----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 38 vizitatori și nici un membru online

Nenorocirea ASIEI (III)

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine
de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri
Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna

de George Horton

Vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat

 

Sosirea la Atena

Alte amănunte aflate după tragedie

Importanţa istorică a distrugerii Smirnei

Numărul de morţi

Eficacitatea marinei noastre militare în salvarea vieţilor

Responsabilitatea lumii apusene

Planurile Italiei în Smirna

Franţa şi kemaliştii

Masacrarea garnizoanei franceze din Urfa

Contribuţia britanică

Interpretarea turcă a atitudinii Americii

Crearea lui Mustafa Kemal


 

Sosirea la Atena

Nava de luptă a ajuns în Pireu dimineaţa foarte devreme şi, după câteva negocieri, am obţinut permisiune de la autorităţi să debarc colonia mea. Curând, m-am convins că nu greşisem deloc că mi-am asumat personal răspunderea acestei sarcini. Mi-am adunat refugiaţii provizoriu în complexul vămii şi am înfiinţat de îndată un comitet din cei mai pricepuţi pentru a se ocupa de detaliile obţinerii de alimente etc, şi pentru a împărţi printre familii sumele necesare pentru nevoile lor zilnice dintr-o sumă mică care fusese furnizată în Smirna pentru necesităţi imediate de către reprezentanţii Asistenţei pentru Orientul Apropiat. Apoi, m-am pornit să caut găzduire pentru oamenii mei şi am trimis prin telegraf la Washington o relatare asupra situaţiei şi am cerut fonduri. Am găsit Pireul, ca şi Atena, deja înţesate până la saturare cu refugiaţi din Turcia. Curând a devenit limpede că va fi aproape imposibil să găsesc locuinţe pentru aceşti nou veniţi. După ce am alergat de colo până colo ca un nebun toată ziua, către seară am obţinut permisiunea de a utiliza un vapor mare, care era în reparaţii în port.

Apelul meu către Washington pentru ajutor financiar s-a concretizat într-un mandat telegrafic imediat pentru 2.000 dolari şi, două săptămâni mai târziu, consulul Oscar Heizer a sosit de la Constantinopol cu fonduri îndestulătoare. O mică încăpere de la subsolul Consulatului American din Atena a fost oferită personalului de la biroul din Smirna. Aceasta era plină întreaga zi cu refugiaţi şi rudele lor nenumărate.

Era necesar a studia cu atenţie cazul fiecăruia şi a stabili în ce măsură era îndreptăţit la ajutor din partea guvernului american, o chestiune care se dovedea a fi de 2 ori dificilă din pricina lipsei informaţiilor esenţiale. Caracterul dureros al sarcinii era sporit de faptul că în timp ce cetăţenii americani puteau fi repatriaţi, mulţi dintre cei care depindeau de ei nu puteau fi trimişi în SUA.

Prin urmare, funcţionarii consulari erau obligaţi de fapt să se angajeze în groaznica misiune de a despărţi familiile, chiar până la măsura de a separa părinţii în vârstă de copii şi a acţiona ca agenţi ai unui sistem intransigent care nu se ridica la înălţimea urgenţelor. O caracteristică mai plăcută a sarcinii era aceea de a ajuta la reunirea la Atena a familiilor dispersate şi obţinerea de informaţii despre rudele dispărute. Această acţiune, începută de mine, a fost extinsă mai târziu într-un sistem eficient de Crucea Roşie din Atena.

Era foarte dureros pentru mine să fiu aruncat într-un contact zilnic cu locuitorii sărăciţi ai Asiei Mici, pe care îi cunoscusem cu atât de puţin timp în urmă ca independenţi şi prosperi. Îmi amintesc cu o claritate aparte de bătrâna călăuză de odinioară a expediţiilor mele vânătoreşti, un mic fermier harnic din satul Develikeuy. Multe zile de neuitat am petrecut cu el în pădurile de pini, vânând sitari şi iepuri şi schimbând povestioare greceşti şi americane în limba sa natală. Cu o zi înainte de plecarea mea din Atena, l-am întâlnit rătăcind pe străzi într-o stare de şoc. Mi-a spus că tânăra sa fiică frumoasă şi deşteaptă, care avea să se mărite în curând, dispăruse; el se temea că ea a avut parte de o soartă mai rea ca moartea.

Preluând activitatea, dl. Heizer m-a întrebat despre trăsătura aparte a acestei misiuni. Ştiam că este un om foarte destoinic, deoarece el făcuse cea mai mare parte din activitatea consulatului din Constantinopol ani de-a rândul, aşa că i-am răspuns: ,,Însuşirea cea mai necesară în această lucrare este o inimă de om şi să nu încerci prea mult să-i înăbuşi imboldurile”.

Din răspunsul său am înţeles că era conştient de această cerinţă şi era de acord cu mine. În consecinţă, mi-am lăsat oamenii cu el fără teamă şi am călătorit pe mare către America în concediul pe care mi l-a oferit departamentul.

 

Alte amănunte aflate după tragedie

La Atena, la Paris, şi mai târziu în Statele Unite ale Americii, am întâlnit o seamă de martori oculari ai marelui dezastru care mi-au relatat lucruri pe care le-au văzut. Am notat mărturiile câtorva dintre aceste persoane, excluzându-i cu atenţie pe toţi cei precum erau grecii sau armenii, nu cu sentimentul că afirmaţiile făcute de aceştia ar fi în mod necesar nedemne de încredere, ci mai degrabă că ar putea fi contestate ca părtinitoare.

Angajaţii asistenţei americane, care se aflau pe puntea unui vas care a părăsit Smirna la scurtă vreme după Simpson, au relatat că ei au văzut un om aruncându-se în mare şi înotând către vas. Un soldat turc a ridicat arma sa, a ochit şi l-a împuşcat în cap. Alt american, istorisindu-mi acelaşi incident, a adăugat amănuntul că turcul şi-a pus puşca pe umărul unui infanterist marin britanic. Profesorii şi alţii de la Şcoala Americană de Fete mi-au spus că ei au văzut o doamnă, care locuia în casa ce se afla exact peste drum de şcoală, stând în stradă înconjurată de soldaţi turci care o jefuiau şi îi smulgeau inelele de pe degete. Când au terminat, unul dintre ei s-a dat un pas înapoi şi i-a tăiat una dintre mâini cu sabia sa. Doamna nu a mai fost văzută niciodată şi fără îndoială a murit din pricina rănilor.

O istorie adeseori spusă de americani şi de alţii care s-au aflat în Smirna era aceea că o mulţime de locuitori, bărbaţi, femei şi copii, s-au adunat pe un şlep care se afla în port, dar la o distanţă mică de chei, în speranţa că vreo şalupă a Antantei sau americană îi va remorca către un vas şi-i va salva. Turcii au aruncat petrol pe ei şi i-au ars de vii. O confirmare a acestei istorii înfiorătoare mi-a fost furnizată de dra Emily McCallam, directoarea Institutului Inter-universitar din Smirna. Ea a sosit în acel oraş condamnat în dimineaţa zilei de 14 septembrie 1922, după ce focul pus de turci se dezlănţuise toată noaptea, şi a văzut o mulţime de trupuri carbonizate plutind în port, despre care a fost informată că erau leşurile celor arşi pe şlep.

Un neguţător olandez de vază din Smirna, care s-a refugiat pe iahtul său în timpul incendiului, mi-a relatat la Atena că toată noaptea acelei zile înspăimântătoare de 13 septembrie a auzit ţipete înfricoşate de pe ţărm, care s-au sfârşit brusc într-un bolborosit marin straniu. În dimineaţa următoare, a aflat că au fost tăiate o mulţime de beregate.

Oricine care ar dori să intervieveze refugiaţii şi să aştearnă pe hârtie istoriile pe care le-ar auzi astfel – despre cum au scăpat ca prin urechile acului şi despre mijloacele nebuneşti şi ingenioase la care au recurs – ar putea scrie o carte de mare interes umanitar. O femeie înstărită cu o familie numeroasă de copii mici i-a salvat pe toţi în îmbulzeala şi panica aceea legând o funie lungă în jurul mijloacelor lor, celălalt capăt legându-l la al ei. O doamnă care trăia în Vourla, un oraş mare din apropiere de Smirna, şi-a salvat frumoasa fiică deghizând-o cu pricepere într-o babă gârbovă şi urâtă. O femeie din America, cetăţean american, mi-a scris că fetiţa ei de 4 ani, pe care o lăsase în Smirna cu bunicii, ajunsese în una din insule. În timpul masacrului, această copilă s-a strecurat într-un mormânt deschis, unde a stat tăcută ca un şoricel ceasuri întregi, până când a auzit oameni vorbind limba engleză, când a ieşit la iveală şi a fost salvată de mâini prieteneşti.

Există istorii înspăimântătoare despre arderea bolnavilor din spitale şi a copiilor din şcoli. Elevii din şcolile şi instituţiile americane au fost salvaţi aproape toţi, ca şi orfanii încredinţaţi nouă spre îngrijire.

Chiar înainte de a părăsi oraşul, guvernatorul grec mi-a înmânat o sumă de bani considerabilă aparţinând unui azil de orfani pe care îl înfiinţase în Boudja, o suburbie a Smirnei, şi mi-a cerut să-mi asum răspunderea pentru instituţie şi copiii din ea. Am făcut precum mi-a spus şi am organizat o comisie americană care să se ocupe de această misiune. Copiii au fost salvaţi cu toţii şi au ajuns în Thessaloniki, în mare parte datorită eroismului dlui Murman, un tânăr american. Cu toate acestea, nu există îndoială că mulţi copii greci, care mergeau la şcolile din centrul zonei incendiate, au pierit în flăcări, şi că numeroşi bolnavi şi-au pierdut viaţa în acelaşi fel. Nu se poate stabili care este numărul lor, dar ţinând seama de rapiditatea cu care s-a răspândit focul, orice cale de evacuare sigură a spitalelor a fost evident imposibilă.

Necinstirea în masă a femeilor şi fetelor a fost una dintre caracteristicile terifiante ale ororii din Smirna. Este necesar să menţionăm acest subiect dezgustător, chiar dacă nu insistăm asupra lui; nu este cu putinţă ca poporul creştin din America, pentru avantaje materiale, să împărtăşească o politică de protejare a unui neam care se distinge printr-o asemenea conduită. Asupra acestei chestiuni, este prezentată o scrisoare de doctorul M.C. Elliott, un medic american autohton renumit, care vreme de câţiva ani a fost angajat în munca de spital din Orientul Apropiat. Mărturia doctorului Elliott că ea nu a văzut până acum niciodată o femeie musulmană care să fi fost siluită este semnificativă şi, în paranteză fie spus, este un mare tribut adus soldatului grec. Se va vedea, de asemenea, că turcii îşi limitează orgiile lor desfrânate la fetele creştine. Iată scrisoarea doctorului Elliott:

 

Spitalele de femei americane
Filiala Orientul Apropiat
Unitatea greacă
Atena, Grecia, 2 iunie 1923

Consulului general George Horton, Legaţia Americană, Atena, Grecia

Dragul meu domn Horton,

Cât de adevărată era faimoasa afirmaţie a lui Gladstone cu privire la caracterul turcului s-a dovedit cu prisosinţă în recentul dezastru din Smirna.

