----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 54 vizitatori și nici un membru online

NENOROCIREA ASIEI (I)

O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine
de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri;
Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna


de George Horton

Vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat

 

Masacrele turcilor dintre anii 1822-1909

Gladstone şi atrocităţile comise împotriva bulgarilor

Primul pas în programul Tinerilor Turci (1908-1911)

Cel din urmă mare selamlik (1911)

Persecuţia creştinilor din districtul Smirna (1911-1914)

Masacrul din Phoceea (1914)

Masacrele armenilor într-o nouă lumină (1914-1915)

Relatarea lui Walter M. Geddes

Informaţii din alte surse

 

Oraşul martir

Slava şi regina mării insulelor
Era Smirna, minunatul oraş,
Şi cea mai strălucitoare perlă a Orientului
O, Smirna, minunatul oraş !
Moştenitoare a nenumărate epoci legendare,
Mamă a poeţilor, sfinţilor şi înţelepţilor,
Era Smirna, minunatul oraş !

Unul din străvechile, slăvitele şapte
Era Smirna, sfântul oraş,
Ale cărui candele erau toate aprinse în ceruri
O, Smirna, sfântul oraş !
Una din cele şapte nădejdi şi dorinţe,
Unul din cele şapte focuri sfinte
Era Smirna, sfântul oraş.

Şi şase au dispărut în vechime
O, Smirna, creştinul oraş !
Însă ale ei strălucesc cu o lumină neschimbătoare
O, Smirna, creştinul oraş !
Celelalte au pălit şi s-au stins,
Însă ale ei au strălucit puternic până mai ieri
O, Smirna, creştinul oraş !

Tăcuţi şi morţi sunt clopotarii
Smirnei, creştinului oraş,
Muzica a amuţit şi morţi sunt cântăreţii
Smirnei, fericitului oraş;
Şi fecioarele ei, perlele mării insulelor
Au plecat din palatele de marmură
Ale Smirnei, încântătorului oraş !

Ea este moartă şi zace la poarta Orientului,
Smirna, ucisul oraş,
Meşteşugarii ei plecaţi, străzile sale pustii
O, Smirna, ucisul oraş !
Copiii ei rămaşi orfani, soţiile sale văduve
În timp ce sub lespezile ei respingătorul şobolan prosperă
O, Smirna, ucisul oraş !

Ei l-au încununat cu un nimb pe episcopul ei,
În Smirna, martirul oraş
Chiar dacă stropit cu sânge era lungul său păr alb
O, Smirna, martirul oraş !
Aşa a ţinut ea credinţa în creştinism
De la Policarp la Sfântul Hrisostom*,
Smirna, slăvitul oraş !

 

*Mucenicit în Smirna, în septembrie 1922

 

* * *

 

Iată, în cele din urmă, adevărul despre distrugerea Smirnei şi masacrarea unei mari părţi a locuitorilor ei, mărturisit de cineva prezent la faţa locului.

Autorul acestei lucrări este un om care, din fericire, nu a fost împiedicat să spună ceea ce ştie de raţiuni politice sau de teamă sau de interesele proprii. El ne oferă într-o manieră limpede şi convingătoare întreaga istorie a exterminării sălbatice a civilizaţiei creştine de la un capăt la celălalt al vechiului Imperiu Bizantin.

Faptul că a fost cu putinţă ca o naţiune mică şi înapoiată, precum cea turcă, să comită asemenea crime împotriva civilizaţiei şi progresului lumii, după 20 veacuri de la naşterea lui Hristos, este o problemă care ar fi trebuit să-i facă pe cei conştienţi să mediteze asupra celor întâmplate. Cu toate acestea, autorul ne arată în încheiere că aceste crime au fost comise fără ca vreo naţiune creştină să se fi împotrivit şi că ultimul episod înspăimântător din Smirna a fost săvârşit la doar câţiva metri de flota militară a forţelor aliate şi americane.

Am fost surzi la strigătele creştinilor muribunzi, când ne-au cerut ajutorul, conştienţi fiind întru totul că America era singura lor speranţă, iar acum se pare că există o tendinţă crescândă în această ţară de a-i acoperi pe turci şi de a le trece cu vederea crimele pentru a obţine avantaje materiale de la ei.

Autorul crede că cele petrecute nu pot fi date uitării, de vreme ce turcii au adus un afront atât de mare umanităţii, care nu poate fi trecut cu vederea cu uşurinţă. El susţine că idealurile înalte sunt mai de preţ decât petrolul sau căile ferate şi că turcii nu ar trebui acceptaţi în societatea naţiunilor decente până când nu manifestă pocăinţă sinceră pentru crimele lor.

A fraterniza cu turcii în orice alte condiţii dă naştere bănuielii de josnicie sau chiar complicitate. Din caracterul deschis al acestei lucrări va deveni evident cititorului faptul că scrierea acesteia a necesitat un curaj considerabil şi nu a fost inspirată de nimic altceva decât dorinţa de a face cunoscut adevărul despre probleme importante pe care lumea trebuie să le cunoască.

 

James W. Gerard

Fost ambasador al SUA în Germania

 

* * *

 

Editorul unui important periodic parizian a remarcat odată că el atribuia succesul extraordinar al publicaţiei sale faptului că a descoperit că fiecare om avea cel puţin o istorie de spus.

Am fost vreme de mulţi ani în Orientul Apropiat – aproape 30 ani cu totul – şi am observat exterminarea progresivă şi sistematică a creştinilor şi creştinismului în acea regiune, şi cred că este datoria mea să spun această poveste sumbră şi să atrag atenţia asupra rivalităţilor politice ale lumii occidentale care au făcut posibilă o asemenea tragedie înspăimântătoare.

Cu toate că am slujit ca funcţionar consular american în cea mai mare parte din această perioadă, astăzi nu mai acţionez în această calitate şi nu mai am nici o legătură cu guvernul SUA. Prin urmare, nici una din afirmaţiile pe care le fac nu are greutate oficială, nici nu am sustras documente sau alte surse de informaţii de la Departamentul de Stat. Scriu strict în calitate de cetăţean particular, extrăgând faptele din propriile observaţii şi din mărturiile altor persoane pe care le citez.

 

Almanah 2009-01Almanah 2009-02

Două dintre cărţile scrise de George Horton, Nenorocirea Asiei (1926)
şi Memorii grave şi vesele (1927), prima constituind o pagină de
istorie contemporană, iar cea de-a doua o autobiografie

 

Mă aflam în Atena în iulie 1908, când, la instigarea ,,Comitetului pentru unire şi progres” al Tinerilor Turci, armata din Thessaloniki s-a răzvrătit şi a cerut punerea imediată în practică a Constituţiei de la 1876, care devenise literă moartă, şi am observat reacţia produsă asupra Greciei de această mişcare în aparenţă progresistă.

Mă aflam în Thessaloniki la puţină vreme după aceasta şi am fost martorul tristei deşteptări a elementelor nemusulmane din acea parte a Balcanilor în ce priveşte faptul că mult lăudata ,,Constituţie” nu avea în vedere defel libertate pentru ei, ci mai degrabă opresiune, suferinţă şi în cele din urmă exterminare.

Eram în Smirna în mai 1917, când Turcia a rupt relaţiile cu SUA, şi am primit declaraţiile verbale şi scrise ale martorilor oculari americani despre enormele şi incredibilele masacre înfiorătoare ale armenilor din 1915-16 – dintre care unele vor fi prezentate aici pentru prima oară; am văzut personal şi de altfel am confirmat tratamentul criminal atroce aplicat populaţiei creştine din Smirna, atât în timpul marelui război, cât şi înainte de izbucnirea lui. M-am întors ulterior în Smirna şi m-am aflat acolo până în seara zilei de 11 septembrie 1922, când oraşul a fost incendiat de armata lui Mustafa Kemal şi o mare parte din populaţia lui a fost dată morţii, în vreme ce am fost martorul desfăşurării acestei tragedii cumplite, care aproape că nu-şi găseşte echivalent în istoria lumii.

Unul din scopurile scrierii acestei lucrări este acela de a face cunoscut adevărul despre evenimentele deosebit de semnificative şi de a face lumină asupra unei perioade importante în care au fost comise crime colosale împotriva omenirii, iar creştinismul a pierdut teren atât în Europa şi America, cât şi în Africa şi Orientul Apropiat.

Un alt scop este acela de a arăta că distrugerea Smirnei a fost doar actul final dintr-un program consecvent de exterminare a creştinismului de la un capăt la celălalt al vechiului Imperiu Bizantin; de expatriere a unei străvechi civilizaţii creştine, care în vremea din urmă începuse să crească şi să întinerească spiritual, în mare parte ca rezultat al străduinţelor predicatorilor misionari americani.

Încă un motiv este acela de a atrage atenţia asupra împietririi generale a inimilor oamenilor care pare să se fi dezvoltat din vremea lui Gladstone încoace – o atitudine a minţii mai puţin nobilă şi mai perfidă. Aceasta se datorează în parte faptului că sensibilitatea oamenilor a fost tocită de marele război şi este, de asemenea, în mare măsură o consecinţă a acelui materialism care înghite întreaga noastră civilizaţie.

 

George Horton

Fost consul general al SUA în Orientul Apropiat

 

* * *

 

 

Masacrele turcilor dintre anii 1822-1909

Islamismul s-a răspândit prin sabie şi violenţă încă de când a apărut pentru prima dată ca marele duşman al creştinismului. În orice caz, în ultimii ani, i-a rămas turcului să ducă mai departe tradiţiile feroce ale crezului său şi să se facă remarcat prin abuzurile care nu au fost nicicând egalate de nici unul din neamurile înrolate sub steagul profetului, nici din vechime, nici din timpurile moderne. Iată o listă parţială a masacrelor turce din 1822 până în 1904: 1822 – 50.000 greci, Chios; 1823 – 8.750 greci, Missolongi; 1826 – 25.000 ieniceri, Constantinopol; 1850 – 10.000 asirieni, Mosul; 1860 – 12.000 maroniţi, Liban; 1876 – 14.700 bulgari, Bulgaria; 1877 – 1.400 armeni, Bayazid; 1879 – 1.250 armeni, Alashguerd; 1881 – 2.000 creştini, Alexandria; 1894 – 12.000 armeni, Sassun; 1895-96 – 150.000 armeni, Armenia; 1896 – 9.570 armeni, Constantinopol; 1896 – 8.000 armeni, Van; 1903-04 – 14.667 macedoneni, Macedonia; 1904 – 5.640 armeni, Sassun; 1909 – 30.000 armeni, Adana; în total, 354.977 creştini de mai multe confesiuni.

