----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 75 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Papa şi patriarhii răsăriteni

Epistolele din 1894 şi 1895 ale Papei Leon al XIII-lea şi patriarhului ecumenic

 

În 1894, Papa Leon al XIII-lea (papă al Romei între anii 1878-1903) – urmaşul Papei Pius al IX-lea care prin epistola sa din 1848 i-a chemat pe ortodocşi la unirea cu Roma – calcă pe urmele predecesorului său şi trimite o scrisoare apostolică credincioşilor ortodocşi. Acestuia îi va răspunde Patriarhul Antim al VII-lea al Constantinopolului (cca 1835-1913, patriarh între anii 1895-1896), împreună cu soborul său, punctând inovaţiile introduse de Biserica Romei în învăţătura creştină şi subliniind că nu este posibilă o unire câtă vreme nu există unitate în credinţă.

 

* * *

 

Praeclara Gratulationis Publicae

Reunirea creştinătăţii

 

Scrisoare Apostolică a Papei Leon al XIII-lea

20 iunie 1894

 

Venerabililor noştri fraţi, tuturor patriarhilor, primaţilor, arhiepiscopilor şi episcopilor lumii catolice

În har şi comuniune cu Scaunul apostolic

 

Venerabili fraţi, sănătate şi binecuvântare apostolică,

 

Minunatele dovezi de bucurie publică care au ajuns până la noi din toate părţile pe tot parcursul ultimului an pentru aniversarea jubileului nostru episcopal şi care au fost încununate recent de evlavia deosebită a naţiunii spaniole, ne-au prilejuit o bucurie aparte, deoarece unitatea Bisericii şi adeziunea admirabilă a membrilor ei la suveranul pontif au strălucit în această armonie desăvârşită a sentimentelor de un cuget. În aceste zile, a fost ca şi cum lumea catolică, uitând toate celelalte lucruri, şi-a concentrat privirea şi toate gândurile asupra Vaticanului.

Delegaţiile speciale trimise de regi şi prinţi, nenumăratele pelerinaje, scrisorile pe care le-am primit atât de pline de sentimente afectuoase, slujbele sfinte – totul a dezvăluit limpede faptul că toţi catolicii sunt de un cuget şi o inimă în cinstirea lor pentru Scaunul apostolic. Şi acest lucru a fost cu atât mai mult plăcut şi agreabil pentru noi cu cât este pe deplin în conformitate cu intenţia şi strădaniile noastre. Căci, cu adevărat, bine cunoscând vremurile noastre şi atenţi la îndatoririle slujirii noastre, noi am căutat şi ne-am străduit mereu în tot cursul pontificatului nostru, pe cât a fost cu putinţă, prin învăţătură şi faptă, să legăm fiecare naţiune şi popor mai aproape de noi şi să facem manifestă pretutindeni influenţa salutară a Scaunului Romei. Prin urmare, noi mulţumim cât se poate de sincer în primul rând bunătăţii lui Dumnezeu, cu al cărui ajutor şi dar am ajuns la măreaţa noastră vârstă; şi apoi tuturor prinţilor şi conducătorilor, episcopilor şi clericilor, şi tuturor celor care au colaborat prin astfel de dovezi repetate de evlavie şi reverenţă pentru a cinsti persoana şi slujirea noastră, pe câtă vreme ne prilejuieşte nouă personal o asemenea mângâiere oportună.

Cu toate acestea, mare a fost dorirea pentru întreaga deplinătate a acestei mângâieri. Printre aceste manifestări de bucurie şi respect public, gândurile noastre au mers către mulţimea nenumărată a celor care sunt străini de bucuria care a umplut toate inimile catolice: unii din cauză că zac în necunoaşterea totală a Evangheliei, alţii pentru că sunt despărţiţi de credinţa catolică, deşi poartă numele de creştini.

Acest gând a fost, şi este, o sursă de preocupare profundă pentru noi; căci este cu neputinţă să te gândeşti la o parte atât de mare a omenirii care se abate, ca să spunem aşa, de la calea dreaptă, de vreme ce ei se depărtează de noi, şi să nu încerci cel mai profund sentiment de mâhnire.

Dar întrucât noi deţinem pe acest pământ locul Atotputernicului Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa Adevărului, şi acum din cauză că vârsta noastră înaintată şi amărăciunea grijilor ne îndeamnă către sfârşitul comun tuturor muritorilor, ne simţim atraşi să urmăm pilda Mântuitorului şi Stăpânului nostru Iisus Hristos, care, pe când Se pregătea să Se întoarcă în ceruri, I-a cerut fierbinte lui Dumnezeu, Tatăl Său, într-o rugăciune solemnă, ca ucenicii şi urmaşii Săi să aibă o minte şi o inimă: Mă rog … ca ei să fie una, precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie. Şi deoarece această rugăciune şi cerere dumnezeiască nu include numai sufletele care credeau atunci în Iisus Hristos, ci de asemenea pe ale tuturor celor care vor să creadă în El de atunci încoace, această rugăciune ne dă un motiv nu neînsemnat pentru a ne exprima cu încredere nădejdile noastre şi pentru a face toate strădaniile posibile ca oamenii din toate rasele şi ţările să fie chemaţi şi însufleţiţi să îmbrăţişeze unitatea credinţei dumnezeieşti.