Poziţia mea ca femeie medic mă aşează deosebit de bine pentru a cunoaşte tratamentul tinerelor fete de către turci. În experienţa mea de 4 ani în Turcia, cred că este un fapt mai degrabă remarcabil că nu am văzut încă fata sau femeia turcă care să fi fost siluită. Într-un contrast puternic, am văzut sute de fete creştine care au fost în mâinile bărbaţilor turci. Recentul dezastru din Smirna nu a constituit o excepţie de la aceasta şi pot ajunge pe bună dreptate la concluzia – după ceea ce am văzut cu propriii ochi – că siluirea fetelor creştine de către turci în Smirna a avut loc pe scară largă. Am examinat chiar zeci de asemenea fete şi am auzit de la ele istoria experienţelor altor fete cu ei. Prin examinarea efectivă, am demonstrat că relatarea lor cu privire la aceasta nu era o exagerare, aşa că nu am nici un motiv să cred că afirmaţiile pe care le-au făcut cu privire la prietenele lor nu erau adevărate.

Tratamentul fetelor din Smirna în timpul recentului dezastru din 1922 este de nedescris şi sunt gata să mă pronunţ în mod public ca medic american şi ca director al unei organizaţii care a avut o activitate medicală foarte vastă în Grecia după nenorocirea din Smirna, ca făcând această declaraţie.

Cu stimă,
(Semnat) Doctor M.C. Elliott,
Director al Spitalelor de femei americane, Atena, Grecia

 

Printre alţi martori ai atrocităţii din Smirna s-a numărat un angajat al marii firme MacAndrews şi Forbes din New York. Birourile lor din Smirna se aflau în zona devastată de foc. Acest om i-a văzut pe turci aruncând grenade de mână în clădiri, care mai târziu au aprins focul.

Un funcţionar însemnat al YMCA, un american autohton, mi-a relatat următoarele:

,,Stăteam cu câţiva alţii pe puntea unui vas, privind focul, când am văzut câteva persoane aruncând ceva lichid într-una din clădirile mari care se afla direct la mare şi foarte curând clădirea a izbucnit în flăcări luminoase. Soldaţii turci patrulau în sus şi în jos în faţa clădirii în acea vreme şi nu au intervenit”.

Un angajat binecunoscut al YMCA m-a informat la Atena că el a văzut femei înjunghiate cu baionetele de turci şi trupuri de copii care fuseseră astfel înjunghiaţi. Călătoria sa prin oraş într-un automobil pe când era după activităţi caritabile a fost stânjenită de cadavre.

Pe când eram în Washington între anii 1922-1923, m-am întâlnit foarte des cu doctorul Esther Lovejoy, binecunoscutul medic femeie din New York. Doctorul Lovejoy a sosit în Smirna în timp ce refugiaţii erau încă pe chei şi evacuarea era în curs de desfăşurare. Ea s-a aruncat cu totul în munca de a oferi ajutor medical celor bolnavi şi răniţi, şi îndeosebi femeilor care stăteau să nască. Ea mi-a descris foarte viu jefuirea refugiaţilor de către turci, soldaţi şi civili – atât pe linia de coastă, cât şi în momentul îmbarcării lor. Pe câtă vreme bărbaţii noştri îi ajutau pe aceşti oameni nenorociţi să plece, turcii îi hărţuiau, atât pe femei cât şi pe bărbaţi, căutând prin hainele lor după bani sau alte lucruri de valoare pe care le-ar fi putut avea la ei.

Una dintre cele mai atroce trăsături ale ororii din Smirna a fost deportarea bărbaţilor cu vârste cuprinse între 18 şi 45 ani. Aceştia erau agricultori şi alţii nevinovaţi, care nu erau în nici un fel răspunzători pentru debarcarea armatei elene în Asia Mică. Ei erau cei care întreţineau familia şi reţinerea lor cu forţa lăsau văduvele şi orfanii să fie sprijiniţi de aşa-zisele ,,naţiuni creştine”, mai ales SUA. Este necesară foarte puţină imaginaţie pentru a imagina o scenă asemenea celei pe care mi-a descris-o doctorul Lovejoy şi alţii, care vorbeau de copii care-şi încolăceau braţele în jurul picioarelor taţilor lor şi strigau după milă, şi de soţii care se agăţau de soţii lor într-o ultimă îmbrăţişare disperată; şi este nevoie de şi mai puţină imaginaţie pentru a-ţi închipui modul în care aceste cupluri erau despărţite.

Această ultimă scenă de pe cheiul Smirnei dezvăluie întregul plan diabolic şi dus la bun sfârşit în mod sistematic de turci. Soldaţilor li se permitea să-şi sature setea lor de sânge şi jaf şi viol prin năpustirea în primul rând asupra armenilor, măcelărindu-i şi dându-le foc şi făcându-şi de cap cu femeile şi fetele lor. Dar grecii, pentru care exista o ură mai profundă, erau păstraţi pentru o moarte mai lentă şi pe îndelete. Puţinii care s-au întors spun istorisiri teribile. Unii erau împuşcaţi sau ucişi unul după altul în grupuri. Toţi erau morţi de foame şi mii dintre ei au murit de boală, oboseală şi expunere la intemperii. Rapoarte autentice ale angajaţilor în asistenţa americană vorbesc de mici grupuri aflate adânc în interiorul ţării care mureau cu miile.

Turcii pretind că ei au deportat populaţia bărbătească din Smirna şi împrejurimile ei pentru a reconstrui satele distruse de armata greacă în timpul retragerii sale. Aceasta are un sâmbure de adevăr şi va plăcea oricărui american care nu cunoaşte circumstanţele reale. Ţăranii greci din Asia Mică erau supuşi otomani, în nici un fel răspunzători pentru actele guvernului elen. Foarte puţini se înrolaseră în mod voluntar în armata sa şi ei se foloseau de orice influenţă şi subterfugiu imaginabil pentru a evita lupta. Dacă grecii din Asia Mică ar fi fost un neam războinic rezistent şi ar fi colaborat cu toată convingerea cu grecii de pe continent, le-ar fi putut ţine piept turcilor.

Ţelul lui Kemal, după cum am văzut, era unul de exterminare simplă. Aşa-zisul motiv era unul dintre acele subterfugii iscusite utilizate de turci pentru a-i prosti pe europeni. Dar nu toţi nefericiţii deportaţi de turci erau bărbaţi greci. Multe mii de femei şi fete creştine rămân încă în mâinile lor pentru a-şi satisface poftele trupeşti sau pentru a munci ca roabe. Un raport supus spre examinare Ligii Naţiunilor dă numărul ca ,,de la 50.000 în sus”, dar aceasta pare o estimare foarte moderată. Statele Unite ale Americii ar trebui să nu semneze nici un tratat cu Turcia până când aceşti oameni nu sunt daţi înapoi.

Mustafa Kemal a făcut o eroare extraordinară când a dat foc Smirnei şi i-a maltratat pe locuitorii ei. Dacă el s-ar fi folosit de ei cu bunăvoinţă, fără a ţine cont de religie, ei s-ar fi adunat cu toţii cu loialitate în jurul lui şi el s-ar fi arătat a fi un om cu adevărat mare. Mai mult, o asemenea mişcare ar fi fost un triumf strălucitor pentru mahomedanism.

 

Importanţa istorică a distrugerii Smirnei

Distrugerea Smirnei de către turci a fost un eveniment cu o mare semnificaţie în istoria Bisericii. În momentul naşterii profetului [Mahomed], în jurul anului 570 d.Hr., creştinismul cuprindea, în plus faţă de regiunea cunoscută astăzi în general ca ,,Europa”, vechea provincie a Asiei, întinzându-se în răsărit până la Marea Caspică, o fâşie largă din Siria, şi un brâu lat din Africa de Nord până la Oceanul Atlantic.

Potrivit lui Kurtz, istoric al Bisericii Creştine, în anul 30 d.Hr., existau 500 creştini în lume; numărul lor a crescut până la 500.000 până în anul 100 d.Hr., iar în anul 311 numărau 30 milioane.

Asia Mică şi Africa sunt renumite în istoria Bisericii ca locuinţă a multora dintre cei mai vestiţi Părinţi şi Mucenici creştini, precum Policarp al Smirnei, Tertullian de Cartagina, Clement al Alexandriei, Hrisostom din Antiohia, Origen din Tyr, Chiprian al Cartaginei şi mulţi alţii. Sfântul Pavel s-a născut în Tarsus, Cilicia.

În secolul al VIII-lea, Timotei a trimis un grup de misionari din Mesopotamia pentru a-i converti pe tătari, care au mers până la Marea Caspică şi chiar au pătruns în China, ,,răsădind şi redeşteptând în acele părţi o cunoaştere a Evangheliei”. Cele 7 Biserici din Apocalipsă se aflau în Asia Mică, şi faptul că Smirna era ultima dintre acestea şi îşi păstrase candela aprinsă până în 1922, subliniază semnificaţia, în istoria Bisericii, a distrugerii ei de către turci.

Ţelul împăratului Constantin prin întemeierea capitalei sale era de a construi un oraş creştin distinct care să fie metropola creştinătăţii. Grandoarea sa, rafinamentul său, arta şi cultura sa, bogăţia, puterea, faima sa ca centru de învăţătură şi credinţă sunt de neuitat chiar până astăzi. Faţă de domnii şi marile doamne ale sale, cavalerii şi doamnele Europei Apusene nu erau decât simpli ţărănoi şi fete prost crescute. Distrusă, jefuită şi administrată necinstit de cavalerii latini, o nenorocire din care nu şi-a mai revenit niciodată, când în cele din urmă turcii au pus mâna pe ea, a rămas suficient de mult din cultura sa pentru a se împrăştia în Europa şi a regenera Apusul. Renaşterea, acea minunată deşteptare din întunericul Evului Mediu, s-a datorat în mare măsură cunoştinţelor aduse în Europa de erudiţii din Constantinopol, care fugeau de turci. Aceşti învăţaţi au păstrat aprinsă lumina vechii culturi clasice în timpul tuturor anilor de întuneric şi ignoranţă europeană[1].

Dacă Constantinopolul ar fi putut fi cruţat şi creştinismul din Orientul Apropiat salvat, consecinţele asupra civilizaţiei ar fi fost incalculabile. Ce oraş slăvit ar fi fost astăzi un Constantinopol grecesc, dacă acolo ar fi vieţuit întotdeauna grecii, cu tradiţiile lor îndelungate şi comorile colosale ale culturii antice ! Un alt şi mai frumos Paris, întins peste Bosfor, mare în negoţ, cunoştinţe, ştiinţă şi toate darurile şi influenţele civilizaţiei creştine.