Primejdia a fost atât de iminentă şi omniprezentă şi atât de proaspătă era amintirea acestor evenimente nemaiauzite în minţile supuşilor nemusulmani ai sultanului, încât mamele creştine neştiutoare de carte căpătaseră obiceiul de a data evenimentele ca fiind petrecute cu atâţia ani înainte sau după “cutare masacru”.

 

Gladstone şi atrocităţile comise împotriva bulgarilor

În lista masacrelor care au precedat crimele nemaiauzite al căror martor am fost se numără uciderea a 14.700 bulgari în anul 1876. Acest măcel al unui număr relativ mic de bulgari – din punctul de vedere al turcilor – a provocat strigăte puternice de indignare din partea lui Gladstone, cu 50 ani înainte de arderea din temelii a oraşului Smirna. Pe măsură ce această relatare înaintează şi ajunge la perioada întunecată dintre anii 1915-1922, timp în care popoare întregi au fost şterse de pe faţa pământului prin sabie, topor şi ciomag, iar turcul a avut în sfârşit oportunitatea de a da frâu liber pornirilor lui ticăloase, va reieşi că nu s-a emis nici un protest real corespunzător din gura vreunui om de stat european sau american.

În plus, ca o trăsătură bizară a acestei perioade, datorită propagandei făcute de cei interesaţi de anumite concesii, în SUA a apărut un curent de gândire anti-creştin şi pro-turc.

În O istorie succintă a Orientului Apropiat, profesorul William Stearns Davis de la Universitatea din Minnesota, referindu-se la masacrele bulgarilor din 1876, spune: ,,Ceea ce a urmat pare a fi un masacru pe scară mică în comparaţie cu măcelul armenilor din 1915-16, dar a fost suficient pentru a paraliza puterea lui Disraeli de a-i proteja pe turci. În total, se pare că au fost masacraţi circa 12.000 creştini. În prosperul oraş Batak se pare că au pierit 5.000 din cei 7.000 locuitori. Nu au fost cruţate nici vârsta, nici sexul, iar pofta şi perfidia s-au adăugat altor acte diabolice. Există un comentariu deplorabil la adresa conducerii politice britanice că Disraeli şi tovarăşii săi conservatori au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a minimaliza rapoartele acestor atrocităţi. Ele nu au fost făcute publice prin rapoartele consulare oficiale, ci de către jurnaliştii englezi particulari”.

Textul de mai sus este interesant deoarece ilustrează o metodă relativ comună de a proceda a guvernului în astfel de cazuri. Partidul Conservator nu pare a fi un produs unic al politicii britanice.

Când am fost recent în Europa, am stat de vorbă cu un domn care s-a aflat în serviciul diplomatic al uneia dintre marile puteri şi care a fost împreună cu mine în Smirna în momentul în care oraşul a fost incendiat de armata turcă. Acest domn a fost întru totul de acord cu mine în toate detaliile acestei afaceri, şi a afirmat că Ministerul de Externe al ţării sale îl avertizase să păstreze tăcerea cu privire la adevăratele evenimente din Smirna, însă el scrisese un memorandum complet pe această temă, pe care spera să-l publice.

Este semnificativ faptul că turcii au fost susţinuţi de evrei în 1876, în vreme ce astăzi evrei precum Henry Morgenthau, Max Nordau şi Rabbi Wise se fac remarcaţi în acel grup de oameni care îşi ridică glasul în favoarea creştinilor asupriţi. Datorită influenţei lor şi vocilor unor senatori americani a fost amânată confirmarea Tratatului de la Lausanne până când se va usca sângele de pe baionetele şi securile turcilor.

Vorbind despre Disraeli, Gladstone scria ducelui de Argyle: ,,El nu este atât de turc pe cât am crezut. Ceea ce urăşte el sunt reclădirea şi libertatea creştinismului”.

Masacrele bulgare au fost făcute cunoscute de un funcţionar consular american şi denunţate de Gladstone într-un pamflet renumit. Ele au condus la declaraţia de război a Rusiei, Tratatul de la San Stefano şi începutul independenţei Bulgariei.

Într-un discurs ţinut la Blackheath în 1876, Gladstone a spus: ,,Vă veţi păstra suveranitatea onorifică, imperiul vostru nu va fi invadat, însă niciodată, pe măsură ce anii curg în mersul lor, după cât stă în puterea noastră să hotărâm, niciodată nu veţi mai ridica braţul violenţei, nicicând nu veţi mai descătuşa şuvoiul poftelor voastre”.

În faimosul său pamflet, Ororile bulgare şi chestiunea Orientului, regăsim următorul text, de o mie de ori mai adevărat astăzi decât atunci când a fost scris:

,,Turcii să înceteze acum abuzurile, în singurul mod posibil, şi anume părăsind acele ţinuturi. Zapciii şi mudirii lor, iuzbaşii, caimacamii şi paşii lor, toţi până la unul, cu căţel şi purcel, vor evacua – sper – regiunea pe care au pustiit-o şi pângărit-o. Această mutare generală, această binecuvântată eliberare, este singura reparaţie pe care o putem face acelor nenumărate mulţimi de morţi, curăţiei pângărite deopotrivă a femeilor, fecioarelor şi copiilor, civilizaţiei care a fost insultată şi ocărâtă, legilor lui Dumnezeu, simţului moral al omenirii în general. (...) Faptul că astfel de lucruri s-ar putea săvârşi o dată reprezintă o ruşine pentru aceia dintre oameni care le-au înfăptuit; că ar putea fi lăsată deschisă poarta către vreo posibilă repetare a acestor fapte ar arunca acea ocară asupra întregii lumi.

Am putea răscoli analele lumii, dar nu ştiu ce fel de cercetare ne poate furniza un exemplu atât de rău prevestitor de abuz diabolic a puterilor statornicite de Dumnezeu pentru pedepsirea răufăcătorilor şi încurajarea celor care fac binele. Nici un guvern nu a păcătuit vreodată atât de mult, nici unul nu s-a dovedit a fi atât de incorigibil în păcat, sau care să fie la fel de incapabil de îndreptare”.

Nu va fi nici un timp în care cuvintele lui Gladstone, unul dintre cei mai înţelepţi oameni de stat englezi, să nu fie considerate demne de o atenţie profundă. Următoarea caracterizare pe care el a făcut-o turcilor a fost adeverită mai temeinic de evenimentele care au avut loc după moartea sa decât de cele petrecute înainte:

,,Permiteţi-mi să încerc să schiţez foarte sumar în conturul cel mai brut ce a fost şi ce este neamul turc. Nu este pur şi simplu o chestiune de islamism, ci de islamism combinat cu trăsătura particulară a unui neam. Ei nu sunt blânzii musulmani din India, nici saladinii curajoşi din Siria, nici maurii culţi din Spania. În genere, din ziua întunecată în care au pătruns pentru prima oară în Europa, ei au fost una dintre cele mai inumane specii ale omenirii. Oriunde au mers, au lăsat în urma lor o dâră lată de sânge, şi până unde s-a întins dominaţia lor, civilizaţia a dispărut. Ei au reprezentat pretutindeni ocârmuirea prin forţă, ca opusul ocârmuirii prin lege. Dar o guvernare prin forţă nu poate fi menţinută fără ajutorul unui factor intelectual. Din acest motiv, acolo a luat naştere ceea ce a fost rar în istoria lumii, un soi de toleranţă în mijlocul cruzimii, tiraniei şi jafurilor. O mare parte din modul de viaţă creştin a fost lăsat în pace cu dispreţ şi o categorie de greci a fost atrasă la Constantinopol, ceea ce a completat tot timpul, într-o oarecare măsură, neajunsurile civilizaţiei islamice turce în ce priveşte intelectul !”

La aceste cuvinte ale lui Gladstone ar putea fi adăugată în mod potrivit caracterizarea pe care le-a făcut-o turcilor cunoscutul cardinal Newman:

,,Puterea barbară, care a fost aşezată vreme de secole chiar în inima vechii lumi, care ţine în strânsoarea sa brutală cele mai faimoase ţinuturi ale antichităţii clasice şi religioase şi multe dintre cele mai roditoare şi frumoase regiuni ale pământului; şi care, neavând o istorie proprie, este moştenitoarea renumelor istorice ale Constantinopolului şi Niceei, Nicomidiei şi Cezareei, Ierusalimului şi Damascului, Ninivei şi Babilonului, Meccăi şi Bagdadului, Antiohiei şi Alexandriei, având în posesia sa ca o ignorantă jumătate din istoria întregii lumi”.

În altă parte, Newman îi descrie pe turci ca pe ,,cei mai mari anticreştini dintre neamurile omeneşti”.

 

Primul pas în programul Tinerilor Turci (1908-1911)

Pentru a înţelege în profunzime această relatare, trebuie să ne amintim că Orientul este neschimbător. Turcii de astăzi sunt exact aceiaşi cu cei care l-au urmat pe Mahomed Cuceritorul prin porţile Constantinopolului pe 29 mai 1453, şi ei au demonstrat din plin că nu se deosebesc de cei pe care Gladstone i-a acuzat de atrocităţile comise împotriva bulgarilor în 1876. Cei care îşi clădesc speranţe pe orice alt punct de vedere se vor înşela; ei vor fi amăgiţi cumplit dacă vor încheia tratate sau vor investi sume mari de bani ţinând cont de ideile occidentale despre caracterul oriental.

Nu sunt nici pro-grec, nici pro-turc, nici orice altceva decât pro-american şi pentru Hristos. Petrecându-mi cea mai mare parte a vieţii în regiuni în care sentimentul de rasă este puternic, singurul meu scop a fost acela de a-i ajuta pe cei asupriţi, indiferent de rasă, după cum va fi arătat prin documente prezentate ulterior, şi am câştigat recunoştinţa multor turci pentru ajutorul şi alinarea pe care le-am oferit în diferite împrejurări.

Cunosc multe însuşiri nobile ale ţăranului turc, dar nu consimt la multe dintre învăţăturile religiei sale şi nu-l respect atunci când taie beregata sau siluieşte femei creştine. Măcelurile enumerate mai sus sunt pată suficient de mare asupra numelui de turc. Acestea au fost cu putinţă în virtutea învăţăturilor Coranului, exemplului dat de Mahomed, poftei trupeşti şi dorinţei de a prăda. Ele devin neînsemnate când sunt comparate cu uriaşa vărsare de sânge din ultimii ani, comisă sub protecţia lui Abdul Hamid, Talaat şi ai lui, şi Mustafa Kemal.