Zoriţi în intenţia noastră de milă, care se grăbeşte cel mai tare acolo unde nevoia este cea mai mare, noi ne îndreptăm primele gânduri către acei oameni extrem de nefericiţi din toate naţiunile care nu au primit niciodată lumina Evangheliei, sau care, după ce au avut-o, au pierdut-o din neglijenţă sau din cauza vicisitudinilor vremii: deci, ei Îl ignoră pe Dumnezeu şi trăiesc în adâncurile greşelii. Acum, deoarece mântuirea vine doar de la Iisus Hristos – pentru că nici nume este altul sub cer dat întru oameni, întru care trebuie să ne mântuim noi (Faptele Apostolilor 4, 12) – dorinţa noastră fierbinte este ca Preasfântul Nume al lui Iisus să se răspândească cu repeziciune şi să umple tot pământul.

Şi aici, într-adevăr, este o datorie pe care Biserica, credincioasă misiunii dumnezeieşti încredinţate ei, nu a neglijat-o niciodată. Care a fost obiectul strădaniilor ei vreme de peste 19 secole ? Există vreo altă lucrare pe care ea a întreprins-o cu mai multă râvnă şi statornicie decât cea de a aduce naţiunile pământului la Adevărul şi Principiile creştinismului ? Astăzi, ca întotdeauna, prin autoritatea noastră, vestitorii Evangheliei străbat încontinuu mările pentru a ajunge în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului; şi noi ne rugăm zilnic lui Dumnezeu ca în bunătatea Sa să binevoiască să sporească numărul slujitorilor Săi care sunt cu adevărat vrednici de acest apostolat, şi care sunt gata să-şi jertfească confortul, sănătatea şi însăşi viaţa, dacă este nevoie, pentru a lărgi hotarele Împărăţiei lui Hristos.

Mai presus de toate, O, Mântuitorule şi Părintele omenirii, Hristoase Iisuse, grăbeşte-te şi nu întârzia să înfăptuieşti ceea ce ai făgăduit odinioară să faci – ca atunci când Te vei înălţa de pe pământ vei trage toate lucrurile la Tine. Vino, atunci, în cele din urmă, şi arată-Te mulţimii nenumărate de suflete care nu au cunoscut încă binecuvântările inefabile pe care Tu le-ai câştigat pentru oameni cu Sângele Tău; ridică-i pe cei care stau în întuneric şi în umbra morţii, care luminaţi de razele înţelepciunii şi puterii Tale, în Tine şi prin Tine să fie desăvârşiţi întru una (Ioan 17, 23).

Cugetând la taina acestei unităţi, noi vedem înaintea noastră toate ţările care au trecut demult, prin mila lui Dumnezeu, de la greşeala veche la înţelepciunea Evangheliei. Nici nu am putea, cu adevărat, să ne amintim nimic mai plăcut sau mai bine făcut pentru a preaslăvi lucrarea proniei dumnezeieşti decât amintirea zilelor de altădată, când credinţa care ne-a venit din ceruri era privită ca moştenirea comună a tuturor; când naţiunile civilizate, separate de distanţă, caracter şi obiceiuri, în ciuda frecventelor dezacorduri şi războaie pe alte subiecte, erau unite de credinţa creştină în tot ce privea religia. Amintirea acelei vremi ne face să regretăm cu atât mai profund că pe măsură ce vremurile s-au succedat, s-au născut valurile suspiciunii şi urii, şi naţiuni mari şi înfloritoare au fost smulse, într-un ceas rău, din sânul Bisericii Romane. În ciuda acestui lucru însă, noi ne încredem în mila Atotputernicului Dumnezeu, în El care singur poate stabili ceasul binefacerilor Sale şi care are puterea de a înclina voinţa omului după cum binevoieşte; şi noi ne întoarcem către aceleaşi naţiuni, îndemnându-le şi implorându-le cu dragoste părintească să pună capăt neînţelegerilor lor şi să revină la unitate.

Mai întâi de toate, noi aruncăm o privire afectuoasă asupra Răsăritului, de unde a venit la început mântuirea lumii. Da, şi dorinţa arzătoare a inimii noastre ne porunceşte să ne închipuim şi să nădăjduim că nu este foarte departe ziua în care Bisericile Răsăritene, atât de strălucite în credinţa lor străveche şi trecutul slăvit, se vor întoarce în turma pe care au părăsit-o. Noi nădăjduim aceasta cu atât mai mult cu cât distanţa care le desparte pe ele de noi nu este atât de mare: nu, cu câteva excepţii, noi suntem de acord atât de deplin asupra altor chestiuni, încât că, în apărarea credinţei catolice, am recurs adeseori la argumente şi mărturii împrumutate din învăţătura, riturile şi tradiţiile Răsăritului.

