngropaţi într-un loc unde mormintele lor puteau fi văzute de toţi oamenii care treceau între acea staţiune de vară populară şi oraşul principal. Cei trei au fost mai înainte judecaţi de curtea marţială şi sentinţa a fost executată imediat.

Mulţi alţii au fost judecaţi şi au primit sentinţe mai mici. Populaţia a fost informată că grecii care tulbură liniştea publică vor fi pedepsiţi mai aspru decât turcii, o politică ce a fost aplicată pe tot parcursul administraţiei elene şi a contribuit considerabil la lipsa de popularitate a guvernatorului general printre localnicii creştini.

Au fost date toate cele 74 de sentinţe pentru cei vinovaţi de tulburarea ordinii publice în zilele imediat următoare debarcării autorităţilor militare greceşti: 3 au fost condamnaţi la moarte, 4 la muncă silnică pe viaţă; 2 la muncă silnică pentru un număr de ani, 12 la închisoare pentru perioade îndelungate de timp şi 53 la închisoare pentru perioade mai scurte de timp. Din cei 74 de condamnaţi, 48 erau greci, 13 turci, 12 armeni şi un evreu. Cele trei persoane executate au fost greci, unul dintre ei fiind soldat.


Almanah 2010-03

În imagine, guvernatorul general al Smirnei în perioada ianuarie 1920 - august 1922, Aristides Sterghiades (stânga), alături de reprezentanţi de seamă ai armatei greceşti. Considerat o ,,figură enigmatică”, el a fost numit în această funcţie de prim-ministrul grec Eleftherios Venizelos. El nu credea în fezabilitatea campaniei în Asia Mică, estimând că întreaga operaţiune va conduce la un război neîndurător între greci şi turci cu consecinţe inestimabile pentru Grecia


Guvernatorul general grec, dl. Sterghiades, a ordonat tuturor celor care deţineau bunuri din jafuri să le predea imediat, sub ameninţarea cu pedepse grele, şi a specificat un anumit depozit de pe Strada Franque unde urmau să fie aduse, şi practic toată prada a fost recuperată. Toţi turcii care au afirmat că au fost jefuiţi, au fost invitaţi să-şi prezinte reclamaţiile la guvern, şi acestea erau atât de puţin cercetate încât numeroşi turci au profitat imens prezentând declaraţii false sau exagerate. În plus, mulţi greci care erau proprietari de pământuri şi locuitori de vază ai oraşelor mai mici au plecat înăuntrul ţării şi, ţinând discursuri ţăranilor şi protejându-i pe turci, au contribuit în mare măsură la restaurarea ordinii în regiunile rurale.

Dintre aceştia s-a distins un oarecare domn Adamopolos, proprietar al unei moşii foarte mari în Develikeuy, un sat aflat la circa 35 mile de Smirna, care a mers acolo şi i-a silit pe ţăranii săi să înapoieze turcilor oile şi alte bunuri şi a ameninţat cu pedepse groaznice pe orice grec care i-ar face rău unui turc.

De asemenea, un avocat pe nume Athinogenis a domolit o răscoală a sătenilor greci la Boudja, explicându-le adevărata semnificaţie a debarcării grecilor. Dl. Athinogenis a venit în America pentru a se ocupa de autonomia Asiei Mici şi a făcut o bună impresie aici.

Pe această listă trebuie adăugată o anume doamnă Baltadzis, soţia unui cetăţean american naturalizat, care a vizitat o fermă deţinută de ea în apropiere de Smirna şi a păstrat ordinea printre ţărani. Pacea a fost curând restabilită atât prin influenţa grecilor de viţă nobilă, cât şi prin măsurile severe luate de administraţia civilă elenă. Că a putut fi restabilită astfel nu era decât o minune, dacă cineva ţine seama de persecuţiile pe care le suferiseră grecii atât de recent. Mulţi dintre ţăranii greci fuseseră jefuiţi şi maltrataţi de înşişi turcii cu care şi-ar fi reglat conturile acum bucuroşi.

Pentru a ilustra soiul de lucruri care lăsaseră dâre de durere în memoria ţărănimii creştine va fi îndeajuns să prezentăm un incident: un mic fermier cu familie numeroasă cultivase un ogor cu fasole pentru a-şi hrăni soţia şi copiii, fasolea fiind unul dintre principalele alimente pentru aceşti oameni. Un ofiţer turc şi-a lăsat slobod calul pe acest ogor, iar fermierul l-a întrebat dacă nu ar putea lăsa animalul pe o pajişte, unde era un nutreţ foarte bun. Drept răspuns, ofiţerul turc l-a biciuit şi i-a adresat o mulţime de epitete dispreţuitoare şi jignitoare în prezenţa familiei sale şi a sătenilor. Acesta este un incident minor reprezentativ pentru comportamentul general al turcilor faţă de creştini. L-am dat ca exemplu deoarece s-a întâmplat sub ochii mei şi l-am cunoscut pe fermier, care era un om destoinic.

Foarte mulţi greci au avut parte de batjocură şi injurii aproape de neuitat ce mocnesc în inimile lor. Stând în balconul consulatului, am văzut un birjar turc trecând pe lângă un confrate grec şi plesnindu-l cu biciul, un act laş, deoarece riposta din partea grecului ar fi însemnat moartea şi nu era nimeni la care să fi putut apela pentru a i se face dreptate. În multe cazuri, grecii care luaseră oile turcilor au încercat doar să ia înapoi ceea ce era al lor şi li se luase mai de mult.

Un eveniment sinistru a avut loc într-un sat nu departe de Smirna, care va fi înţeles de americani, mai ales de cei din sud. Un oarecare turc influent a dispus cum a vrut el de mai multe fete creştine şi, la scurt timp după debarcarea grecilor, taţii şi fraţii fetelor l-au prins şi l-au spânzurat. Virtutea femeilor lor este un punct extrem de sensibil pentru greci.

Dl. Sterghiades, împuternicitul sau guvernatorul general grec, era un om remarcabil în multe privinţe. Un cretan, asemenea dlui. Venizelos, el a fost ales de acesta din urmă pentru post, şi un post mai dificil nu ar fi uşor să ne imaginăm. Înzestrat cu un simţ strict al dreptăţii şi un ideal înalt al datoriei, el trăia ca un pustnic, neacceptând invitaţii şi neapărând nicicând în societate. El dorea, după cum m-a informat, să nu accepte favoruri şi să nu creeze nici un fel de legături, astfel încât să poată face dreptate tuturor în egală măsură, oamenilor importanţi şi celor de rând deopotrivă. Curând a devenit clar că atunci când emitea un ordin, el se aştepta să fie respectat.

Cu o ocazie am fost prezent la o slujbă importantă în catedrala ortodoxă, la care fuseseră invitaţi reprezentanţii diverselor puteri, ca şi principalele autorităţi greceşti. Guvernatorul general dăduse ordin ca slujba să fie strict religioasă şi nu politică. Din nefericire, arhiepiscopul Hrisostom (cel care a fost ucis mai târziu de turci) a început să includă ceva politică în predica sa, un lucru spre care avea foarte mare înclinaţie. Sterghiades, care stătea în apropierea sa, l-a întrerupt spunând: ,,Dar v-am spus că nu vreau nimic din toate acestea”. Arhiepiscopul a roşit, s-a blocat şi abandonându-şi pe neaşteptate discursul, a încheiat spunând: ,,În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”, şi a coborât din amvon.

Odată, guvernatorul se îndrepta către un sat pentru a-şi îndeplini îndatoririle la sfinţirea unei şcoli, când unul dintre însoţitorii săi a spus: ,,Se vorbesc lucruri urâte despre preotul de aici. El a refuzat să spună rugăciunile asupra trupului mort al copilului unei femei sărace, fiindcă ea nu a avut întreaga sumă pentru onorariul său, şi acesta a fost îngropat fără slujbă”.

Guvernatorul nu a răspuns în nici un fel, nici nu şi-a exprimat opinia. La sosirea în sat, el a fost întâmpinat o delegaţie din care făceau parte primarul, preotul şi mulţi alţii. Când să fie prezentat părintelui, guvernatorul l-a pălmuit zdravăn pe acesta spunând: ,,Nenorocitule ! Nu vreau să te cunosc. Eşti o ruşine pentru Biserică şi pentru poporul grec”.

,,Dar nu este acelaşi preot, excelenţă”, i-au explicat cei prezenţi. ,,Acesta este un om bun. Pe celălalt l-am alungat”.

,,Daţi-i 100 de drahme pentru umilinţa sa”, a spus excelenţa sa către secretar şi astfel incidentul a fost închis. În orice caz, el şi-a exprimat în mod convingător opinia despre ce fel de om era preotul vinovat.

 

Administraţia elenă în Smirna (15 mai 1919 - 9 septembrie 1922)

În ciuda multor dificultăţi, autorităţile civile greceşti, în măsura în care s-a extins influenţa lor, au reuşit să ofere Smirnei şi unei mari porţiuni din teritoriul ocupat cea mai sistematică, civilizată şi progresistă administraţie pe care a avut-o de-a lungul vremii. Dl. Sterghiades, care a menţinut până la sfârşit politica sa de a-i pedepsi aspru pe toţi răufăcătorii de origine greacă, şi-a pierdut din acest motiv popularitatea în Asia Mică. Când a părăsit Smirna după eşecul trupelor sale, el a fost huiduit de oamenii din oraş care nu au răspuns cu loialitate la sprijinul său. El a fost, într-adevăr, un om mare care a făcut un efort suprem pentru a îndeplini o sarcină supraomenească şi care suferă din cauza dizgraţiei care însoţeşte întotdeauna un eşec.

Iată câteva din reformele civilizatoare pe care le-a introdus administraţia elenă în regiunea Smirna:

1. În timpul războiului, sub guvernarea turcă, moralitatea locuitorilor creştini de toate naţionalităţile s-a deteriorat foarte tare. Turcul nu avea nici un respect sau consideraţie faţă de femeile nemusulmane, pe care le socotea prada sa legitimă. Toţi rezidenţii americani din Smirna din această epocă îşi vor aminti orgiile la care se deda un înalt funcţionar turc şi prietenii săi şi exemplul dat coloniei europene de o doamnă anglo-levantină de seamă care a devenit amanta sa recunoscută public. Doamna în cauză era mândră de poziţia sa şi mai târziu a explicat-o spunând că a acceptat pentru a-şi folosi influenţa pentru a preîntâmpina persecuţiile şi că ar trebui ridicat un monument în cinstea ei.

Într-una din primele conversaţii pe care le-am avut cu dl. Sterghiades după sosirea sa, guvernatorul general mi-a spus că populaţia creştină fusese coruptă de turci şi îşi pierduse respectul de sine şi moralitatea, şi avea nevoie de o redeşteptare a demnităţii de rasă şi înclinaţiilor religioase. Una dintre primele sale măsuri a fost interzicerea bordelurilor amplasate în zonele centrale ale oraşului, şi în această chestiune a întâmpinat opoziţia hotărâtă a diverşilor consuli străini ai căror cetăţeni deţineau aceste bordeluri şi le conduceau. Neputând să aplice un decret împotriva unui cetăţean european, el a plasat jandarmi în faţa stabilimentelor respective care au dat jos numele şi adresele tuturor vizitatorilor frecvenţi şi astfel clientela lor s-a împuţinat într-atât încât au fost nevoiţi să le închidă.

De asemenea, jocurile de bacara şi alte jocuri de noroc cu mize mari deveniseră un rău strigător la cer în Smirna, conducând la ruinarea multor oameni şi chiar la sinucideri. Dl. Sterghiades a interzis jocurile de noroc în cluburi şi case particulare, de fiecare dată când i se aducea la cunoştinţă.

2. Administraţia elenă a sprijinit şi a ajutat în orice fel cu putinţă instituţiile de educaţie. Mai târziu va prelua şi sprijinul şi încurajarea instituţiilor de educaţie şi filantropice americane. Trebuie lăudată mai cu seamă pentru măsurile adoptate, susţinute financiar din vistieria grecească, de întreţinere şi îmbunătăţire a şcolilor turce. A menţinut şcolile secundare musulmane pe propria cheltuială, taxele pentru sprijinirea lor fiind preluate de datoria publică otomană ca garanţie pentru un împrumut contractat de guvernul otoman. Administraţia greacă a ajutat cu fonduri din trezoreria sa 2 şcoli superioare musulmane în Smirna, 2 în Magnesia şi Odemish şi 2 seminarii în provincii, plătind astfel anual 70.000 de lire turceşti. A fost păstrat sistemul turc de educaţie primară, fiind numiţi musulmani de vază în diferite sate pentru a-l administra. A întreţinut o şcoală politehnică în Smirna, unde erau educaţi şi sprijiniţi 210 copii musulmani săraci, plătind aşadar 36.000 de lire turceşti pe an. În plus, a fost de mare ajutor pentru acele instituţii şi şcoli americane, care funcţionau în cartierul turc şi printre copiii turci.