În orice caz, ar trebui să se ţină seama de faptul că, abia după declararea constituţiei, ideea ,,Turciei pentru turci” a căpătat un contur clar şi s-a dezvoltat în planul de atingere a scopului său prin exterminarea definitivă a tuturor populaţiilor creştine din acel pământ udat de sânge – un plan în concordanţă cu şi o continuare a istoriei generale a expansiunii mahomedane în străvechile ţinuturi natale ale creştinătăţii.

În momentul declarării constituţiei din 1908, mă aflam în Atena. Primul meu contact cu acest eveniment a fost când am văzut o procesiune a grecilor purtând steaguri elene şi otomane, mărşăluind pe străzi în drumul lor spre misiunea diplomatică turcă, unde au făcut o demonstraţie prietenoasă şi entuziastă.

În Grecia şi în Balcani, percepţia generală era că acea constituţie însemna drepturi egale pentru toţi cetăţenii Turciei, indiferent de religie, ceea ce reprezenta zorii unei noi ere. Dacă această concepţie s-ar fi dovedit adevărată, Turcia ar fi fost astăzi una din marile ţări ale lumii, progresistă şi prosperă. Punctul nevralgic al acestei idei era că, într-o întrecere egală şi amicală, creştinii i-ar fi depăşit cu repeziciune pe otomani, care s-ar fi aflat curând într-o poziţie inferioară din punct de vedere comercial, industrial şi economic. Cunoaşterea acestui fapt i-a făcut pe turci să decidă exterminarea creştinilor. Era o inversare a fenomenului naturii; trântorii aveau de gând să ucidă albinele lucrătoare.

În cursul acestor zile, un membru al guvernului turc a ţinut un discurs la Thessaloniki, susţinând închiderea tuturor şcolilor misionare străine, ca şi a celor creştine natale: ,,Dacă închidem instituţiile creştine, instituţiile turce se vor ivi în mod necesar pentru a lua locul lor. O ţară trebuie să aibă şcoli”.

Imediat după căderea lui Abdul Hamid, am fost transferat la Thessaloniki. Lumea se bucura foarte tare pentru căderea ,,sângerosului tiran” şi domnea convingerea că Almanah 2009-03cetăţenii Turciei s-au unit în sfârşit pentru a forma un imperiu în care toţi ar trebui să aibă libertate deplină de a se închina lui Dumnezeu şi a-şi vedea de îndeletnicirile lor paşnice în siguranţă. Căderea lui Abdul Hamid a fost cu putinţă datorită colaborării şi ajutorului creştinilor.

 

Sultanul Abdul-Hamid II (1842-1918), din dinastia Osman. Cel de-al 34-lea sultan al Imperiului Otoman (1882-1909) şi conducător al otomanilor în timpul primului război mondial, el a fost cunoscut ca ,,Marele han”, iar în Apus ca ,,Sultanul roşu”, ,,Abdul blestematul” sau ,,Marele asasin” pentru masacrele comise împotriva armenilor, care au avut loc de-a lungul domniei sale. Detronarea sa după revoluţia Tinerilor Turci a fost aclamată de cea mai mare parte a cetăţenilor otomani

 

Însă cei din urmă – greci, bulgari, sârbi – au fost dezamăgiţi curând într-un mod crunt. A început o persecuţie generală, ale cărei detalii erau raportate diferitelor guverne de către toţi consulii oraşului. Această persecuţie s-a manifestat iniţial sub forma unor crime sporadice cu o frecvenţă îngrijorătoare pe tot cuprinsul Macedoniei, victimele fiind la început oameni de vază din diverse comunităţi creştine. Ei erau de obicei împuşcaţi pe treptele din faţa casei lor, când se întorceau acasă. A devenit limpede că guvernul turc, pentru a dobândi controlul asupra teritoriului, era hotărât să extermineze liderii nemusulmani. Mulţi dintre cei ucişi fuseseră membri de seamă ai mişcării anti-Abdul.

De la asasinarea personalităţilor, programul s-a extins la oamenii mai puţin importanţi, care au început să dispară. Pe străzile din Thessaloniki şi-au făcut apariţia grupuri de ţărănci disperate care au venit la guvernatorul turc să afle noutăţi despre soţii, fiii sau fraţii lor. Răspunsurile erau de obicei sardonice; ,,Poate că a plecat şi te-a părăsit” sau ,,Probabil că a fugit în America” erau replicile favorite. Cu toate acestea, adevărul nu a putut fi ascuns multă vreme, deoarece ciobanii şi alte persoane au raportat curând că au găsit cadavre în râpele şi vâlcelele din munţi şi păduri. Domnia terorii, metoda străveche de guvernare a turcilor, era în derulare, iar pasul următor care trebuia făcut pentru a o generaliza era aşa-zisa ,,dezarmare”. Aceasta însemna, ca întotdeauna, dezarmarea părţii creştine şi aprovizionarea cu arme a turcilor.

A fost emis un ordin ca toate persoanele să renunţe la puşti şi alte arme, şi echipe de soldaţi au fost trimise prin sate pentru a pune în practică acest decret. Din cauza torturilor aplicate în timpul căutării armelor, a ieşit curând la iveală că scopul nu era atât de a colecta armele ascunse, cât de a teroriza locuitorii. Una din metodele preferate era bătaia la talpa piciorului. Tălpile ţăranilor, care obişnuiau să meargă desculţi, erau foarte tari; în consecinţă, ei au fost legaţi de picioare, iar degetele le-au fost zdrobite cu ciomegele.

O altă formă de tortură la care recurgea frecvent ,,Guvernul de Uniune şi Progres” era înfăşurarea unei funii în jurul mijlocului victimei, strecurarea unei flinte între trup şi funie şi răsucirea acesteia până la provocarea de leziuni interne. Preoţii erau victime obişnuite ale acestei campanii de teroare şi ură, ideea fiind de a-i face să pară ridicoli, ca şi de a le provoca suferinţe îngrozitoare. Bieţii oameni erau puşi să stea într-un picior, în timp ce un soldat îi ameninţa cu baioneta. Dacă preotul, în cele din urmă istovit, punea celălalt picior pe pământ, era înjunghiat cu baioneta.

Închisorile erau înţesate cu nefericiţi care sufereau de foame şi mizerie. Un negustor american de tutun mi-a istorisit că un comerciant însemnat grec a dispărut de pe stradă şi vreme de câteva zile s-au auzit urlete de la etajul al doilea al unei anumite clădiri. Acest grec nu a fost ucis, ci a fost eliberat în cele din urmă. El i-a arătat americanului cavităţile rotunde de pe tot trupul său. Fusese legat gol pe o masă şi s-a picurat ulei încins pe el. Când a întrebat în agonia sa: ,,Ce-am făcut ?”, persecutorii săi i-au răspuns: ,,Facem aceasta ca să vă arătăm că Turcia a fost eliberată pentru turci”. Fără îndoială, a fost lăsat să plece pentru a răspândi veştile bune.

Un corespondent de presă britanic binecunoscut, pro-bulgar, a afirmat că a trimis rapoarte despre aceste persecuţii către presa britanică, dar nu putea obţine permisiunea de a le publica. El avea ideea fixă că aceasta se datora faptului că întreaga presă britanică era deţinută de evrei, însă nu era uşor să-l urmăreşti în această deducţie. Adevăratul motiv trebuie găsit într-o politică de moment a guvernului britanic.

Această persecuţie fără deosebire a grecilor, bulgarilor şi sârbilor a fost cea care i-a situat în aceeaşi tabără şi le-a permis să-i alunge pe turci din Macedonia, chiar dacă s-au năpustit unii asupra altora de îndată ce au scăpat de duşmanul lor comun. Oricine înclină să se îndoiască de veridicitatea descrierii de mai sus trebuie să înţeleagă că a fost necesară o stare de lucruri deosebit de gravă pentru a-i determina pe greci şi bulgari să lupte de aceeaşi parte a baricadei.

Persecuţia la care au fost supuse toate naţiunile din imperiu, cu excepţia turcilor, este bine zugrăvită în următorul articol din Nea Aletheia, un jurnal conservator publicat în limba greacă în Thessaloniki, care şi-a utilizat întreaga influenţă în favoarea bunei înţelegeri şi a moderaţiei. Textul care urmează a fost publicat în numărul din 10 iulie 1910, adică după circa 2 ani de la declararea faimoasei ,,constituţii”:

,,Înainte de a se împlini 2 ani, s-a descoperit existenţa unui comitet secret în Constantinopol, cu filiale în toate oraşele comerciale importante, ale cărui intenţii sunt anunţate a fi subversive. Din acest comitet fac parte multe persoane de vază şi membri ai Congresului. Orice nemulţumire remarcată în imperiu îşi are obârşia în această politică pervertită. Potrivit sistemului adoptat recent, de centralizare pe baza dominaţiei rasei conducătoare, liderii noştri au dat fiere şi pelin tuturor celorlalte rase. I-au iritat pe arabi cerându-le să-şi abandoneze limba. I-au îndepărtat pe albanezi prin încercarea de a folosi forţa, deşi măsurile conciliante ar fi fost mult mai bune. I-au nemulţumit pe armeni prin nesocotirea cererilor lor legale. I-au jignit pe bulgari silindu-i să trăiască alături de străini aduşi anume din alte locuri. I-au nemulţumit pe sârbi utilizând împotriva lor măsuri a căror cruzime este contrară legilor omeneşti.

Însă pentru noi, grecii, cuvintele sunt neputincioase. Înaintea ochilor noştri stă zi de zi o imagine atât de vie a persecuţiei şi exterminării, încât oricât de multe am putea spune, nu ar fi îndeajuns pentru a arăta magnitudinea nenorocirilor care s-au abătut asupra capetelor noastre în ultimii 2 ani. Este binecunoscut faptul că neamul grec ocupă locul al doilea ca stâlp al constituţiei şi este cel mai valoros neam dintre cele care contribuie la prosperitatea patriei otomane.

Avem dreptul să întrebăm: ce am făcut noi, grecii otomani, de suntem atât de persecutaţi ? Că grecii otomani sunt cetăţeni paşnici este un lucru de netăgăduit. Ni s-a făgăduit că drepturile noastre vor rămâne neatinse. În ciuda acestui fapt, sunt votate legi prin care ne sunt luate bisericile, şcolile şi cimitirele, şi sunt date altora. Clericii şi profesorii noştri sunt întemniţaţi, cetăţenii sunt bătuţi, de pretutindeni se aud tânguiri şi plânset.

Cu câtă bucurie am întâmpinat noi, grecii otomani, naşterea constituţiei la 10 iulie ! Cu câtă ardoare am luat parte la expediţia din aprilie 1909 ! Cu câte speranţe ne gândim şi astăzi la viitorul acestei ţări ! Este ţara noastră şi nici o putere nu ne poate despărţi de ea.