Principalul subiect de dispută este primatul pontifului roman. Dar fie ca ele să privească înapoi la anii de început ai existenţei lor, fie ca ele să ia în seamă sentimentele nutrite de înaintaşii lor, şi să cerceteze ce mărturisesc cele mai vechi tradiţii şi va deveni cu adevărat limpede pentru ele că afirmaţia dumnezeiască a lui Hristos: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18) s-a înfăptuit fără îndoială în pontifii romani. Mulţi dintre aceştia au fost aleşi din Răsărit în primii ani ai Bisericii, şi de primă însemnătate printre ei au fost Anaclet, Evarist, Anichit, Elefterie, Zosima şi Agaton; şi mulţi dintre aceştia, după ce au condus Biserica cu înţelepciune şi sfinţenie, şi-au sfinţit slujirea prin vărsarea sângelui lor.

Sunt bine cunoscute vremea, raţiunile, promotorii nefericitei divizări. Înainte de ziua în care omul a despărţit ceea ce Dumnezeu a unit, numele Scaunului apostolic era cinstit de toate naţiunile lumii creştine: şi Răsăritul, asemenea Apusului, consimţea fără şovăire să asculte de pontiful Romei, ca urmaşul legitim al Sfântului Petru şi, prin urmare, vicarul lui Hristos aici pe pământ.

În consecinţă, dacă ne referim la începutul discordiei, vom vedea că Fotie însuşi a fost atent în a-şi trimite susţinătorii la Roma în chestiuni care-l preocupau; şi Papa Nicolae I şi-a trimis legaţii din Oraşul Etern la Constantinopol, fără cea mai mică opoziţie, ,,pentru a examina cazul patriarhului Ignatie cu toată sârguinţa şi a aduce Scaunului apostolic un raport complet şi corect”; astfel că istoria întregii negocieri este o confirmare vădită a primatului Scaunului roman cu care a început atunci dezacordul. În cele din urmă, la două mari concilii, cel de-al doilea de la Lyon şi cel de la Florenţa, latinii şi grecii, aşa cum se ştie, au căzut de acord cu uşurinţă şi au proclamat unanim ca dogmă puterea supremă a pontifilor romani.

Noi am reamintit anume aceste lucruri, deoarece ele constituie o invitaţie la pace şi reconciliere; şi cu atât mai mult motivul că în zilele noastre s-ar părea că există un duh mai conciliant faţă de catolici din partea Bisericilor Răsăritene, şi chiar un oarecare grad de bunăvoinţă. Pentru a menţiona o împrejurare, aceste simţăminte au fost arătate în ultimul timp, când unii din credincioşii noştri au călătorit spre Răsărit cu o misiune sfântă şi au primit atât de multe dovezi de curtoazie şi bunăvoinţă.

Prin urmare, gura noastră este deschisă către voi, toţi cei de rit grec sau alte rituri răsăritene care sunt separate de Biserica Catolică, noi dorim în mod sincer ca toţi dintre voi să cugetaţi la cuvintele atât de pline de profunzime şi dragoste adresate de Visarion înaintaşilor voştri: ,,Ce răspuns vom da lui Dumnezeu când va veni să ne întrebe de ce ne-am separat de fraţii noştri: Lui care, pentru a ne uni şi a ne aduce într-o singură Turmă, a coborât din cer, S-a întrupat şi a fost răstignit ? Care va fi apărarea noastră în faţa posterităţii ? Oh, cinstiţii mei fraţi, noi nu trebuie să suferim să se întâmple aceasta, nu trebuie să hrănim acest gând, nu trebuie deci să ne aducem nouă şi fraţilor noştri un asemenea rău”.

Cântăriţi cu grijă în cugetele voastre şi înaintea lui Dumnezeu natura cererii noastre. Noi sfătuim către reconciliere şi unire cu Biserica Romei nu din vreo raţiune omenească, ci îndemnaţi de milostivirea dumnezeiască şi o dorinţă pentru mântuirea tuturor; şi noi avem în vedere o unire completă şi desăvârşită, care nu ar putea dăinui sub nici un chip decât dacă s-a înfăptuit un anumit fel de înţelegere în dogmele credinţei şi o comunicare a dragostei frăţeşti. Adevărata unire dintre creştini este cea pe care Iisus Hristos, Întemeietorul Bisericii, a instituit-o şi a dorit-o, şi care constă într-o unitate a credinţei şi unitate a conducerii.

Nici nu există vreun motiv pentru care să vă temeţi că noi sau vreunul din urmaşii noştri va diminua vreodată drepturile voastre, autoritatea şi cinstea patriarhilor voştri, sau ritul rânduit de vreuna din Bisericile voastre. Intenţia şi Tradiţia Scaunului apostolic a fost şi va fi întotdeauna aceea de a ţine seama, în tot ce este drept şi bun, de tradiţiile primare şi obiceiurile particulare ale fiecărei naţiuni. Dimpotrivă, dacă voi restabiliţi unirea cu noi, voi veţi vedea cum, prin darul lui Dumnezeu, slava şi prestigiul Bisericilor voastre vor fi sporite în mod deosebit. Fie ca Dumnezeu, atunci, în bunătatea Sa, să audă rugăciunea pe care voi înşivă I-o adresaţi: ,,Fie ca schismele Bisericii să înceteze” şi ,,Adună-i pe toţi cei care sunt răspândiţi, adu-i înapoi pe cei ce greşesc, şi uneşte-i cu Sfânta Ta Sobornicească şi Apostolească Biserică”.

