----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 84 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Epistolele Mitropolitului Filaret al

Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora

 

În cadrul acestui nou serial dedicat documentelor Bisericii, vom prezenta cele mai semnificative epistole pe care le-a scris Mitropolitul Filaret Voznesenski (1903-1985), în perioada cât a fost întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (1964-1985). Epistolele sale sunt mărturii ale luptei pentru dreapta credinţă care a animat diaspora rusă decenii de-a rândul, până la cutremurătoarea cădere din mai 2007 (a se vedea serialul ,,De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii”), când s-a unit cu Patriarhia Moscovei.

Publicăm mai jos, ca o scurtă prezentare a poziţiei mitropolitului Filaret, introducerea editorilor periodicului The Orthodox Word (vol. 12, nr. 1 (66), 1976) la epistola sa din 1975, intitulată ‘Mărturisirea de la Thyateira’, sau Cea de-a treia epistolă îndurerată.

 

* * *

 

Printre întâistătătorii Bisericilor Ortodoxe de astăzi, există doar unul de la care este aşteptat mereu – şi nu numai de către membrii propriei Biserici, ci şi de foarte mulţi din câteva dintre celelalte Biserici Ortodoxe – glasul limpede al dreptăţii şi adevărului şi conştiinţei ortodoxe, nealterat de consideraţii politice sau evaluări de orice fel. Glasul Mitropolitului Filaret de New York, întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, este singura voce pe deplin ortodoxă dintre toţi întâistătătorii ortodocşi. În aceasta, el este asemenea Sfinţilor Părinţi din vechime, care puneau puritatea Ortodoxiei mai presus de orice altceva, şi stă în mijlocul lumii de astăzi, confuze din punct de vedere religios, ca un apărător solitar al Ortodoxiei în duhul Sinoadelor Ecumenice.

Almanah 2009-16Erezia de căpetenie a vremurilor noastre, ecumenismul, împotriva căreia s-a îndreptat glasul mitropolitului Filaret, nu este câtuşi de puţin una uşor de definit sau combătut. În forma sa ,,pură” – afirmaţia că Biserica lui Hristos nu există în realitate, ci doar acum este pe cale să se formeze – este propovăduită de foarte puţini dintre cei care se numesc pe sineşi ortodocşi. Cel mai adesea, ea este manifestată prin acţiuni anti-canonice, îndeosebi de comuniune în rugăciune cu ereticii, care demonstrează absenţa unei conştientizări a ceea ce este Biserica lui Hristos şi a ceea ce înseamnă să aparţii ei. Dar nici un act anti-canonic în sine nu este suficient pentru a defini o erezie; prin urmare, însemnătatea mitropolitului Filaret (foto) în acest ceas hotărâtor al istoriei Bisericii constă în aceea că el – fără a insista în chip fariseic pe nici una din literele legii Bisericii şi fără a deforma în nici un fel cuvintele vreunui ierarh ecumenist în scopul de a ,,dovedi” că este eretic – a surprins duhul eretic, anti-ortodox din spatele tuturor actelor şi declaraţiilor ecumeniste din zilele noastre şi a avertizat cu curaj ierarhii şi turma ortodoxă cu privire la pericolul actual reprezentat de acestea şi consecinţa lor vătămătoare viitoare. Este extrem de trist că prea puţini creştini ortodocşi de astăzi au surprins până acum întreaga însemnătate a mesajului său către Bisericile Ortodoxe – o lipsă de înţelegere care a venit atât din partea ,,stângă”, cât şi din partea ,,dreaptă”.

Din partea ,,stângă”, mitropolitul Filaret este socotit în mod necugetat ca fiind ,,fanatic” şi este acuzat de un număr de vederi extreme pe care el nu le-a exprimat sau avut nicicând. Glasul său, al cumpătării şi sobrietăţii cu adevărat ortodoxe, este ponegrit şi clevetit de cei – cineva trebuie să se îndoiască cu hotărâre – a căror conştiinţă, slăbită de compromis şi deschidere faţă de reînnoirea modernistă, nu este curată. Pentru unii ca aceştia, vocea curajoasă a mitropolitului Filaret distruge armonia şi înţelegerea, prin care majoritatea celorlalte Biserici Ortodoxe se îndreaptă către mult visatul ,,Sinod Ecumenic al VIII-lea”, la care reînnoirea va deveni norma ,,canonică” şi uniţii cu Roma şi celelalte erezii apusene vor deveni poziţia ,,ortodoxă” oficială.