Grecii sunt o putere în Turcia; o putere morală şi materială. Este cu neputinţă pentru compatrioţii noştri turci să ignore această putere. Căci va veni acea zi în care va exista o înţelegere deplină între cele două neamuri ! Atunci doar mână în mână vom merge înainte, şi Turcia va atinge măreţia de care este datoare”.

Următorul text, datat 11 decembrie 1910, este extras din jurnalul meu din Thessaloniki:

,,Arestări în masă, în unele oraşe toţi cetăţenii importanţi fiind aruncaţi în temniţă laolaltă.

Serii de asasinate ale conducătorilor comunităţilor, pe străzi, ziua în amiaza mare. În acest fel au fost împuşcaţi 50 bulgari de vază şi mulţi greci.

Cifrele următoare au fost obţinute dintr-un raport al Parlamentului turc şi au fost confirmate local:

În Uskub, 1.104 persoane bătute la talpa piciorului; în Monastir, 285 persoane bătute la talpa piciorului; în Thessaloniki, 464 persoane bătute la talpa piciorului, dintre care 11 decedaţi şi 62 schilodiţi pe viaţă. În Yenidje-Vardar, Gevgeli, Vodena, 911 persoane au fost bătute la talpa piciorului.

Toate închisorile sunt înţesate de creştini; mulţi au fugit în Bulgaria şi mii de bărbaţi, femei şi copii se ascund în munţi”.

Aceasta era starea de lucruri la 2 ani după declararea constituţiei, şi această suferinţă comună pe care o îndurau grecii, bulgarii şi sârbii a fost cea care i-a unit şi i-a silit să declare Primul Război Balcanic, în octombrie 1912, război în care turcul a fost alungat practic din Europa până când oamenii de stat creştini ai marilor puteri l-au adus înapoi. Puterea turcă a fost ridicată întotdeauna pe disensiunile dintre creştini şi ajutorul venit din partea lor.

În jurnalul pe atunci pro-turc Progresul Thessalonicului, publicat în limba franceză la Thessaloniki, a apărut un articol care descria starea de spirit a popoarelor orientale care luase o mare anvergură de la data apariţiei articolului (22 iulie 1910). Ceea ce a fost atunci un foc promite acum să se dezvolte într-o conflagraţie generală, datorită clădirii de către puterile creştine a puterii sinistre a lui Mustafa Kemal:

,,Pe parcursul a 3 ani, Orientul a uluit lumea civilizată, în două rânduri şi din cele două extremităţi ale sale: întâi, prin marea victorie repurtată de japonezi împotriva celor mai puternice popoare apusene, şi apoi prin minunata revoluţie din Turcia ! În realitate, este o minune care se înfăptuieşte astăzi ! Nu există nici o asemănare între Orientul de astăzi şi cel de acum 10 ani. Mai curios este că această mişcare orientală a luat forma a două curente separate, care, pornind din cele două extremităţi ale Orientului, se vor întâlni şi punctele lor de intersectare vor fi după toate probabilităţile în India.

La conducerea acestor mişcări se vor afla oameni aparţinând aceleiaşi rase – mongolii. Fiecare deţine dreptul de netăgăduit la supremaţia morală şi intelectuală asupra marilor ţări peste care se întinde influenţa lor.

Japonezii sunt indiscutabil în fruntea popoarelor care practică budismul, doctrina lui Confucius etc; turcii, apărători de secole ai islamismului, sunt liderii incontestabili ai popoarelor care practică islamismul. În consecinţă, cele două mişcări care pornesc din cele două extremităţi ale Asiei, de la Bosfor şi Tokio, se dezvoltă fiecare pe un teren potrivit, pregătit dinainte pentru a le primi de istoria însăşi. Apoi, deoarece sunt în esenţă totuna, ele se vor uni în punctul lor de intersectare pentru a forma un curent asiatic comun şi înfricoşător. Ţinând seama de aceasta, Apusul se simte agitat şi îngrijorat”.

Imediat după restabilirea constituţiei, primul pas al rasei dominante a fost să-şi consolideze supremaţia prin măsuri de suprimare, persecuţie şi crimă. Totodată, turcii au încercat în mod deliberat să forţeze toate naţiunile neturce să devină ,,otomane” în ce priveşte limba, legile, obiceiurile şi aproape toate celelalte particularităţi (profesorul Davis, Scurtă istorie a Orientului apropiat).

Exact despre această politică, pusă în aplicare, vorbeşte fragmentul din Nea Aletheia citat mai sus. Nu a fost nicicând zămislit de mintea omenească un proiect mai nebunesc – acela de a obliga naţiuni întregi să-şi schimbe limba şi obiceiurile peste noapte. Imposibilitatea înfăptuirii acestui plan devine cu atât mai evidentă când cititorul reflectează asupra faptului că o civilizaţie inferioară încerca să se impună în faţa uneia superioare. Turcul nu a avut niciodată nici o intenţie de a da drepturi egale tuturor popoarelor care s-au aflat în situaţia atât de nefericită de a fi la mâna sa. Nereuşind să le ,,turcească”, aşa cum a fost numită această politică, singura sa alternativă viitoare era să le masacreze şi să le izgonească, o politică care nu necesită mult timp pentru a fi pusă în aplicare.

 

Cel din urmă mare selamlik (1911)

În timpul procesului de ,,turcire”, în mai-iunie 1911, în Macedonia, a avut loc un incident pitoresc. În acel an, pe 31 mai, Mahomed al V-lea a sosit la Thessaloniki pe un cuirasat escortat de cea mai mare parte a flotei turce. Se ştia de câteva zile că va sosi, deoarece avangarda sa, formată din eunuci înalţi şi molatici, bucătari etc, începuse să-şi facă apariţia şi să trândăvească în faţa hotelurilor importante. Oraşul a fost împânzit de steaguri şi diverse comunităţi au defilat în cinstea lui, bulgarii arătând un entuziasm deosebit. El a vizitat Uskub şi Monastir şi, din cel din urmă oraş, a purces spre Câmpia Kosovo unde s-a dat bătălia decisivă care i-a adus pe turci şi nenorocirea turcă în Europa. Acolo, pe 15 iunie 1389, sultanul Amurat l-a biruit pe eroicul Lazăr, regele sârbilor. Această victorie a turcilor, ale cărei urmări nefaste au durat până în zilele noastre, a fost cu putinţă din pricina trădării aliaţilor creştini, adevărata cauză a tuturor biruinţelor turcilor.

Almanah 2009-04Amurat însuşi a fost măcelărit şi, acolo pe câmp, unde se află mormântul său simplu şi o moschee în amintirea numelui său, Mohamed al V-lea – bătrânul imbecil şi marioneta buimacă a Comitetului Tinerilor Turci – a convocat toate triburile pitoreşti ale Turciei în Europa pentru un mare selamlik, sau o slujbă religioasă.

 

Mahomed al V-lea (1844-1918), sultan între anii 1909-1918

 

În afară de civili, despre care se spune că unii dintre ei au mers zile întregi pe jos pentru a fi prezenţi, s-au aflat mii de trupe şi multe regimente faimoase purtând steaguri de luptă străvechi. A fost ridicat un cort uriaş pentru sultan, iar mulţimea imensă s-a aşezat pe pământ. În timp ce preoţii rosteau cuvintele slujbei şi miile de credincioşi şi-au plecat capetele la pământ şi s-au ridicat din nou, marea de fesuri roşii s-a ridicat şi a coborât ritmic asemenea unui câmp întins de maci legănaţi de vânt.

Puţine privelişti mai pitoreşti şi mai impresionante decât acest din urmă selamlik de pe Câmpia Mierlelor cea prevestitoare de rele au existat în istoria lumii.

La Thessaloniki, am fost prezentat lui Mahomed al V-lea şi ar fi greu să-şi imagineze cineva o înfăţişare mai puhavă, jalnică şi imbecilă. Ochii înceţoşaţi erau umflaţi dedesubt, iar buza inferioară îi căzuse plină de bale. Maiestatea sa imperială era însoţită de câţiva consilieri cu mutre viclene, de tip europenizat, şi el nu rostea nicicând nici un cuvânt fără a se întoarce către unul dintre ei, cu o expresie neajutorată şi infantilă, pentru a afla ce să spună sau să facă. Când s-a încheiat întrevederea, Mahomed s-a întors cu spatele pentru a pleca. El a făcut doar câţiva paşi când unul dintre consilieri i-a şoptit ceva, la care el s-a întors cu faţa cu greutate şi şi-a schimonosit încet trăsăturile feţei într-un rânjet îngrozitor şi artificial. Era pe cât de limpede poate fi orice pantomimă că fusese învăţat să zâmbească la plecare şi uitase o parte din lecţie.

De fapt, Mahomed al V-lea fusese privat de libertate întreaga sa viaţă de fratele său, marele şi nemilosul Abdul, despre care se spune că l-a încurajat să consume zilnic cantităţi incredibile de rachiu. El era un suflet extrem de blând, care fusese ales de Enver şi ceilalţi pentru că devenise practic un imbecil.

Marele selamlik a făcut un apel puternic la turci, stârnindu-le profund sentimentele religioase, dar se înţelege de la sine că nu a reuşit prea mult să-i ,,turcească” pe creştini. Şi în tot acest timp, vicleanul Abdul, infatuatul ,,Secerător” al Europei, unul dintre cei mai mari diplomaţi şi criminali din istoria lumii, era închis cu un mic grup de neveste în Vila Allatini din Thessaloniki.

 

Persecuţia creştinilor din districtul Smirna (1911-1914)

În 1911, am fost transferat în Smirna, unde am rămas până în mai 1917, când turcii au rupt relaţiile cu Statele Unite ale Americii. Între anii 1914-1917, am fost responsabil de interesele Antantei în Asia Mică şi m-am aflat în strânsă legătură cu vestitul Rahmi-bei, guvernatorul general al războiului înverşunat.

După cum spunea Rahmi-bei, supuşii greci din Asia Mică nu erau tulburaţi de faptul că regele Constantin era în realitate un aliat al Turciei şi că el împiedicase Grecia să intre în război. Pe de altă parte, rayah-ii, sau supuşii greci otomani, erau trataţi în mod abominabil. Aceşti oameni erau meşteşugarii pricepuţi, negustorii principali şi oamenii bine pregătiţi ai oraşelor, şi fermierii iscusiţi şi progresişti ai ţării. Ei au fost cei care au introdus cultivarea faimoaselor stafide Sultanina, au îmbunătăţit procedeele de maturare şi cultivare a tutunului, şi au construit case moderne şi oraşe frumoase. Ei au dezvoltat rapid o civilizaţie care s-ar fi asemănat în final perioadei clasice a Ioniei. Un boicot general a fost declarat împotriva lor, mai întâi, iar în şcoli şi moschei au fost puse afişe care-i chemau pe musulmani să-i masacreze. De asemenea, ziarele turce au publicat articole violente instigându-şi cititorii la persecuţie şi măcel. A avut loc o întrunire a corpurilor consulare şi s-a luat decizia de a-l vizita pe guvernator şi a supune atenţiei excelenţei sale pericolul ca asemenea articole şi această agitaţie să tulbure liniştea unei provincii paşnice.