Fie ca voi să vă întoarceţi astfel la acea una sfântă credinţă care ne-a fost transmisă atât nouă, cât şi vouă din vremuri străvechi; pe care înaintaşii voştri au păstrat-o neatinsă, şi care a fost sporită de măreţia rivală a virtuţilor, marele geniu şi învăţătura sublimă ale Sfinţilor Atanasie şi Vasilie, Grigorie de Nazianz şi Ioan Gură de Aur, celor doi sfinţi care au purtat numele de Chiril, şi ale atât de multor alţi mari bărbaţi a căror slavă aparţine ca o moştenire comună atât Răsăritului, cât şi Apusului.

Permiteţi ca noi să ne adresăm vouă într-un mod mai particular, naţiuni ale neamului slav, voi ale căror nume şi fapte slăvite sunt atestate de multe consemnări străvechi. Voi ştiţi foarte bine cât de îndatoraţi sunt slavii vredniciilor Sfinţilor Chiril şi Meftodie, a căror pomenire noi înşine am cinstit-o doar cu câţiva ani în urmă. Virtuţile şi strădaniile lor au fost pentru foarte mulţi din neamul vostru sursa civilizaţiei şi mântuirii. Şi pornind de aici schimbul minunat care a existat atât de multă vreme între naţiunile slave şi pontifii Romei, de înlesniri de o parte şi de dragoste filială de cealaltă. Dacă în vremuri nefericite mulţi dintre înaintaşii voştri s-au despărţit de credinţa Romei, gândiţi-vă acum ce beneficii nepreţuite v-ar aduce o întoarcere la unitate. Biserica este nerăbdătoare să vă primească în braţele ei, ca să vă poată da mult ajutor pentru mântuire, prosperitate şi măreţie.

Cu nu mai puţină afecţiune noi privim acum către naţiunile care, la o dată mai recentă, s-au despărţit de Biserica Romană printr-o revoluţie extraordinară a lucrurilor şi circumstanţelor. Fie ca ele să uite feluritele evenimente ale vremurilor trecute, fie ca ele să-şi ridice gândurile cu mult deasupra a tot ce este omenesc, şi căutând doar adevărul şi mântuirea, să cugete în inimile lor asupra Bisericii aşa cum a fost întemeiată de Hristos. Dacă ele doar vor compara acea Biserică cu propriile comunităţi, şi vor analiza care este actuala stare a religiei în acestea, ele vor admite cu uşurinţă că, uitând istoria lor timpurie, s-au abătut în multe şi importante puncte către noutatea feluritelor erori; nici nu vor nega că din ceea ce poate fi numit patrimoniul adevărului, pe care autorii acelor inovaţii l-au dus cu ei în dezertarea lor, acum de-abia le rămâne un articol de credinţă care este cu adevărat cert şi susţinut de autoritate.

Ba mai mult, lucrurile au luat deja o astfel de întorsătură, încât mulţi nici măcar nu ezită să smulgă din rădăcini însăşi temelia pe care singură stă întreaga religie, şi nădejdea oamenilor, şi anume, firea dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Mântuitorul nostru. Şi din nou, pe câtă vreme odinioară ei obişnuiau să afirme că scrierile Vechiului şi Noului Testament au fost scrise sub inspiraţia lui Dumnezeu, acum ei neagă că ele au această autoritate; aceasta, într-adevăr, a fost o consecinţă inevitabilă a faptului că ei au dat tuturor dreptul la interpretare individuală. De aici, de asemenea, acceptarea conştiinţei individuale ca singura călăuză şi regulă de conduită până la excluderea oricărei alteia; de aici acele opinii contradictorii şi secte numeroase care alunecă atât de des în doctrinele naturalismului şi raţionalismului.

Prin urmare, pierzând orice nădejde de înţelegere în convingerile lor, acum ei proclamă şi propun o uniune a dragostei frăţeşti. Şi pe drept cuvânt, de asemenea, fără îndoială, pentru că noi ar trebui să fim cu toţii uniţi prin legătura dragostei creştineşti reciproce. Domnul nostru Iisus Hristos a poruncit-o cât se poate de hotărât şi a dorit ca această dragoste unul faţă de altul să fie semnul ucenicilor Lui. Dar cum pot să fie unite inimile în dragoste desăvârşită când minţile nu consimt în credinţă ?

Din această cauză, mulţi din cei la care facem aluzie, oameni cu judecată sănătoasă şi căutând Adevărul, au privit către Biserica Catolică pentru calea sigură a mântuirii; fiindcă ei înţeleg cu limpezime/limpede că nu vor putea fi uniţi niciodată cu Iisus Hristos, Capul lor, dacă nu sunt mădulare ale Trupului Său, care este Biserica; nici nu dobândesc cu adevărat credinţa creştină autentică dacă au respins învăţătura legitimă încredinţată lui Petru şi urmaşilor lui. Oameni ca aceştia au recunoscut în Biserica Romei forma şi chipul adevăratei Biserici, care este făcută cunoscută clar de semnele pe care Dumnezeu, Întemeietorul ei, le-a aşezat asupra ei: şi nu puţini dintre cei care au fost înzestraţi cu o judecată pătrunzătoare şi un dar aparte pentru cercetarea istorică au arătat în scrierile lor remarcabile succesiunea neîntreruptă a Bisericii Romei de la apostoli, integritatea învăţăturii sale, şi statornicia autorităţii şi disciplinei ei.