În binecunoscuta sa istorie, Sir Edwin Pears spune astfel: ,,Noua Romă a lui Constantin Augustus a trecut sub puterea unei hoarde de aventurieri orientali, turanici prin obârşia iniţială, corcituri prin poligamie. Aceasta a fost cea mai mare biruinţă câştigată vreodată de Asia în disputa sa cu Europa. Vreme de multe decenii după aceea, părea cel puţin o posibilitate ca Orientul să distrugă toate roadele Marathonului[2]”.

Citând din nou din acelaşi autor: ,,Sub domnia noilor săi stăpâni, Constantinopolul era menit să devină cea mai decăzută capitală din Europa, şi a devenit incapabilă să contribuie în orice fel posibil la însemnătatea istoriei neamului omenesc. Începând din 1453, nici artă, nici literatură, nici măcar artă meşteşugărească, nimic pe care lumea l-ar păstra cu bucurie nu a venit din Oraşul Regină. Pe cât de departe poate privi ochiul omenesc, cucerirea sa a fost pentru lume o nenorocire aproape fără nici un avantaj compensator. Sărăcia ca urmare a proastei guvernări este rezultatul cel mai pregnant al cuceririi care-i afecta pe supuşii imperiului. Pământurile puteau fi lăsate fără a fi cultivate. Industriile erau distruse. Minele fuseseră uitate. Afacerile şi comerţul aproape încetaseră să existe. Populaţia a scăzut ca număr. Cel mai bogat stat din Europa a devenit cel mai sărac; cel mai civilizat stat a devenit cel mai barbar. Demoralizarea popoarelor cucerite şi a bisericilor lor nu era mai puţin dezastruoasă decât prejudiciile aduse intereselor lor materiale. Creştinii şi-au pierdut curajul. Curajul lor fizic a slăbit”.

 

Almanah 2011 01

Sfânta Sofia astăzi, transformată în moschee

 

Această descriere a situaţiei din Asia Mică în urma cuceririi Constantinopolului a continuat până la distrugerea definitivă a creştinilor de către turci. Nu s-a schimbat nimic în cele aproape 5 secole care au trecut. Turcul nu şi-a modificat nici caracterul, nici metodele. Scenele zugrăvite de Pears ca urmând capturării Oraşului Regină, masacrele şi siluirea femeilor au fost reproduse în Smirna, la care se adaugă oroarea pătimirilor creştinilor de pe chei.

După Constantinopol, Smirna, ,,ghiaura Smirnă”, a devenit ultima fortăreaţă a creştinismului şi culturii elene din Orientul Apropiat. Ea avea marile şi valoroasele sale biblioteci, oamenii săi învăţaţi, şcolile sale vestite. Grecii şi armenii ar fi putut oricând să-şi dobândească siguranţa lepădându-se de credinţa lor. Însă, deşi au existat apostaţi, în general, ei şi-au păstrat credinţa şi au pătimit.

Singura civilizaţie care a existat în Turcia începând din acel an întunecat, 1453, a fost ceea ce a furnizat rămăşiţa creştină a vechiului Imperiu Bizantin. Din această pricină, lucrarea misionarilor americani şi de alte naţionalităţi a avut o importanţă mare. Ei au mers iniţial în Turcia pentru a-i converti pe musulmani. Au descoperit că nu pot face aceasta, dar că misiunea lor reală era cu creştinii, care erau însetaţi să fie încurajaţi şi învăţaţi. Recenta dezvoltare rapidă a celei din urmă [Smirna] în agricultura avansată, industrii, comerţ, educaţie reprezenta restaurarea creştinismului în Orient şi reîmpletirea ţesăturii irosite şi sfâşiate a vechiului Imperiu Bizantin. Marilor puteri creştine le-a fost dată o târzie şi ultimă oportunitate de a repara răul care a fost făcut lumii când Sfânta Sofia, templul înţelepciunii veşnice, a căzut în mâinile turcilor.

 

Numărul de morţi

Cât de mulţi oameni au fost masacraţi în Smirna şi oraşele şi satele subordonate ei ! Este cu neputinţă a se face orice estimare cu totul precisă, dar eforturilor de a minimaliza numărul trebuie să nu li se dea crezare la prima vedere.

Almanah 2011 02Statisticile oficiale afirmă că numărul armenilor din Smirna era 25.000 şi este cert că o foarte mare parte din bărbaţii acestei comunităţi au fost ucişi, pe lângă multe femei şi fete, ca şi numeroşi greci. O notă către London Daily Chronicle din 18 septembrie 1922 spune: ,,Cea mai mică estimare a numărului de vieţi pierdute dată de refugiaţi plasează totalul la 120.000”.

Într-un raport din aceeaşi dată, Agenţia Reuters face următoarea afirmaţie: ,,Din nici una din relatări nu este posibil a da cifrele exacte ale victimelor, dar există temerea că în orice caz ele vor fi peste 100.000”.

Dl. Roy Treloar, jurnalist corespondent, a telegrafiat următoarele (20 septembrie 1922): ,,Nureddin Paşa a început o vânătoare sistematică a armenilor, care erau adunaţi în grupuri de câte 100, duşi la Konak şi ucişi”.

 

The New York Times, 29 august 1921
,,Aidin – un mare mormânt. Oraşul a fost lăsat în ruină de la masacrele turcilor din 1919”

 

Corespondentul cotidianului London Times a telegrafiat: ,,Uciderile au fost săvârşite sistematic. Trupele turce regulate şi neregulate sunt descrise ca arestând după toate probabilităţile în mijlocul străzii oamenii bogaţi şi, după ce-i despuiau, îi ucideau în grupuri. Mulţi creştini care s-au refugiat în biserici au fost arşi de vii în clădirile cărora li s-a dat foc”.

Dl. Otis Swift, corespondent al ziarului Chicago Tribune, a vizitat insulele greceşti pe care au fost lăsaţi refugiaţii de către vapoarele de salvare şi a văzut multe dintre victimele tragediei, ale căror istorisiri şi răni erau mărturii suplimentare despre ferocitatea turcilor. Iată un mic citat din raportul dlui. Swift:

,,Spitalele din insulele greceşti sunt înţesate de oameni care au fost bătuţi şi atacaţi de turci. Într-un spital din Hios, am văzut un copil care trăia încă, deşi era împuşcat în faţă de un soldat care-i ucisese tatăl şi îi siluise mama. În acelaşi spital era o familie de 6 armeni orfani. Un copil de 4 ani din această familie fusese bătut cu paturile puştilor fiindcă în hainele lui nu fusese găsit cusut nici un bănuţ”.

Nu există nici o îndoială că multe mii de locuitori lipsiţi de apărare din Smirna şi împrejurimi au fost daţi morţii de către turci.

La numărul celor ucişi realmente în zilele masacrului trebuie adăugaţi grecii deportaţi care au pierit, oamenii care au murit în flăcări sau au fost ucişi de căderea zidurilor, cei care s-au sfârşit pe chei şi cei care au decedat ulterior de sărăcie, răni sau supărare. Proporţiile catastrofei pot fi realizate din mărimea lucrării de asistenţă care s-a desfăşurat de atunci încoace şi din uriaşele sume de bani care au fost adunate, mai ales în America, pentru întreţinerea văduvelor şi orfanilor.

Următoarea declaraţie aparţine dlui. Charles V. Vickery, secretar al Asistenţei pentru Orientul Apropiat, 151 Fifth Avenue, New York: ,,Referitor la suma de bani care a fost cheltuită pentru asistenţă, aş spune că în ceea ce priveşte Asistenţa pentru Orientul Apropiat, totalul de bani şi provizii cu care a contribuit poporul american s-a ridicat la aproximativ 95 milioane dolari. Din câte ştiu, nu există statistici disponibile cu privire la sumele cheltuite de alte ţări. Ţara care a contribuit cel mai mult a fost, bineînţeles, Marea Britanie, dar nu avem nici o cifră aici, în biroul nostru.

Ca răspuns la cea de-a doua întrebare despre cât de mult este încă necesar, aş spune că este extrem de dificil de dat un răspuns care să fie demn de încredere, deoarece există atât de mulţi factori variabili în chestiune, aşa cum ştiţi doar prea bine. Referitor la Asistenţa pentru Orientul Apropiat, programul nostru ar trebui să se reducă foarte rapid după încă un an sau doi şi Comitetul Executiv a adoptat în mod definitiv o rezoluţie pentru a exista un fel de coordonare sau comasare a agenţiilor din Orientul Apropiat la încheierea a 5 ani sau mai devreme dacă este realizabil. Această rezoluţie a fost adoptată cu aproape 9 luni în urmă.

Asistenţa pentru Orientul Apropiat va avea nevoie de circa 4 milioane dolari pe an pentru următorii 2 ani, dacă indicaţiile actuale sunt demne de încredere”.Almanah 2011 03

Unul dintre cele mai importante rapoarte legate de incendiu este cel al preotului Charles Dobson, capelanul britanic din Smirna, şi al unui comitet de englezi de seamă, toţi locuitori ai ţinutului, incluzându-i pe capelanii britanici din Bournabat şi Boudja. Acest raport aruncă răspunderea incendiului asupra turcilor, ,,ale căror elemente fanatice, hrănite de permisiunea de a jefui vreme de 3 zile, au dat foc oraşului în speranţa de a-i scoate la iveală pe nemusulmani şi neevrei”. Un astfel de raport dintr-o asemenea sursă nu lasă urmă de îndoială asupra faptului că Smirna a fost incendiată de turci, deşi aceşti domni nu iau în considerare circumstanţa că oraşul era sub controlul total al trupelor kemaliste în acea vreme şi că soldaţi regulaţi din armata turcă, în uniformă, au fost văzuţi de numeroşi martori oculari ca aprinzând focuri. În această ordine de idei, este pertinent în aceea că asociază incidente de o ferocitate mai mare decât cele pe care le-am prezentat până acum, dar pe care mă abţin să le menţionez” (Raportul întreg poate fi găsit în Buletinul oficial diecezan al Gibraltarului, nr. 2, vol. 6, noiembrie 1922).

 

The New York Times, 2 iunie 1922
303.238 morţi spune ministrul grec. Rapoarte din unele regiuni ale Anatoliei sunt prezentate înaintea Parlamentului din Atena

 

Eficacitatea marinei noastre militare în salvarea vieţilor

În seara de 13 septembrie, pe când mă aflam pe mare, în drum către Atena, şi după aceea am primit următoarele următoarele mesaje radio:

 

Simpson
Data: 13 septembrie 1922
Ora: 22,20

0113 Focul a ajuns aproape până la consulat. Consulatul a scăpat practic cu tot ceea ce era oficial valoros. Alţi americani, în număr mare, au fost şi sunt luaţi acum la bord, dar nu avem o inspecţie completă până acum. Toată populaţia de pe ţărm a dat mulţi orfani şi angajaţi ai asociaţiilor de binefacere americane pe Winona cu cererea, dar nu cu ordinul, de a-i evacua către Atena făgăduind sprijinul dvs. în ce priveşte debarcarea lor.