Consulii l-au vizitat pe guvernator, cu excepţia reprezentantului Germaniei, care a pretins că nu-i poate însoţi într-o astfel de acţiune fără permisiunea expresă a guvernului său. Această atitudine a funcţionarului german la faţa locului este încă o confirmare a aserţiunii că Germania a fost în mare măsură vinovată alături de aliaţii săi turci în chestiunea deportărilor şi masacrărilor creştinilor. De fapt, nu există decât o mică îndoială că Germania a sugerat expulzarea grecilor otomani din Asia Mică la acea vreme, ca una dintre mişcările premergătoare ale războiului pe care ea îl pregătea.

Expulzarea feroce şi terorizarea prin crimă şi violenţă a rayah-ilor de-a lungul litoralului Asiei Mici, care nu a atras interesul pe care-l merită, are toate semnele distinctive ale unei măsuri de război, insuflată de aşa-zisa ,,necesitate militară”, şi nu există nici o îndoială că turcii şi germanii au fost aliaţi în timpul răboiului şi s-au aflat într-o colaborare desăvârşită. Un studiu al acestei chestiuni poate fi găsit în publicaţia nr. 3 a Societăţii Elene Americane, 1918, în care se face afirmaţia că 1.500.000 greci au fost alungaţi din casele lor din Tracia şi Asia Mică şi că jumătate dintre ei au pierit din pricina deportărilor, fărădelegilor şi foametei.

Articolele instigatoare şi violente din ziarele turce, despre care am vorbit mai sus, au apărut pe neaşteptate şi fără nici un motiv. Ele au fost atât de evident ,,sugerate” de autorităţi, încât este de mirare că nici măcar turcii neştiutori nu au înţeles acest lucru. Au fost realizate şi nişte gravuri ieftine, executate în maniera cea mai grosolană şi primitivă – în mod evident producţii locale. În ele erau reprezentaţi greci care spintecau copii turci sau siluiau femei musulmane însărcinate şi felurite scene pur imaginare, neavând la bază nici întâmplări reale, nici măcar acuzaţii aduse grecilor în alte părţi. Acestea au fost afişate în moschei şi şcoli. O asemenea campanie a dat roade de îndată şi i-a făcut pe turci să ucidă, lucru nu foarte greu de înfăptuit.

În Smirna, ca şi în Thessaloniki, a început o serie de omoruri sporadice, lista din fiecare ziar de dimineaţă numărând 12-20 oameni. Ţăranii care mergeau la viile lor să muncească erau împuşcaţi de turcii din spatele copacilor şi stâncilor. Îmi vine în minte un caz deosebit de atroce: doi tineri, care terminaseră de curând studiile liceale, mergeau către o vie pentru a petrece noaptea într-o casă de ţară. În timpul nopţii, li s-a bătut la uşă, ei au deschis şi au fost ciopârţiţi cu topoarele. În cele din urmă, rayah-ii, în număr de câteva sute de mii, au fost cu toţii izgoniţi din fermele lor sau din satele lor. Unii au fost deportaţi înlăuntrul ţării, dar mulţi au reuşit să scape cu ajutorul caicelor către insulele din împrejurimi, de unde s-au răspândit în toată Grecia. Câteva mii de turci au distrus regiunea pe care grecii o dezvoltaseră şi o făcuseră rodnică, de la Pergam de-a lungul coastei până în Lidia. Am traversat întreaga regiune şi am fotografiat casele fermierilor şi satele ruinate. Aracii au început să înflorească, viile întreţinute cu grijă şi acrii de rădăcini au fost săpaţi pentru combustibil.

Majoritatea caselor creştinilor din Asia Mică sunt construite pe o structură de lemn, care serveşte la cutremur drept schelet de rezistenţă pentru pereţii din piatră şi mortar. Turcii au dărâmat casele aşezând o bârnă de-a latul ferestrei – sau tocului uşii – la care a fost înjugată o pereche de bivoli sau boi. Un turc obişnuia să locuiască într-una din case cu soţia lui, sau cu vitele şi caprele lui, şi astfel dărâma un şir de case dimprejurul lui. Când raza de acţiune devenea prea mare, pentru comoditate, el se muta în centrul altui grup de case. Scopul distrugerii caselor era de a face rost de lemne pentru foc.

Atât în această perioadă, cât şi în timpul marelui război, rayah-ii erau înrolaţi în armată unde erau trataţi precum sclavii. Nu li se dădeau arme de foc, ci erau folosiţi pentru a săpa tranşee şi pentru a face munci asemănătoare, şi pentru că nu li se asigura nici hrană şi îmbrăcăminte, nici adăpost, mulţi dintre ei au pierit de foame şi frig.

Începutul lucrărilor la Marea Bibliotecă Turcă din Smirna a fost în mod special interesant, ca o revelaţie a mentalităţii acestei naţii. Creştinii erau folosiţi ca mână de lucru, supraveghetorii fiind bineînţeles turci cu biciul în mână. Când i-am atras atenţia într-o zi lui Rahmi-bei, guvernatorul general, asupra faptului că nu existau suficiente cărţi scrise în limba lui maternă pentru a justifica construirea unui edificiu atât de mare, el a răspuns:

,,Mai întâi să avem clădirea. Dacă avem clădirea, vor apărea şi cărţile care o vor umple, şi chiar dacă nu apar, vom traduce toate cărţile germane în limba turcă”.

Construcţia nu a fost terminată niciodată, şi în consecinţă nici cărţile nu au fost scrise.

 

Masacrul din Phoceea (1914)

Relatarea completă şi documentată a persecuţiilor feroce ale populaţiei creştine din regiunea Smirna, care au avut loc în 1914, nu este greu de obţinut; dar va fi de ajuns, ca exemplificare, să redăm doar câteva extrase dintr-un raport al unui martor ocular de naţionalitate franceză, Manciet, cu privire la masacrul şi jaful din Phoceea, un oraş cu 8.000 locuitori greci şi aproape 400 turci, situat la mare la mică distanţă de Smirna. Distrugerea Phoceei a stârnit o mare preocupare în Marsilia, deoarece coloniştii străvechiului oraş grec au întemeiat acest oraş francez. Phoceea este mama Marsiliei. Domnul Manciet a fost de faţă la masacrul şi jaful care au avut loc în Phoceea şi, împreună cu alţi trei francezi, domnii Sartiaux, Carlier şi Dandria, au salvat sute de vieţi cu mult curaj şi prezenţă de spirit.

Raportul începe cu descrierea apariţiei pe dealurile de dincolo de oraş a bandelor înarmate şi a focurilor de armă ce au cauzat panică. Cei patru domni locuiau împreună, dar când s-a declanşat panica s-au despărţit şi s-a instalat fiecare într-o casă. Ei au cerut ca jandarmii caimacamului să-i protejeze şi fiecare a obţinut un om. Ei au ţinut uşile caselor lor deschise şi au oferit adăpost tuturor celor care au venit la ei. Din haine au improvizat steaguri franceze şi le-au arborat deasupra caselor lor. Dar să continuăm relatarea cu cuvintele domnului Manciet, traduse din franceză:

,,În timpul nopţii, bandele organizate au continuat să jefuiască oraşul. La ivirea zorilor erau focuri ,,hrănite” continuu în faţa caselor. Ieşind afară de îndată, noi patru am văzut cel mai atroce spectacol pe care cineva şi l-ar putea imagina. Această hoardă, care intrase în oraş, era înarmată cu puşti şi flinte de cavalerie. O casă era în flăcări. Creştinii se grăbeau din toate direcţiile către cheiuri căutând bărci cu care să plece, dar nu mai rămăsese nici una încă din timpul nopţii. Ţipetele de spaimă se amestecau cu sunetul focurilor de armă. Panica era atât de mare, încât o femeie împreună cu copilul ei se înecaseră în 60 cm de apă.

Domnul Carlier a văzut o privelişte cumplită. Un creştin stătea în uşa casei sale, în care bandiţii vroiau să intre, deoarece soţia şi fiica lui erau în casă. El şi-a întins braţele pentru a bloca intrarea. Gestul l-a costat viaţa pentru că l-au împuşcat în stomac. În timp ce se clătina mergând către mare, ei l-au împuşcat a doua oară în spate, iar trupul lui a zăcut acolo două zile.

Din fericire, în port erau două vapoare şi am reuşit să îmbarcăm în ele creştinii obidiţi, în mici grupuri. În ciuda tuturor eforturilor noastre, aceşti oameni nenorociţi se grăbeau atât de tare să plece, încât au răsturnat micile bărci. Un detaliu odios a dovedit cinismul acestei hoarde care, sub pretextul dezarmării celor ce plecau, îi jefuiau cu neruşinare pe aceşti oameni săraci şi înspăimântaţi de ultimele lor lucruri. Ei luau cu de-a sila pachete şi aşternuturi de la femeile bătrâne. Mânia a pus stăpânire pe mine şi mi s-a făcut ruşine văzând aceste mârşăvii şi am spus unui ofiţer de jandarmerie că dacă acestea nu se vor opri, voi lua eu însumi o armă şi îi voi împuşca pe tâlhari. Afirmaţia a avut efectul dorit şi aceşti nefericiţi s-au putut îmbarca cu ceea ce salvaseră de la dezastru, ceea ce dovedeşte că întreaga desfăşurare ar fi putut fi controlată cu uşurinţă.

Dar jaful a fost oprit doar în vecinătatea noastră. Mai departe am văzut uşi sparte şi cai şi măgari încărcaţi cu pradă. Acest lucru a continuat toată ziua. Spre seară am urcat un deal mic şi am văzut o sută de cămile încărcate cu prada oraşului. Acea noapte am petrecut-o în agonie, dar nu s-a întâmplat nimic.

A doua zi, a reînceput jefuirea sistematică a oraşului. Şi acum au început să sosească răniţii. Nefiind nici un medic, mi-am luat răspunderea pentru acordarea primului ajutor înainte de a-i îmbarca pentru Mitilene. Cu 2 sau 3 excepţii, toţi aceşti răniţi aveau mai mult de 60 ani. Printre ei erau femei în vârstă, având mai mult de 90 ani, care fuseseră împuşcate, şi este greu de imaginat că au fost rănite în timp ce-şi apărau proprietăţile. A fost numai şi numai o chestiune de masacrare a lor”.