Cu exemplul unor asemenea oameni înaintea voastră, inima noastră vă cheamă încă mai mult decât cuvintele noastre: pe voi, fraţii noştri, care de 3 secole şi mai mult vă deosebiţi de noi în privinţa credinţei creştine; şi pe voi toţi de asemenea, care în timpurile mai din urmă, indiferent din ce motiv, v-aţi depărtat de noi: haideţi cu toţii să ne întâlnim în unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu. Suferim că noi ar trebui să vă chemăm la unitatea care a existat cândva în Biserica Catolică şi care nu poate cădea niciodată; suferim că noi ar trebui să întindem mâna noastră cu dragoste către voi. Biserica, ca mama comună a tuturor, v-a chemat multă vreme înapoi la sânul ei; catolicii lumii vă aşteaptă cu dragoste frăţească, ca voi să puteţi da sfânta închinare lui Dumnezeu împreună cu noi, uniţi în închinarea dragostei desăvârşite faţă de Dumnezeu împreună cu noi, uniţi în dragoste desăvârşită prin mărturisirea unei Evanghelii, unei credinţe şi unei nădejdi.

Pentru a întregi armonia acestei unităţi extrem de dorite, rămâne ca noi să ne adresăm tuturor celor din întreaga lume, a căror mântuire a fost vreme îndelungată obiectul gândurilor şi grijii noastre atente; noi ne referim la catolici, pe care mărturisirea credinţei romane, în timp ce îi face ascultători faţă de Scaunul apostolic, îi păstrează în unire cu Iisus Hristos. Nu este nevoie să-i îndemnăm către adevărata şi sfânta unitate, deoarece prin bunătatea dumnezeiască ei o deţin deja; cu toate acestea, ei trebuie să fie povăţuiţi, ca nu cumva sub presiunea primejdiilor crescânde din toate părţile, din neglijenţă sau indolenţă să piardă această mare binecuvântare a lui Dumnezeu. În acest scop, fie ca ei să ia această regulă de gândire şi faptă, după cum poate cere împrejurarea, din acele învăţăminte pe care noi le-am dat poporului catolic cu alte prilejuri, fie în comun, fie în particular; şi mai presus de toate, fie ca ei să-şi alcătuiască pentru ei înşişi ca lege supremă a da ascultare în toate privinţele învăţăturii şi autorităţii Bisericii, nu într-un duh mărginit sau neîncrezător, ci cu întreg sufletul lor şi promptitudinea voinţei.

Din această cauză, fie ca ei să ia în considerare cât de vătămătoare este pentru unitatea creştină acea greşeală, care a fost tăinuită adeseori în felurite forme ale credinţei, ba mai mult, chiar a distrus adevăratul caracter şi ideea de Biserică. Fiindcă prin voia şi hotărârea lui Dumnezeu, Întemeietorul ei, este o societate desăvârşită în felul ei, ale cărei slujire şi misiune este de a învăţa omenirea preceptele şi învăţăturile Evangheliei, şi prin apărarea integrităţii moralei şi exerciţiul virtuţii creştine, de a conduce oamenii către acea fericire care este dăruită tuturor în rai. Şi de vreme ce este, precum am spus, o societate desăvârşită, este înzestrată aşadar cu o putere vie şi eficacitate care nu este provenită din nici o sursă exterioară, ci datorită hotărârii lui Dumnezeu şi propriei constituţii, inerentă în însăşi natura sa; din acelaşi motiv, ea are o putere înnăscută de a face legi, şi dreptatea cere ca în exerciţiul ei să nu fie dependentă de nimeni; de asemenea, trebuie să aibă libertatea în alte chestiuni care ţin de drepturile sale.

Dar această libertate nu este de un fel care să prilejuiască rivalitate sau invidie, pentru că Biserica nu râvneşte putere, nici nu este îmboldită de vreo dorinţă egoistă; ci acest singur lucru pe care ea îl doreşte, acesta singur pe care ea îl caută, de a păstra printre oameni îndatoririle pe care le cere Virtutea, şi prin acest mijloc şi în acest chip să le asigure fericirea veşnică. Prin urmare, ea este deprinsă să fie îngăduitoare şi blândă ca o mamă; da, nu se întâmplă arareori ca făcând mari concesii cerinţelor statelor, să se abţină de la exercitarea propriilor drepturi, aşa cum dovedesc din plin acordurile încheiate adesea cu guvernele civile.

Nimic nu este mai străin caracterului ei decât să uzurpe drepturile puterii civile; dar puterea civilă, la rândul ei, trebuie să respecte drepturile Bisericii, şi să se ferească să şi le atribuie sieşi într-o anumită măsură. Acum, care este duhul predominant al vremurilor dacă sunt luate în considerare evenimentele şi circumstanţele actuale ? Nici unul altul decât acesta: a fost uzanţa de a privi Biserica cu suspiciune, de a o dispreţui şi urî şi a o defăima cu duşmănie; şi, încă mai intolerabil, oamenii se străduiesc din răsputeri să o aducă sub autoritatea guvernelor civile. Din acest motiv, proprietatea sa a fost prădată şi libertatea sa restrânsă: tot din acest motiv, pregătirea preoţimii sale a fost copleşită de dificultăţi; legile rigorii excepţionale au fost întoarse împotriva clerului său; ordinele religioase, aceste apărătoare excelente ale creştinătăţii, au fost suprimate şi interzise; într-un cuvânt, principiile şi practica regaliştilor au fost reînnoite cu virulenţă sporită.

