----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 76 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Papa şi patriarhii răsăriteni

Epistolele din 1848 ale Papei Pius al IX-lea şi patriarhilor ortodocşi

 

La scurtă vreme după urcarea sa pe tronul papal în 1846, Papa Pius al IX-lea a scris epistola apostolică De pe tronul suprem al Apostolului Petru (In suprema Petri apostoli sede), (6 ianuarie 1848). Pe câtă vreme era adresată înainte de toate catolicilor răsăriteni de diferite rituri orientale, ea se adresa de asemenea creştinilor ortodocşi, pe care-i rechema la unitate cu Roma.

Epistola papei a fost considerată de unii teologi ,,prima enciclică ‘unionistă’ a papalităţii moderne” şi prima parte a ,,unei preocupări papale pentru Răsăritul creştin de o profunzime şi insistenţă nemaivăzută de la Florenţa[1]”. ,,Mii şi mii” de exemplare ale acestei epistole traduse în limba greacă au fost împărţite direct credincioşilor ortodocşi.

În ciuda importanţei sale istorice ca unul dintre primele texte ale epocii moderne referitoare la relaţiile ortodoxo-catolice, au existat puţine traduceri în limba engleză ale epistolei papei.

Răspunsul la epistola Papei Pius al IX-lea, alcătuit de patriarhii ortodocşi mai târziu în acel an, este mai bine cunoscut. El a fost semnat de Patriarhul Antim al VI-lea al Constantinopolului, împreună cu Patriarhul Ierotei al Alexandriei, Patriarhul Meftodie al Antiohiei şi Patriarhul Chiril al Ierusalimului, împreună cu Sfintele Sinoade ale fiecărei patriarhii în parte.

 

* * *

 

De pe Tronul Suprem al Apostolului Petru

Epistola apostolică a Papei Pius al IX-lea

datată 6 ianuarie 1848

 

Aşezat din hotărâre dumnezeiască pe scaunul suprem al Apostolului Petru şi împovărat cu responsabilitate pentru toate Bisericile în ciuda nevredniciei noastre, noi nu am încetat nicicând de la începutul pontificatului nostru să privim către popoarele creştine ale Răsăritului şi ţinuturilor lor înconjurătoare, oricare ar fi ritul lor, deoarece ei păreau să ceară atenţia noastră grijulie dintr-un număr de motive. În Răsărit a venit singurul Fiu al lui Dumnezeu, S-a întrupat pentru noi oamenii, şi prin viaţa, moartea şi învierea Sa a binevoit să înfăptuiască lucrarea mântuirii omeneşti. În Răsărit a fost propovăduită pentru prima oară Evanghelia luminii şi păcii de Însuşi Mântuitorul dumnezeiesc şi de ucenicii Săi, au înflorit numeroase Biserici, strălucite prin virtutea numelor apostolilor care le-au întemeiat. În anii care au urmat şi de-a lungul veacurilor, din popoarele Răsăritului au răsărit episcopi şi mucenici faimoşi şi mulţi alţii cunoscuţi pentru sfinţenia şi învăţătura lor. Întreaga lume cântă laude lui Ignatie al Antiohiei, Policarp al Smirnei, celor trei Grigorie de Neocezareea, Nyssa şi Nazianz, lui Atanasie al Alexandriei, Vasilie al Cezareei, Ioan Gură de Aur, celor doi Chiril al Ierusalimului şi Alexandriei, lui Grigorie Armeanul, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, Chiril şi Meftodie apostolii slavilor, ca să nu mai vorbim o mulţime de alţi bărbaţi sau de asemenea pe cei care şi-au vărsat sângele pentru Hristos sau care au dobândit o slavă veşnică prin scrierile lor erudite şi lucrările sfinte. Încă o altă slavă a Răsăritului este pomenirea numeroaselor sale adunări de episcopi, şi mai ales primele sinoade ecumenice vestite ţinute sub conducerea pontifului roman şi la care credinţa catolică[2] a fost apărată de inovatorii vremii şi întărită prin hotărâri solemne.