Semnat căpitan Litchfield

 

Simpson
Data: 14 septembrie 1922
Ora: 11,30

Pentru Horton. Winona plecând la 4 p.m. astăzi către Pireu cu 350 refugiaţi a trimis raport către dvs. pentru instrucţiuni legate de evacuare. Simpson aşteaptă sosirea Winonei, care urmează să aibă loc în jur de 9 a.m. vineri

Semnat căpitan Hepburn

 

Simpson rdo
Data: 15 septembrie 1922
Ora: 08,00

Direct pentru Horton. Winona va avea aproximativ 1.000 refugiaţi. Distrugătorul Odsafl a plecat la 7 a.m. către Thessaloniki cu 600 toţi câţi putea transporta. Vă rog, anunţaţi şi asistaţi evacuarea dacă este posibil.

Semnat căpitan Hepburn

 

Simpson rdo
Data: 15 septembrie 1922
S.S. Winona
Ora: 07,00

Consulului general Horton. U.S.S. Simpson-Winona soseşte la 11 a.m. astăzi cu refugiaţi. Vă rog, aranjaţi debarcarea promptă. Provizii insuficiente.

Semnat Walter Master

 

Simpson rdo
Data: 15 septembrie 1922
Simpson
Ora: 08,50

1014 pentru Horton consulul american, 14 septembrie, 5 p.m. Noaptea trecută, consulatul a fost distrus în întregime de incendiu. Fondurile secrete şi documentele valoroase salvate. Trei cincimi din oraş sunt acum în flăcări şi nu există nici o posibilitate aparentă de a stinge focul. Proprietatea dvs. personală inclusiv maşina a fost distrusă. Credit Lyonnais este în mijlocul zonei incendiate şi directorul şi personalul au plecat.

Semnat Barnes

 

Responsabilitatea lumii apusene

În ce priveşte modul în care turcul a profitat întotdeauna de conflictele de interese şi geloziile dintre puterile creştine, lordul Morley a făcut următoarea remarcă subtilă cu ani în urmă:

,,Această rivalitate deosebită dintre otomani şi creştini a devenit treptat o luptă între puterile creştine ale Europei de Nord şi Vest de a transforma problemele chinuitoare din Răsărit în avantajul ambiţiilor particulare proprii”.

Acest comentariu al faimosului englez a fost rostit înainte de zorile depline ale erei petrolului şi în timp ce principalul interes al Americii în Turcia era protejarea câtorva misionari.

Este necesară aici o scurtă trecere în revistă a situaţiei politice, care a dat turcilor permisiunea neînfrânată de a ,,ridica mâna violenţei”. Va fi evident că ei s-au folosit din nou de binecunoscuta lor politică de a exploata disensiunile şi conflictele de interese dintre puterile creştine. Au fost sensibili asemenea unui barometru la cel mai mic semn de neînţelegere între guvernele sau popoarele europene şi au arătat o extraordinară abilitate în a le provoca sau amplifica.

Turcul a fost aliatul germanilor în timpul primului război mondial, şi probabil cel mai util aliat al lor. Practic, a dispărut tot aurul din Turcia şi există doar un loc în care s-ar fi putut duce. Imperiul turc a fost jefuit de grâu şi alte alimente. Lungi trenuri de marfă cu alimente, purtând marca ,,Berlin”, se deplasau cu mare frecvenţă către Constantinopol din Smirna şi din alte puncte îndepărtate. El [Turcul] ţinea strâmtoarea cu dârzenie împotriva englezilor şi francezilor, şi unul din motivele lui de fală cele mai repetate astăzi este acela că el îi învinsese acolo. Germania, una dintre marile puteri civilizate, a fost aliatul turcilor în timp ce ei duceau la îndeplinire exterminarea armenilor. După înfrângerea Germaniei, nu se punea la îndoială faptul că se încheiaseră zilele grele ale creştinilor din Imperiul Otoman. Turcia era paralizată.

Mustafa Kemal, care a ars Smirna şi a isprăvit distrugerea creştinilor, este o creatură a Europei. Nu se poate nega că planul original al aliaţilor includea împărţirea Imperiului Otoman şi că erau alcătuite diverse proiecte şi erau făcute promisiuni care nu s-ar fi putut realiza din pricina conflictelor de interese, şi că turcii erau ajutaţi de una sau alta dintre puteri fie în secret, fie pe faţă pentru a nărui ambiţiile rivalilor.

În cursul acestei istorii triste, creştinii au fost înarmaţi împotriva asupritorilor lor ereditari şi apoi lăsaţi pradă răzbunării celor din urmă. În general, ei au fost abandonaţi, deoarece nici o putere creştină nu dorea să-i ofenseze pe turci, de la care se aşteptau mari profituri, pentru a fi în schimb copleşită de supuşii puterii care s-a dovedit a fi ea însăşi cea mai turcofilă. Statele Unite ale Americii nu s-a abţinut de la această competiţie înfiorătoare. La început, interesul a împins la răspândirea a ceea ce a ajuns să fie o propagandă pro-turcă aproape universală în ţările creştine. Când secerişul morţii înspăimântătoare al acestui funest semănat a început să fie recoltat, teama de indignarea şi dezaprobarea populară a dat naştere unei politici de înăbuşire a adevărului şi propagandei anti-creştine.

În timpul şederii mele la Thessaloniki, 1910-1914, se presupunea că atât Italia cât şi Austria aşteptau cu nerăbdare o ocupaţie timpurie a acestui oraş şi navele lor de război făceau vizite dese acolo, rivalizând una cu cealaltă în mărinimia lor faţă de locuitori. Subiectul comun al conversaţiei era: ,,Cine va avea Thessaloniki, Austria sau Italia ?”

 

Planurile Italiei în Smirna

Planurile imperiale ale Austriei au fost nimicite de rezultatul primului război mondial. Cu toate acestea, ale Italiei ardeau mai viu ca oricând. Într-un articol din Afacerea Externă din 15 iunie 1923, dl. Francesco Coppola spune:

Almanah 2011 04,,Deşi Italia a intrat în război pentru a lupta împotriva încercării Germaniei de hegemonie şi pentru a-şi câştiga de la Austria hotarele sale istorice şi controlul asupra Mării Adriatice, instinctul tradiţional al Italiei a ţintit în realitate să asigure minimum indispensabil de securitate şi libertate pentru expansiune. Din acest motiv, în pactul fundamental de alianţă – Tratatul de la Londra din aprilie 1915 – baronul Sonnino a cerut despăgubire colonială italiană în Africa în eventualitatea unei împărţiri franco-engleze a coloniilor germane, şi o zonă similară în Anatolia de Sud în eventualitatea achiziţiilor aliaţilor în Levant.

 

Baronul Sidney Costantino Sonnino (1847-1922)

 

Tot din acest motiv, mai târziu, când a descoperit planul complet al unei împărţiri tripartite a Imperiului Otoman (încheiat neloial în 1916 între Franţa, Rusia şi Anglia fără cunoştinţa Italiei, care luptase mai mult de un an de zile de partea lor), el i-a silit pe aliaţi să redeschidă chestiunea şi să dea Italiei partea cuvenită. Noul tratat a fost discutat în aprilie 1917 între Sonnino, Ribot şi Lloyd George la St. Jean de Maurienne – de la care şi-a luat numele – şi a fost încheiat şi semnat la Londra în august acelaşi an. În timp ce lăsa Constantinopolul şi Caucazul, Armenia şi o parte din coasta anatoliană a Mării Negre Rusiei, Siria şi Cilicia Franţei, şi Mesopotamia şi protectoratul asupra Arabiei Angliei, acest tratat dădea Italiei Anatolia de Sud-Vest, întreaga regiune Aidin cu Smirna, întreaga regiune Konia cu Adalia şi o mică parte din regiunea Adana. Dar chiar acest tratat conţinea otrava care avea să-l facă să se năruie mai târziu.Almanah 2011 05

Chiar înainte ca războiul să se fi sfârşit, aliaţii s-au grăbit să se folosească ei înşişi de pretextul absenţei semnăturii Rusiei pentru a denunţa Tratatul de la St. Jean de Maurienne. Aşa s-a făcut că în primăvara anului 1919, Lloyd George, profitând de slăbiciunea şi absenţa temporară a lui Orlando, şi încălcând Tratatul de la St. Jean de Maurienne şi armistiţiul lui Mudros, a putut aranja ca Smirna şi regiunea înconjurătoare să fie date Greciei. Aceasta s-a făcut cu consimţământul deplin al lui Wilson, care, absolut neştiutor în materie de chestiuni europene şi mediteraneene, şi-a permis în mod prostesc să fie condus de impulsuri idealiste şi prejudecăţi fireşti şi cu aprobarea lui Clemenceau, care era doar prea încântat că a putut ’juca un renghi Italiei’”.

 

David Lloyd George, primul conte de Dwyfor (1863-1945)

 

Unele concluzii ale jurnalistului italian sunt deschise discuţiei, dar articolul său expune dispoziţia italiană. În Smirna, în timpul ocupaţiei greceşti, în cercurile militare şi printre levantini se vorbea mult despre eforturile italienilor de a construi un port mai departe în sud, în apropierea anticului Efes, care să devină principalul port din Asia Mică şi să lase Smirna să se cufunde în lipsă de importanţă. Se spuneau de asemenea multe istorii despre strădaniile italienilor de a câştiga afecţiunea turcilor. În orice caz, este cert că bandele de prădători turci aveau obiceiul de a trece linia din zona italiană şi de a ataca şi ucide greci, după care îşi găseau adăpost printre italieni, unde nu puteau fi urmăriţi.

Afirmaţia că turcii primeau muniţii şi multe arme de la transportatori italieni era repetată în mod stăruitor şi nu a fost nicicând dezminţită. Punctul de vedere italian a fost deja explicat. Ei socoteau că Smirna le-a fost promisă lor şi că forţele elene au fost grăbite într-acolo de aliaţii lor neloiali pentru a zădărnici debarcarea lor. Italia se poate considera foarte norocoasă că nu i-a înfrânt pe greci în Smirna, deoarece chiar cu propriile resurse, cu mult superioare celor ale regelui Constantin, ea nu ar fi avut nici o clipă de răgaz.

Dar ideea este că atitudinea ei a contribuit la înfrângerea grecilor, incendierea Smirnei şi nimicirea finală a creştinilor din Asia Mică. Avutul italian foarte valoros a fost distrus, ca şi cel aparţinând altor naţiuni. O consecinţă a antipatiei italienilor faţă de greci poate fi văzută în bombardamentul asupra Insulei Corfu şi anexarea ei de către flota italiană pe 31 august 1923.

Pe 27 ale aceleiaşi luni, 5 membri italieni ai comisiei pentru delimitarea frontierei dintre Albania şi Grecia au fost atraşi într-o cursă pe un drum izolat din Albania şi ucişi mişeleşte de persoane necunoscute. Revendicările guvernului italian, inclusiv o plată de 50 milioane lire, au fost respinse de greci, pe motiv că vinovăţia nu a fost stabilită. Un apel din partea Greciei ca problema să fie înaintată Ligii Naţiunilor a fost refuzat şi insula a fost bombardată, cu rezultatul că 65 civili, în mare parte refugiaţi, au fost ucişi sau răniţi. Indignarea italienilor este uşor de înţeles, dar o cunoaştere a evenimentelor anterioare este necesară pentru a explica bombardamentul în întregime nenecesar al unei insule greceşti pe baza informaţiilor insuficiente şi uciderea sau vătămarea a 65 de persoane complet nevinovate. Cum acestea din urmă au fost ucise de artilerie, ele nu au fost, bineînţeles, omorâte.