3. Administraţia greacă a făcut un efort serios şi inteligent pentru a organiza un serviciu sanitar pentru întocmirea statisticilor, îmbunătăţirea condiţiilor sanitare şi suprimarea epidemiilor şi bolilor contagioase, precum malaria, sifilisul etc. A fost înfiinţat un laborator de microbiologie pentru diagnosticarea bolilor infecţioase, dotat cu automobile sanitare pentru aducerea bolnavilor din zonele îndepărtate, autocamioane mici pentru transportul articolelor infectate şi echipamente portabile pentru dezinfectări la faţa locului. Pentru a descrie doar activitatea acestui serviciu, care a fost organizat pe scară mare şi aprovizionat din belşug cu mijloace, materiale şi bani, ar fi nevoie de o broşură de mărime potrivită. Ca rezultat al acestor măsuri, ciuma, tifosul exantematic şi variola au fost ţinute atât de bine sub control, încât au dispărut ca boli epidemice în zona ocupată.

Nu este nevoie să spun că s-a dus un război sistematic împotriva păduchilor şi şobolanilor. Pe 18 august 1919, grecii au deschis un institut Pasteur în Smirna, sub conducerea unui specialist care lucra în colaborare cu o echipă de experţi. Din cei peste 1.500 pacienţi trataţi în primele 2 luni de existenţă, care fuseseră muşcaţi de câini, şacali sau lupi, doar 4 au murit. Tratamentul era gratuit în acest institut. Cei care se îmbolnăviseră mai înainte au fost siliţi să meargă la Constantinopol sau Atena şi cei care nu puteau aduna banii necesari erau lăsaţi să moară. Am ajutat eu însumi turci săraci, înnebuniţi de frică, să călătorească la Constantinopol pentru tratament.

O secţie a Universităţii din Smirna, înfiinţată de administraţia greacă, a fost cea a Institutului de Igienă, împărţit în două secţii, igienă şi bacteriologie. Totul era pregătit când turcii au ars Smirna, deţinând o aparatură similară cu cea a marilor universităţi din Europa, inclusiv o bibliotecă bună şi echipament complet pentru aplicaţii. Nu i-ar fi lipsit nicicând banii sau sprijinul şi ar fi fost la dispoziţia tuturor claselor, indiferent de credinţă sau rasă. Iată programul care urma să intre în vigoare:

  1. Examinări bacteriologice, igienice şi industriale gratuite pentru toate clasele sociale
  2. Prepararea şi distribuirea gratuită ale tuturor tratamentelor şi vaccinărilor, serurilor, antitoxinelor etc
  3. Salubrizarea oraşului pe scară largă, a canalizării, alimentării cu apă, străzilor etc
  4. Lucrări sanitare pentru combaterea malariei, drenarea mlaştinilor etc
  5. Combaterea conjunctivitei granuloase
  6. Combaterea tuberculozei pe scară largă (dispensare, azile, case pentru convalescenţi, spitale speciale, igienizarea caselor etc)
  7. Pentru copii sub 7 ani: dispensare, creşe, orfelinate etc
  8. Pentru copii: diverse instituţii filantropice
  9. Pentru mame: cultură prenatală
  10. Educarea şi instruirea medicilor pentru a alcătui serviciul de sănătate publică
  11. Instruire pentru moaşe şi asistente
  12. Organizarea unui oficiu de înregistrare a naşterilor şi deceselor
  13. Organizarea serviciului statistic medical special

4. A fost oferit ajutor financiar pe scară largă pentru distribuirea de făină, haine etc către refugiaţii din urma raidurilor kemaliste dinăuntrul ţării şi a distrugerii din 1919 a oraşelor Aidin şi Nazli. Printre cei ajutaţi în acest fel s-au numărat mii de turci.

5. Toţi misionarii americani, ca şi angajaţii în instituţiile de educaţie şi caritabile din Smirna şi din interiorul ţării din timpul ocupaţiei greceşti, vor adeveri faptul că administraţia elenă a fost cât se poate de săritoare şi cooperantă în multe privinţe, ajutându-i pe angajaţii lor atât dintre turci, cât şi creştini. Iată o sumă de acte de binefacere către aceste instituţii:

Guvernatorul general a donat Asociaţiei Tinerilor Creştini (Young Men Christian Association, sau YMCA, una dintre organizaţiile de pionierat ale mişcării ecumeniste; în text, în continuare YMCA) o casă mare situată pe chei, una dintre cele mai mari şi mai frumoase din Smirna, pentru a fi folosită drept ,,Casa soldaţilor”. El a ajutat şi la administrarea ei în multe privinţe, detaşând soldaţi greci pentru deservirea ei.

De asemenea, a fost dată spre a fi întrebuinţată drept ,,Casa soldaţilor” în Magnesia o clădire unde existau multe facilităţi.

Departamentul civil al YMCA avea nevoie de o clădire adecvată pentru a se stabili. Autorităţile greceşti au rechiziţionat în acest scop o cafenea care aparţinea unui grec. Era încă funcţională în momentul incendierii oraşului.

 

Almanah 2010-04

Anii ‘1920. Consulatul American din Smirna


Aceeaşi YMCA a organizat pe o proprietate mare din apropierea Smirnei un stabiliment pentru studierea agriculturii de către tineri. Administraţia greacă a sprijinit această organizaţie furnizându-i corturi, pături şi alte lucruri necesare de la departamentul ofiţerilor şi un automobil pentru transport.

YMCA a organizat şi la Phoceea, lângă Smirna, o tabără de vară pentru băieţi. Administraţia greacă a ajutat prin procurarea lemnului de construcţie, unei bărci şi altor materiale, şi a aprobat importul scutit de vamă al unui automobil.

Asociaţia Tinerelor Creştine (Young Women Christian Association, sau YWCA), care a fost condusă de dra Nancy McFarland, a fost sprijinită în multe privinţe de administraţia greacă sub forma unor sume considerabile de bani, lemn de construcţie şi alimente.

O filială a şcolii de fete, cunoscută sub numele de Institutul Inter-universitar, a fost înfiinţată la Guez Tepe de dra Minnie Mills pentru femei musulmane. Guvernatorul general i-a asigurat o parte din înzestrarea necesară.

Colegiul American de lângă Smirna este situat într-un loc învecinat cu o mlaştină inundată odinioară de apă stătătoare ce cauza apariţia malariei. Administraţia greacă a drenat mlaştina şi a reparat drumul care trecea pe lângă colegiu.

Toate uneltele agricole, care au fost importate pentru uzul refugiaţilor greci care s-au întors sau pentru revânzare la preţul de fabricaţie sau pe credit în scopul restaurării zonelor distruse, au fost achiziţionate de guvernatorul general exclusiv din fabricile americane la cererea mea. Astfel, mii de pluguri au fost importate pentru a fi împărţite turcilor şi creştinilor deopotrivă.

O fermă de 30.000 acri situată în Tepekeuy, utilizată de administraţia greacă pentru studierea agriculturii mecanizate, a fost cumpărată şi folosită doar pentru motoplugurile americane. Ca rezultat, cei care absolveau cursul recomandau proprietarilor de pământuri utilizarea motoplugurilor americane.

Când eram în Thessaloniki în timpul războiului, filiala americană a YMCA a fost ajutată foarte mult atât financiar cât şi moral de autorităţile greceşti, dl. Venizelos şi arhiepiscopul grec având o atitudine prietenoasă faţă de această instituţie şi fiind prezenţi la sfinţirea noii sale clădiri.

Misionarii americani, care aveau un colegiu agricol şi o şcoală acolo, la început au fost priviţi cu suspiciune de greci, deoarece toţi vorbeau bulgara şi au continuat să o vorbească după ocupatia greacă. Am facilitat contactele dintre misionari şi autorităţile greceşti şi de atunci autorităţile au fost foarte binevoitoare faţă de misionari şi i-au ajutat în multe feluri. La invitaţia mea, regretatul rege Alexandru a venit la Thessaloniki pentru a vizita diversele instituţii misionare şi de educaţie, pe care le-a asigurat de interesul şi sprijinul său prietenos.

În timpul administraţiei elene, am călătorit frecvent în multe părţi din teritoriul ocupat şi am vizitat multe sate din interiorul ţării. Pretutindeni am găsit o linişte perfectă, turcii şi greci autohtoni vieţuind laolaltă în relaţii prieteneşti. În general, în fiecare localitate exista un mic birou administrativ aflat în grija unui ofiţer mărunt şi a 2 sau 3 ajutoare. Am remarcat efortul stăruitor pe care l-au făcut aceşti oameni pentru a fraterniza cu turcii şi a-i împăca. Foarte adesea mi-am băut cafeaua în piaţa publică a vreunui orăşel împreună cu funcţionarii greci, cu hogea (profesor la şcoala secundară turcă de pe lângă o moschee) şi cu diverse notabilităţi musulmane. Îmi amintesc îndeosebi că stăteam astfel, cu puţin timp înainte de înfrângerea grecilor, cu un hoge venerabil şi un chirurg grec sub un platan, ajutând la sărbătorirea căsătoriei hogii cu cea de-a patra soţie a sa, căsătorie ce avusese loc cu o zi înainte.

Latura întunecată a acestui tablou aparent idilic este că destul de frecvent dimineaţa erau găsiţi cu gâtul tăiat 2 sau 3 funcţionari greci, după care era trimis un ordin către sat ca numele asasinilor să fie dezvăluite sau satul va fi ars din temelii. Dacă îmi amintesc corect, această măsură a fost adoptată după modelul aşa-numitelor ,,expediţii punitive” ale noastre în Filipine, pe care autorităţile greceşti mi le menţionau adesea când discutam despre această problemă. Turcii nu dezvăluiau sub nici un chip numele criminalilor şi cel puţin în două rânduri biroul meu a fost invadat de notabilităţile unor oraşe care s-au plâns că acestea au fost incendiate. De fiecare dată am întrebat: ,,Au fost ucişi funcţionarii greci din oraşul dvs. noaptea trecută ? În ambele rânduri, răspunsul a fost: ,,Da, dar nu putem spune numele criminalilor, deoarece nu ştim cine sunt”.

Existau de asemenea acte sporadice de mare cruzime comise împotriva paşnicilor locuitori creştini ai ţării, acte pe care turcii le atribuiau întotdeauna bandelor nomade de Chetas. Cine erau aceşti Chetas, nu ştiu, însă părerea mea este că nu veneau de departe. Îmi amintesc un caz deosebit de atroce: masacrarea şi eviscerarea unui morar grec, a soţiei sale şi a celor doi copii ai lor.

 

Retragerea grecilor (1922)

Ani de-a rândul, armata greacă a menţinut un front vast fără hrană şi îmbrăcăminte suficiente. Multe dintre aceste trupe fuseseră trimise de aliaţi să lupte pentru ei în Rusia unde au suferit pierderi grele. Ei au fost aduşi într-o stare de demoralizare extremă. Ei fugeau din faţa unui duşman neîndurător din partea căruia nu puteau aştepta milă dacă ar fi fost capturaţi; în situaţia în care se aflau, ei au parcurs distanţa dintre front şi coastă în timp record; întreaga populaţie musulmană prin mijlocul căreia au trecut a fost ostilă şi bine înarmată. Este greu de crezut că ei au găsit timp pentru masacre sau că ei au avut starea sufletească necesară pentru a se opri pe drum cu scopul de a ataca femei. Faptul că au ars şi au pustiit pământul poate fi luat de bun. Grecii au invocat lipsurile militare şi s-ar părea că ei ar putea pleda pentru o astfel de necesitate. Cu siguranţă, ei aveau mai multă dreptate în a expune ţara între ei şi kemaliştii care înaintau decât a avut Sherman al nostru în ,,marşul” său ,,către mare”.

Un lucru pe care îl va remarca de îndată oricine a călătorit vreodată prin ţinuturile conduse de turci este acela că orice fel de centru de civilizaţie a existat în Imperiul Otoman în afara Constantinopolului acesta era elen, armean sau de orice altă obârşie, dar nu turc. Nemusulmanii au construit casele bune şi zonele mai bune ale oraşelor. Multe din casele şi oraşele creştine fuseseră deja distruse de adepţii lui Talaat şi Enver, lăsând puţine de vreo valoare durabilă în calea armatei greceşti.

Casa unui ţăran turc este alcătuită de obicei dintr-o singură cameră, fără nici o mobilă. Pe o latură sunt stivuite, adesea până în tavan, un stoc de cuverturi groase. Când merge la culcare, el ia una sau mai multe şi se culcă pe podea sau, în casele mai acătării, pe o laviţă care se află de-a lungul peretelui. Când mănâncă, el stă pe podea cu picioarele sub el. El găteşte în vatră. Bucătăria sa este dotată cu un vas de lut, un lighean mare din care familia îşi mănâncă pilaful, o lingură mare pentru fiecare membru al casei şi una mică pentru a amesteca în cafea. Un briki, sau un vas de cafea cu coadă lungă, este o parte importantă din dotare.

Mulţi care au luat masa cu turci bogaţi denaturaţi din Constantinopol sau cu unii paşi vor nega acurateţea acestei imagini, însă ea este în principiu corectă şi caracterizează 99% din casele din satele turceşti. Din acest motiv, turcul poate rezista vreme îndelungată fără afaceri, produse, importuri sau oricare din accesoriile civilizaţiei. Agricultura sa brută îi va fi de ajuns pentru nevoile sale primitive. Dacă teritoriul pe care îl ocupă îi aparţine cu adevărat, atunci el poate spune că are dreptul la un tip de civilizaţie, sau la lipsa acesteia, care i se potriveşte cel mai bine şi la care se adaptează cel mai bine. Dacă lumea creştină ar fi trebuit să-l studieze şi să-l ajute în timp ce extermina populaţia nemusulmană din Asia Mică este altă problemă.