În cele din urmă, revenind la aceste timpuri mai noi, chiar dacă (cu tristeţe !) mult prea mulţi creştini răsăriteni s-au îndepărtat de comuniunea cu acest Sfânt Scaun şi în consecinţă de unitatea cu Biserica Catolică, şi chiar dacă aceste ţinuturi au căzut sub dominaţia popoarelor străine de religia creştină, acolo s-au adunat mulţi bărbaţi care au mărturisit, cu ajutorul harului dumnezeiesc şi în mijlocul tuturor nenorocirilor şi pericolelor repetate la nesfârşit, o hotărâre de nezdruncinat în adevărata credinţă şi unitate catolică. Dorim în mod special să lăudăm foarte mult pe acei patriarhi, primaţi, arhiepiscopi şi episcopi care nu au precupeţit nimic pentru a adăposti turma lor în mărturisirea adevărului catolic. Suferinţele lor, binecuvântate de Dumnezeu, au fost astfel că, după furtună şi în vremuri mai puţini tulburi, cineva i-a găsit păstrând încă în unitatea catolică o turmă mare în mijlocul pustiirii.

Prin urmare, în primul rând vouă vă adresăm cuvintele noastre, episcopi catolici, cuvioşi fraţi şi iubiţi fii, şi clerici din toate ordinele care aţi stăruit, nezdruncinaţi în credinţă şi comuniune cu acest Sfânt Scaun, sau care, nu mai puţin vrednici de laudă, v-aţi întors la el recunoscându-vă greşeala. Cu toate că noi ne-am grăbit deja să răspundem multora dintre voi care ne-aţi trimis scrisori de felicitare pentru ridicarea noastră la demnitatea pontificală suverană, şi cu toate că noi am scris tuturor episcopilor catolici din toată lumea în enciclica noastră din 9 noiembrie 1846, insistăm să vă trimitem o asigurare specială atât a dragostei fierbinţi pe care v-o purtăm, cât şi a grijii noastre pentru tot ceea ce vă preocupă.

Găsim în aceasta o ocazie potrivită să exprimăm aceste sentimente faţă de voi, când îl trimitem pe cuviosul nostru frate Arhiepiscopul Inochentie de Saida ca ambasador la Înalta Poartă pentru a-l saluta în numele nostru pe preaputernicul sultan al turcilor şi a-i mulţumi pentru iniţiativa de a ne trimite un ambasador binevoitor. I-am poruncit în modul cel mai stăruitor cuviosului nostru frate să laude cu toată convingerea acestui sultan atât persoanele şi interesele voastre, cât şi interesele Bisericii Catolice din toată întinderea vastului Imperiu Otoman. Nu avem nici o îndoială că acest sultan, care a dovedit deja bunăvoinţă faţă de voi, va fi tot mai binevoitor faţă de voi, şi că printre supuşii săi nimeni nu va trebui să sufere în numele religiei creştine. Arhiepiscopul de Saida vă va înştiinţa cu mai multă tărie despre profunzimea dragostei noastre pentru voi prin episcopii şi primaţii popoarelor voastre cu care va putea să se întâlnească la Constantinopol; înainte de a se întoarce la noi, el va călători, după cum vor permite timpul şi împrejurările, în diferite părţi ale Răsăritului pentru a vizita în numele nostru Bisericile Catolice de toate riturile din aceste ţinuturi, aşa cum i-am poruncit, şi pentru a transmite afecţiunea şi cuvintele noastre de mângâiere pentru preocupările lor acelora dintre cuvioşii noştri fraţi şi iubiţi fii cu care se va întâlni acolo.

Acelaşi arhiepiscop vă va transmite şi va aduce în atenţia generală epistola pe care v-am adresat-o ca mărturie a dragostei noastre pentru lucrările voastre catolice; veţi găsi în ea asigurarea că noi nu avem nimic mai aproape de inima noastră decât a fi vrednici de acestea de la voi şi de la religia catolică aşa cum există în ţinuturile voastre. Şi aşa cum ni s-a comunicat printre alte lucruri că, în structurile bisericeşti din sânul popoarelor voastre, anumite chestiuni, ca o consecinţă a unui trecut nefericit, rămân fie incerte, fie rezolvate într-un mod nepotrivit, ne vom angaja personal cu bucurie, prin virtutea autorităţii noastre apostolice, pentru ca de acum încolo toate să fie aşezate şi rânduite în conformitate cu sfintele canoane şi tradiţiile Sfinţilor Părinţi. Vom păstra neatinse liturghiile voastre catolice particulare; de vreme ce noi le preţuim mult chiar dacă diferă în unele locuri de liturghia latină. Înaintaşii noştri le-au privit întotdeauna cu mare respect datorită vechimii respectabile a originii lor, limbilor folosite de apostoli şi părinţi şi în care ele au fost scrise, ca şi măreţiei riturilor lor, cu adevărat potrivite, căci ele trebuie să hrănească evlavia credincioşilor şi să le insufle respect pentru tainele dumnezeieşti.