O asemenea politică este o încălcare a celor mai sacre drepturi ale Bisericii, şi creează nenorociri enorme statelor, pentru simplul motiv că este în conflict deschis cu scopurile lui Dumnezeu. Când Dumnezeu, în pronia Sa cea atotînţeleaptă, a aşezat deasupra societăţii omeneşti atât autoritatea duhovnicească, cât şi pe cea vremelnică, El a socotit ca ele să rămână cu adevărat distincte, dar cu nici un chip nelegate şi în război una cu cealaltă. Dimpotrivă, atât voia lui Dumnezeu, cât şi binele comun al societăţii omeneşti cer în mod imperios ca puterea civilă să fie în acord cu cea ecleziastică în legea şi administraţia sa.

Din acest motiv, statul are propriile drepturi şi îndatoriri specifice, Biserica în acelaşi chip pe ale ei; dar este necesar ca fiecare să fie unit cu celălalt în legăturile armoniei. Aşa se va face că relaţiile reciproce apropiate dintre Biserică şi stat vor fi nestingherite de frământarea actuală, care dintr-o mulţime de raţiuni este necugetată şi extrem de dureroasă pentru toate persoanele binevoitoare; mai mult, va fi nevoie ca, fără amestecare sau separare a intereselor specifice ale fiecărei părţi, oamenii să dea cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu.

În plus, există un mare pericol care ameninţă unitatea din partea acelei asociaţii care este cunoscută sub numele de francmasonerie, a cărei influenţă fatală împilează de multă vreme îndeosebi naţiunile catolice. Avantajată de tulburările vremurilor, şi devenind impertinentă în puterea, mijloacele şi succesul ei, ea îşi încordează fiecare nerv pentru a-şi consolida puterea şi a-şi lărgi sfera sa. Ea a ieşit deja brusc din ascunzătorile sale, unde şi-a urzit comploturile, în inima oraşelor, şi ca pentru a-L sfida pe Cel Atotputernic, şi-a stabilit tronul său în acest oraş al Romei, capitala lumii catolice.

Dar cel mai dezastruos este că oriunde şi-a pus piciorul pătrunde în toate clasele şi ministerele statului, în speranţa de a obţine în cele din urmă controlul suprem. Aceasta este, într-adevăr, o mare nenorocire: pentru că sunt binecunoscute principiile sale corupte şi planurile nelegiuite. Sub pretextul apărării drepturilor omului şi al reconstituirii societăţii, ea atacă creştinismul; respinge învăţătura revelată, denunţă practicile evlaviei, tainele dumnezeieşti, şi orice lucru sfânt ca superstiţie; se străduieşte să elimine caracterul creştin din căsătorie şi familie şi educaţia tinerilor, şi din orice formă de educaţie, publică sau particulară, şi să dezrădăcineze din minţile oamenilor tot respectul pentru autoritate, omenească sau dumnezeiască. Din partea sa, propovăduieşte închinarea la natură şi susţine că adevărul şi cinstea şi dreptatea trebuie să fie evaluate şi reglementate de principiile naturii. În acest fel, după cum este cât se poate de evident, omul este condus către a adopta obiceiuri şi deprinderi ale vieţii asemănătoare cu cele ale păgânilor, doar mai viciate pe măsură ce imboldurile către păcat sunt mai numeroase.

Deşi noi am vorbit altădată despre acest subiect în termenii cei mai autoritari, acum suntem îndrumaţi de vigilenţa noastră apostolică să îndemnăm încă o dată, şi repetăm avertismentul nostru iară şi iară, că în faţa unei asemenea primejdii remarcabile, nici o precauţie, oricât de mare ar fi, nu poate fi socotită ca suficientă. Fie ca Dumnezeu în milostivirea Sa să zădărnicească planurile lor nelegiuite; cu toate acestea, fie ca toţi creştinii să ştie şi să înţeleagă că jugul infam al francmasoneriei trebuie să fie scuturat o dată pentru totdeauna; şi fie ca cei care sunt cei mai hărţuiţi de asuprirea sa – oamenii din Italia şi din Franţa – să fie primii care-l scutură. Cu ce arme şi prin ce metodă se poate face aceasta cel mai bine, noi înşine am scos în evidenţă deja: biruinţa nu poate fi îndoielnică pentru cei care cred în acel Conducător ale cărui cuvinte dumnezeieşti rămân încă în toată puterea lor: Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33).

Când acest pericol îndoit a fost înlăturat, şi guvernul şi statele au restabilit unitatea credinţei, este minunat ce remedii eficace pentru nenorociri şi ce belşug de binefaceri vor urma. Noi le vom trata pe cele principale.