Dificultăţile retragerii grecilor sunt bine ilustrate de un incident relatat de pastorul Dana Getchell care a venit din interiorul ţării cu câteva zile înainte de sosirea kemaliştilor. El a spus că seara, când s-a dus la culcare, pretutindeni era linişte, dar dimineaţă a fost trezit de tumultul din stradă şi uitându-se pe geam a văzut întreaga populaţie creştină grăbindu-se către gară, cărând cât de multe lucruri putuseră să ia. Întrebând care este problema, el a fost informat că veneau turcii. S-a dus el însuşi la gară şi a văzut un tren cu multe vagoane în care un mic detaşament de soldaţi greci încerca să-i urce pe oamenii înspăimântaţi. Pe când această operaţiune era în desfăşurare, sătenii musulmani au ieşit din casele lor, înarmaţi, şi au început să tragă asupra soldaţilor şi trenului. A urmat o luptă în care ofiţerul care comanda detaşamentul şi câţiva dintre soldaţii lui au fost ucişi. Dar soldaţii au rezistat pe poziţii şi au reuşit în cele din urmă să plece cu cea mai mare parte a creştinilor.

Acest incident caracteristic face lumină în privinţa retragerii grecilor fiindcă arată că, în general, musulmanii se aflau în posesia unor arme de foc pe care le tăinuiau şi nu au ezitat să le folosească.

 

Smirna, aşa cum s-a întâmplat

Arderea Smirnei şi masacrarea şi risipirea locuitorilor săi au stârnit un foarte mare interes religios şi umanitar din pricina suferinţelor inegalabile ale mulţimii de oameni implicaţi. Însă există o altă grupare în Statele Unite ale Americii, nu prea numeroasă, care a fost mai profund mâhnită de soarta acestui oraş străvechi – istoricii şi învăţaţii cunoscători ai antichităţii.

Ionia este foarte importantă pentru întreaga lume creştină. Este ţinutul celor şapte oraşe din Apocalipsă, al celor şapte Biserici şi al minunatei scrieri tainice a Sfântului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul. Şase dintre sfeşnice au dispărut în întunericul veşnic cu mult timp în urmă, însă cel din Smirna a ars strălucitor până la distrugerea sa pe 13 septembrie 1922 de către turcii lui Mustafa Kemal.

În momentul distrugerii sale, este probabil ca numărul locuitorilor să fi depăşit 500.000. Ultimele statistici oficiale indicau cifra de 400.000, din care 165.000 erau turci, 150.000 greci, 25.000 evrei, 25.000 armeni şi 20.000 străini: 10.000 italieni, 3.000 francezi, 2.000 britanici şi 300 americani.


Almanah 2010-05

Anii ‘1920. Vedere principală de pe cheiul Smirnei


Principalul loc de plimbare era cheiul, unde se aflau teatrul american, cea mai frumoasă clădire de acest gen din Imperiul Otoman, multe cinematografe, cele mai bune hoteluri, diverse clădiri de birouri moderne şi bine construite, pe lângă casele celor mai prosperi comercianţi, printre care erau greci, armeni şi olandezi. Pe această stradă erau de asemenea multe dintre consulate, clădirea deţinută de guvernul francez fiind o construcţie impunătoare, potrivită chiar pentru o ambasadă.

Casele mai sus amintite erau elegante la înfăţişare şi conţineau tezaure de cuverturi, mobilă scumpă, lucrări de artă şi rarităţi orientale.

Portul din Smirna este unul dintre cele mai bune din lume, comparabil cu cel din Vancouver. La baza Golfului Hermian ajungem la un fel de acces la mare, intrarea în portul propriu-zis în care poate ancora în siguranţă cea mai mare ambarcaţiune navigantă. În ultimii ani, Smirna dobândise mare importanţă ca port comercial. În timp ce alte porturi, în special cel al străvechiului său rival Efes, au fost umplute de depuneri aluvionare aduse de fluvii, cel din Smirna nu a avut aceeaşi soartă, mâlul din delta râului Hermus având tendinţa doar de a îngusta gura lui.


Almanah 2010-06

Anii ‘1920. Vama şi autoritatea portuară din Smirna. Se poate vedea steagul elen deasupra clădirii, ca şi deasupra caselor de pe chei. În acea vreme, prezenţa steagurilor Greciei era asociată cu sentimentul crescând de eliberare de sub jugul otoman


Printre primele lucruri care-i sunt arătate călătorului la intrarea în golf sunt cei Doi Fraţi, sau cele două piscuri montane gemene, care sunt identice la înfăţişare. În dreapta este străvechea fortăreaţă bombardată de flota britanică în timpul războiului, ale cărei tunuri pot fi văzute cu limpezime de pasagerii de pe vapoare. După ce se trece de fortăreaţă, se vede Smirna adăpostită între braţele unui golf lung, alb, semicircular, asemănător cu Golful Napoli care este chiar al doilea ca frumuseţe, şi urcând povârnişul Muntelui Pagus, încoronat cu un zid şi o fortăreaţă străveche. Oraşul în sine, cu suburbiile sale, se întindea departe de jur-împrejurul semicercului pe ambele laturi.

Oraşul era împărţit în mare măsură în cvartale, cu toate că aceasta nu era o dispunere rigidă. Turcii se aflau în zonele de est şi sud şi, aşa cum este de obicei în toate oraşele otomane mixte, ocupau partea cea mai înaltă care se întindea în susul versanţilor Muntelui Pagus (care există încă, deoarece nu a fost incendiată). Din punct de vedere arhitectural, este un amestec tipic de colibe dărăpănate, cu foarte puţine, dacă există vreuna, clădiri mai înalte. În est erau grupaţi majoritatea evreilor, în timp ce cartierul armean se întindea către nordul zonei turce şi se învecina cu aceasta. Zona greacă era la nordul celei armene.

Vorbind de populaţia din Smirna nu trebuie să uităm a-i menţiona pe ,,levantini”. Se pare că există o oarecare îndoială în mintea americanilor cu privire la cine sunt aceştia cu adevărat. Termenul se aplică de obicei oricărui locuitor din Orientul Apropiat, şi se crede că lasă să se înţeleagă înşelătorie şi ascuţime în afaceri. Un ,,levantin” este de fapt un străin ai cărui înaintaşi s-au stabilit în acea ţară cu o generaţie sau mai multe generaţii în urmă, care a devenit în întregime versat în afacerile orientale, care vorbeşte limbile de circulaţie şi unii dintre strămoşii săi s-au căsătorit cu greci sau armeni.

Aşa cum înţeleg orientalii, populaţia acestei ţări se compune din turci, greci, armeni, evrei şi levantini. Ultimii au prosperat extraordinar şi există două oraşe mici, Boudja şi Bournabat, ambele la o jumătate de oră cu trenul de metropolă, locuite în mare parte de descendenţi ai britanicilor, francezilor şi olandezilor, ai căror înaintaşi s-au stabilit în urmă cu 100 de ani sau mai mult în Orientul Apropiat. Aceste două oraşe sunt foarte frumoase. Multe dintre case sunt impunătoare, iar parcurile şi grădinile cu trandafiri împrejmuitoare sunt fără seamăn în întreaga lume. Proprietarii lor au trăit (sau trăiesc, unii dintre ei când s-au întors) vieţi de prinţi ai negoţului. Protejaţi de capitulări, ei au putut strânge mari averi. În general, acestor oameni nu le place să fie numiţi ,,levantini” şi aderă la naţionalitatea lor originară. În timpul marelui război, fiii lor s-au înrolat cu entuziasm, şi tunurile şi alte arme de distrugere germane şi turce au făcut multe victime printre tinerii bogaţi şi voioşi din Boudja şi Bournabat.

Principala stradă comercială din Smirna era Rue Franque, unde se aflau marele magazin universal şi magazinele en-gros ale grecilor, armenilor şi levantinilor. În timpul orei de cumpărături de după-amiază, această stradă era atât de aglomerată, încât se circula foarte greu şi o mare parte din mulţimea pestriţă era alcătuită din doamne îmbrăcate după ultima modă, căutând acel soi de marfă pe care doamnele îl caută pretutindeni.

Viaţa socială avea multe atracţii. Ceaiuri, dans, după-amieze şi seri muzicale erau organizate în saloanele luxoase ale armenilor şi grecilor bogaţi. Existau patru cluburi mari: Cercul din Smirna, frecventat în general de britanici, francezi şi americani, Clubul Sportiv cu o clădire frumoasă şi o grădină pe chei, Clubul Grec şi un club rustic în apropierea colegiului american cu terenuri de golf excelente şi hipodrom.

În nici un oraş din lume nu s-au amestecat material Răsăritul şi Apusul într-un mod atât de spectaculos ca în Smirna, în timp ce spiritual au păstrat întotdeauna caracteristicile uleiului şi apei. Una din priveliştile comune ale străzilor erau caravanele lungi de cămile, animale trecând într-un singur şir, legate cu funii şi conduse de un păstor călare pe un măgar, purtând un fes roşu şi o manta aspră din lână albă. Aceste caravane veneau din interiorul ţării încărcate cu saci de smochine, rădăcină de lemn dulce, stafide, lemn, tutun şi carpete. Pe câtă vreme este firesc ca unui străin să-i fie teamă de aceste animale greoaie, adeseori putea fi văzută o grecoaică sau armeancă, purtând un costum elegant şi ghete cu toc, care se apleca, ridica funia dintre două cămile şi trecea pe sub ea. La extremitatea nordică a oraşului se află o gară numită Podul Caravanei deoarece în apropiere se găseşte un pod vechi de piatră cu acest nume, pod peste care obişnuiau să treacă caravanele de cămile care veneau tocmai de la Bagdad şi Damasc.

Am amintit deja buna dispoziţie a localnicilor. Unul dintre aşezămintele de frunte din Smirna de care se interesau întotdeauna marinarii era Politakia, sau orchestrele de instrumente cu coarde, chitare, mandoline şi ţitere. Cântăreţii puneau mult suflet în interpretare, cântând propriile cântece şi improvizaţii. Numeroasele trupe ofereau concerte nocturne în principalele cafenele şi erau adesea solicitate pentru reprezentaţii în casele particulare.

Exuberanţa locuitorilor Smirnei era aproape de nestăpânit şi a continuat până în ultimele zile, când a fost nimicită pentru totdeauna. În timpul marelui război, britanicii au bombardat fortăreaţa. La început, zgomotul tunurilor i-a înspăimântat pe localnici, dar când s-a descoperit că nu aveau intenţia de a bombarda oraşul, întreaga populaţie s-a adunat pe acoperişurile caselor şi la cafenele pentru a vedea scânteierile şi exploziile proiectilelor. Focurile de artilerie se vedeau foarte bine de pe chei şi deveniseră un spectacol teatral regulat, locurile de pe trotuare fiind vândute la preţuri mari.

Trecând din cartierul european – grecii şi armenii sunt consideraţi aici europeni – în cel turc, cineva putea crede că este în zilele Nopţilor Arabe. Civilizaţia, obiceiurile, izolarea femeilor, care sau nu erau văzute deloc, sau treceau pe străzi minuţios acoperite cu văluri, toate acestea erau precum sunt descrise în O mie şi una de nopţi. Trebuie amintiţi mai ales scriitorii de epistole, de obicei binevoitorii hogi bătrâni, care stăteau la mese notând scrisorile de dragoste şi alte misive care le erau şoptite în urechi. Grupuri de musulmani cu fesuri pe cap stăteau fumându-şi narghileaua lângă vechile fântâni sau la umbra viţelor de vie căţărătoare.

Interesele americane în Smirna erau foarte însemnate. Pe lângă omniprezenta companie Standard Oil erau marea societate McAndrews şi casa de comerţ cu lemn dulce Forbes, cu birourile lor spaţioase şi miile de funcţionari şi muncitori necalificaţi, toate companiile principale de tutun, ale căror afaceri se ridicau la milioane de dolari anual, exportatorii de smochine şi stafide şi covoare şi, după ocupaţia greacă, importatorii de unelte agricole şi automobile.

Existau importante instituţii de educaţie şi umanitare americane, ca şi expediţii arheologice în Sardis şi Colophon. În timpul ultimei campanii în Sardis, excavatoarele au făcut o descoperire remarcabilă: 30 monede de aur din vremea regelui Croesus, care mi-au fost încredinţate spre păstrare şi pe care le-am adus în SUA imediat după dezastrul din Smirna. De asemenea, am mijlocit obţinerea primului transport mare de marmură originală care a fost trimis vreodată unui muzeu american. Acesta a fost trimis cu vaporul în America pentru Muzeul Metropolitan din New York. Din raţiuni politice, marmura şi monedele au fost trimise înapoi în Constantinopol.

Printre monumentele antice de interes existente în Smirna se află două apeducte care pot fi văzute mergând cu trenul către Boudja. Este de asemenea aşa-numitul mormânt al lui Tantalus, întemeietorul mitic al oraşului. Excelentul sistem de alimentare cu apă al oraşului provine încă dintr-un izvor străvechi cunoscut sub numele de Băile Dianei.