Diferitele decrete şi constituţii emise de pontifii romani pentru păstrarea liturghiilor răsăritene mărturisesc sentimentele Scaunului Apostolic în această privinţă. Este suficient să cităm scrisorile apostolice ale înaintaşului nostru Benedict al XIV-lea şi mai ales pe cea din 26 iulie 1735[3], care începe cu aceste cuvinte: Allatae sunt. Preoţii răsăriteni care vin în Apus sunt pe deplin liberi să slujească în bisericile latine potrivit cu ritul propriu poporului lor, şi au la dispoziţia lor în diferite locuri, dar mai ales în Roma, lăcaşuri destinate specific pentru uzul lor. Mai mult, nu lipsesc mânăstirile asociate cu ritul răsăritean, nici casele dedicate răsăritenilor, nici colegiile construite pentru a-i primi pe fiii lor, separat sau împreună cu alţi tineri, pentru ca instruiţi în artele şi ştiinţele sfinte şi formaţi în disciplina clericală, să poată exercita ulterior funcţii bisericeşti, fiecare în sânul propriului popor. Şi în timp ce se poate ca nenorocirile din ultimii ani să fi condus la distrugerea unora dintre aceste instituţii, câteva încă funcţionează şi sunt înfloritoare; nu este existenţa lor continuă, cuvioşi părinţi şi iubiţi fii, dovada afecţiunii deosebite pe care Scaunul Apostolic v-o poartă vouă, faţă de voi şi faţă de tot ceea ce vă preocupă pe voi ?

Aşa cum deja ştiţi, cuvioşi fraţi şi preaiubiţi fii, noi folosim de asemenea lucrările acelei Congregaţii a Sfintei Biserici Romane care îşi trage numele de la scopul pentru care a fost înfiinţată, Propaganda fide, pentru a manifesta o mai mare atenţie pentru preocupările voastre religioase. Încă mai mulţi din oraşul nostru ilustru, romani sau străini, luptă pentru interesele voastre. Astfel, nu cu mult timp în urmă, unii episcopi de rit latin, împreună cu episcopi din riturile răsăritene şi alte persoane religioase, au alcătuit, sub autoritatea Congregaţiei pe care tocmai am amintit-o, o asociaţie evlavioasă al cărei scop este de a contribui pe toate căile, cu ajutorul rugăciunilor şi milosteniilor zilnice, la progresul şi dezvoltarea religiei catolice printre voi. De îndată ce am fost înştiinţaţi despre acest proiect evlavios, l-am lăudat şi l-am aprobat, insistând ca autorii săi să realizeze această sarcină fără întârziere.

Ceea ce tocmai am spus se adresează tuturor fiilor noştri răsăriteni, dar cuvintele noastre se întorc acum mai ales către aceia dintre voi care se bucură de autoritate asupra altora. Oricare ar fi funcţia voastră, o cuvioşi fraţi, episcopi catolici ai acestor ţinuturi, fie ca această povaţă să fie pentru voi ca un impuls, stârnind din nou râvna voastră şi pe cea a clerului vostru. În acest chip, noi vă îndemnăm în Domnul Dumnezeul nostru să păziţi, pe deplin încredinţaţi de ajutorul ceresc şi cu o ardoare încă mai mare, siguranţa iubitei voastre turme, să fiţi fără încetare lumina ei atât prin cuvânt, cât şi prin pildă, ca ea să poată merge înainte cu demnitate potrivit voii Domnului, rodind fructul tuturor felurilor de fapte bune. Ca preoţii care sunt în grija voastră să se devoteze cu totul aceloraşi griji: îndemnaţi-i mai ales pe cei care păstoresc suflete, pentru ca ei să poată păstra aproape de inima lor demnitatea casei lui Dumnezeu; ca ei să poată spori evlavia poporului, să poată împărţi cu sfinţenie lucrurile care sunt sfinte, şi, fără a-şi neglija celelalte îndatoriri, să-şi poată folosi toată atenţia pentru a-i învăţa pe cei tineri punctele învăţăturii creştine şi pentru a împărţi celorlalţi credincioşi pâinea cuvântului dumnezeiesc, fiecăruia după putinţa sa. De asemenea, trebuie ca ei, ca şi voi înşivă, să fiţi extrem de vigilenţi ca toţi credincioşii să poată fi râvnitori în păstrarea unităţii Duhului în legătura păcii, mulţumind Domnului luminii şi Părintelui îndurărilor pentru ceea ce a binevoit să îngăduie, printr-un act al harului Său, în ciuda unei asemenea tulburări mari a tuturor lucrurilor, să rămână fermi în comuniunea catolică a unicei Biserici a lui Hristos, sau cei care au intrat în ea în timp ce un număr aşa de mare din tovarăşii lor încă greşesc în afara turmei unice a lui Hristos, abandonaţi de înaintaşii lor cu atât de mult timp în urmă.