 

Franţa şi kemaliştii

Participarea Franţei la tragedia din Orientul Apropiat este binecunoscută. Motivele ei nu trebuie căutate departe: o ură făţişă, înverşunată şi nediluată faţă de regele Constantin şi orice corelat cu el, şi bănuiala expansiunii Angliei într-o regiune căreia Franţa însăşi i-a consacrat o mare atenţie vreme de mulţi ani. Capitaliştii francezi şi guvernul francez au investit din greu în Turcia şi propaganda galică a fost propulsată printr-o vastă reţea de şcoli catolice susţinute în mod oficial, al cărei obiectiv, în măsura în care este interesat guvernul, a fost de a cuceri tinerii localnici şi a face din ei francezi. Expansiunea britanică sau [orice] altă expansiune şi influenţa predominantă în Turcia însemnau periclitarea marilor sume investite şi zădărnicirea anilor de efort perseverent.

Această cotropire a Imperiului Otoman este expusă în mod minunat într-o prelegere ţinută în 1922 de dl. Passereau, directorul Biroului Comercial Francez din Constantinopol, şi publicată în întregime în Ecoul Franţei în Smirna. Fragmente sunt date alăturat:

,,Astăzi cineva asociază fără să-şi dea seama astfel de locuri precum Constantinopol, Ierusalim, Beirut, Siria şi Liban cu influenţa franceză, şi aici sunt de fapt prezentate dovezi aproape nenumărate ale multiplelor moduri în care francezii exercită acum şi au exercitat multă vreme o influenţă vastă şi benefică de la un capăt la celălalt al Orientului.

Şcolile noastre, instituţiile noastre de binefacere, spitalele, azilurile pentru bătrâni, casele pentru copiii abandonaţi şi orfelinatele sunt înfiinţate în fiecare port din Levant. În fiecare oraş dinlăuntrul ţării, în toate satele importante, de-a lungul întregii lungimi de cale ferată terminată sau în construcţie, există profesori francezi, oameni care-i învaţă pe copii renumele nostru, limba noastră şi istoria noastră.

Haideţi să facem acum o trecere în revistă a intereselor financiare franceze în Imperiul Otoman şi să vedem în ce măsură s-a făcut simţită influenţa franceză în această privinţă. Unele dintre aceste interese sunt înşiruite alăturat şi dezvoltate:

Datoria publică otomană: partea Franţei din datoria publică, externă şi internă, este de 250.000.000.000 franci, sau 60,81% din fondul întregii datorii. Restul datoriei este împărţită în special între Anglia şi Germania, cea dintâi deţinând 14,19% şi cea din urmă 21,81%”.

Împrumuturile turce: istoria împrumuturilor guvernamentale în Turcia datează din vremea războiului din Crimeea. Din acea vreme, Franţa a intervenit neîncetat, cu fiecare ocazie când datoria publică era ameninţată de probleme interne, fie sub forma asistenţei în reorganizare, fie prin subscripţie/cotizaţie financiară.

Întreprinderi particulare franceze în Turcia: Franţa are aproximativ 1.100.000.000 franci investiţi în societăţi particulare din Imperiul Otoman. Participarea ei la activităţile industriale din imperiu se ridică la 53,5% din total, spre deosebire de 13,68% deţinuţi de Marea Britanie şi 32,77% de Germania. Aceste organizaţii care se ocupă de activităţi sub formă de bănci, căi ferate, porturi, centrale electrice, telefonie, tramvaie etc se extind asupra întregului domeniu al Turciei şi înconjoară viaţa economică din Orient cu o reţea de interese franceze (Printre interesele de acest gen menţionate de autor sunt băncile otomane imperiale şi alte bănci, monopolul tutunului etc).

Căile ferate: Franţa are în construcţie şi exploatare 2.077 kilometri, cu un capital investit de 550.288.000 franci, spre deosebire de Germania care are 2.565 kilometri şi Anglia 610 kilometri. Franţa are 42.210.000 franci investiţi în mine în Turcia, pe lângă aproximativ 80.000.000 franci în cheiuri şi porturi”.

În plus, autorul dă o listă de 39 societăţi importante diverse, incluzând corporaţii industriale, comerciale, de asigurări, maritime şi altele. Ar trebui amintit că investiţiile enumerate mai sus erau făcute în aur.

Sentimentele franceze, îndeosebi faţă de Anglia, sunt dezvăluite într-o lucrare a scriitorului francez Michel Paillares, intitulată Kemalismul înainte de aliaţi, publicată în 1922. Dl. Paillares este unul dintre editorii jurnalului Lumina Parisului.

Următorul citat este din una din conversaţiile pe care Paillares le-a avut cu ofiţerii francezi la Constantinopol, vădind sentimentele lor puternic pro-turce, anti-creştine şi anti-engleze:

,,Sunt prezentat unui ofiţer la comandă. Este un om dintr-o bucată, vorbeşte fără menajamente. Este asemenea unui om tăiat în stâncă, pentru că este de neclintit în simpatiile şi antipatiile sale. Precum locotenentul de marină pe care l-am auzit deja, dar încă mai furios, el este duşmanul armenilor, grecilor, evreilor şi englezilor.

’În ce mă priveşte – plesneşte el – nu există nici măcar loc pentru discuţie ! Noi trebuie să fim complet, absolut turcofili – voi spune mai mult, turco-entuziaşti (turcomani). Îi iubesc pe musulmani şi urăsc supuşii lor nemusulmani, care sunt gunoi. Să garantăm acestor oameni curajoşi independenţa şi integritatea lor teritorială şi vom avea în ei cei mai credincioşi şi cei mai loiali aliaţi. Ce căutăm aici ! Un bastion împotriva Rusiei şi imperialismului britanic ! Menţinerea prestigiului nostru ! Libera dezvoltare a comerţului nostru, expansiunea limbii noastre ! Respectul faţă de şcolile şi colegiile noastre ! Apărarea intereselor noastre financiare ! Noi vom avea toate acestea prin intermediul unei colaborări franco-turce. Nu trebuie să mai auzim plângerile interminabile ale armenilor şi grecilor şi evreilor. Nu trebuie să mai facem jocul nici al Angliei, nici al Rusiei. Deşi sfâşiată de bolşevism, Rusia trebuie supravegheată continuu. Ea are intenţii cu privire la această ţară, pe care noi nu trebuie să le încurajăm. Dar nu cred că ea este un pericol imediat, ci Marea Britanie, care, mai presus de toate, devine supărătoare. Noi suntem, aproape toţi dintre noi (ofiţerii francezi) pentru kemalişti şi împotriva britanicilor şi grecilor”.

Deşi aceasta este opinia unui singur individ, ea exprimă destul de limpede starea de spirit franceză generală aşa cum a fost arătată de politica franceză de la armistiţiu încoace. Este evident că sentimentele acestui ofiţer francez şi ale camarazilor săi, în numele cărora el vorbeşte, vădesc o notă ascuţită de discordie printre aliaţi, folositoare pentru turc chiar în lucrarea sa înfiorătoare de masacrare a creştinilor.

În O istorie succintă a Orientului Apropiat, profesorul Davis spune:

,,În august 1922, după câte se pare cu muniţie franceză şi povăţuitori francezi, kemaliştii au atacat pe neaşteptate poziţiile greceşti din Bitinia. Grecii stăteau prost cu moralul, epuizaţi de lunga campanie şi comandaţi jalnic. Armata lor era din cale afară de istovită şi părăsea Anatolia cu o viteză aproape incredibilă. Turcii mergeau drept înainte către Smirna, pe care au cucerit-o (9 septembrie 1922) şi apoi i-au dat foc. Lumea era din nou înspăimântată de unul din masacrele otomane de acum standardizate ale populaţiilor cucerite”.

Trebuie notat că nici francezii, nici italienii nu au permis marinei greceşti să cerceteze vasele conaţionalilor lor ce înaintau către porturile turceşti, care este în sine o încălcare a neutralităţii şi poate avea doar o explicaţie: că ele transportau arme şi provizii kemaliştilor, cu consimţământul şi protecţia guvernelor lor.

Din aceste motive, navele de război ale curajoşilor şi galanţilor francezi, ,,apărătorii creştinilor în Orient”, erau silite să stea pe tăcute printre leşurile ce pluteau în golful Smirnei şi să privească cum are loc masacrul.

Următorul incident tipic ilustrează armonia perfectă care domnea în cercurile maritime din portul Smirnei care a rezultat din neînţelegerile internaţionale şi cât de pedant erau respectate plăcerile: un amiral al unei nave de război a fost invitat să ia masa cu unul din colegii săi. El a întârziat câteva minute şi şi-a cerut scuze pentru întârziere, care fusese pricinuită de trupul mort al unei femei care începea să se descompună în elicea şalupei sale.

Într-un articol din Century Magazine din octombrie 1921, doctorul Herbert Adams Gibbons, acest scriitor lucid şi bine informat, oferă cea mai bună analiză a atitudinii franceze şi italiene faţă de turci pe care am văzut-o vreodată. Fireşte, nu poate fi reprodusă în întregime aici, dar câteva citate vor fi suficiente pentru a arăta că sprijinul francez al turcilor era cauzat de frica şi invidia faţă de britanici. Doctorul Gibbons spune:

,,Britanicii considerau Grecia un soi de protectorat, aflat din punct de vedere financiar şi militar sub controlul Marii Britanii. Aranjamentul a fost distrus de căderea lui Venizelos şi înfrângerea ulterioară a armatelor greceşti în Asia Mică.

 

Almanah 2011 06

Prim-ministrul grec Eleftherios Venizelos inspectând armata greacă, 1918

 

Orientul Apropiat era francez din punct de vedere cultural de la cruciade încoace[3]. De la Thessaloniki la Beirut, Franţa era hotărâtă să domnească total. Palestina reprezenta chiar cea din urmă concesie pe care o puteau face francezii. Desigur, francezii nu sperau să deţină Constantinopolul, dar nu aveau de gând să-i lase pe britanici să se stabilească pe Bosfor, aşa cum au făcut cu Gibraltar şi Port Said, în Malta şi Cipru. Fiindcă aceasta ar fi însemnat dominaţia britanică asupra Mării Mediterane şi Mării Negre, şi pentru capitalul britanic şi mărfurile britanice întâietate pe pieţele care au fost în mod tradiţional franceze.

Nu fac presupuneri. Orientarea presei franceze, inspirată de guvern, nu lasă loc de îndoială în ce priveşte ceea ce îmboldeşte Franţa să trimită arme şi bani lui Kemal Paşa.