Drumul de la Smirna către Boudja înconjoară frumoasa Vale a Sfintei Ana, numită astfel deoarece se presupune că ea a fost înmormântată aici. Prin această vale curge Râul Meles, pe malurile căruia Homer ar fi compus marile sale poeme epice.

Civilizaţia acestui oraş străvechi şi frumos era în esenţă greacă. Marile mori din Nazli, care înainte de război furnizau o calitate excelentă a făinii nu numai pentru Smirna, ci pentru restul Turciei şi chiar exportau în Europa, erau înfiinţate de un grec. Din cele 391 de fabrici din Smirna, 344 erau greceşti şi 14 turceşti. Statisticile de acest gen ar putea fi extinse la infinit.

Cele două şcoli principale – ambele greceşti – erau Homerion, o instituţie pentru fete, şi Şcoala Evanghelică pentru Băieţi, ultima aflându-se sub protecţie britanică. Acestea erau colegii de mare merit, care îşi permiteau să ofere o educaţie liberală, iar absolvenţii lor, mulţi dintre ei bărbaţi şi femei de succes, se găseau în toate colţurile lumii. Biblioteca Şcolii Evanghelice era recunoscută de savanţi ca având colecţie cuprinzătoare şi inestimabilă de cărţi, manuscrise şi inscripţii, din care multe nu pot fi înlocuite niciodată.


Almanah 2010-07

Anii ‘1920. Faimoasa Şcoală Evanghelică din Smirna


Printre alte pierderi ireparabile cauzate de incendiu ar trebui menţionate două copii foarte vechi ale Sfintei Scripturi, una păstrată într-o biserică din Smirna şi cealaltă încredinţată în mod special unei mici comunităţi de creştini, despre care se spune că a fugit din Efes când oraşul a fost prădat de turci cu secole în urmă şi a fondat un mic sat al cărui singur scop era păstrarea acestei cinstite cărţi. Această parte a istorisirii nu trebuie încheiată fără a aminti documentele Consulatului American. În Smirna se afla unul dintre cele mai vechi birouri din străinătate ale noastre şi deţinea multe depeşe semnate de Daniel Webster şi alţii la fel de renumiţi din istoria noastră, pe lângă informaţiile interesante despre incursiunile piraţilor barbari şi o relatare a salvării unui cunoscut patriot polonez de către un mic vas de război american care s-a pregătit pentru luptă şi a cerut eliberarea lui de pe o navă de război austriacă. Au existat multe episoade emoţionante şi înălţătoare în istoria marinei noastre militare, când comandanţii au luat decizii pe propria răspundere în numele dreptăţii şi umanităţii. Astfel de episoade erau mai frecvente înainte de perfecţionarea comunicaţiei submarine prin radio şi telegraf. Este o mângâiere a crede că incidentul curajos mai sus amintit a avut loc în portul Smirnei pentru a echilibra, ca să spunem aşa, istoria localităţii.

Înainte de incendiu, m-am ocupat de cercetarea documentelor antice şi alcătuirea unui rezumat al conţinutului lor. Printre comorile consulatului se numărau 12 gravuri în lemn magnifice vechi ale bătăliei de la Navarino, înfăţişând diferite scene, cu reproduceri fidele ale diverselor nave cu numele lor, care, aflându-se în proprietatea mea personală, intenţionam să le înmânez departamentului nostru de marină. Cred că nu există alte copii ale acestor gravuri.

Smirna este acum un morman de ruine şi un oraş turc. Cu toate acestea, ar trebui să se ţină seama de faptul că istoria se repetă. Smirna a fost reconstruită de greci după distrugerea sa de lidieni şi civilizaţia elenă s-a reafirmat după sălbăticia piraţilor turci din 1084 şi după masacrele înspăimântătoare ale lui Timur Lenk. Un oraş mare înseamnă înflorirea industriei şi o civilizaţie prosperă şi paşnică. Când fermierii mişună pe câmpii şi marinarii navighează, atunci se construiesc bazaruri şi depozite, bănci şi birouri de contabilitate şi magazine meşteşugăreşti. Smirna se va dezvolta din nou când o civilizaţie apuseană vie şi progresistă se va dezvolta încă o dată în Ionia. Istoria a demonstrat că grecii, cu poziţia lor geografică, spiritul întreprinzător industrial şi economic şi supremaţia maritimă corespunzătoare în apele mediteraneene sunt poporul esenţialmente destinat să aducă progresul european în Asia Mică, dacă nu cumva, într-adevăr, creştinismul ar trebui să se prăbuşească cu totul şi, odată cu el, civilizaţia întemeiată pe el. Smirna este prea aproape de Europa pentru ca înapoierea şi nenorocirea turcă să rămână acolo la nesfârşit. Câmpiile sale sunt prea bogate şi valoroase pentru rasa umană pentru a rămâne permanent în chingile unei populaţii răzleţite de păstori incompetenţi. Se pune întrebarea adesea: ,,Când vor reconstrui turcii Smirna ?” Însă partea turcă a Smirnei nu a fost incendiată.

 

Distrugerea Smirnei (septembrie 1922)

Ultimul act din înspăimântătoarea dramă a exterminării creştinismului din Imperiul Bizantin a fost incendierea Smirnei de către trupele lui Mustafa Kemal. Masacrarea poporului armean s-a încheiat practic între anii 1915-1916, şi coloniile greceşti prospere şi dens populate, cu excepţia Smirnei, fuseseră distruse cu ferocitate. Ideea că turcul şi-a schimbat firea peste noapte a fost foarte răspândită şi se pare că a câştigat credibilitate.

De asemenea, Sir Valentine Chirol, conferenţiar la Universitatea din Chicago în 1924 graţie unei burse din partea Fundaţiei Harris, a făcut următoarea afirmaţie: ,,După ce turcii au înfrânt armatele greceşti au transformat oraşul esenţialmente grec (Smirna) într-un morman de cenuşă ca dovadă a victoriei lor” (Occident şi orient).

Cu toate acestea, distrugerea Smirnei a avut loc în 1922 şi nici un act comis vreodată de neamul turc în întreaga sa istorie sângeroasă nu a avut trăsături mai brutale şi desfrânate, nici nu a pricinuit mai multe suferinţe umane dintre cele mai cumplite celor lipsiţi de apărare şi neînarmaţi. Finalul acestei înspăimântătoare tragedii a fost teribil şi satanic. Incertitudinea care a existat la un moment dat în mintea publicului referitor la ,,cine a incendiat Smirna ?” pare să se fi risipit foarte repede. Toate declaraţiile care tind să semene îndoială în această privinţă provin din surse dubioase şi interesate. Istoricul nepărtinitor şi atent William Stearns Davis, pe care l-am menţionat deja în această lucrare, spune: ,,Turcii s-au deplasat direct către Smirna, pe care au cucerit-o (9 septembrie 1922) şi apoi au incendiat-o” (O istorie succintă a Orientului Apropiat).

Oamenii de acest calibru nu fac afirmaţii fără să fi studiat întâi cu atenţie dovezile.

Am văzut deja prin ce metode au fost eliminaţi grecii din regiunea de coastă a Asiei Mici. Au fost descrise omorurile şi deportările prin care a fost distrusă o civilizaţie înfloritoare şi în dezvoltare rapidă, năruite satele şi fermele şi dezrădăcinate podgoriile. Cu toate acestea, un număr mare de greci, care au reuşit să fugă pe mare, s-au întors la casele lor ruinate după debarcarea armatei elene în mai 1919 şi au început să muncească cu asiduitate pentru a-şi reconstrui proprietăţile distruse.

Acum, Mustafa Kemal s-a hotărât să distrugă complet şi ireparabil creştinătatea din Asia Mică. Cartagina trebuie distrusă ! Planul, dezvăluit prin executarea lui, era să abandoneze oraşul vreme de câteva zile desfrâului şi masacrului; să măcelărească armenii, o sarcină care întotdeauna i-a făcut o plăcere deosebită turcului; să dea foc oraşului şi să-i ducă pe bărbaţii greci în robie.

Principalele fapte în ce priveşte arderea Smirnei sunt:

1. Străzile care duceau în cartierul armean erau păzite de soldaţi turci care nu permiteau nimănui să intre în timp ce avea loc masacrul.

2. Turci înarmaţi, inclusiv mulţi soldaţi, intrau în cartierul astfel păzit şi îl traversau jefuind, masacrând şi distrugând. Ei au făcut o ,,curăţenie’’ sistematică şi teribilă, după care au pus foc în diverse locuri, aducând bidoane de petrol sau alţi combustibili în case sau îmbibând maldăre de cârpe cu petrol şi aruncându-le prin ferestrele caselor.

3. Ei au pus mici bombe sub pavaj în diverse locuri din zona europeană a oraşului ca să explodeze şi să acţioneze ca un factor suplimentar în distrugerea pricinuită de petrolul arzând pe care soldaţii turci l-au împrăştiat pe străzi. Petrolul a răspândit focul în cartierul european, iar bombele au dărâmat pereţii şubrezi. O astfel de bombă a fost pusă în apropierea Şcolii Americane de Fete şi alta aproape de Consulatul American.

4. Ei au pus focul în cartierul armean pe 13 septembrie 1922. Ultimii soldaţi greci au trecut prin Smirna în seara zilei de 8 septembrie, adică turcii au avut oraşul în stăpânire completă şi necontestată cu 5 zile înainte ca focul să se dezlănţuie şi mare parte din acest timp ei au ţinut cartierul armean sub control militar pe când au făcut un masacru sistematic şi absolut. Dacă ar mai fi fost armeni în viaţă încă în momentul în care a fost pus focul, ei s-ar fi ascuns în pivniţe prea înspăimântaţi pentru a se deplasa, deoarece întregul oraş era împânzit de soldaţi turci, mai ales locurile în care a fost pus focul. În general, toţi creştinii din oraş se aflau în casele lor într-o stare de teroare extremă şi legitimă, temându-se pentru ei şi familiile lor, întrucât turcii puseseră stăpânire pe oraş de 5 zile, timp în care au jefuit, au siluit şi au omorât. Incendierea caselor creştinilor i-a scos pe aceştia în stradă şi a pricinuit îngrozitoarele scene de suferinţă care vor fi descrise mai târziu. Am fost martor ocular la această stare de lucruri.

5. Focul a fost aprins la marginea cartierului armean într-un moment când sufla un vânt puternic către zona creştină şi în altă direcţie decât spre zona turcă. Cartierul turc nu a fost implicat în nici un fel în catastrofă şi, în timpul scenelor abominabile care au urmat şi a tuturor pătimirilor de nedescris ale creştinilor, cartierul mahomedan era luminat şi însufleţit de sărbătoriri vesele cu dansuri şi cântece.

6. Soldaţii turci au întins focul spre zona europeană şi greacă modernă bine construită a Smirnei udând străzile înguste cu petrol sau alte substanţe extrem de inflamabile. Ei au turnat petrol în faţa Consulatului American fără nici un alt posibil rezultat decât acela de a aduce focul către acea clădire, în timp ce C. Clafun Davis, preşedintele Comisiei de Ajutor în caz de Dezastru al Crucii Roşii, filiala din Constantinopol, şi alţii stăteau în uşă. Dl. Davis s-a dus şi şi-a înmuiat mâinile în fluidul creat astfel şi acesta mirosea a petrol amestecat cu benzină. Dl. Davis şi ceilalţi i-au văzut pe soldaţii care au început de pe chei şi au înaintat în direcţia focului.

7. Dr. Alexander Maclachlan, preşedintele Colegiului American, şi un sergent din marina americană au fost dezbrăcaţi, unul de hainele sale şi celălalt de o parte din uniformă, şi au fost bătuţi cu ciomege de soldaţii turci. S-a deschis focul asupra unui detaşament al Marinei Americane.

 

Primele zvonuri neliniştitoare

Soţia mea şi cu mine ne aflam în Sevdikeuy, o localitate greacă situată la câteva mile sud de Smirna pe calea ferată otomană, când au sosit veştile că armata greacă întâmpina serioase înfrângeri. La început, aceste zvonuri nu au fost crezute, însă au devenit din ce în ce mai insistente, sădind panică în rândul populaţiei.

În cele din urmă, zvonurile s-au adeverit. S-au primit veşti oficiale că armata greacă a suferit o înfrângere teribilă şi iremediabilă şi că nimic nu-i mai împiedica acum pe turci să descindă pe coastă. Populaţia a început să plece, la început câţiva, apoi din ce în ce mai mulţi până când refugierea s-a transformat într-o panică veritabilă.