După ce am vorbit cu voi astfel, noi nu ne putem reţine de la a adresa cuvintele dragostei şi păcii acelor răsăriteni care, deşi slăviţi cu numele de creştin, se ţin deoparte de comuniunea cu scaunul lui Petru. Mila lui Iisus Hristos ne îndeamnă înainte şi potrivit cu avertismentele şi pildele sale, noi ne grăbim după oile pierdute pe căi abrupte şi inaccesibile, străduindu-ne să le aducem întărire în fragilitatea lor ca ele să poată intra în cele din urmă în rândul turmelor Domnului.

Vă rugăm să ascultaţi cuvintele noastre, voi toţi care, în ţinuturile Răsăritului şi în hotarele sale, purtaţi slava numelui de creştin şi care, cu toate acestea, nu sunteţi în comuniune cu Sfânta Biserică Romană; şi mai ales voi care, însărcinaţi cu îndatoririle sfinte sau purtând cele mai înalte demnităţi bisericeşti, aveţi autoritate asupra acestor popoare. Amintiţi-vă vechea stare a Bisericilor voastre, când acestea erau unite între ele şi cu celelalte Biserici ale lumii catolice prin legătura unităţii. Apoi socotiţi căror scopuri au slujit acele diviziuni care au urmat, a căror consecinţă a fost ruperea unităţii fie a învăţăturii, fie a rânduielii bisericeşti nu numai cu Bisericile Apusene, ci chiar între cele proprii. Amintiţi-vă cuvintele crezului, în care mărturisiţi cu noi: cred în una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică. Căutaţi să găsiţi, dacă este cu putinţă, a constata această unitate a Bisericii catolice, sfinte şi apostolice printre asemenea divizări precum există între Bisericile voastre, în timp ce refuzaţi să o recunoaşteţi în comuniunea Bisericii Romane sub a cărei autoritate un număr atât de mare de Biserici sunt unite şi au fost astfel întotdeauna în toate părţile lumii.

Şi pentru a înţelege limpede această trăsătură a unităţii care trebuie să caracterizeze Biserica Catolică, cugetaţi la această rugăciune dată nouă în Evanghelia Sfântului Ioan[4], în care Hristos, singurul Fiu al lui Dumnezeu, Se roagă Tatălui Său în numele ucenicilor Săi: Părinte sfinte, păzeşte-i pre dânşii întru numele tău pre care ai dat mie, ca să fie una, precum şi noi; şi El adaugă imediat următoarele: Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie; ca să crează lumea că tu m-ai trimis. Şi eu slava care mi-ai dat mie, o am dat lor; ca să fie una, precum noi una suntem; eu întru ei şi tu întru mine, ca să fie ei desăvârşiţi întru una, şi ca să cunoască lumea că tu m-ai trimis şi i-ai iubit pre ei, precum pre mine m-ai iubit.