Primul priveşte demnitatea şi slujirea Bisericii. Ea va primi acea cinste care i se cuvine şi va merge pe calea sa, ferită de invidie şi puternică în libertatea ei, ca slujitorul adevărului şi harului Evangheliei către prosperitatea remarcabilă a statelor. Întrucât a fost dată de Dumnezeu drept învăţător şi călăuză neamului omenesc, ea poate contribui cu asistenţă care este adaptată în mod special pentru a îndrepta chiar cele mai radicale transformări ale vremii către binele comun, pentru a soluţiona cele mai complicate chestiuni, şi a încuraja corectitudinea şi dreptatea, care sunt cele mai trainice temelii ale statului.

Mai mult, va exista o creştere însemnată a unirii între naţiuni, un lucru cât se poate de dorit pentru a evita ororile războiului.

Noi vedem situaţia Europei. De mulţi ani, pacea a fost mai degrabă o aparenţă decât o realitate. Stăpânite de suspiciuni reciproce, aproape toate naţiunile rivalizează una cu cealaltă în înzestrarea lor cu armament militar. Tinerii lipsiţi de experienţă sunt depărtaţi de îndrumarea şi controlul părintesc pentru a fi aruncaţi în mijlocul pericolelor vieţii de soldat; bărbaţii tineri robuşti sunt luaţi din agricultură sau studii nobile sau ştiinţe umaniste pentru a fi înrolaţi. Din acest motiv, tezaurele statelor sunt golite de cheltuiala enormă, resursele naţionale irosite, şi averile particulare şubrezite; şi aceasta, ca să spunem aşa, pacea înarmată, care predomină acum, nu poate dura multă vreme. Poate fi aceasta situaţia normală a societăţii omeneşti ? Totuşi, nu putem evada din această situaţie şi dobândi adevărata pace decât cu ajutorul lui Iisus Hristos. Pentru a reprima ambiţia, lăcomia şi invidia – principalele instigatoare la război – nimic nu este mai potrivit ca virtuţile creştine şi, îndeosebi, virtutea dreptăţii; căci, prin exercitarea ei, atât legea naţiunilor, cât şi loialitatea acordurilor pot fi păstrate intacte, şi legăturile frăţietăţii continuă neştirbite, dacă oamenii doar sunt încredinţaţi că dreptatea a slăvit o naţiune.

Precum în relaţiile sale externe, tot aşa în viaţa internă a statului însuşi, virtuţile creştine vor oferi o garanţie a binelui obştesc mult mai certă şi mai puternică decât pot oferi orice legi sau armate. Pentru că nu există nimeni care să nu vadă că ameninţările la siguranţa şi ordinea publică sunt zilnic în creştere, deoarece societăţi provocatoare continuă să conspire pentru a răsturna şi ruina statele, după cum atestă frecvenţa fărădelegilor lor atroce.

Există două chestiuni, negreşit – una fiind chestiunea socială, şi cealaltă chestiunea politică – care sunt discutate cu cea mai mare vehemenţă. Ambele, fără îndoială, sunt de extremă importanţă şi, deşi s-au făcut eforturi lăudabile, în studii şi măsuri şi experimente pentru soluţionarea lor înţeleaptă şi justă, cu toate acestea nimic n-a putut contribui mai mult la acest scop decât ca minţile oamenilor în general să fie pătrunse de sentimente drepte de datorie din principiul intern al credinţei creştine. Noi am vorbit explicit despre chestiunea socială în acest sens de curând, din punctul de vedere al principiilor desprinse din Evanghelie şi raţiunea naturală.

În ce priveşte chestiunea politică, care urmăreşte să reconcilieze libertatea cu autoritatea – două lucruri pe care mulţi le confundă în teorie, şi le separă prea mult în practică – cel mai eficient ajutor poate fi obţinut din filozofia creştină. Deoarece, dacă acest lucru a fost stabilit şi recunoscut de comun acord, că, indiferent de forma de guvernământ, autoritatea este de la Dumnezeu, de îndată raţiunea percepe că în unii există un drept legitim de a comanda, în alţii datoria corespunzătoare de a se supune, şi aceasta fără a prejudicia demnitatea lor, de vreme ce ascultarea este dată mai degrabă lui Dumnezeu decât omului; şi Dumnezeu a dat cea mai aspră sentinţă împotriva celor cu autoritate, dacă ei eşuează să-L reprezinte cu onestitate şi dreptate.

Apoi, libertatea individului nu poate oferi nimănui temei de suspiciune sau invidie; deoarece, fără a ofensa pe nimeni, comportamentul său va fi călăuzit de adevăr şi corectitudine şi orice ar fi este de partea ordinii publice. În sfârşit, dacă se ia în considerare ce influenţă are Biserica, mama şi făcătoarea de pace între conducători şi popoare, a cărei misiune este de a-i ajuta pe ambii cu autoritatea şi sfatul ei, atunci se va dovedi cât se poate de limpede cât de mult o preocupă binele obştesc ca toate naţiunile să se hotărască să se unească în aceeaşi credinţă şi aceeaşi mărturisire a credinţei creştine.