Oraşul s-a umplut cu repeziciune cu refugiaţi din interiorul ţării. Majoritatea acestor refugiaţi erau mici fermieri care au trăit pe proprietăţi care fuseseră moştenite din tată în fiu de multe generaţii. Înaintaşii lor se stabiliseră în Asia Mică înainte ca turcii să fi început să se dezvolte ca naţiune. Ei erau fiii pământului, capabili să trăiască şi să-şi poarte de grijă în micile lor case şi pe cei câţiva acri, fiecare familie având vaca, măgarul şi capra sa. Ei cultivau până şi tutun, smochine, stafide fără sâmburi şi alte produse pentru export. Erau experţi în cultivarea şi manipularea celor mai bune soiuri de tutun pentru ţigări şi a neasemuitelor stafide, pe care Asia Mică le va produce mai târziu la cea mai bună calitate din lume. Aceşti fermieri valoroşi, însăşi forţa motrice a prosperităţii Asiei Mici, au fost aduşi încă o dată la sărăcie lucie şi aruncaţi la mila Americii. Ei soseau cu miile în Smirna şi de-a lungul coastei. Umpluseră toate bisericile, şcolile şi curţile societăţilor YMCA şi YWCA, şi şcolile de misiune americană. Dormeau pe străzi. În timpul acestor prime zile, mulţi plecau cu vapoare şi ambarcaţiuni. Caicele din port, încărcate cu refugiaţi şi cu bunurile acestora, erau o privelişte pitorească. Pentru cel a cărui inimă nu s-a atrofiat ca urmare a marelui război, spectacolul numeroşilor copii mici neajutoraţi era îndeosebi emoţionant. Din nefericire, împietrirea inimii omeneşti a fost unul dintre cele mai vizibile fenomene ale marelui război atotdistrugător. Doctorul Esther Lovejoy din New York, pe care am menţionat-o deja, folosea o expresie cu privire la unii americani care au fost de faţă la scenele de suferinţă şi atrocitate: ,,Minţile lor nu păreau să înregistreze”. Dacă ar fi spus ,,inimile” ar fi fost mai aproape de adevăr. Refugiaţii duceau cu ei bunuri pe cât de multe le permiteau puterile şi adesea putea fi văzut un copil mic stând deasupra unui balot cu aşternuturi, toată greutatea fiind pe umerii unui bărbat sau ai unei femei care mergea poticnindu-se.

În timpuri normale, cei bolnavi nu sunt văzuţi, pentru că se află în case zăcând la pat cea mai mare parte a timpului. În cazul unui incendiu sau panici mari, cineva poate rămâne surprins de numărul bolnavilor sau infirmilor care ies astfel la lumină. Mulţi dintre refugiaţi duceau bolnavi pe umerii lor. Îmi amintesc mai ales de o femeie bătrână încărunţită mergând cu greu pe străzile Smirnei cu un fiu slăbănog bântuit de friguri agăţat de gâtul ei. El era mai înalt decât mama sa, iar picioarele sale aproape atingeau pământul.

Apoi au început să sosească soldaţii greci învinşi, plin de praf, zdrenţăroşi, privind drept înainte, ca somnambulii. Mulţi – cei mai norocoşi – şedeau în vechi căruţe asiriene, urmaşe ale vehiculelor extrem de primitive folosite în vremea lui Nabucodonosor.


Almanah 2010-08

Generalul Hadjianesti inspectând trupele elene. El a fost ultimul comandant-şef - locotenent-general al armatei din Asia Mică. Numit de regalişti într-o perioadă în care armata greacă era în pragul dezorganizării, el nu putea face nimic pentru a preveni catastrofa din Asia Mică, nici pentru a reorganiza şi uni frontul rupt. După eşecul armatei din Asia Mică, el a fost arestat de guvernul revoluţionar Plastiras-Gonatas şi supus unui proces – cunoscut în istorie ca Procesul celor Şase – unde a fost găsit vinovat şi co-răspunzător pentru catastrofă. În final, el a fost îndepărtat din serviciul militar şi executat pe 15 noiembrie 1922. Pasiunile politice ale vremii au condus la condamnarea sa, alături de alţii, deşi nu a putut fi dovedit nici un act de trădare deliberată


Ei se revărsau în oraş într-un torent nesfârşit către punctul de pe coastă în care se retrăsese flota greacă. Mergeau în tăcere precum fantomele, neuitându-se nici în dreapta, nici în stânga. Din când în când, unii dintre soldaţi, istoviţi de puteri, se prăbuşeau pe trotuar sau la vreo uşă. Se spune că mulţi dintre aceştia erau luaţi în case şi li se dădeau haine civile şi astfel unii au scăpat. S-a aflat din surse credibile că alţii, pe care i-au părăsit puterile înainte de a intra în oraş, au fost găsiţi câteva ore mai târziu cu gâtul tăiat. Şi acum, în sfârşit, am aflat că turcii se deplasau către oraş. Se anticipase că, intrând în Smirna, trupele greceşti o vor incendia, însă atitudinea lor a risipit curând toate aceste temeri. În realitate, delegaţii americani, împreună cu cei britanici, francezi şi italieni l-au convocat pe generalul Hadjianesti, comandantul suprem grec, pentru a-l întreba ce măsuri ar putea lua pentru a preveni actele de violenţă din partea forţelor greceşti dezorganizate. El a amintit un regiment foarte disciplinat din Tracia, pe care-l aştepta să sosească şi pe care a promis să-l răspândească ca un scut pentru a împiedica grupurile răzleţe să intre în oraş şi chiar să organizeze o nouă rezistenţă în faţa turcilor, însă nu a putut da delegaţilor o asigurare limpede. Era înalt şi slab, drept ca o vergea de armă, extrem de bine îngrijit, cu o barbă căruntă ascuţită şi cu aerul unui aristocrat. Era un bărbat chipeş, cu reputaţia unui cuceritor de inimi. Aceasta a fost ultima oară când l-am văzut, însă când am citit mai târziu că a stat neclintit în faţa unui detaşament de execuţie în Atena, am păstrat totuşi în memorie o imagine vie a acestei ultime întrevederi din cartierele generale militare din Smirna. Dacă el a fost cel răspunzător de trimiterea elitei trupelor sale pentru a ameninţa Constantinopolul într-un moment când Asia Mică avea foarte mare nevoie de ele, merita să fie aspru pedepsit sau să fie închis într-un azil de nebuni. El avea renume de a fi megaloman, fără a fi prea înzestrat. Cu siguranţă numai un nebun ar fi acceptat postul din Smirna în acea perioadă, de dragul gloriei. Era nevoie de un bărbat energic cu o înţelegere limpede a situaţiei, care ar fi luat măsuri rapide şi înţelepte pentru a salva pe cât de mult posibil de la ruină. Dar Hadjianesti era ocupat cu repararea şi mobilarea într-un stil splendid a unui palat de pe chei, pe care-l rechiziţionase pentru o reşedinţă. Era vrednic de milă, fiindcă este posibil să nu fi fost echilibrat mintal.

S-a afirmat categoric că soldaţii turci vor intra în oraş în dimineaţa zilei de 9 septembrie 1922. Statul major şi guvernatorul grec cu întreaga administraţie civilă se pregăteau să plece. Jandarmii greci încă patrulau pe străzi şi păstrau ordinea. Aceşti oameni câştigaseră încrederea tuturor celor din Smirna şi din întreaga zonă ocupată cu eficienţa şi buna lor conduită. Indiferent ce acuzaţii pot fi aduse soldaţilor greci, nu se pot aduce decât laude jandarmilor greci. Toţi colegii mei de odinioară din Smirna şi toţi locuitorii din regiune vor adeveri această afirmaţie. Între evacuarea Smirnei şi sosirea forţelor turce va exista o perioadă în care oraşul nu va avea nici un fel de guvernare. Unii reprezentanţi ai guvernelor străine au mers la guvernator şi i-au cerut să lase jandarmii până când turcii vor prelua conducerea, fiind asiguraţi de aceştia din urmă că li se va îngădui să părăsească oraşul fără a fi molestaţi. Guvernatorul nu a aprobat această cerere. Eu nu am fost implicat. Toţi oficialii greci au plecat. Dl. Sterghiades nu avea de făcut decât câţiva paşi de acasă până la mare unde îl aştepta un vapor, dar a fost huiduit de populaţie. El a făcut tot ce i-a stat în putinţă într-o situaţie imposibilă. A încercat prin orice mijloace aflate în puterea sa să se împrietenească cu implacabilii turci şi a pedepsit cu asprime, uneori cu moartea, pe grecii vinovaţi de crime împotriva turcilor. A înfiinţat o universitate la Smirna, aducând din Germania un profesor grec de renume internaţional pentru a fi preşedintele acesteia.

Unul dintre ultimii greci pe care i-am văzut pe străzile Smirnei înainte de sosirea turcilor a fost profesorul Karatheodoris, preşedintele universităţii condamnate. Odată cu el a plecat întruchiparea geniului grec al culturii şi civilizaţiei în Orient.

Forţele elene civile şi militare au plecat şi a început o perioadă în care oraşul nu era guvernat de nimeni. Dar nu s-a întâmplat nimic. Mahomedanii şi creştinii erau liniştiţi, aşteptând cu multă teamă. Întrebarea ultimă era: cum se vor comporta turcii ? Delegaţii francezi şi italieni şi-au asigurat comunităţile că armata lui Kemal era alcătuită din trupe disciplinate şi nu exista nici un motiv pentru a se teme. Nu mă temeam deloc pentru cei născuţi pe teritoriul Americii, dar eram foarte îngrijorat pentru cei 200 sau mai mult de cetăţeni naturalizaţi, mulţi dintre ei supuşi otomani în trecut. De aceea, nu mi-am asumat răspunderea de a asigura populaţia autohtonă, greacă şi armeană, că va fi în siguranţă, nici nu am spus nimic care ar fi putut conduce la panică. Multe femei, americane şi de alte naţionalităţi, au plecat în această perioadă. Am sfătuit-o pe soţia mea să plece, însă ea a refuzat, gândindu-se că dacă rămâne i-ar putea mângâia pe cei care au rămas. Am decis să găsesc un loc de întâlnire pentru cetăţenii americani şi să-i anunţ pe toţi să rămână în apropierea acestui loc cât de mult posibil şi, în cazul unor tulburări grave şi a unui pericol general, să se refugieze acolo. Am ales teatrul american, o clădire de pe chei spaţioasă şi adecvată pentru scop, şi i-am chemat pe conducătorii comunităţii americane la o întrunire în biroul meu şi i-am informat cu privire la măsurile luate, pentru a fi aplicate la nevoie. Când le-am spus că întrunirea a luat sfârşit, dl. Rufus W. Lane, acum comerciant în Smirna, dar pe vremuri consul american acolo, s-a ridicat şi a spus: ,,Nu am venit aici doar ca să ne salvăm propria piele. Refugiaţii care se revarsă cu miile şi miile în oraş mor de foame şi nimeni nu-i ajută. Am sperat că această şedinţă a fost organizată pentru a lua măsuri de susţinere a acestor oameni sărmani”. A fost înfiinţat pe loc un Comitet de Ajutor Provizoriu şi s-a contribuit cu o sumă de bani suficientă pentru a începe operaţiunile. Toate firmele americane importante şi-au oferit camioanele şi automobilele şi serviciile lor personale. Au fost angajaţi brutari şi s-au apucat de treabă, au fost găsite şi achiziţionate stocuri de făină şi în câteva ore această organizaţie îi hrănea pe refugiaţii neajutoraţi şi dezorientaţi care se îmbulzeau în oraş. Dacă nu ar fi fost comunitatea americană din Smirna, mii de oameni ar fi murit de foame înainte de a sosi din Constantinopol unitatea de asistenţă.

În acest timp, telegrafiam cu insistenţă ca vasele de război americane să sosească în Smirna. Mă gândeam că, dacă a existat vreodată un moment când o situaţie cerea prezenţa unităţilor marine, aceasta era. Deşi comunitatea noastră nu era mare, posesiunile şi interesele noastre de afaceri erau într-adevăr considerabile, fără a mai pune la socoteală şi şcolile noastre vaste cu profesorii şi învăţătorii lor.

Marina din acea regiune se afla sub conducerea acelui foarte fin ofiţer şi gentleman, amiralul Mark L. Bristol. Aveam motive să cred că amiralul avea încredere deplină în bunele intenţii şi capacităţile administrative ale turcilor şi credea că cei din urmă vor aduce o administraţie îngăduitoare şi binevoitoare în Smirna. Ca răspuns la insistenţa telegrafică către Departamentul de Stat, a fost primită o telegramă potrivit căreia pentru protejarea vieţilor şi proprietăţilor americane vor fi trimise în Smirna distrugătoare, deoarece crucişătoarele nu erau disponibile. În consecinţă, au fost trimise două distrugătoare mici. Unităţi marine ale Marii Britanii, Italiei, Franţei şi Statelor Unite ale Americii erau prezente în Smirna, ancorate la doar câteva sute de metri sau mai aproape de casele de pe chei în timpul scenelor îngrozitoare, odioase şi tragice care au urmat.


Almanah 2010-09

9 septembrie 1922. Smirna înainte de a fi incendiată. Refugiaţii părăsesc oraşul

 

Sosesc turcii

În dimineaţa zilei de 9 septembrie 1922, în jurul orei 11, s-au auzit ţipete înfricoşătoare. Ieşind la uşa biroului meu, am văzut că o mulţime de refugiaţi, în cea mai mare parte femei, se năpusteau îngrozite către consulat încercând să se adăpostească înăuntru, dar întâmpinând rezistenţa a 2 sau 3 marinari care erau desemnaţi să apere proprietatea consulară.

O privire aruncată de pe stradă înspre chei făcea evidentă cauza spaimei lor. Cavaleria turcă mergea de-a lungul cheiului, pe drumul către cazarmele sale de la Konak, în celălalt capăt al oraşului. Erau tineri robuşti care treceau în perfectă ordine. Păreau a fi bine hrăniţi şi odihniţi. Mulţi dintre ei erau de acel tip mongoloid întâlnit printre mahomedanii din Asia Mică.