Acest citat este extras din descrierea jafului din Phoceea din 1914 făcută de domnul Manciet, la care a fost martor ocular din mai multe motive. Această prezentare constituie un pas necesar către imaginea completă şi fundamentată a exterminării feroce treptate a creştinilor care a avut loc în Asia Mică şi în Imperiul Otoman în ultimii ani, culminând în cele din urmă cu grozăvia din Smirna; este o relatare deosebit de plastică, înfăţişând natura neschimbată a turcului şi caracterul său de fiinţă cu patimi sălbatice, trăind încă în timpurile lui Tamerlane sau Attila Hunul; pentru că turcul este un anacronism, încă jefuind, ucigând şi siluind şi ducând cu sine prada pe cămile; de asemenea, este deosebit de semnificativ deoarece spune o istorie foarte asemănătoare cu câteva din abuzurile lui Mahomed însuşi; oferă şi o imagine clară a ceea ce s-a întâmplat de-a lungul întregii coaste a Asiei Mici şi mult în interiorul continentului în 1914, distrugând temporar o civilizaţie în curs de dezvoltare şi prosperă, care a fost restabilită mai târziu prin sosirea armatei greceşti, doar pentru a dispărea într-un întuneric total sub mâinile desfrânate şi pline de sânge ale adepţilor lui Mustafa Kemal; răsună încă o dată nota constantă, atât de necesar să fie înţeleasă de europeni sau americani, că aceasta a fost o ,,mişcare organizată”, precum spune domnul Manciet:

,,Am găsit o femeie bătrână zăcând în stradă, care ajunsese aproape paralizată din pricina loviturilor. Avea două răni mari la cap făcute de paturile puştilor; mâinile îi erau tăiate, faţa umflată.

Unei tinere, căreia îi fuseseră luaţi toţi banii pe care-i avea, i s-a mulţumit cu lovituri de cuţit, una în braţ şi cealaltă în regiunea rinichilor. Un bătrân neputincios a primit o asemenea lovitură cu o armă, încât i-au fost smulse degetele mâinii stângi.

În timpul zilei care a urmat, au sosit din toate direcţiile familii care se ascunseseră în munţi. Toţi fuseseră atacaţi. Printre ei era o femeie care îşi văzuse ucişi, înaintea ochilor, soţul, fratele şi cei trei copii.

În acest moment, am aflat un detaliu atroce. Un paralitic în vârstă, care zăcea neajutorat în patul său când tâlharii au intrat pe uşă, a fost ucis.

Smirna ne-a trimis soldaţi pentru a restabili ordinea. Pe măsură ce aceşti soldaţi au circulat pe străzi, am văzut o privelişte despre ce gen de ordine restabileau: ei continuau în persoană jefuirea oraşului.

Am făcut un tur de inspecţie a oraşului. Jaful era total: uşile caselor erau dărâmate şi ceea ce tâlharii nu putuseră lua cu ei distruseseră. Phoceea, care fusese un loc cu activitate intensă, era acum un oraş mort.

A fost adusă la noi o femeie pe moarte; fusese siluită de 17 turci. Ei luaseră în munţi şi o fată de 16 ani, după ce îi omorâseră tatăl şi mama înaintea ochilor. Aşadar, am văzut, ca în cele mai barbare timpuri, cele 5 caracteristici ale jefuirii unui oraş; furt, prădare, foc, omor şi viol.

Toate dovezile arată că acesta a fost un atac organizat cu scopul izgonirii de pe coastă a rayah-ilor, sau creştinii otomani.

Este greu de crezut că toate aceste persoane au avut atât de multe arme de foc fără ca ele să le fi fost date de cineva. Cât despre creştinii din vechea Phoceea, nu a existat nici măcar pentru o clipă o sforţare de a fi apăraţi. Deci a fost un măcel.

Am citit în ziare că ordinea a fost restabilită şi că, în regiunile despre care vorbim, creştinii nu mai au de ce să se teamă, nici pentru ei înşişi, nici pentru posesiunile lor. Aceasta nu este o afirmaţie în van. Domneşte ordinea pentru că nu mai este nimeni. Proprietăţile nu mai au de ce să se teamă, pentru că toate sunt pe mâini bune – cele ale tâlharilor”.

 

Masacrele armenilor într-o nouă lumină (1914-1915)

În 1915, în timpul exterminării vaste a armenilor, consulul Jesse B. Jackson se afla la Aleppo şi s-a distins foarte mult prin ajutorul pe care l-a dat acelor oameni nefericiţi. Deoarece consulul Jackson s-a aflat în mijlocul acestor scene oribile, ar fi interesantă citirea rapoartelor sale, dacă ar fi fost accesibile, însă din păcate nu sunt. Din fericire se poate cita din relatarea, publicată aici pentru prima dată, a unui cetăţean de origine americană ce se afla la Aleppo şi a fost martor ocular al lucrurilor pe care le descrie:

,,Evenimentul premergător momentului în care armenii aveau să fie masacraţi şi siliţi să îndure cele mai aspre privaţiuni a avut loc în Zeitun, un oraş situat la aproximativ 5 zile de mers la nord de Aleppo, în februarie 1915, când, după o mare rezistenţă, armenii au fost siliţi să predea armele turcilor. După incidentul din Zeitun, acţiuni similare au avut loc în Aintab, Alexandretta, Marash, Urfa etc.

La scurt timp după dezarmarea armenilor din locurile amintite mai sus au început deportările, care au fost atât de distrugătoare pentru poporul armean şi au fost efectuate la ordinele oficialilor turci din Constantinopol.

În timpul zilelor teribile ale deportării, consulul Jackson a fost chemat în repetate rânduri pentru a acorda asistenţă şi a utiliza orice posibilitate pentru a preîntâmpina deportarea oricărui cetăţean din Aleppo. Aceasta, în vremea în care el era reprezentantul a 15 ţări diferite, protejând diversele lor interese (Bineînţeles, aceasta se întâmpla în timpul războiului, înainte ca Turcia să rupă relaţiile cu Statele Unite ale Americii). Se poate vedea cu uşurinţă că poziţia sa era foarte delicată şi orice mişcare a sa trebuia să fie făcută cu cea mai mare grijă pentru a nu atrage asupra sa, şi în special asupra celor care-l ajutau, nemulţumirea autorităţilor turce.

În timp ce consulul Jackson se străduia să-şi folosească la maximum iscusinţa pentru a împiedica un masacru în Aleppo, au început să se scurgă veşti despre atrocităţile ce aveau loc legat de deportările din Sivas, Harput, Trebizonde, Bitlis, Diarbekir, Mardin, Caesareea, Konia, Adana, Mersina şi alte oraşe din district.

Treptat, grupuri mici de oameni izgoniţi din oraşele amintite mai sus au început să sosească în Aleppo, istorisind detaliile sfâşietoare ale deportărilor, sau uciderea efectivă a rudelor şi prietenilor, sau brutalităţile inimaginabile ale jandarmilor faţă de tinerele fete şi femeile mai atrăgătoare, sau răpirile de către turci şi kurzi ale fetelor frumoase şi nenumărate alte crime atroce comise împotriva lor.

Una dintre cele mai teribile privelişti văzute vreodată în Aleppo a fost sosirea, la începutul lui august 1915, a aproximativ 5.000 femei şi copii îngrozitor de slabi, murdari, jerpeliţi şi bolnavi, 3.000 într-o zi şi 2.000 a doua zi. Aceşti oameni erau singurii supravieţuitori ai populaţiei armene chibzuite şi prospere din provincia Sivas, estimată îndeaproape ca având iniţial peste 300.000 suflete. Şi ce s-a întâmplat cu diferenţa ? De la cei mai isteţi dintre cei care au ajuns în Aleppo s-a aflat că, la începutul primăverii anului 1915, bărbaţii şi băieţii având peste 14 ani fuseseră chemaţi la sediile de poliţie din acea provincie în dimineţi diferite, de-a lungul unei perioade de câteva săptămâni, şi fuseseră trimişi în grupuri a câte 1.000 până la 2.000, legaţi unul de altul cu funii, şi că după aceea nu se mai auzise nimic de ei. Soarta lor a fost însemnată în izvodul lui Dumnezeu, deci nu este nevoie să mai stăruim asupra lor aici. Aceşti supravieţuitori au relatat cele mai sfâşietoare experienţe pe care le-au îndurat pe drum, plecând din casele lor înainte de Paşti, călătorind probabil 1.000 mile şi ajungând în Aleppo în august, după aproape 4 luni de zile, mergând pe jos, fără suficientă hrană şi chiar fiind opriţi a bea apă de jandarmii brutali, când ajungeau la fântânile de pe marginea drumului. Sute dintre cele mai frumoase femei şi fete fuseseră furate de triburile de turci care veneau printre ei în fiecare zi”.

 

Imagini de arhivă


Almanah 2009-05

Copii orfani armeni şi greci care se pregătesc să părăsească Turcia


Almanah 2009-06

Armeni îmbarcaţi cu destinaţia Grecia


Almanah 2009-07

Armeni evadând dintr-un tren care mergea către moarte ...

 

Despre soarta bărbaţilor şi băieţilor peste 14 ani, care au fost luaţi şi nu s-a mai auzit nimic de ei, s-au primit în Smirna multe relatări care adevereau bănuielile. Este sigur faptul că au fost ucişi, pe mulţi dintre ei turcii măcelărindu-i cu topoarele, pentru a economisi muniţia.

Deoarece avem de-a face totuşi cu exterminarea sistematică a creştinilor înainte de arderea Smirnei de către turci, vom dedica câteva pagini distrugerii poporului armean, cea mai oribilă crimă din istoria omenirii atât în ce priveşte detaliile sale de desfrâu şi sălbăticie şi suferinţă, cât şi în întindere, şi care în mod categoric îi scoate pe făptaşi în afara societăţii fiinţelor umane şi frăţiei naţiunilor civilizate, până în momentul în care este arătată cu convingere pocăinţă deplină şi se face un efort onest, pe cât posibil, pentru a îndrepta starea de lucruri.

Au existat probabil mişcări distrugătoare care au costat mai multe vieţi decât exterminarea creştinilor de către turci. De exemplu, Tamerlane a măturat întinderi vaste ale ţării, ucigând şi dând foc doar de dragul distrugerii. El nu a cruţat nici musulmani, nici creştini. Însă au existat semne distinctive ale cruzimii diabolice şi suferinţă îndelungată în persecuţia otomană a creştinilor ce nu au caracterizat metodele lui Tamerlane.