Astfel, însuşi autorul mântuirii omeneşti, Hristos Domnul nostru, a pus temelia singurei Sale Biserici, pe care porţile Iadului nu o vor birui, în Prinţul Apostolilor: Petru, căruia El i-a dat cheile împărăţiei cerurilor[5]; pentru care S-a rugat ca credinţa lui să nu piară niciodată, poruncindu-i, de asemenea, să-i întărească pe fraţii săi în aceeaşi credinţă[6]; pe care l-a însărcinat să pască mieluşeii şi oile Sale[7], cu alte cuvinte întreaga Biserică alcătuită din adevăratele oi şi mieluşei ai lui Hristos. Şi aceste privilegii aparţin în mod similar episcopilor Romei, urmaşii lui Petru: deoarece, de la moartea lui Petru, Biserica – care trebuie să dureze până la sfârşitul veacului – nu poate fi lipsită de temelia pe care a fost zidită de Hristos.

Iată de ce Sfântul Irineu, ucenicul lui Policarp care înaintea lui a primit învăţăturile de la Apostolul Ioan – Irineu, mai târziu episcop de Lyons, pe care cei din Răsărit ca şi cei din Apus îl numără printre principalele lumini ale antichităţii creştine – dorind să-i combată pe ereticii din vremea sa pentru a arăta învăţătura transmisă de apostoli, credea de prisos să explice succesiunea în toate Bisericile de origine apostolică; i se părea suficient să exprime învăţătura Bisericii Romei împotriva inovatorilor, scriind: ,,Căci este o chestiune de necesitate ca fiecare Biserică să fie în acord cu această Biserică, din pricina autorităţii sale strălucite, adică, credincioşii de pretutindeni, deoarece tradiţia apostolică a fost păstrată continuu de cei care există pretutindeni”[8].

Aşa cum bine ştim, voi toţi sunteţi dornici să păstraţi învăţătura apărată de înaintaşii voştri. Atunci voi ar trebui să-i urmaţi pe episcopii şi creştinii din vechime din toate ţinuturile Răsăritului; nenumărate sunt lucrările lor impresionante care adeveresc, în acord cu apusenii, respectul lor pentru autoritatea pontifilor romani. Printre cele mai remarcabile documente pe care ni le-a lăsat Răsăritul străvechi cu privire la acest subiect (pe lângă mărturia lui Irineu citată mai sus), vom atrage atenţia asupra evenimentelor din secolul al IV-lea legate de Atanasie, episcopul Alexandriei, nu mai puţin cunoscut pentru sfinţenia sa decât pentru învăţătura şi râvna sa păstorească. Condamnat pe nedrept de episcopii răsăriteni, mai ales la sinodul ţinut în Tir, şi izgonit din Biserica sa, el a venit la Roma către care au călătorit de asemenea alţi episcopi răsăriteni care au fost ca el prădaţi pe nedrept de scaunele lor. Episcopul Romei (Iulian, înaintaşul nostru), analizând pricina fiecăruia şi găsindu-i pe toţi fideli credinţei niceene şi în deplin acord cu el, i-a primit pe ei în comuniune. Şi cum, din demnitatea Scaunului său, toţi aflându-se sub păstorirea sa, el i-a întărit pe fiecare în Biserica sa. De asemenea, el a scris episcopilor răsăriteni, mustrându-i că nu au reuşit să hotărască drept în pricinile acestor pontifi şi astfel au tulburat pacea Bisericii[9].

La începutul secolului al V-lea, Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolului şi nu mai puţin cunoscut decât Atanasie, condamnat cu o nedreptate fără margini de un sinod la Calcedon, a făcut apel prin scrisori şi trimişi la scaunul nostru apostolic şi a fost declarat nevinovat de înaintaşul nostru Sfântul Inochentie I[10]. Sinodul de la Calcedon, ţinut în 451, este alt exemplu viu renumit pentru cinstirea de către înaintaşii voştri a autorităţii pontifilor romani. Cei 600 de episcopi care au participat, aproape toţi (cu câteva excepţii rare) din Răsărit, după ce la cea de-a doua sesiune au audiat lectura unei epistole a pontifului roman, Sfântul Leon cel Mare, toţi au strigat într-un glas: Petru a vorbit prin gura lui Leon. Şi adunarea condusă de legaţii papali despărţindu-se apoi, în raportul despre lucrări pe care l-au trimis Sfântului Leon, Părinţii Sinodului au afirmat că el însuşi prin legaţii săi i-a condus pe episcopii adunaţi precum capul conduce membrele[11]. Şi nu numai din canoanele Sinodului de la Calcedon, ci şi din canoanele tuturor celorlalte Sinoade străvechi ale Răsăritului, putem afirma şi pentru care este o constantă că pontifii romani au avut întotdeauna primul loc în Sinod – mai ales la Sinoadele Ecumenice – pentru care a fost invocată autoritatea lor, şi aceasta atât înaintea organizării Sinoadelor, cât şi după încheierea lor.