Din faptul că nu toate trupele lui Mustafa Kemal erau aprovizionate cu uniformele moderne ale trupelor sale alese, susţinătorii turcilor au făcut mare caz de diferenţa dintre ,,trupe regulate” şi ,,trupe neregulate”. Oricine a văzut aceste trupe călare trecând de-a lungul cheiului din Smirna ar confirma, dacă ar şti câte ceva în domeniul militar, că nu erau simpli soldaţi, ci soldaţi perfect instruiţi şi sub comanda unor ofiţeri admirabili. Şi oricine ştie câte ceva despre caracterul turcilor va adeveri că turcul este în primul rând un soldat, extraordinar de ascultător faţă de ordinele superiorilor săi. Turcul masacrează când are ordin de la superior şi încetează masacrul în secunda în care acelaşi superior îi porunceşte să înceteze. Mustafa Kemal era venerat de acea armată de soldaţi ,,regulaţi” şi ,,neregulaţi” şi cuvântul său era lege.

În timp ce cavaleria turcă a intrat în Smirna în dimineaţa zilei de 9 septembrie, nişte neghiobi au aruncat o bombă. Ofiţerul turc care comanda divizia de cavalerie a fost rănit la cap. Toţi martorii spun că el şi-a continuat drumul călare netulburat. Aceasta este ceea ce ar face orice turc, căci de curajul acestui neam nimeni nu se îndoieşte. S-a afirmat că această bombă a fost aruncată de un armean, însă nu am văzut nici o dovadă a acestei afirmaţii, nici aserţiunea că aruncarea bombei a precipitat masacrul armenilor nu se pune de acord cu pretenţia turcilor că trupele lor erau atât de furioase din cauza atrocităţilor comise de armata greacă, încât ele nu au putut fi ţinute în frâu când au ajuns în Smirna. Armenii nu sunt greci, iar furia turcilor a izbucnit mai întâi asupra victimelor lor obişnuite.

În seara zilei de 9 septembrie, au început jaful şi omorurile. Toată noaptea s-au auzit împuşcături în diverse părţi ale oraşului, iar în dimineaţa următoare americanii autohtoni, atât femei cât şi bărbaţi, au început să anunţe că au văzut cadavre zăcând în stradă înăuntrul oraşului. Nureddin Paşa, comandantul suprem turc, a emis un ordin ca toată lumea să meargă liniştită la treburile sale şi să se păstreze ordinea. Acest fapt a dat un sentiment momentan de siguranţă în sânul unei anumite părţi a populaţiei nemusulmane, astfel ca unele magazine care fuseseră închise s-au redeschis.

Însă această siguranţă nu a fost de lungă durată, deoarece jaful s-a răspândit şi cruzimea a crescut. La început, turcii civili localnici erau principalii infractori. Eu însumi am văzut astfel de civili înarmaţi cu arme de foc supraveghind ferestrele caselor creştinilor, gata să ţintească pe oricine s-ar fi putut ivi. Aceştia aveau aerul vânătorilor care se ghemuiesc şi îşi pândesc prada. Însă expresia de pe chipurile lor lăsa o impresie de neuitat. Era o expresie de exaltare a urii şi cruzimii. Era în ea şi o exaltare religioasă, dar nu era frumoasă, era religia puterilor întunericului. De asemenea, se putea vedea întreaga zădărnicie a lucrării misionare şi strădaniilor de convertire. Aici era o convingere totală, triumful absolut al erorii şi învăţătura crimei şi cruzimii. Era ceva infinit de trist pe acele chipuri palide şi crispate pe care părea că luceşte lumina searbădă a iadului. Oricine i-ar fi văzut, nu s-ar fi putut abţine să nu-i fie milă de aceşti oameni chiar atunci când omorau. S-ar fi gândit la sufletele pierdute şi chinurile iadului. Aceşti ucigaşi erau nefericiţi.

Ultimii soldaţi greci au dispărut din Smirna în seara zilei de 8 septembrie şi turcii au preluat rapid controlul asupra oraşului. Patrule călare şi mici detaşamente de soldaţi au început să apară pe străzi, pe post de poliţie.

Acestea se purtau destul de frumos. Existau cazuri raportate din surse credibile de ofiţeri turci de rang inferior care se amestecau cu jefuitorii şi răufăcătorii, însă şi exemple de bunăvoinţă arătată locuitorilor nemusulmani. În orice caz, eu nu am văzut o asemenea bunăvoinţă. Dacă aş fi văzut, aş fi fost dornic să o raportez, dar sunt gata să accept declaraţiile altora. Panica printre creştinii localnici creştea acum într-o măsură alarmantă.

Pe măsură ce se răspândea jaful şi se înmulţeau omorurile, instituţiile americane s-au umplut de oameni înspăimântaţi. Aceste instituţii din Smirna erau Institutul Inter-universitar, un seminar teologic pentru fete; YWCA cu sediul într-o clădire mare şi având împrejur o grădină şi un teren de tenis şi YMCA.

În noaptea zilei de 10 septembrie, încă se auzeau împuşcături în cartierele creştine şi oameni speriaţi asaltau uşile acestor instituţii, ţipând şi implorând în numele lui Dumnezeu să fie lăsaţi să intre. Un număr mare de marinari erau postaţi atât la şcoala de fete, cât şi la YWCA şi dacă vreunul dintre ei s-ar întâmpla să citească aceste rânduri ar confirma afirmaţia că atitudinea profesoarelor americane a fost fără excepţie mai presus de orice laudă.

Acum, turcii omorau armenii în mod amănunţit şi sistematic. Detaşamentele de soldaţi care le dăduseră locuitorilor o anumită siguranţă, făcându-i să creadă că armata regulată va începe să funcţioneze şi îi va proteja pe cetăţeni, erau implicate mai ales în prinderea şi uciderea armenilor. Unii erau omorâţi pe loc, în timp ce alţii erau scoşi din oraş pe grupe şi împuşcaţi, leşurile fiind lăsate grămezi acolo unde cădeau. Americanii de la diverse instituţii caritabile, ale căror îndatoriri îi făceau să circule către interiorul oraşului, au raportat un număr crescând de morţi şi muribunzi pe străzi.

Un american autohton a afirmat că a văzut un om bătut până la moarte cu ciomegele de turci, ,,până când nu a mai rămas nici un os întreg în trupul său”. Reticenţa martorilor oculari de a spune ceva care i-ar putea jigni pe turci şi astfel le-ar compromite interesele arată cât de dificilă a fost aflarea întregului adevăr oribil şi ruşinos.

Un alt american autohton, reprezentant al unei binecunoscute firme de tutun, a venit la consulat alb la faţă şi tremurând, şi a spus că a văzut o privelişte teribilă ,,chiar după colţ”. Un număr mare de soldaţi turci au oprit un bătrân şi au început să vorbească cu el. Bătrânul şi-a ridicat mâinile, cu degetele întinse într-o atitudine de implorare, la care unul din soldaţi i-a despicat mâinile cu o sabie, i-a tăiat încheieturile şi l-a ciopârţit.

Prada era acum scoasă din bazaruri şi din cartierul armean în căruţe, şi căruţele pline cu cadavre, de parcă erau încărcate cu carne de vită sau de oaie, erau trimise la ţară.

În însemnările mele, pe data de 12 septembrie 1922 apare următoarea notă: ,,Un grup de americani a văzut 9 căruţe pline cu cadavre care erau îndepărtate din apropierea Konak-ului (reşedinţa guvernământului turc) şi un alt grup a văzut 3 căruţe asemenea în apropiere de Point Station”.

Căpitanul Hepburn, unul din ofiţerii de marină, a numărat 35 de cadavre pe drumul către Paradise, un mic orăşel de lângă Smirna, unde se află Colegiul American Internaţional.

În Boudja, un alt orăşel, locuit în majoritate de englezi şi alţi străini, era o familie olandeză binecunoscută şi bogată cu numele De Jong. S-a aflat că domnul şi doamna De Jong au fost omorâţi de soldaţii turci. Referitor la această afacere, mi-au fost furnizate următoarele detalii de către dl. Francis Blackler, unul dintre membrii de seamă ai comunităţii americane din Smirna, şeful binecunoscutei firme Griffith & co, care are legături de afaceri extinse cu America. Dl. Blackler poate fi menţionat deoarece nici el, nici soţia sa, o doamnă de un rafinament şi o cultură exceptionale, nu au de gând să se întoarcă în Smirna, cel puţin în condiţiile actuale.

El a spus: ,,Cred că am fost primul care am găsit şi am recunoscut trupurile familiei De Jong. Treceam pe stradă după ce trecuse cavaleria turcă şi am văzut două leşuri zăcând pe drum. M-am aplecat şi m-am uitat şi am exclamat imediat: ’Vai, acesta este domnul De Jong !’ Aruncând o privire către celălalt trup, am văzut că era doamna De Jong. Trupurile erau ciuruite de gloanţe. Am anunţat rudele şi i-am luat de acolo şi i-am îngropat”.

În acest timp, sir Harry Lamb, distinsul şi capabilul consul general britanic, a venit la mine şi m-a întrebat dacă aş putea trimite două automobile la Bournabat pentru a-l aduce pe medicul Murphy şi pe femeile din familia sa. În afară de propria maşină, aveam la dispoziţia mea destul de multe maşini, pentru că americanii din Smirna deţineau multe, practic vorbind toate cele pe care ei le-au pus la dispoziţia consulatului şi comitetului de ajutor.

Medicul Murphy era un chirurg militar în rezervă care fusese în serviciul britanico-indian. El trăia cu cele două fiice ale sale în Bournabat, un om în vârstă cu o reputaţie frumoasă. Sir Harry a relatat că turcii au intrat în casa lui Murphy şi i-au spus medicului să nu se sperie, deoarece ei nu vroiau să vatăme pe nimeni. Ei au venit doar să necinstească femeile. Din fericire, fiicele sale se ascunseseră într-o cameră la etaj, însă ochii turcilor s-au oprit asupra unei slujnice tinere şi drăguţe. Ei au încercat să o înhaţe, când ea a căzut în genunchi şi şi-a încolăcit braţele în jurul picioarelor bătrânului medic, implorându-l să o salveze. Bătrânul erou a încercat să o apere pe fată atât cât i-a permis puterea plăpândă, dar a fost bătut în cap cu muschetele, lovit cu picioarele şi fata a fost smulsă de lângă el de turci. Apoi, ei au trecut la împlinirea ţelului lor mârşav. Sir Harry a adăugat că medicul era într-o stare groaznică şi femeile aproape mureau de frică. Au fost trimise automobilele şi familia Murphy a fost luată. Medicul a murit din cauza rănilor.

Cu puţină vreme înainte de moartea sa, arhiepiscopul Hrisostom a venit la consulat împreună cu arhiepiscopul armean. Era îmbrăcat în negru, faţa sa era palidă. Aceasta a fost ultima oară când l-am văzut în viaţă pe acest om venerabil şi expresiv. El era un prieten statornic al americanilor şi instituţiilor americane şi şi-a folosit toată influenţa pe Almanah 2010-10lângă cler şi guvern pentru a susţine şcolile noastre, YWCA şi YMCA. Mă îndoiesc să existe vreun membru al instituţiilor noastre misionare, de educaţie şi filantropice care să conteste această afirmaţie. El îi vizita pe toţi şi se adresa adeseori membrilor lor.


Mitropolitul Hrisostom al Smirnei


Pe când stătea acolo în biroul consular, umbra morţii sale apropiate îi umbrea trăsăturile. Unii dintre cei care citesc aceste rânduri – probabil puţini – vor înţelege cuvintele mele. Cel puţin de două ori în viaţă am văzut acea umbră pe un chip uman şi am ştiut că acea persoană avea să moară curând.

Arhiepiscopul Hrisostom credea în unirea Bisericilor creştine, într-o strădanie unită pentru Hristos şi pentru o educaţie mai bună a clerului răsăritean. Nici el, nici episcopul armean nu mi-au vorbit despre pericolul în care se aflau ei înşişi, însă m-au întrebat dacă nu se putea face nimic pentru a-i salva pe locuitorii Smirnei.

Istoriile variază în ce priveşte modul în care a murit Hrisostom, însă dovezile sunt concludente că el şi-a găsit sfârşitul în mâinile populaţiei otomane. Un ofiţer şi doi soldaţi turci au mers la catedrală şi l-au dus pe el la Nureddin Paşa, comandantul suprem turc, despre care s-a spus că a adoptat planul medieval de a-l lăsa în mâinile gloatei fanatice pentru a face ce vrea cu el. Nu există suficiente dovezi ale veridicităţii acestei afirmaţii, dar este cert că el a fost ucis de mulţime. A fost scuipat, barba i-a fost smulsă din rădăcini, a fost bătut, înjunghiat până la moarte şi apoi târât pe străzi. I s-a oferit să se refugieze în Consulatul Francez şi o escortă de infanterişti marini francezi, însă el a refuzat spunând că era datoria lui să rămână cu turma sa. El mi-a spus: ,,Sunt păstor şi trebuie să stau cu turma mea”.