În timpul războiului, una din acuzaţiile grăitoare la adresa Germaniei a constituit-o prieteşugul său şi alianţa cu Turcia când armenii erau masacraţi. Germania a fost socotită răspunzătoare pentru masacre pe temeiul că ea ar fi putut să le oprească dacă şi-ar fi folosit influenţa asupra aliatului ei. Aceasta era adevărat; dar nu este la fel de adevărat acum că Franţa trebuie să poarte oprobriul şi într-o oarecare măsură responsabilitatea pentru masacrele armene şi greceşti din 1920 şi 1921 ? Un general francez a negociat cu naţionaliştii în Cilicia fără a stipula ca masacrele să înceteze. Diplomaţii francezi au negociat cu guvernul de la Angora al lui Kemal Paşa, închizând ochii la masacrele armenilor şi grecilor. Singurul gând al germanilor în timpul războiului a fost de a-i folosi pe turci şi de a nu-şi asuma nici un risc să-i ofenseze protestând împotriva masacrelor. Exact asta fac francezii acum”.

Aceasta este simplă vorbă, dar realitatea este terifiantă. Întrebarea care se naşte în mod firesc în mintea oricărui american cu bun simţ este: ce făceau – dacă făceau ceva – Statele Unite ale Americii, marea ţară creştină, nădejdea lumii şi izvorul activităţilor misionare, în timp ce se întâmplau toate acestea ? Ce influenţă a folosit, ce notă răsunătoare de protest şi groază a exprimat ?

Pentru cel care studiază psihologia diplomatică, şi uşurinţa cu care oamenii pot fi influenţaţi în înclinaţiile şi urile lor de cei care-i guvernează, sunt de interes diverse evenimente istorice legate de francezii pro-turci, dar în realitate activităţi anti-engleze.

Într-o perioadă decisivă a războiului, pe frontul balcanic, aliaţii cereau demobilizarea armatei greceşti, predarea a jumătate din flota greacă şi o mare parte din artileria greacă. Regele Constantin, după campaniile sale reuşite din Balcani, devenise obiectul venerării aproape dumnezeieşti al grecilor, şi aliaţii se temeau de el. Pe 2 decembrie 1916, un detaşament al marinei franceze a intrat în marş în Atena pentru a lua în stăpânire materialul grec cerut. Soldaţii greci au tras asupra lor şi un număr de marinari francezi au fost ucişi.

Acesta a fost un act cât se poate de regretabil din partea grecilor, şi prostesc. A fost şi mai prostesc să trimiţi câţiva marinari străini într-o capitală să-i ia artileria şi să te aştepţi ca ei să fie primiţi cu braţele deschise. Acest eveniment nefericit este temelia de astăzi a urii adânc înrădăcinate a francezilor faţă de greci.

În lucrarea sa Grecia şi aliaţii, O.F. Abbott dă rezultatele aşa-numitei ,,Bătălii a Atenei”:

,,Şi astfel ’demonstraţia paşnică’ s-a terminat, costându-i pe greci 4 ofiţeri şi 26 oameni ucişi şi 4 ofiţeri şi 51 oameni răniţi. Pierderile aliaţilor au fost 60 ucişi, inclusiv 6 ofiţeri, şi 176 răniţi”.

Pe 10 aprilie 1920, kemaliştii au masacrat în mod perfid garnizoana franceză din Urfa, omorând 190 oameni şi rănind încă circa 100, şi pe 20 octombrie 1921, Franklin Bouillon, în numele Republicii Franceze, a semnat un tratat separat cu turcii. Imediat după incendierea Smirnei, el a zorit către oraşul încă fumegând şi, luându-l în braţe pe Mustafa Kemal, l-a sărutat.

Acest sărut al lui Franklin Bouillon a devenit istoric, şi cu toate că nu se aseamănă cu nici un alt gest de tandreţe faimos şi funest, merită să fie socotit unul din cele două săruturi extrem de faimoase din istoria sacră şi profană.

 

Almanah 2011 07

Franklin Bouillon vizitându-l pe Mustafa Kemal în Smirna, 1922

 

Almanah 2011 08

The Graphic, 14 octombrie 1922

Omul care a adus veştile bune din Smirna. După ce turcii i-au izgonit pe greci din Asia Mică, dl. Franklin Bouillon a fost trimis de guvernul francez în Smirna pentru a-i convinge pe kemalişti să accepte oferta generoasă făcută de aliaţi. În imagine, Bouillon sosind în Constantinopol pe nava de război franceză Metz

 

Masacrarea garnizoanei franceze din Urfa

Întâmplările legate de masacrul de la garnizoana franceză din Urfa, obţinute din surse originale, s-au petrecut în următoarele împrejurări:

Naţionaliştii asediaseră mica unitate militară franceză din Urfa în primele zile ale lui aprilie 1920, şi după o vreme comandantul Hauger a fost silit să se predea. Pe 8 aprilie, el a hotărât să evacueze oraşul şi a făcut aceasta în următoarele condiţii: ca toţi creştinii să aibă protecţie mai mult decât suficientă; ca imobilele ocupate de garnizoană să nu fie reocupate de turci până când garnizoana nu a părăsit oraşul; ca mormintele celor căzuţi la datorie să fie respectate; ca să le fie asigurat transport suficient pentru a deplasa armamentul, muniţia etc (propriul transport fiind extrem de redus). Un ofiţer de jandarmi şi 10 oameni îi vor însoţi pentru siguranţa convoiului.

Acestea au fost acceptate de primarul oraşului Urfa şi comandantul forţelor naţionaliste turce, dar, în ciuda acestui aranjament, francezii au fost atacaţi la scurt timp după ce au părăsit oraşul şi aproape anihilaţi.

Un american autohton care s-a întâmplat să fie în Urfa în lucrarea de asistenţă socială şi care dorea să meargă mai departe către Aleppo s-a hotărât să însoţească expediţia nefericită şi a fost martor ocular la ceea ce s-a întâmplat. Următoarea relatare poate fi interesantă ca un capitol de istorie autentică, nepublicat niciodată până acum:

,,Noi am părăsit Urfa la 1,30 dimineaţa duminică, 11 aprilie 1920, căpitanul Perraut fiind în avangardă, 4 jandarmi deschizând calea, în centrul coloanei ofiţerul de jandarmerie Emir Effendi, care avea să ne însoţească până la destinaţie.

Trecând creasta dealului, am văzut câţiva jandarmi şi am fost informaţi că acesta era postul lor. Urcuşul a fost foarte dificil deoarece caii erau în stare proastă din cauza lipsei de mâncare şi exerciţiului. Cămilele ne făceau să întârziem pentru că erau foarte încărcate şi urcau foarte încet. Ne opream de obicei 10 minute la o oră, ariergarda constând din 150-160 oameni, fiind 2 kilometri în spate.

La 6 dimineaţa, trecând printr-un defileu către o întindere dreaptă a drumului, am fost atacaţi pe neaşteptate din spate şi din ambele părţi, inamicul având mitraliere printre ei. Focul a început înainte ca animalele de povară să fi ieşit din defileu. Ele erau la un cot şi se opriseră. Înainte de atac, mergeam alături de comandantul Hauger şi cu 5 minute înainte să înceapă focul îmi continuam drumul pe un furgon al Crucii Roşii care transporta 2 răniţi. Când focul a început, două furgoane care mergeau înaintea celorlalte, având caii şi catârii răniţi sau ucişi, au fost silite să se oprească. Am sărit jos, adăpostindu-mă într-o adâncitură de pe marginea drumului, şi descoperind că eram expus focului de pe vârful dealului, m-am hotărât să-mi croiesc drum înainte sperând să-l găsesc pe comandant, despre care ştiam că era doar 2 iarzi mai în faţă.

În acest timp, atacul luase o turnură teribilă. Terenul forma aici un bazin înconjurat de dealuri şi pustiu de orice adăpost astfel încât coloana era silită să meargă înainte pentru a găsi o poziţie de apărare, pe care au aflat-o 500 iarzi mai în faţă. Aşadar, cu excepţia de mai sus, transportul a fost întrerupt, cei mai mulţi cai fiind ucişi. Între timp focul devenise extrem de puternic şi mergând înainte m-am întâlnit cu comandantul Hauger şi alţi 2 ofiţeri într-o scobitură de pe coasta dealului, care fusese lăsată de unii tăietori în piatră şi de unde el conducea operaţiunile. După aceea, ni s-au alăturat alţi 2 ofiţeri şi ofiţerul turc de jandarmerie, care a fost apoi dezarmat, şi 2 tălmaci.

În jurul orei 9 dimineaţa, s-a auzit ariergarda şi focul a devenit foarte puternic. Peste puţin timp ni s-a alăturat ofiţerul care era la comandă, care ne-a oferit o relatare înfiorătoare a ceea ce se întâmplase; ei fuseseră prinşi într-o ambuscadă într-o râpă, foarte puţini scăpând.

Pe un deal din nord, am văzut steagul naţionalist turc. La scurt timp după aceasta, câţiva kurzi se vedeau venind de peste dealuri, aparent un trib. Cam pe la ora 10, comandantul Hauger a ţinut o şedinţă şi a hotărât să se predea.

În acel moment, linia era ruptă către est, transportul era pierdut şi ariergarda distrusă şi veneau mulţi răniţi. Atunci el a spus ofiţerului de jandarmerie să iasă afară cu un steag alb de pace.

Deoarece aveam câţiva armeni cu noi care aveau nevoie de protecţie, am sugerat că l-aş putea însoţi. El a fost de acord cu aceasta, şi tălmaciul meu ducând steagul american, eu însumi ducând steagul alb, cu jandarmul între noi, am înaintat către poziţia inamicului. Se trăgea asupra noastră încontinuu. Ajungând la coloana de transport distrusă, am dat peste un corp mare de trupe şi am întrebat de comandantul lor. Am fost informaţi că ei nu aveau aşa ceva, fiind trupe neregulate, Chetas etc.

Atunci, i-am dat instrucţiuni ofiţerului de jandarmerie să trimită mesageri pentru a opri focul şi aceasta s-a realizat în jur de 10,20 dimineaţa. După câteva minute, o gloată de kurzi a apărut brusc de pe dealuri către poziţiile franceze şi lupta a reînceput. Văzând că este imposibil a face orice, deoarece ei au refuzat armistiţiul, i-am spus ofiţerului de jandarmerie să meargă către Urfa, o distanţă de aproximativ 9 mile, să-l informeze pe primar de ce se întâmpla şi să aducă vehicule pentru răniţi, şi el a făcut aceasta.

Aici am fost martorul uciderii răniţilor şi uciderii oamenilor care-şi predaseră armele. Sunt mulţi martori la aceasta, inclusiv locotenentul Deloir, care este în prezent prizonier în Urfa. Am cerut o gardă de jandarmi care trebuia să vină pentru a mă însoţi în Urfa. Am pornit, înconjurând un deal şi coborând drumul către un rezervor natural de unde am putut lua apă. Ofiţerul care-i comanda pe jandarmii din Urfa a sosit şi mi-a dat o gardă suplimentară de 6 oameni, dându-le instrucţiuni să ajungă în oraş cât mai curând posibil, tribalii manifestând multă ostilitate. Am pornit pe o rută ocolită printr-un defileu, ajungând în Urfa în jur de 2,30 după-amiază, mergând vreme de 12 ore şi aducând cu mine un sirian, Iacob, care lucrase la misiunea elveţiană din Urfa.