Dar poziţia mitropolitului Filaret este tot atât de prost înţeleasă şi chiar blamată de partea ,,dreaptă”. Acolo sunt cei care, în al lor ,,zel nu după cunoştinţă” (Romani 10, 2), doresc să facă totul absolut ,,simplu” şi ,,negru sau alb”. Ei ar dori ca el şi sinodul său să declare nevalide tainele ortodocşilor de stil nou sau ale Bisericilor dominate de comunişti, nerealizând că nu este treaba sinodului de a lua hotărâri asupra unei chestiuni atât de sensibile şi complexe şi că tulburările bisericeşti ale vremurilor noastre sunt mult prea adânci şi complicate pentru a fi rezolvate doar prin ruperea comuniunii sau recurgerea la anateme, care – cu excepţia câtorva situaţii specifice în care ele ar putea fi aplicabile – doar fac mai grave tulburările bisericeşti (1).

Câţiva chiar cred că rezolvă situaţia tragică a Ortodoxiei de astăzi cu declaraţia: ,,Noi suntem singurii curaţi care am mai rămas” şi apoi îi insultă pe cei care au o atitudine cumpătată cu adevărat ortodoxă folosind o logică mecanicistă cu totul neortodoxă, de genul: ,,Dacă ei au dar, de ce nu vă uniţi cu ei sau nu primiţi împărtăşanie de la ei ?” În vremuri diferite, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei a evitat sau a descurajat comuniunea cu mai multe trupuri ortodoxe, şi cu unul în special (Patriarhia Moscovei) nu are nici un fel de comuniune (2), pe motiv de principii; şi diferiţi ierarhi au avertizat cu privire la contactul cu trupurile ,,moderniste”; dar aceasta nu este din pricina vreunei definiţii avocăţeşti a lipsei tainelor dătătoare de har în astfel de trupuri, ci din cauza considerentelor pastorale care sunt respectate şi ascultate de către toţi fiii adevăraţi ai Bisericii fără nici o trebuinţă de vreo justificare pur ,,logică”.

Poziţia ortodoxă a mitropolitului Filaret îşi are rădăcinile în educaţia sa, caracteristică felului ortodox de viaţă vechi de secole. Familia sa era credincioasă, tatăl său (arhiepiscopul Dimitrie) l-a cunoscut pe Sfântul Ioan de Kronstadt şi a fost ierarh al diasporei în Asia de Est. În anii săi de formare în Asia de Est, mitropolitul Filaret a intrat în contact cu oameni cu viaţă sfântă: episcopul Iona, făcător de minuni şi ucenic al stareţului Varsanufie de la Optina; stareţii văzători cu duhul de la Mânăstirea Kazan din Harbin, Mihail şi Ignatie (dintre care pe ultimul l-a înmormântat chiar el); stareţa Rufina, a cărei mânăstire a fost transformată de numeroasele sale icoane reînnoite în chip minunat; şi el a avut limpede înaintea ochilor exemplul unui număr de sfinţi ierarhi, printre care Mitropolitul Inochentie de Beijing, apărător al vechiului calendar, episcopii făcători de minuni ai Shanghai-ului, Simon şi Ioan (Maximovici), şi Mitropolitul Meletie de Harbin.

Dragostea sa pentru sfinţii şi apărătorii Ortodoxiei din trecut este evidentă în faptul că el a avut un rol principal în publicarea Vieţilor ,,apărătorilor credinţei ortodoxe” precum stareţii Ambrozie şi Macarie de la Optina, scriind în plus o excelentă introducere la Viaţa Stareţului Ambrozie. În toate acestea şi în poziţia sa fermă pentru adevărata Ortodoxie, el este foarte asemănător ierarhului cu acelaşi nume din Rusia secolului al XIX-lea, Mitropolitul Filaret al Moscovei, apărătorul Ortodoxiei patristice împotriva influenţelor anti-ortodoxe ce veneau dinspre Apus (3) şi protectorul Mânăstirii Optina şi al stareţilor ei.