Privind din uşa consulatului, am văzut mai mulţi refugiaţi vrednici de milă cu copiii lor, cu boccele şi bolnavi, fiind mânaţi către chei de câţiva soldaţi turci. O femeie în vârstă cu părul cărunt se împleticea în urmă atât de lipsită de vlagă, încât nu putea ţine pasul cu ceilalţi, şi un soldat turc o împungea în spate cu patul muschetei sale. În cele din urmă, el a lovit-o atât de puternic între umeri încât a căzut cu faţa la pământ pe strada pavată.

O altă femeie în vârstă a venit către mine ţipând, nebună de durere, strigând: ,,Băiatul meu ! Băiatul meu !” Partea din faţă a rochiei sale era acoperită de sânge. Ea nu a spus ce s-a întâmplat cu băiatul ei, dar sângele abundent îşi spunea istoria.

Doamna Cass Arthur Reed, soţia decanului Colegiului American din Paradise, în apropiere de Smirna, descrie astfel cum a fost despuiat şi bătut tatăl ei, respectabilul preşedinte, ca şi sergentul Crocker, un ofiţer din marina americană:

,,Pe 11 septembrie 1922, infanteriştii marini americani care erau la postul de observaţie de pe acoperişul colegiului l-au înştiinţat pe şeful lor că clădirea asistenţei sociale care aparţinea colegiului era jefuită de soldaţii turci. Şeful şi tatăl meu au dat un ocol clădirii asistenţei sociale în maşina colegiului, purtând cu ei steagul american. Ei le-au spus oamenilor că ceea ce jefuiau era o proprietate americană şi i-au întrebat de ce făceau aceasta. Tatăl meu le-a explicat că era o clădire a comunităţii şi slujea atât turcilor, cât şi creştinilor în lucrarea ei. Turcii i-au prins pe ambii bărbaţi şi i-au despuiat de hainele, lucrurile de valoare, banii, pantofii şi ciorapii lor, şi i-au bătut pe amândoi cu un ciomag lung de 1,5 metri şi cu un diametru de 7,5 cm. Sergentul Crocker a fost ofiţerul bătut. El a luat cu el ciomagul. Înainte de a fi dezbrăcat de haine, el a scos de bunăvoie revolverul şi le-a arătat soldaţilor turci că nu intenţiona să-i rănească. Ei i-au bătut crunt pe ambii bărbaţi şi i-au despărţit ca ei să nu se poată susţine unul pe altul. I-au bătut cu paturile puştilor lor şi cu acest ciomag mare pe care l-am menţionat. Apoi, ei i-au cerut medicului MacLachlan să-i predea pe infanteriştii marini care păzeau colegiul. El le-a spus că nu era militar şi nu avea autoritate asupra infanteriştilor marini, care fuseseră trimişi de guvernul american pentru a apăra proprietatea americană şi refugiaţii de pe ea.

Ei l-au lovit în cap şi în membre, i-au zdrobit degetul mare de la piciorul drept, momindu-l încontinuu să fugă, ceea ce el a refuzat să facă ştiind că-l vor împuşca în spate dacă ar fi făcut-o. El crede că ceea ce i-a salvat viaţa a fost că şi-a păstrat calmul în tot acest timp, spunând că-l puteau omorî dacă vroiau, dar el vroia să le explice de ce se afla acolo şi de ce vroia ca ei să se oprească din a jefui proprietatea americană. Un bărbat l-a ameninţat cu o baionetă şi tatăl meu a întins mâna pentru a o apuca şi s-a tăiat în palmă. Când soldatul s-a tras înapoi pentru a se repezi din nou la el, baioneta a rămas în mâna tatălui meu. În tot acest timp, el era gol. Apoi, ei i-au schilodit piciorul stâng, sfărâmându-i tendoanele din spatele genunchiului, astfel că el a căzut la pământ. El a încercat tot timpul să-şi păstreze piciorul şi s-a salvat de loviturile în cap acoperindu-l cu mâinile. De câteva ori, ei l-au ridicat în picioare şi l-au ameninţat că-l împuşcă.

În acest răstimp, unul dintre studenţii turci, care văzuse ce se întâmplă din colegiu, a alergat într-acolo. Pe când armele erau îndreptate către tatăl meu, el s-a aruncat pe paturile puştilor şi i-a implorat pe turci să nu-l omoare, că era un om bun. Atunci, ei l-au acuzat că este necredincios şi el a jurat că este un musulman adevărat şi că poartă fotografia lui Mustafa Kemal pe braţul său şi poartă şi fes. Sergentul Crocker dăduse ordin oamenilor săi de pe acoperişul colegiului să nu deschidă focul sau să folosească mitralierele. Doi dintre infanteriştii marini i-au urmărit pentru a-i ajuta, când au văzut ce se întâmpla. Sergentul Crocker le-a ordonat să se retragă pentru a salva viaţa medicului MacLachlan şi a sa. Turcii l-au pus pe medicul MacLachlan lângă un zid şi erau gata să-l împuşte când, în acel moment, a apărut călare un ofiţer turc tânăr şi le-a ordonat să înceteze”. Ei s-au supus de îndată şi au plecat, dovedind prin supunerea lor neîntârziată că erau trupe regulate cu o bună disciplină.

Următoarele amănunte despre acest atac mi-au fost furnizate de alt martor ocular la scenă:

,,Când marinarii din clădirea principală au văzut situaţia dificilă în care se afla şeful lor şi că era în pericol de a fi maltratat, au alergat să-l salveze. Întinzându-şi braţele, sergentul Crocker le-a făcut semn să se îndepărteze, spunând: ‘Retrageţi-vă ! Retrageţi-vă ! Nu trageţi ! Retrageţi-vă !’

Ei au făcut cum li s-a spus şi după ce au parcurs astfel o distanţă, el le-a dat ordinul: ‘Mişcaţi-vă şi alergaţi !’

Ei s-au supus, la care soldaţii turci au deschis cu putere focul împotriva infanteriştilor marini care alergau şi focul puştilor lor era atât de rapid şi continuu încât îmi amintea de o mitralieră. Din fericire, nici unul dintre americani nu a fost rănit”.

Următorul jaf al proprietăţii americane a avut loc în Paradise, aşa cum mi-a relatat o doamnă americană care avea relaţii cu colegiul:

,,În septembrie 1922, fiecare casă americană din Paradise avea un steag american, în faţă şi în spate, şi toate au rupte cu excepţia a două dintre ele.

În ultima vreme, când conducătorul armatei turce, care se instalase în casa preşedintelui, mânca acolo cu banda sa abuzând de campus, turcii au prădat casa decanului, chiar din acel campus”.

Între timp, în Smirna, vânarea şi uciderea bărbaţilor armeni – fie prin ciopârţire, fie prin ciomăgire, fie prin scoaterea în grupuri în provincie şi împuşcare – au produs o panică de neînchipuit. Nu se întrezărea nici un ajutor de nicăieri. Vasele de război ale marilor puteri, inclusiv America, nu puteau interveni din diferite motive şi au fost cazuri de persoane care au ajuns la bordul lor şi au fost trimise înapoi la ţărm.

La această vânătoare de oameni luau parte acum detaşamente ale armatei turce. Armenii au dispărut curând de pe străzi, fie pentru că au fost omorâţi, fie pentru că s-au ascuns. A fost emis un decret potrivit căruia oricine ascundea un armean în casa sa va fi adus înaintea curţii marţiale – un tribunal de temut pe bună dreptate. Un exemplu va arăta ce teroare a inspirat acest edict în inimile tuturor, până şi în cele ale străinilor. Un cetăţean olandez de vază a relatat următorul incident, la care a fost martor de pe puntea micului său iaht particular:

,,Lângă Cordelio (o suburbie a Smirnei), am văzut un cuplu tânăr intrând în mare. Ei formau o pereche respectabilă, plăcută, şi bărbatul ducea în braţe un copil mic. Pe măsură ce înaintau tot mai adânc în apă, până când apa le-a ajuns aproape de umeri, am realizat deodată că ei vroiau să se înece. În consecinţă, i-am luat într-o barcă şi, cu făgăduinţa că voi face ce voi putea ca să-i salvez, i-am adus la ţărm. Ei mi-au explicat că erau armeni şi ştiind că bărbatul va fi cu siguranţă ucis şi soţia, care era tânără şi drăguţă, va fi fie necinstită, fie luată într-un harem şi pruncul lor va fi lăsat să moară, s-au hotărât să se înece împreună. I-am dus în câteva locuri şi am încercat să obţin să-i accepte acolo, dar fără succes. În cele din urmă, i-am condus la o şcoală mare, a cărei clădire şi grădină erau pline de oameni, am sunat la sonerie şi când a venit o soră la poartă i-am explicat situaţia. Când a auzit că sunt armeni, a închis poarta. Am plecat lăsându-i şezând pe treptele şcolii”.

Acest incident nu este prezentat pentru a discredita personalul şcolilor străine. Ei socoteau că dacă primesc un cuplu armean, ar putea pune în pericol siguranţa sutelor de persoane pe care le protejau, dintre care cele mai multe, dacă nu toate, erau de aceeaşi religie cu ei şi prin urmare erau în grija lor în mod deosebit.

Deoarece au dispărut toţi armenii de pe străzi, s-a presupus că bărbaţii care scăpaseră s-au refugiat în propriul cartier, o zonă europenizată, bine construită a oraşului, aflată între hotare bine stabilite. Înainte de a continua, ar trebui spus că soldaţii erau ajutaţi în recunoaşterea armenilor de pe străzi de iscoade locale care-i însoţeau şi le arătau victimele. Nu aş putea recunoaşte naţionalitatea acestor reptile mârşave şi dezgustătoare, iscoadele. Unii mi-au spus că erau evrei, însă nu am nici o dovadă pentru a adeveri afirmaţia. Bineînţeles, mulţi dintre informatori erau turci şi este posibil ca toţi să fi fost din acest neam, deoarece ei şi-ar fi ajutat în mod firesc propriile trupe.

Când vânătoarea armenilor a devenit prea săracă pe străzile Smirnei, cartierul lor a fost închis pentru toţi cu excepţia turcilor, cu ajutorul soldaţilor staţionaţi la intrările străzilor, după care jaful şi masacrul au fost conduse sistematic. Eu nu am încercat să intru în zona armeană, însă am fost informat în mod repetat de către cei cu care aveam relaţii că nu era permis accesul. Americanii care aveau vedere în cartier de la ferestrele lor afirmau că nu exista nici o casă care să fi scăpat de jaf şi distrugere, atât cât se putea vedea. Toate aveau uşile sparte, erau jefuite, iar mobila era sfărâmată şi aruncată în stradă. Ce s-a întâmplat cu locuitorii îşi poate imagina lesne oricine. Nu este greu de imaginat acele familii ghemuindu-se în casele lor, cu soţiile lor, fiicele şi pruncii lor, aşteptând lovitura unui pat de puşcă în uşile lor.

 

Unde şi când a fost pus focul

După această devastare completă a zonei armene a oraşului, soldaţii turci au dat foc mai multor case deodată. Aşa cum s-a menţionat deja, ei au ales un moment când bătea un vânt puternic direct dinspre cartierul musulman. Ei au declanşat incendiul direct din spatele Institutului Inter-universitar, una dintre cele mai vechi şi mai vaste şcoli americane din Turcia, în aşa fel încât clădirea să cadă sigur pradă timpurie flăcărilor. Elevii acelei şcoli au fost întotdeauna în mare parte fete armene şi, la acea vreme, clădirile sale erau pline cu refugiaţi. Domnişoara Minnie Mills, decanul institutului, o femeie curajoasă, competentă şi demnă de admirat, i-a văzut pe soldaţii turci intrând în diferite case armene cu bidoane cu petrol şi de fiecare dată după ce ieşeau casa izbucnea în flăcări. Într-o discuţie pe care a purtat-o cu mine pe 30 ianuarie 1925, cu ocazia Convenţiei Misionare care a avut loc la Washington, domnişoara Mills a confirmat afirmaţiile de mai sus şi a adăugat următoarele amănunte:

,,Am putut vedea desluşit pe turci ducând bidoane cu petrol în case, din care de fiecare dată izbucnea focul imediat după aceea. Nu se vedea nici un armean, singurele persoane care puteau fi văzute erau soldaţii turci din armata regulată în uniforme moderne”.

Cu aceeaşi ocazie, doamna King Birge, soţia unui misionar american în Turcia, a făcut următoarea afirmaţie:

,,Am urcat în turnul Colegiului American din Paradise şi, cu un binoclu, i-am putut vedea limpede pe soldaţii turci care dădeau foc caselor. I-am putut vedea pe turci pândind în câmpuri şi împuşcându-i pe creştini. Când am venit dinspre Paradise către Smirna, pentru a merge la Atena, erau cadavre de-a lungul drumului”.

În cursul aceleiaşi conversaţii, domnişoara Mills mi-a vorbit despre o mare mulţime de creştini adunaţi pe o stradă, al cărei capăt era păzit de soldaţi turci. Flăcările se apropiau şi soldaţii îi sileau pe aceşti oameni să intre în case. A trecut un automobil american şi sărmanii oameni întindeau mâinile, strigând: ,,Salvaţi-ne ! Turcii ne vor arde de vii”. Bineînţeles, nu se putea face nimic şi maşina a trecut mai departe. Mai târziu, au venit doi preoţi catolici şi le-au spus turcilor: ,,Ceea ce faceţi este un lucru diavolesc”, şi ei au permis unei femei în vârstă să iasă dintr-una din case.