Nu am putut salva nici un armean, având în vedere că ei nu trebuiau să fie văzuţi.

Notă: Prizonierii, în jur de 50, sunt în spital şi probabil alţi 50 sunt în închisoare. Poate că sunt mai mulţi, dar în prezent este imposibil de spus, deoarece există o posibilitate ca unii încă să fie cu kurzii. Raportul oficial al primarului spune că ei au îngropat 190 oameni, care împreună cu cei 100 de oameni din spital şi închisoare aduce numărul la aproximativ 300, pe câtă vreme garnizoana – când era pe drum – număra mai mult de 400.

Note diverse: Locotenentul Deloir, menţionat mai sus, a fost despuiat de cavaleria turcă regulată şi salvat în pielea goală de kurzi care l-au găsit la ceva vreme după aceea şi care l-au hrănit şi l-au adus în Urfa.

Sirianul Iacob, pe care l-am adus înapoi cu mine şi care a încercat să fugă către Aleppo, este acum în Urfa. De armeni nu s-a auzit nimic.

Când am traversat câmpul de luptă, am remarcat o companie de infanterie turcă regulată şi sectorul de mitraliere cu transport cu catâri înaintând către poziţiile franceze. Ei întârziaseră puţin, probabil, dacă nu cumva fusese acţiune pe crestele dealurilor şi mergeau înainte pentru a continua să lupte.

Atacul a avut loc pe dealurile de la vest de Urfa, la aproximativ 9 mile de oraş şi 2 mile de răscrucea drumurilor către Arab Punar şi Seroudj”.

Istoria de mai sus este redată cu exactitate aşa cum am primit-o, fără schimbare, nici măcar a punctuaţiei. Trăsăturile caracteristice ale acestui incident sunt:

Ruperea înţelegerii; utilizarea aşa-numitelor trupe neregulate de către autorităţile turce pentru a scăpa de responsabilitate şi prezenţa trupelor regulate în caz de nevoie; uciderea răniţilor şi a celor care predaseră armele.

În timpul asediului, erau prezenţi în Urfa: dna. Richard Mansfield, văduva faimosului actor; dl. G. Woodward, contabil al Asistenţei pentru Orientul Apropiat; şi Mary Caroline Holmes, o doamnă americană curajoasă care a scris o carte pe baza a ceea ce a trăit, intitulată Între fronturile din Asia Mică, publicată de Fleming H. Revell Company.

Rolul jucat de Italia şi Franţa, care au contribuit atât de mult la exterminarea populaţiei creştine din Turcia, şi evenimentele înfricoşătoare din Smirna, sunt bine rezumate de George Abbott în lucrarea mai sus amintită, în următoarele cuvinte:

,,Franţa, care de la armistiţiu încoace a manifestat o invidie tăioasă pe locul Angliei într-o parte de lume în care ea pretinde drepturi speciale, a încheiat în prezent o înţelegere separată cu Turcia – un exemplu în care ea a fost urmată de Italia – şi le-a dat turcilor sprijinul ei moral şi material împotriva grecilor; în timp ce Anglia, cu toate că refuza să-şi schimbe politica în favoarea duşmanilor lor, s-a mulţumit să le dea grecilor doar o încurajare platonică, pe care ei au fost îndeajuns de neînţelepţi să o ia ca mai mult decât merita/valora”.

 

Contribuţia britanică

Din nefericire, sunt împiedicat în a scrie multe fapte interesante asociate cu acest gen de istorie: sunt lucruri pe care am ajuns să le cunosc în calitatea mea oficială. Oricum, spre cinstea Marii Britanii, cred că au fost momente în care ea a venit la milimetru pentru a fi la înălţimea celor mai bune tradiţii ale ei. Ce a împiedicat-o pe ea să acţioneze la momentul decisiv, nu am aflat niciodată.

În orice caz, contribuţia britanică la oroarea din Smirna nu a constat în ajutorarea activă a turcilor, nici nu i-a aprovizionat ea cu arme sau muniţii. Dar, cu toate că era în mare parte răspunzătoare pentru debarcarea grecilor în Asia Mică, şi cei din urmă îi apărau interesele, ea nu le-a oferit nici un ajutor, ci le-a dat o încurajare înşelătoare, care i-a dus la pieire. În ceea ce privea Anglia, Grecia era victima politicii interne britanice, care pusese mâna pe politica de guvernământ din Orientul Apropiat ca pe un obiect pentru atac. Dacă Lloyd George era pro-grec, adversarii săi politici deveniseră – prin însuşi acest fapt – pro-turci înverşunaţi. Dacă soldaţii eleni erau simple unelte ale britanicilor, aşa cum credeau italienii şi francezii, atunci cu siguranţă nu era cinstit să-i abandoneze când se aflau la ananghie; şi această abandonare poartă o responsabilitate mai gravă cu ea, deoarece a făcut posibilă catastrofa îngrozitoare din Smirna şi interiorul ţării.

 

Interpretarea turcă a atitudinii Americii

Despre responsabilitatea noastră americană pentru distrugerea creştinilor din Orientul Apropiat, scriu cu mare ezitare şi mâhnire şi trebuie să mă mărginesc la expunerea anumitor fapte cunoscute în mod universal.

Zilele şi lunile care au condus la evenimentele înspăimântătoare din Smirna au fost agitate din cauza concesiunii Chester şi a propagandei pro-turce. Articolele pro-turce entuziaste din presa celor doi Chesteri – tată şi fiu – sunt încă proaspete în memoria publică. Alţi scriitori pro-turci şi anti-creştini erau ocupaţi, unii dintre ei fără îndoială câştigându-şi pâinea zilnică. Turcii aveau fonduri. Ei fuseseră ocupaţi să-şi încheie socotelile cu creştinii şi au pus mâna pe mari sume de bani.

Grupul europenizat abil al turcilor, care locuiesc în Constantinopol, s-au întrecut pe ei înşişi în politeţurile şi ospitalitatea pe care le-au irosit pe diplomaţii străini. Acest soi de oriental este cel mai verosimil şi fascinant om din lume. De asemenea, femeia turcă educată este extrem de fermecătoare şi are o graţie seducătoare care abia este dată surorilor ei de alt neam. Dacă câteva dintre ele îşi dau jos vălul şi îşi arată chipurile încântătoare în Constantinopol, ele întâmpină puţină greutate în a-i convinge pe diplomaţi că sunt emancipate şi că poligamia este un lucru care ţine de trecut printre mahomedani; că grecii au dat foc Smirnei, că un milion şi jumătate de creştini s-au sinucis de fapt şi nu au fost în realitate masacraţi, sau orice altceva doresc.

Ce poate face cineva decât să creadă atunci când este dus înapoi în zilele lui Haroun-al-Rashid şi pluteşte către un palat parfumat cu trandafiri de Kashmir pe un covor fermecat ?

Reprezentantul nostru la Constantinopol, amiralul Mark L. Bristol este o personalitate extrem de atrăgătoare: onest, curajos, generos, cu un stil deschis şi încântător. Prin magnetismul total al caracterului său genial şi captivant, el adună în jurul lui, oriunde s-ar afla, un grup de admiratori şi discipoli care apără cu înflăcărare pe amiral şi tot ceea ce crede şi face el.

Ofiţerii de marină care au venit în Smirna la cererea consulatului erau în general tipici pentru un ofiţer de marină american, bărbaţi cu o mare inteligenţă, de o eficienţă care poate fi descrisă ca aproape perfectă. Ei primiseră anumite ordine în Smirna, pe care trebuia să le îndeplinească în mod obligatoriu. Ei şi-au dus la bun sfârşit toate îndatoririle acolo în mod conştiincios şi corect şi au făcut lucruri minunate după incendiu salvând refugiaţi.

Cu toate acestea, am fost întrucâtva nedumerit când o doamnă americană din Smirna m-a informat că unul dintre ofiţeri i-a spus că era ,,pro-turc”. Altul, un comandant, a făcut aceeaşi remarcă în Atena, la un prânz oficial, în timpul uneia din călătoriile pe care le făceau navele de război încoace şi încolo între acel oraş şi Smirna.

Pe când m-am oprit la Clubul Armatei şi Marinei din Washington în 1922, l-am întrebat pe un ofiţer de marină de mare rang dacă era adevărat că era pro-turc, şi el a răspuns:

,,Da, sunt, deoarece am fost crescut de băiat cu credinţa că turcii îi vânau mereu pe greci şi pe armeni cu un cuţit. Ei bine, am fost acolo în Constantinopol de câteva ori şi nu am văzut niciodată nimic de acest fel, aşa că am ajuns la concluzia că totul este vorbărie goală”.

Are dreptate. Fiecare om are dreptul la opiniile sale, indiferent pe ce dovadă sau raţionament sunt întemeiate. Surpriza mea a fost cauzată de faptul că eu credeam că ofiţerii care au venit în Smirna primiseră ordinul de a fi neutri.

Stăteam în careul ofiţerilor de pe una din navele noastre de război acostate în portul din Smirna. În momentul în care masacrul a început să ia proporţii alarmante, corespondentul unui ziar, pasager pe aceeaşi navă, a intrat în încăpere, a deschis maşina sa de scris şi a început să scrie. Când a terminat de scris cam jumătate de pagină, a citit cu atenţie, a scos-o din maşină şi a spus:

,,Nu pot trimite acest material. Mă va compromite la Constantinopol. Trebuie să mă pun pe treabă în ce priveşte atrocităţile greceşti”. M-am întrebat adeseori ce a vrut să spună. Stăteam foarte aproape de el şi l-am auzit foarte clar.

Haideţi să trecem în revistă pe scurt situaţia care le-a permis turcilor în anul Domnului nostru 1922 să înfăptuiască distrugerea creştinismului din Orientul Apropiat: germanii au fost, atâta vreme cât au continuat să fie, aliaţii activi ai turcilor şi în timpul acestei perioade au murit aproape un milion de armeni şi multe mii de greci; după armistiţiu şi în timpul perioadei care a condus la distrugerea Smirnei şi la masacrul care a însoţit-o, francezii şi italienii au fost aliaţii turcului şi i-au furnizat sprijin moral şi material; britanicii nu le-au dat nici un fel de ajutor grecilor, ci s-au mulţumit cu publicarea unei relatări a evenimentelor înfiorătoare care au avut loc în Imperiul Otoman; americanii au dobândit reputaţia de a fi pro-turci, prieteni adevăraţi, care în cele din urmă, pe seama acestei prietenii, ar fi dat permisiunea de a încheia mari planuri, care ar rezulta în dezvoltarea Imperiului Otoman şi, în mod întâmplător, ar umple anumite portmonee americane. Turcii au fost încredinţaţi că zgârcenia comercială ne-ar împiedica să ne amestecăm în sălbăticia lor, sau chiar să o condamnăm cu putere.