Cu aceste gânduri în mintea noastră şi străvechi dorinţe în inima noastră, noi vedem din depărtare ceea ce ar fi noua ordine a lucrurilor care se va naşte pe pământ, şi nimic nu ar putea fi mai plăcut pentru noi decât contemplarea binefacerilor care s-ar revărsa din ea. Cu greu se poate închipui ce progres neîntârziat şi rapid ar avea loc pretutindeni pe pământ, în măreţie şi prosperitate, cu statornicirea liniştii şi păcii, încurajarea studiilor, întemeierea şi înmulţirea pe principiile creştine, potrivit îndrumărilor noastre, a asociaţiilor pentru cultivatorii de pământ, pentru meşteşugari şi neguţători, prin a căror acţiune va fi nimicită cămătăria rapace şi se va deschide un domeniu larg pentru activităţile utile.

Şi aceste binefaceri îmbelşugate nu vor fi închise în hotarele naţiunilor civilizate, ci, asemenea unui râu prea plin, se vor revărsa pretutindeni. După cum am remarcat la început, trebuie amintit că un număr imens de neamuri au aşteptat, în decursul multor veacuri, să primească lumina Adevărului şi civilizaţiei. Negreşit, îndemnurile lui Dumnezeu cu privire la mântuirea veşnică a oamenilor sunt cu mult deasupra înţelegerii omului; însă dacă superstiţia jalnică domneşte încă în atât de multe părţi ale lumii, vina trebuie atribuită nu în mică măsură disensiunilor religioase. Pentru că, în măsura în care este dat raţiunii omeneşti a judeca din natura evenimentelor, aceasta pare fără îndoială a fi misiunea pe care Dumnezeu a dat-o Europei: a merge treptat ducând civilizaţia creştină către fiecare parte a pământului. Începuturile şi primii paşi ai acestei mari lucrări, care a răsărit din strădaniile veacurilor trecute, au cunoscut cu repeziciune o largă dezvoltare, când a izbucnit pe neaşteptate discordia secolului XVI. Creştinătatea a fost dezbinată de certuri şi disensiuni, Europa a obosit de dispute şi războaie, şi misiunea sfântă a simţit influenţa otrăvitoare a vremurilor. În timp ce cauzele disensiunii rămân încă, ce-i de mirare că o atât de mare parte a omenirii este înrobită de obiceiuri barbare şi rituri nebuneşti ?

Atunci, haideţi ca noi, până la unul, de dragul binelui obştesc, să ne străduim cu aceeaşi asiduitate să refacem înţelegerea antică. Pentru a înfăptui această înţelegere şi a răspândi pretutindeni binefacerile revelaţiei creştine, prezentul este cel mai potrivit timp; pentru că niciodată mai înainte simţămintele frăţietăţii omeneşti nu au pătruns atât de adânc în sufletele oamenilor, şi niciodată în nici o vreme omul nu a fost văzut căutându-i pe semenii săi cu mai multă sete pentru a-i cunoaşte mai bine şi a-i ajuta. Întinderile imense de pământ şi mare sunt traversate cu o iuţeală incredibilă, şi în acest fel sunt oferite foloase extraordinare nu numai pentru comerţ şi investigaţii ştiinţifice, ci şi pentru răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui.

Noi suntem pe deplin conştienţi de strădaniile îndelungate necesare pentru restabilirea acelei ordini a lucrurilor pe care o dorim; şi poate că sunt unii care socotesc că suntem mult prea încrezători şi umblăm după lucruri care sunt mai degrabă de dorit decât de aşteptat. Dar ne punem, fără a ezita, toată nădejdea şi încrederea noastră în Mântuitorul omenirii, Iisus Hristos, amintindu-ne ce lucruri mari au fost săvârşite în vremurile de odinioară prin nebunia crucii şi propovăduirea ei, spre uimirea şi ruşinea înţelepciunii lumii. Noi le cerem domnitorilor şi conducătorilor statelor, apelând la calitatea lor de oameni de stat şi grija sârguitoare pentru popor, să cântărească sfaturile noastre în balanţa Adevărului şi să le secundeze cu autoritatea şi aprobarea lor. Dacă vor avea loc doar o parte din urmările aşteptate, se va produce un avantaj deloc neînsemnat în decadenţa generală, când nenorocirile de nesuportat de astăzi aduc cu ele groaza de mai multe nenorociri în zilele ce vor veni.

Ultimii ani ai veacului trecut au lăsat Europa istovită de dezastre şi cuprinsă de panică din pricina freamătului revoluţiei. Şi de ce secolul actual – care se grăbeşte acum către sfârşitul său – nu ar lăsa moştenire omenirii, printr-o răsturnare a circumstanţelor, garanţiile înţelegerii, cu speranţele marilor binefaceri care sunt legate de unitatea credinţei creştine ?

Fie ca Dumnezeu, care este bogat în milă, şi în a cărui putere sunt vremurile şi clipele, să ne dea dorinţele şi cererile noastre, şi în marea Sa bunătate, să grăbească împlinirea acelei făgăduinţe dumnezeieşti a lui Iisus Hristos, că va fi o turmă şi un păstor.

Ca o chezăşie a acestor daruri cereşti, şi spre adeverirea bunei noastre voinţe către voi, cinstiţi fraţi, şi către clerul şi poporul încredinţate fiecăruia dintre voi, noi vă dăm binecuvântarea apostolică în Domnul cu multă dragoste.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 67/Almanah 2011