În plus faţă de aceste Sinoade, există un mare număr de fragmente întâlnite în lucrările scriitorilor şi Părinţilor străvechi ai Răsăritului, ca şi multe exemple istorice, din care este evident că încă din vremea înaintaşilor voştri, autoritatea supremă a pontifilor romani a fost întotdeauna în vigoare în tot Răsăritul. Dar ne-ar lua prea mult să cităm în amănunt toate aceste mărturii; cele pe care le-am notat ar trebui să ajungă pentru a sublinia adevărul, şi noi ne vom limita să amintim cum s-au purtat credincioşii din Corint chiar în vremurile apostolice, când neînţelegerile au tulburat puternic Biserica lor. Corintenii au făcut apel la Sfântul Clement care, la doar câţiva ani după moartea lui Petru, a fost făcut pontif al Bisericii Romane[12]. Ei i-au scris pe acest subiect şi l-au însărcinat pe Fortunatus să-i ducă epistolele. După ce a analizat într-amănunt problema, Clement l-a însărcinat pe acelaşi Fortunatus, căruia el i-a alăturat propriii trimişi Claudius Ephebus şi Valerius Vito, să ducă în Corint acea faimoasă epistolă de la sfântul pontif şi Biserica Romană pe care corintenii şi toţi ceilalţi răsăriteni au preţuit-o atât de mult, încât era citită public în multe biserici în secolele care au urmat[13].

Prin urmare, noi vă îndemnăm şi vă implorăm să vă întoarceţi fără întârziere – pentru a intra în comuniune cu Sfântul Scaun al lui Petru în care se află temelia adevăratei Biserici a lui Hristos, aşa cum este afirmat atât de tradiţia înaintaşilor voştri şi tradiţia celorlalţi Părinţi din vechime, cât şi de înseşi cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos întâlnite în Sfintele Evanghelii şi pe care vi le-am citat. Căci nu este şi nu va fi niciodată cu putinţă pentru cei care doresc să fie despărţiţi de Piatra [Petru] pe care a fost zidită dumnezeieşte Biserica, să fie în comuniune cu Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică Biserică. În consecinţă, nici o raţiune nu poate scuza eşecul revenirii la adevărata Biserică şi la comuniunea cu Sfântul Scaun.

Aşa cum bine ştiţi, în chestiuni care ţin de mărturisirea credinţei dumnezeieşti, nu există nimic atât de greu, încât să nu poată fi suferit pentru slava lui Hristos şi răsplata vieţii veşnice. În ce ne priveşte, noi vă oferim asigurarea că nimic nu va fi mai dulce pentru noi decât a vă vedea întorcându-vă la comuniunea cu noi. Departe de a căuta să vă mâhnim prin unele recomandări care ar putea părea împovărătoare, noi vă vom primi cu bunăvoinţă părintească şi cu cea mai blândă dragoste, potrivit obiceiului constant al Sfântului Scaun. Cerem de la voi numai acele lucruri care sunt strict necesare: întoarcerea la unitate; acordul cu noi în mărturisirea adevăratei credinţe pe care Biserica Catolică o ţine şi o învaţă; şi împreună cu cea a Bisericii întregi înseşi, să păstraţi comuniunea cu scaunul suprem al lui Petru.

Referitor la riturile voastre sfinte, sunt supuse îndreptării doar acele lucruri găsite în ele în contradicţie cu credinţa şi unitatea catolică. Odată îndreptate în această privinţă, liturghiile voastre răsăritene vechi vor rămâne neschimbate. Noi am declarat deja în prima parte a acestei epistole că aceste liturghii ne sunt dragi, şi cât erau de iubite de asemenea de înaintaşii noştri, datorită vechimii şi măreţiei riturilor lor, atât de potrivite pentru hrănirea credinţei. În plus, în ce priveşte sfinţiţii slujitori, preoţii şi pontifii popoarelor Răsăritului care revin la unitatea catolică, noi am analizat şi am hotărât să urmăm aceeaşi cale pe care au mers atât de des înaintaşii noştri, atât în trecutul apropiat, cât şi în vremurile de demult; noi îi vom întări în rangul şi demnităţile lor şi vom conta pe ei, nu mai puţin decât pe ceilalţi clerici catolici răsăriteni, pentru a menţine şi răspândi practica credinţei catolice în sânul popoarelor lor.