Niciodată în istorie, turcul nu a avut o şansă atât de mare să-şi ghiftuiască pofta de sânge creştin fără teama de amestec sau critică.

Prima conferinţă de la Lausanne s-a încheiat, fără să ajungă la nici un acord, pe 7 februarie 1923, şi cea de-a doua a început pe 23 aprilie în acelaşi an. Pe 10 aprilie, tot în acelaşi an, Adunarea Naţională din Ankara a ratificat Concesiunea Chester. Deoarece termenii acestei concesiuni erau în conflict clar cu interesele britanice şi franceze, data ratificării sale este extrem de sugestivă.

Această concesiune este moartă acum, şi nu a existat nicicând ceva îndeajuns de consistent în ea care să provoace un scandal serios între SUA şi vreo putere europeană. Departamentul de Stat a negat sprijinul oficial al acestui plan şi trebuie să fie crezut. Totuşi, aceasta nu a preîntâmpinat existenţa unei convingeri generale în Turcia că a fost un proiect aflat sub protecţia specială a guvernului american. O astfel de convingere este foarte lesne de creat în Turcia, unde toată lumea crede că şi şcolile de misiune sunt instituţii guvernamentale.

În orice caz, nu este verosimil că sume mari de capital american vor curge către Turcia în condiţiile actuale. Oricare ar putea fi sentimentul popular, sau orice apatie ar putea exista în ce priveşte soarta câtorva milioane de semeni de-ai noştri, care răcnesc insuportabil când sunt masacraţi sau dacă familiile lor sunt separate, sau dacă ei sunt jefuiţi de casele lor, capitalul este precaut; nu crede în căi ferate construite într-o ţară cu oraşe distruse, nici nu asociază masacrul cu prosperitatea şi progresul.

Şi în toată această încâlceală de interese conflictuale, timp în care turcul a continuat să masacreze, observatorul serios este impresionat de un lucru – claritatea viziunii lui John Bull şi orientarea şi tenacitatea scopului său; el ştia ce vroia şi a luat. Există sonde de ţiţei bogate la Maidan i Naftun, din care petrolul este pompat prin conductă la Mukamra, nu departe de Basra, în Golful Persic, unde britanicii au debarcat de la început în război. Există câmpuri bogate în ţiţei la Mousul. Generalul Townsend era în drum către Mousul când turcii l-au oprit la Kut el Mara, dar asta nu l-a oprit pe vărul John. El este la Mousul acum şi turcii ar fi dorit să dea Mousul amiralului Chester şi celorlalţi. Nu-i de mirare că Departamentul de Stat spune că nu i s-a permis să se amestece.


Crearea lui Mustafa Kemal

Ridicarea lui Mustafa Kemal de către oarecare ţări creştine a fost una dintre cele mai neînţelepte, vătămătoare şi periculoase acţiuni pe care diplomaţia, intriga şi invidia occidentale le-au comis vreodată. Printre popoarele mahomedane există o legendă potrivit căreia turcul este ,,sabia lui Allah”, ,,apărătorul islamismului” şi ,,biciul necredinciosului”. Având în vedere că el este cel mai redus dintre mahomedani pe plan intelectual, cu nici unul, sau în cel mai bun caz cu puţine din darurile şi realizările civilizaţiei, fără istorie culturală, ceilalţi următori ai profetului nu-l consideră a fi egalul lor intelectual sau moral.

Într-o singură privinţă, el a ţinut întotdeauna pasul cu vremurile, şi aceasta este arta războiului. El este probabil singurul exemplu de naţiune mare şi ştiinţific războinică care nu este mare în nimic altceva. El distruge, dar nu poate construi. Chiar ceilalţi mahomedani, care au fost supuşi stăpânirii lui primitive şi nenorocite, au luptat neîncetat să se elibereze de el şi s-au unit cu el doar în cauza comună împotriva creştinilor.

Istoricul Butler spune despre el:

,,Gotul ar putea pustii Italia, dar gotul a ieşit purificat din flacăra pe care el însuşi a aprins-o. Saxonul a măturat Britania, însă muzica inimii sale celte a domolit firea sa aspră. Vizigotul şi francul, herulul şi vandalul şi-au estompat ferocitatea lor chiar în lumina civilizaţiei pe care s-au străduit să o nimicească. Chiar cel mai sălbatic tătar din pustiul scit a fost mişcat şi îmblânzit în corturile sale împletite din răchită, însă turcul, oriunde a ajuns paloşul său, a distrus, pângărit şi defăimat, nimicind cu prăbuşirea veşnică civilizaţia romană, latină, iar când totul a dispărut, el s-a aşezat satisfăcut de cruzimea de a împinge în neputinţa fără speranţă”.

Însă mahomedanii nu uită că turcul a fost cel care a cucerit măreaţa şi splendida cetate a Constantinopolului, ultimul redută a Europei împotriva hoardelor devastatoare şi înrobitoare ale Asiei; că turcul a fost cel care s-a stabilit cu hotărâre în Europa pe câmpia Cossova; că turcul a fost cel care a nimicit floarea cavaleriei ungare – 20.000 împreună cu regele lor – pe câmpia năpăstuită de la Mohacz în 1526, şi 3 ani mai târziu a ajuns la porţile Vienei, pe care a asediat-o; că după mai bine de 100 ani, o hoardă turcă a atacat din nou violent capitala austriacă, pe care a salvat-o doar sosirea la timp a unei armate poloneze.

La sfârşitul primului război mondial, turcul a fost înfrânt categoric şi prestigiul său a fost ruinat. ,,Sabia islamismului” a fost frântă. Biruinţa asupra grecilor, deşi cu ajutorul ofiţerilor şi dotării europene şi distrugerea spectaculoasă a Smirnei cu masacrul locuitorilor săi, a reînviat legenda turcului cuceritor şi răzbunător. ,,Sabia islamismului” a fost sudată din nou pentru a cuceri şi distruge. Vuietul acestui eveniment a răsunat şi răsună încă în toată lumea musulmană, în Egipt, India, Africa de Nord şi Siria.

Şi mai mult decât atât, ridicarea lui Mustafa Kemal, creaţia creştinătăţii divizate, a occidentului invidios şi pustiitor, a dat un nou curaj tuturor popoarelor galbene, negre şi tuciurii, pe care Kipling le descrie ca ,,povara omului alb”, care, în timp ce îşi pot tăia beregatele unii altora din cauza lui Mahomed sau Confucius sau Buddha, sunt unite în ura lor faţă de omul alb.

 

Almanah 2011 09Almanah 2011 10

Alte scrieri, de dată recentă, pe tema genocidului armean şi grec

 

Fermentul din Răsărit este clocotirea unui sentiment mai profund decât are cunoştinţă gânditorul neatent sau neglijent: este dezvăluirea unei antipatii fundamentale şi adânci. Răsăritul s-a săturat să fie civilizat de popoare superioare; să fie educat şi convertit; să fie împins de pe trotuare; să fie numit ,,eurasiatic”, iar fetele lui să fie ostracizate dacă se mărită cu bărbaţi albi; să-i fie excluşi copiii din şcolile albe; să fie discriminat de legile imigraţiei.

Nu se poate spune că Apusul a greşit în întregime în încercarea de a-şi menţine prestigiul şi civilizaţia sa occidentală, însă se poate afirma cu certitudine că ura care a crescut constant în Răsărit este profundă şi implacabilă, şi consecinţa va fi crime, răscoale, războaie mici, războaie mari. Autorul acestei afirmaţii poate fi considerat alarmist. La fel este omul care înalţă fanionul la răscrucea de cale ferată: ,,Stop ! Uitaţi-vă ! Ascultaţi !” Vrajba din lumea apuseană care a făcut posibil ca turcii să măture civilizaţia creştină din Imperiul Otoman, să dea foc Smirnei şi să-i masacreze pe locuitorii săi în raza unei flote puternice a vaselor de război europene şi americane, a adăugat o greutate necunoscută ,,poverii omului alb”.

Faptul că o ură comună faţă de Apus uneşte popoare până acum potrivnice şi de credinţe diferite este confirmat de Lothrop Stoddard în cartea sa Noua lume a islamismului, în care îl citează pe scriitorul H. Vambery, autoritatea în problemele musulmane:

,,Schimbarea în sentimentul musulman poate fi evaluată prin numeroasele apeluri făcute în prezent de mahomedanii indieni hinduşilor, aşa cum se poate vedea din următorul exemplu, intitulat semnificativ ,,Mesajul Răsăritului”:

,,Duhul Răsăritului – se scrie în acest document remarcabil – se iveşte şi se împotriveşte potopului îngâmfat al agresiunii apusene ! Fii ai Hindustanului, ajutaţi-ne cu înţelepciunea, cultura şi bogăţia voastră; daţi-ne puterea voastră, dreptul prin naştere şi moştenirea hindusă ! Fie ca puterile duhuri ascunse în piscurile Muntelui Himalaya să se ivească ! Fie ca rugăciunile către dumnezeul războiului să se înalţe; rugăciuni ca dreptul să poată birui asupra celui puternic; şi rugăciuni către nenumăraţii voştri zei ca să nimicească armatele duşmanului !”

Să-l lăsăm pe cititor să compare acest apel al mahomedanilor către hinduşi cu duhul articolului din Progresul Thessalonicului din 22 iulie 1910, citat într-un capitol anterior al acestei cărţi, în care mahomedanii turci şi budiştii japonezi etc sunt prezentaţi ca având o cauză comună împotriva civilizaţiei apusene. Faptul că popoarele orientale cred că şansa lor va veni din neînţelegerile şi războaiele naţiunilor apusene, pe care le urmăresc cu mult interes şi satisfacţie, a fost exprimat încă în 1907 de Yahya Siddyk, un judecător şi scriitor egiptean de credinţă mahomedană, care pare să fi prevăzut primul război mondial:

,,Priviţi aceste puteri care se ruinează în înarmări înfricoşătoare; care îşi măsoară puterea una alteia cu căutături sfidătoare; care se ameninţă reciproc; încheind alianţe pe care le rup încontinuu şi prevestesc acele teribile şocuri care distrug lumea şi o acoperă cu ruine, foc şi sânge !”

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 67/Almanah 2011



[1] N.tr.: Acestea sunt, fireşte, opiniile autorului, pe care noi, însă, nu le împărtăşim. Poate că, într-adevăr, erudiţii din Constantinopol au adus în inima Europei o sumă de cunoştinţe dintre cele mai alese. Însă, prin Renaştere, odată cu redescoperirea culturii antice, apusenii, care se depărtaseră deja de originile creştinismului, nu au reuşit decât să reaprindă flacăra păgânismului.

[2] N.tr.: Câmpie în Attica, la nord-est de Atena. A fost locul unei importante victorii greceşti asupra perşilor în 490 î.Hr..

[3] N.tr.: Este opinia autorului, nu înseamnă că este şi veridică. Poate că francezii au ajuns să-şi lase amprenta asupra culturii Orientului Apropiat, dar a spune că Orientul Apropiat era francez din punct de vedere cultural de la cruciade încoace este cel puţin o exagerare.