Ne vom referi la cele mai notabile colecţii oficiale de dovezi cu privire la acest subiect şi vom prezenta două documente importante, relatări ale martorilor oculari americani. Acestea din urmă nu au fost publicate niciodată. Una dintre cele mai complete şi de încredere surse de informare despre masacrul armenilor este publicaţia oficială a Parlamentului Britanic din 1915, intitulată Tratamentul armenilor, ce conţine documente prezentate vicontelui Grey de Falloden, secretar de stat al afacerilor externe, de către vicontele Bryce. O copie a acestei publicaţii poate fi găsită la Biblioteca Congresului din Washington. Aceste documente alcătuiesc cu adevărat un volum mare, aducând dovezi din toate sursele cu privire la măcelărirea armenilor însoţită de exterminare prin tortură lentă. Multe din mărturiile aduse aici sunt atât de revoltătoare şi jignesc atât de profund toate sentimentele şi sensibilităţile umane, încât oricine se va abţine de la a le cita.

Lordul Grey, pe atunci secretar de stat al Marii Britanii, în momentul primirii acestor documente, a scris vicontelui Bryce:

,,Dragul meu Bryce, este o mulţime înspăimântătoare de dovezi, dar cred că ar trebui să fie publicate şi studiate considerabil de toţi cei care sunt vădit preocupaţi de soarta omenirii. Va fi valoros, nu doar pentru informarea imediată a opiniei publice despre atitudinea guvernului turc faţă de aceşti oameni lipsiţi de apărare, ci şi ca o mină de informaţii pentru istorici în viitor. Semnat: Grey de Falloden”.

Diverse opinii ale unor oameni de vază sunt prezentate pentru a da veridicitate acestor mărturii. Printre alţii, Gilbert Murray, renumitul învăţat şi poet, spune:

,,Mărturiile acestor scrisori şi rapoarte vor rezista în faţa oricărei examinări minuţioase şi vor învinge orice scepticism”.

Un cunoscător în materie de mărturii, Moorfield Storey, fost preşedinte al Asociaţiei Baroului American, scrie precaut dar hotărâtor:

,,Din punctul meu de vedere, mărturiile pe care le tipăriţi sunt la fel de demne de încredere ca cele pe care se bazează încrederea noastră în multe dintre faptele istorice universal acceptate şi cred că stabilesc, mai presus de orice îndoială rezonabilă, scopul deliberat al autorităţilor turce de a-i extermina practic pe armeni şi responsabilitatea lor pentru atrocităţile hidoase care au fost comise asupra acestui popor nefericit”.

Alte lucrări care pot fi consultate în legătură cu acest subiect, pline de mărturii concludente şi copleşitoare, sunt: Începe din nou la Ararat de dr. Mabel E. Elliott, Va pieri această naţiune de preot Joseph Naayem, şi cea mai convingătoare dintre toate, Raportul secret cu privire la masacrele din Armenia de dr. Johannes Lepsius, misionar german şi preşedinte al Misiunii Germane din Orient. Explicaţia doctorului Lepsius despre necesitatea caracterului secret al raportului său, care a fost dată ,,prietenilor” misiunii sale este edificatoare:

,,Dragi prieteni ai misiunii, următorul raport pe care vi-l trimit absolut confidenţial a fost tipărit ca manuscris. Nu poate fi făcut public, nici utilizat, parţial sau în întregime. Cenzorul nu poate autoriza, în timpul războiului, publicaţii cu privire la evenimentele din Turcia. Interesele noastre politice şi militare ne constrâng cu cerinţe imperioase. Turcia este aliatul nostru. Pe lângă faptul că şi-a apărat propria ţară, ea ne-a făcut un serviciu apărând cu vitejie Strâmtoarea Dardanele. În plus, frăţia noastră de arme cu Turcia impune obligaţii, însă nu ne împiedică să ne îndeplinim datoriile faţă de umanitate.

Dacă în public trebuie să tăcem, totuşi conştiinţa noastră nu încetează să vorbească. Cel mai străvechi popor al creştinătăţii este în pericol de a fi nimicit, în măsura în care este în puterea turcilor; şase şeptimi din poporul armean au fost prădate de posesiunile lor, alungate din casele lor şi, în măsura în care nu au acceptat să treacă la islamism, au fost ucişi sau deportaţi în deşert. Aceeaşi soartă au avut-o nestorienii din Siria, şi o parte din creştinii greci a avut de suferit”.

Doctor Lepsius şi-a realizat raportul în stilul unui adevărat învăţat german. Este amănunţit, complet şi demn de încredere.

O persoană oficială străină de seamă, nu de naţionalitate germană, menţionase deja că fusese constrânsă să păstreze tăcerea în ceea ce priveşte atrocităţile turce. Cât de puternic este turcul ! Poate face ce doreşte, poate încălca tot timpul legile lui Dumnezeu şi ale omului şi toată lumea, dintr-un motiv sau altul, trebuie să tacă. O trăsătură compensatoare a complicităţii Germaniei la atrocităţile asupra armenilor a fost achitarea de către un tribunal german a armenilor care s-au răzbunat pe Talaat-bei. Se spune că declaraţiile misionarilor germani au influenţat curtea să dea acest verdict.

Detaliile sfâşietoare şi înfiorătoare ale uciderii în masă a armenilor pot fi scoase la lumină la nesfârşit. Este suficient să spunem că, pe lângă omorurile efective şi repetate pe scară largă, mecanismul de ucidere prin tortura lentă a deportării este una dintre cele mai diabolice metode concepute vreodată de creiere depravate.

O contribuţie de dată recentă ce adevereşte tot ceea ce s-a scris până în prezent este raportul lui Walter M. Geddes, de la Compania MacAndrews & Forbes din New York, care mi-a fost înmânat de domnul Geddes cu puţin timp înainte de regretabila sa moarte în Smirna. Domnul Geddes nemaifiind în viaţă, nu există nici o teamă că prin folosirea numelui său i s-ar putea prejudicia relaţiile cu turcii. Este probabil cea mai remarcabilă relatare a unui mare masacru istoric prin tortură lentă care a fost scrisă vreodată, iar caracterul viu al detaliilor derivă din faptul că autorul descrie lucruri pe care le-a văzut cu ochii săi.

 

Relatarea lui Walter M. Geddes

,,Pe 16 septembrie 1915, am plecat de aici către Aleppo. Pe armeni i-am văzut mai întâi la Afion Karahissar unde exista un mare campament – probabil de 10.000 de oameni – care coborâseră dinspre Marea Neagră. Ei erau campaţi în corturi făcute din materiale de toate soiurile, iar starea lor era deplorabilă.

I-am văzut apoi în Konia, tot într-o tabără mare. Acolo am văzut prima brutalitate: am văzut o femeie cu copilul ei despărţită de bărbatul ei; el a fost urcat în trenul nostru, în timp ce ea era ţinută cu forţa ca să nu se urce în tren.

Următorul loc în care se afla un campament mare era Osmanieh, unde se spunea că sunt aproape 50.000 de suflete; starea lor era groaznică. Erau aşezaţi pe ambele laturi ale liniei de cale ferată, întinzându-se chiar pe jumătate de milă pe fiecare parte. Aici aveau două fântâni de unde puteau lua apă, dintre care una era foarte departe de tabără, iar cealaltă pe peronul gării. La revărsatul zorilor, armenii veneau cu duiumul, femei, copii şi bătrâni, pentru a ajunge la fântână să ia apă. Se luptau între ei pentru un loc lângă fântână, iar jandarmii, pentru a păstra ordinea, biciuiau câţiva oameni. Am văzut femei şi copii loviţi în repetate rânduri cu biciuri şi bastoane de către jandarmi. Ulterior, am avut ocazia să trec prin tabăra care se afla pe drumul către oraşul Osmanieh şi am avut ocazia să văd starea oamenilor. Trăiau în corturi asemenea celor descrise mai sus şi starea lor era mizerabilă. Locul de campament fusese utilizat de câteva ori de diferite convoaie de armeni şi nici turcii, nici armenii înşişi nu făcuseră nici o încercare de igienizare, ceea ce făcea ca locul să fie într-o stare deplorabilă, iar în zori putoarea era de nedescris. La Osmanieh, ei îşi vindeau proprietăţile pentru a obţine bani să-şi cumpere hrană. Un bătrân m-a implorat să-i cumpăr cutia de tutun din argint în schimbul unui piastru pentru a putea să-şi cumpere puţină pâine.

De la Osmanieh, am mers cu vagonul de călători până la Rajo şi am trecut pe lângă mii de armeni ce mergeau spre Aleppo. Mergeau în care cu boi, pe cai, pe măgari şi pe jos, majoritatea fiind copii, femei şi bătrâni. Am vorbit cu câţiva dintre aceşti oameni, dintre care unii fuseseră educaţi la şcolile misiunii americane. Ei mi-au spus că erau pe drum de 2 luni de zile. Rămăseseră fără bani şi mâncare şi câţiva şi-au exprimat dorinţa de a muri mai degrabă decât să meargă mai departe şi să îndure suferinţele pe care le îndurau. Oamenii cărau cu ei practic toate bunurile lor şi cei care nu aveau căruţe sau animale le duceau în spate. Nu era ceva neobişnuit să vezi o femeie cu un balot mare împachetat într-o saltea şi un copil mic, de numai câteva luni, deasupra balotului. Majoritatea erau cu capul descoperit şi feţele lor erau umflate de soare şi frig. Mulţi nu aveau nici un fel de încălţări şi unii dintre ei aveau picioarele înfăşurate în vechi bucăţi de pânză, pe care le rupseseră din hainele lor.

La Intily era o tabără de aproximativ 10.000 de oameni, iar la Kadma o tabără mare de 150.000. În acest loc, lângă tabăra lor, se aflau soldaţii turci care cereau ,,bacşiş” de la ei înainte de a-i lăsa să plece spre Aleppo. Mulţi dintre cei care nu aveau bani stăteau în această tabără de la sosirea lor aici, cu 2 luni în urmă. Am vorbit cu mai mulţi armeni aici şi ei mi-au spus aceeaşi poveste despre tratamentul brutal şi tâlhăriile jandarmilor ce îi păzeau, poveste pe care am auzit-o necontenit pe drum. Ei erau nevoiţi să meargă cel puţin o jumătate de milă pentru apă, iar starea taberei era mizerabilă.