În ultimii 10 ani, glasul mitropolitului Filaret a răsunat neîncetat printr-o succesiune de epistole de protest şi avertizare cu privire la ierarhii ortodocşi, îndeosebi ai Patriarhiei Constantinopolului, şi în două Epistole îndurerate adresate episcopatului ortodox din întreaga lume. Prezenta epistolă (Mărturisirea de la Thyateira) este un fel de a treia epistolă îndurerată către toţi episcopii ortodocşi, prilejuită de prima ,,mărturisire” ecumenist-ortodoxă, care face mult mai clare erorile care au fost probabil până acum doar ,,înclinaţii”. Ar trebui notat că, în ciuda lipsei şocante de răspuns din partea ierarhilor ortodocşi la Epistolele îndurerate anterioare, prezenta este încă adresată ,,ierarhilor ortodocşi”, ,,ierarhilor lui Dumnezeu”, dându-le de ştire că cel care li se adresează este cel puţin unul dintre fraţii lor, şi o face nu cu scopul de a-i insulta sau a-i da în spectacol, ci pentru a-i chema înapoi la Ortodoxie înainte ca ei să se abată cu totul de la ea, fără nici o nădejde de întoarcere.

De asemenea, ar trebui notat că nu există nici o urmă de frivolitate şi batjocură care să discrediteze unele scrieri anti-ecumeniste din zilele noastre, de altfel binevenite, mai ales în limba engleză. Acesta este un document de cea mai mare însemnătate, o rugăminte stăruitoare smerită deşi fermă de a părăsi o cale dezastruoasă a erorii, un document al cărui ton solemn se potriveşte întocmai cu gravitatea conţinutului său, provenind din înţelepciunea şi experienţa veche de secole a Ortodoxiei patristice în rămânerea în adevăr şi împotrivirea faţă de eroare. Fie ca el să fie citit şi să se ţină seama de mesajul său ! (4)

 

Note (aparţin traducătorului)

1. Nici ierarhii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România nu au vrut, decenii de-a rândul, să traseze o linie clară şi să facă declaraţii emfatice cu privire la validitatea sau nevaliditatea tainelor din Biserica Ortodoxă de Stil Nou. Şi ei, asemenea altor ierarhi ortodocşi de stil vechi din lume, precum cei din diaspora rusă, nu au crezut că problemele sensibile şi complexe cu care se confruntă lumea ortodoxă astăzi pot fi soluţionate prin adoptarea unor poziţii intransigente, fără a renunţa însă la a se îngrădi ecleziastic de cei care au ’gustat’ din paharul amar al ecumenismului.

Abia anul trecut, după 85 de ani de îngrădire ecleziastică, sinodul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România şi-a făcut publică poziţia ecleziologică.

2. După cum se ştie deja, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, sau din diaspora, şi-a reluat comuniunea euharistică cu Patriarhia Moscovei, în mai 2007. Acest eveniment a condus la ruperea relaţiilor dintre ierarhia rusă din diaspora şi ierarhii noştri.

3. Din nefericire, istoria consemnează că influenţa protestantismului asupra Bisericii Ortodoxe Ruse a fost atât de covârşitoare, încât a lăsat urme adânci în teologia sa. Însuşi Mitropolitul Filaret al Moscovei, cel care a încercat din răsputeri să apere Ortodoxia de asemenea influenţe, a căzut pradă acestora. Catehismul scris de el la sfârşitul secolului al XIX-lea poartă urmele ascendenţei teologiei apusene asupra teologiei ruse din acea vreme.

4. Vom publica într-un episod ulterior ‘Mărturisirea de la Thyateira’, sau Cea de-a treia epistolă îndurerată. Noi am publicat deja epistola mitropolitului Filaret din 1965, de protest faţă de ridicarea anatemelor din 1054.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009