Ne vom strădui în aceasta neîncetat cu cea mai mare grijă pentru a fi vrednici de toţi. Fie ca atotmilostivul Dumnezeu să dea tăria adevărului cuvintelor noastre ! Fie ca aceste binecuvântări să-i cuprindă pe aceia dintre fraţii şi fiii noştri care împărtăşesc preocuparea noastră pentru mântuirea sufletelor voastre ! Oh ! Dacă ne-ar fi dată această mângâiere: de a vedea unitatea catolică restabilită printre creştinii răsăriteni şi de a găsi în această unitate un nou vânt pentru a insufla cu putere crescândă adevărata credinţă în Iisus Hristos printre necredincioşi ! Noi nu vom înceta să-L rugăm fierbinte pe Dumnezeul milelor, Tatăl luminii prin singurul Său Fiu Mântuitorul nostru, în cele mai sincere rugăciuni şi cereri, invocând protecţia preabinecuvântatei Fecioare, Maica lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Apostoli, Mucenici şi Părinţi, care toţi, prin predicile, sângele, virtuţile şi scrierile lor, au păstrat şi răspândit adevărata religie a lui Hristos în tot Răsăritul.

Plini de dorinţa de a vă vedea întorcându-vă în sânul Bisericii Catolice, şi de a vă binecuvânta ca fraţi şi fii ai noştri, şi aşteptând ziua când ne va fi dăruită această bucurie, noi adeverim încă o dată afecţiunea şi blândeţea noastră faţă de toţi catolicii răspândiţi în toate ţinuturile Răsăritului, faţă de toţi patriarhii, primaţii, arhiepiscopii, episcopii, clericii şi mirenii, şi le dăm binecuvântarea noastră apostolică.

 

Dată la Roma, la Sfânta Maria Maggiore, 6 ianuarie 1848, în cel de-al doilea an al pontificatului nostru.

Papa Pius al IX-lea

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 67/Almanah 2011

 


[1] N.tr.: Se face referire la sinodul tâlhăresc pro-unionist de la Ferrara-Florenţa (1438-1445), din vremea Sfântului Marcu al Efesului.

[2] N.tr.: În unele locuri, termenul ‘catolic’ face referire la credinţa universală, sobornicească, şi la Biserica Universală, Sobornicească de dinainte de Marea Schismă de la 1054. Alteori, papa se referă chiar la clerul catolic aflat în Orient. Am tradus în ambele cazuri termenul ‘catholic’ prin ‘catolic’, şi nu ‘universal’ sau ‘sobornicesc’, având în vedere pretenţia papalităţii de a fi Biserica Universală a lui Hristos.

[3] A se vedea bulele lui Benedict al XIV-lea, tomul IV, nr. 44; de asemenea, alte constituţii ale aceluiaşi pontif pe această temă, tomul I, nr. 87 şi tomul III, nr. 44.

[4] Ioan 17, 11, 20 şi următoarele.

[5] Matei 16, 18-19.

[6] Luca 22, 31-32.

[7] Ioan 21, 15 şi următoarele.

[8] Irineu, Contra Haereses, Cartea III, capitolul 3.

[9] Sozomen, Historia Ecclesiastica, Cartea III, capitolul 8; a se vedea de asemenea Atanasie, Apologia contra Arianos, în diferite părţi.

[10] A se vedea epistolele Sfântului Inochentie către Sfântul Ioan Gură de Aur şi epistolele Sfântului Ioan Gură de Aur către Sfântul Inochentie, clerul şi poporul din Constantinopol.

[11] Labbe, tomul IV, paginile 1235 şi 7755, ediţia veneţiană.

[12] Bibliotheca veterum patrum, ediţia Gallandio, tomul I, p. 9 şi următoarele.

[13] Eusebie, Historia Ecclesiastica, Cartea III, capitolul 16. A se vedea de asemenea în Cartea IV, capitolul 23, mărturia Episcopului Dionisie de Corint.