Se va vedea că situaţia era de aşa natură, încât numai turcii puteau pune focurile. Acum avem declaraţiile martorilor oculari cu cea mai mare credibilitate, care i-au văzut în realitate comiţând această faptă. Îmi amintesc de diverse ocazii din trecut când am stat de vorbă cu domnişoara Mills despre atrocităţile turcilor, care aveau loc tot timpul, şi despre politica misionară de a păstra tăcerea de teama de a nu pune în pericol vieţile colegilor care lucrau pe teritoriul Asiei Mici. Ea spunea: ,,Cred că a trecut vremea acestei politici şi nici măcar grija pentru siguranţa lucrătorilor noştri nu ar trebui să ne împiedice să spunem adevărul”. Desigur, ea avea dreptate, căci dacă lumea civilizată ar fi înţeles pe deplin ce se petrecea în Turcia ar fi putut determina o asemenea dezvoltare a sentimentului creştin, încât ar fi putut conduce la luarea de măsuri pentru a împiedica ororile în masă care au fost comise.

Recent, mi-a căzut în mâini o epistolă scrisă de o doamnă care avea legături cu misiunile americane din Turcia, din care redau următorul pasaj. Scrisoarea este datată 21 septembrie 1922 şi a fost trimisă unui prieten din Statele Unite ale Americii:

,,Casa noastră Murray de peste drum era încuiată şi apărată doar de un steag american atârnat de o fereastră de la etaj, însă am avut cu noi câţiva infanterişti marini de pe vasele de război americane care s-au purtat nemaipomenit în tot acest timp şi au fost o mare mângâiere pentru noi. Bineînţeles că au fost multe încercări critice în timpul cât am fost acolo împreună, de sâmbătă 9 septembrie până miercuri 13 septembrie când am plecat, pentru că locul era în flăcări. Majoritatea oamenilor care au venit la noi pentru a se refugia au fost extrem de răbdători în condiţiile în care lipsea pâinea şi existau multe greutăţi. Am avut 80 copii mici şi unul care s-a născut acolo. Am organizat un spital etc, şi serviciul de aprovizionare care funcţiona cu greu a depăşit, aşa cum am presupus, lipsa pâinii.

S-a ordonat ca toate cuptoarele din cartierele creştine, unde eram cel puţin şi probabil de peste tot, să fie închise de duminică până miercuri, când a ars oraşul. Acum mi se pare ca o încercare limpede de a înfometa populaţia.

Crucea Roşie a insistat să fie deschise cuptoarele pentru ei şi atunci oamenii au fost arşi.

Jaful şi omorurile continuau fără ezitare sub ochii noştri. Un om ucis a zăcut zile în şir în faţa casei noastre Murray, sub steagul american, sângele lui fiind împroşcat pe treptele noastre etc. Pretutindeni erau morţi şi muribunzi. În cele din urmă, liniştea morţii s-a aşternut asupra noastră şi a fost întreruptă în ultimele 3 zile doar de Chetas fioroşi care spărgeau uşile caselor, împuşcându-i pe sărmanii locuitori ce tremurau de frică şi jefuind, şi noaptea de urletele câinilor fără stăpân şi copitele cailor rătăcitori care răsunau pe pietrele dure ale străzii. După cea de-a treia zi de ocupaţie a armatei lui Kemal, au început să izbucnească incendii în cartierul creştin al oraşului. Domnişoara Mills şi unii dintre profesorii noştri au văzut soldaţii pregătind incendiile. Eu însămi am văzut un Cheta ducând în spate o sarcină de lemne de foc pe o alee, de unde mai târziu a venit focul care a cuprins clădirea noastră.

Este cât se poate de limpede în mintea mea că a existat un plan clar de a da foc cartierului creştin după ce a fost jefuit. Marele incendiu a fost declanşat în momentul când vântul bătea dinspre cartierul turc. Am observat asta când au început incendiile.

Sunt convinsă că autorităţile turce vor spune una din două: fie că armata greacă în retragere a dat foc oraşului, fie că armenii au făcut-o.

Exact acest lucru a fost publicat în ziarele italiene şi franceze. Să nu credeţi un cuvânt din ce scrie ! Noi am fost în cartierul creştin când au început incendiile. Aproape toţi armenii, cu excepţia celor pe care-i adăposteam noi, fuseseră jefuiţi şi ucişi cu o zi sau două – chiar mai mult – înainte să izbucnească orice foc. Soldaţii greci au trecut pe tăcute prin suburbii cu circa 3 sau 4 zile înainte.

Întregul oraş era în totalitate sub control militar de sâmbătă după-amiază şi incendiile au izbucnit miercuri şi au distrus definitiv oraşul. Turcii, Chetas sau trupele regulate, sau împreună au dat foc oraşului pentru a scăpa de morţi după ce şi-au luat prada”.

Cea care a scris această epistolă nu este nici de naţionalitate armeană, nici greacă, şi este o persoană cu o reputaţie foarte bună. Nu sunt de acord cu motivul afirmat în scrisoare pentru arderea Smirnei.

Acest nefericit oraş a fost incendiat şi ars în întregime de soldaţii lui Mustafa Kemal pentru a extermina creştinătatea din Asia Mică şi a face imposibilă întoarcerea creştinilor.

La vremea când soldaţii turci au dat foc Smirnei, pe 13 septembrie 1922, reuşisem să găsesc practic toată colonia mea (circa 300), cei mai mulţi dintre ei fiind cetăţeni naturalizaţi. Aceştia, împreună cu familiile şi rudele lor, erau înghesuiţi în Teatrul din Smirna, pe chei, deţinut de un cetăţean american naturalizat. Chiar peste drum era portul în care era ancorat crucişătorul american Simpson, pregătit să-i ia. Înăuntrul clădirii se afla o gardă de infanterişti marini cu o mitralieră.

La scurt timp după ce incendiul a luat proporţii serioase, am urcat pe terasa consulatului pentru a vedea ce se întâmplă. Spectacolul era unul cu nori întunecaţi imenşi de fum care se ridicau de pe o zonă întinsă, deoarece focul începuse deodată în multe locuri.

Fiind evident că se apropia cu repeziciune momentul în care ar fi fost necesară evacuarea coloniei, am fost foarte ocupat în acele puţine ore rămase, sângerii, semnând permise de liberă trecere pentru cei care aveau dreptul la protecţia şi transportul american către Pireu.

Flăcările au înghiţit complet cartierul armean cu o rapiditate atât de înspăimântătoare, ca pentru a face sigur faptul că turcii sporeau flăcările cu lichide inflamabile. Marinarii trimişi acolo au relatat că i-au văzut pe soldaţii turci aruncând cârpe îmbibate în petrol în casele armenilor.


Almanah 2010-11


Clădirile Smirnei erau mult mai inflamabile decât păreau la o privire neatentă. În trecut, oraşul a fost afectat de cutremure şi zidurile de piatră şi mortar conţineau un schelet de grinzi şi bârne de lemn pentru a împiedica dărâmarea lor cu uşurinţă. Când un zid devenea foarte fierbinte din cauza focului contiguu, aceste bârne de lemn intrau în mortar şi zidăria se prăbuşea. Deoarece incendiul s-a răspândit şi s-a întins către chei, unde se aflau birourile şi depozitele de materiale bine construite şi frumoase ale marilor comercianţi străini şi locuinţele levantinilor, grecilor şi armenilor bogaţi, oamenii s-au revărsat într-un potop care creştea cu repeziciune către ţărm, bătrâni, tineri, femei, copii, bolnavi şi sănătoşi. Cei care nu puteau să meargă erau transportaţi pe tărgi sau pe umerii rudeniilor.

Bătrânul medic Arghyropolos, multă vreme o figură binecunoscută pe străzile Smirnei, fiind bolnav, a fost coborât pe o targă pe chei, unde a murit.

Acum a fost adăugată ultima notă miltonică unei scene de o grozăvie şi suferinţă umană vastă, fără asemănare. Aceşti mii de oameni erau înghesuiţi pe o stradă îngustă între oraşul în flăcări şi apele adânci ale golfului.

S-a pus adesea întrebarea: ,,Ce eforturi s-au făcut pentru a stinge focul în Smirna ?” Eu nu am văzut nici un fel de eforturi. Dacă turcii au făcut ceva de genul acesta era doar încercarea sporadică a vreunui ofiţer neînsemnat, care nu fusese informat. Au fost descrise deja măsurile luate de ei pentru a salva clădirea consulară americană.


Almanah 2010-12


În acest moment începeau să se reverse nori mari de fum asupra consulatului. Mulţimea din stradă din faţa acestei clădiri, ca şi cea de pe chei, era acum atât de densă, încât ofiţerul de marină aflat la conducere mi-a spus că peste 10 minute nu o voi mai putea străbate. Sosise ceasul să-mi evacuez colonia, să găsesc un refugiu pentru ea într-o ţară creştină şi să găsesc mijloace pentru întreţinerea ei pentru o perioadă de timp.

Am fost profund tulburat de situaţia proastă în care se aflau aceşti oameni şi eram hotărât să fac tot ce pot pentru ca ei să primească cel mai binevoitor, generos şi îngăduitor tratament posibil. Prin urmare, am urcat câteva cufere într-un automobil care aştepta, ca şi câteva pachete din colecţia mea rafinată de carpete, care din fericire zăceau ambalate, aşteptând să fie scoase din husele lor pentru iarnă, am înhăţat câteva lucruri care-mi erau foarte dragi şi care s-a întâmplat să fie la vedere, şi împreună cu soţia mea şi un slujitor grec am pornit către chei şi crucişătorul care aştepta.

Ofiţerii şi marinarii acţionaseră cu multă eficienţă şi atât eu, cât şi soţia mea am fost trataţi cu o curtoazie deosebită. În sarcina întrucâtva dificilă de a ne trece prin mulţimile înnebunite şi către şalupă, tinerii americani erau de asemenea cu sânge rece şi pricepuţi. Exista marele pericol ca şalupa să fie năvălită şi potopită de oamenii disperaţi, îngroziţi care mişunau pe chei. Un om înspăimântat care a sărit în ea a fost aruncat în mare de un tânăr american. El a fost pescuit imediat din apă şi s-a îndepărtat ruşinat şi foarte ud. Acest incident, care s-a petrecut într-un moment psihologic, şi paza fermă a marinarilor şi a câtorva americani, ne-au permis să ne îmbarcăm şi să plecăm.

Ultima imagine a acestui oraş nefericit în lumina zilei a fost una cu nori imenşi învăluitori care se răsuceau până la cer, un chei îngust înţesat de o mulţime foarte mare de oameni – o mulţime tot mai mare, cu focul în spate şi marea înainte, şi o flotă puternică de vase de război interaliate, printre care se aflau două distrugătoare americane, ancorate la mică distanţă de ţărm şi care priveau.

Pe măsură ce vasul de război se depărta de scena cumplită şi se lăsa întunericul, flăcările, dezlănţuite acum pe o suprafaţă întinsă, deveneau tot mai strălucitoare, înfăţişând o scenă de o frumuseţe grozavă şi sinistră. Istoricii şi arheologii au afirmat că ei nu cunosc decât un eveniment în istoria lumii care poate egala în sălbăticie, întindere şi toate elementele ororii, cruzimii şi suferinţei umane, distrugerea Smirnei şi populaţiei sale creştine de către turci, şi acesta este distrugerea Cartaginei de către romani.


Almanah 2010-13

Panorama oraşului Smirna


În mod cert, în Smirna nu a lipsit nimic în materie de atrocitate, desfrâu, cruzime şi toată furia patimii omeneşti care, fiind lăsate slobode, degradează rasa umană făcând-o mai josnică decât cele mai abjecte şi crude fiare. Pentru că în tot timpul acestei drame diabolice, turcii au jefuit şi au siluit. Chiar siluirea poate fi înţeleasă ca un impuls de o natură probabil irezistibilă, când patimile sunt nestăpânite printre oamenii cu o mentalitate vulgară şi lipsiţi de civilizaţie, dar răpirea repetată a femeilor şi fetelor nu poate fi atribuită nici freneziei religioase, nici patimilor animalice. Una dintre cele mai puternice impresii pe care am adus-o cu mine din Smirna a fost un sentiment de ruşine că aparţineam neamului omenesc.

În distrugerea Smirnei există o trăsătură care nu-şi găseşte analogie în Cartagina. La Cartagina nu a existat nici o flotă de vase de război creştine care asistau la evenimentele pentru care guvernele lor erau răspunzătoare. Nu a fost nici un crucişător american în Cartagina.

Turcii îşi ghiftuiau nestingheriţi pofta lor rasială şi religioasă pentru măcel, siluire şi jaf la o aruncătură de piatră de vasele de război aliate şi americane, pentru că ei au fost făcuţi în mod sistematic să creadă că aceştia nu vor interveni. Un ordin comun al comandanţilor sau a doi dintre ei – un obuz inofensiv aruncat în cartierul turc – i-ar fi readus pe turci în simţiri.

Şi aceasta, prezenţa acelor vase de război în portul Smirnei, în anul Domnului 1922, privind neputincios ultima mare scenă din tragedia creştinilor din Turcia, a fost cea mai regretabilă şi semnificativă trăsătură a întregii imagini.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 60/Almanah 2010