De la Kadma la Aleppo am fost martorul celei mai rele privelişti din întreaga călătorie. Aici oamenii începeau să moară în căldura puternică şi fără apă, şi am trecut pe lângă câţiva care erau culcaţi la pământ, murind realmente de sete. O femeie pe care am ajutat-o era într-o stare jalnică, leşinată de sete şi epuizare, iar mai departe am văzut două fete tinere care erau atât de istovite încât căzuseră pe drum şi zăceau cu feţele umflate deja de soare.

Pe o distanţă mare, drumul era reparat şi acoperit cu pietre crăpate; pe o latură a drumului era cărare, dar mulţi dintre armeni erau atât de năuci de oboseală şi căldură încât nu vedeau această cărare şi mergeau – mulţi desculţi – pe pietrele crăpate, ca urmare picioarele lor sângerând.

Toţi aceşti armeni se îndreaptă către Aleppo. Aici sunt ţinuţi la grămadă în toate casele goale existente, hanuri, biserici armene, curţi şi terenuri deschise. Condiţia lor din Aleppo este de nedescris. Am vizitat personal câteva din locurile unde erau ţinuţi şi i-am găsit înfometaţi şi murind cu sutele în fiecare zi.

Într-o casă goală pe care am vizitat-o, am văzut femei şi copii şi bărbaţi toţi în aceeaşi cameră şezând pe podea atât de aproape unii de alţii încât era cu neputinţă să mergi printre ei. Ei erau aici de luni de zile, cei care supravieţuiseră, iar podeaua era extrem de murdară.

Consulatul Britanic era ticsit de aceşti exilaţi şi morţii erau scoşi din acest loc aproape în fiecare oră. Cei care făceau sicrie din tot oraşul munceau până târziu în noapte, făcând lăzi brute pentru morţii ai căror rude sau prieteni îşi puteau permite să le facă o înmormântare decentă.

Majoritatea celor răposaţi erau pur şi simplu aruncaţi în cărucioare cu două roţi, care făceau ronduri zilnice la toate locurile unde erau concentraţi armenii. Aceste cărucioare erau iniţial neacoperite, dar mai apoi au fost confecţionate învelitori pentru ele.

 

Imagini de arhivă


Almanah 2009-08

Tabără cu refugiaţi armeni în Aleppo, Siria


Almanah 2009-09

Femei şi copii armeni primind pâine


Almanah 2009-10

Armeni care mărşăluiesc către o închisoare din apropiere,
păziţi de soldaţi otomani înarmaţi. Kharpert, aprilie 1915


Almanah 2009-11

Pe drumul către Bitlis, armeni deportaţi din Turcia ucişi

 

Un medic armean pe care-l cunosc şi care tratează sute dintre aceşti armeni suferinzi care s-au îmbolnăvit din pricina căldurii şi frigului de pe drum, foamei şi setei, mi-a spus că sute de oameni mor zilnic în Aleppo de foame şi ca urmare a tratamentului brutal şi a intemperiilor pe care le-au îndurat în timpul călătoriei din locurile lor natale.

Mulţi dintre aceşti armeni suferinzi refuzau milostenia, spunând că puţinii bani dobândiţi astfel doar le vor prelungi suferinţa şi că preferă să moară. Din Aleppo, cei ce pot plăti sunt trimişi cu trenul către Damasc, iar cei care nu au bani sunt trimişi pe drum către interiorul ţării, spre Deir-El-Zor.

În Damasc, am găsit practic aceleaşi condiţii ca în Aleppo; şi aici sute de oameni mor zilnic. Din Damasc sunt trimişi şi mai departe în sud în Hauran, unde soarta lor este necunoscută. Câţiva turci pe care i-am intervievat mi-au spus că motivul acestui exil este exterminarea poporului armean şi nu am văzut în nici o împrejurare un musulman dând milostenie armenilor, fiind considerat infracţiune orice ajutor dat lor.

Am rămas în Damasc şi Aleppo aproximativ o lună de zile, plecând către Smirna pe 26 octombrie. Pe tot parcursul drumului am întâlnit mii de astfel de exilaţi nefericiţi ce soseau încă în Aleppo. Priveliştile la care am fost martor în această călătorie au fost mai jalnice decât cele pe care le-am văzut în drumul meu către Aleppo. Convoiul care se deplasează pe creasta muntelui aflat la sud de Bozanti pare că nu se termină; toată ziua, de la răsăritul până la apusul soarelui, drumul este înţesat de aceşti exilaţi pe cât de departe poate vedea cineva. Exact în afara oraşului Tarsus am văzut o femeie moartă zăcând pe marginea drumului şi mai încolo erau încă două femei moarte, dintre care una era luată din drum de doi jandarmi pentru a fi îngropată. Mâinile şi picioarele ei erau atât de slabe, încât oasele ieşeau aproape prin carne, iar faţa ei era umflată şi purpurie din cauza soarelui. Mai departe, am văzut doi jandarmi luând din drum un copil mort şi ducându-l unde săpaseră un mormânt. Mulţi dintre aceşti soldaţi şi jandarmi ce merg în urma convoiului au cazmale şi, de îndată ce moare un armean, ei iau trupul din drum şi-l îngroapă. Dimineţile erau reci şi mulţi mureau de frig. Sunt foarte puţini tineri în aceste convoaie, majoritatea sunt femei şi copii, însoţiţi de câţiva bătrâni care au peste 50 ani.

La Bairainoglou,am stat de vorbă cu o femeie care era dementă din pricina suferinţelor pe care le îndurase. Ea mi-a povestit că soţul şi tatăl ei au fost omorâţi înaintea ochilor ei şi că fusese forţată să meargă fără să se oprească timp de 3 zile. Avea doi copii mici şi erau cu toţii nemâncaţi de o zi. I-am dat nişte bani, despre care mi-a spus că îi vor fi luaţi, cel mai probabil, până la sfârşitul zilei. Turcii şi kurzii întâlnesc aceste convoaie în timp ce traversează ţara şi le vând hrană la preţuri exorbitante. Am văzut un băieţel cam de 7 ani călare pe un măgar, cu fratele său mai mic în braţe. Ei erau tot ce mai rămăsese din familia lui.

Mulţi dintre aceşti oameni călătoresc fără a mânca nimic zile întregi şi slăbesc îngrozitor. Am văzut câţiva care s-au prăbuşit de inaniţie, şi doar în anumite locuri de-a lungul acestui drum există apă. Mulţi mor de sete. Unii dintre armeni, care îşi pot permite, închiriază trăsuri. Pentru acestea se plăteşte în avans şi preţurile sunt exorbitante.

În multe locuri, precum Bozanti, unde există un campament al soldaţilor turci, nu este suficientă pâine pentru aceşti armeni şi la numai două ore de Bozanti am întâlnit o femeie care plângea după o bucată de pâine. Ea mi-a spus că fusese în Bozanti timp de două zile şi nu reuşise să capete nimic de mâncare, în afară de ceea ce îi dăduseră călătorii ca mine. Multe dintre animalele de povară ce aparţin armenilor mor de foame. Nu este ceva neobişnuit să vezi un armean care ia un bagaj din spinarea unui animal mort şi-l pune pe umerii săi. Mulţi armeni mi-au spus că deşi li se îngăduia să se odihnească noaptea, nu reuşeau deloc să doarmă din cauza junghiurilor de foame şi frigului.

Aceşti oameni merg toată ziua târâindu-şi picioarele şi nu vorbesc unii cu alţii ore în şir. Într-un loc unde m-am oprit ca să mănânc am fost înconjurat de o mulţime de copii mici, care plângeau după o bucată de pâine. Mulţi dintre aceşti copilaşi sunt obligaţi să meargă pe drum în picioarele goale şi mulţi dintre ei duc mici bagaje în spinare. Toţi sunt slabi, hainele lor sunt zdrenţuite şi părul lor este murdar. Murdăria atrăgea milioane de muşte şi am văzut feţele şi ochii multor prunci acoperiţi cu aceste insecte, mamele fiind mult prea istovite ca să le alunge.

În câteva locuri de-a lungul drumului au izbucnit bolile, iar în Aleppo erau raportate mai multe cazuri de febră tifoidă printre armeni când am plecat. Multe familii fuseseră despărţite, bărbaţii fiind trimişi într-o direcţie şi femeile şi copiii în alta. Am văzut o femeie care era însărcinată zăcând în mijlocul drumului şi plângând şi lângă ea stătea un jandarm care o ameninţa să se ridice şi să meargă. Mulţi copii sunt născuţi pe drum şi cei mai mulţi dintre ei mor pentru că mamele lor nu au cu ce să-i hrănească.

Nici unul dintre aceşti oameni nu are habar unde merg sau de ce sunt exilaţi. Ei merg încontinuu cu speranţa că vor ajunge într-un loc oarecare unde li se va permite să se odihnească. Am văzut mai mulţi bătrâni ducând în spate uneltele meşteşugului lor, probabil în speranţa că într-o zi s-ar putea stabili undeva. Drumul peste Munţii Taurus este extrem de dificil în anumite locuri şi adeseori căruţele trase de bivoli, boi şi vaci nu pot să treacă şi sunt abandonate şi răsturnate de jandarmi în râpa de dedesubt. Animalele sunt dezlegate. Am văzut câteva căruţe, cu mormane de bagaje deasupra cărora erau mulţi armeni, sfărâmându-se şi aruncându-i pe ocupanţii lor în drum. Unuia dintre vizitii, care era turc şi luase un avans de la oamenii pe care-i ducea, i s-a părut întâmplare hazlie când o femeie şi-a rupt un picior dintr-o astfel de căzătură.

Torentul format din aceşti armeni, care coboară din nord, Angora şi regiunea din jurul Mării Negre, pare că nu încetează. Starea lor se înrăutăţeşte pe zi ce trece. Priveliştile pe care le-am văzut la întoarcere erau mai cumplite ca cele pe care le-am văzut la dus, iar acum, când vine vremea rece şi ploile de iarnă, morţile sunt mai numeroase. În unele locuri, drumurile sunt aproape impracticabile”.

 

Almanah 2009-12

Almanah 2009-13

Almanah 2009-14

Almanah 2009-15

 

Informaţii din alte surse

Am fost adeseori impresionat de neputinţa de a-i face să înţeleagă, pe cei care nu au fost martori oculari, caracterul înspăimântător al masacrelor înfăptuite de turci în rândul populaţiei creştine din Orient. Nu am fost în stare niciodată să descriu lucrurile la care am fost martor, în aşa fel încât să-i fac pe cei care mă ascultă să înţeleagă cu adevărat. Se întâmplă frecvent ca oamenii, stând în casele lor confortabile, să abandoneze un articol sau o carte pe acest subiect, cu remarca: ,,Suntem sătui de atrocităţile comise împotriva armenilor”.

Iată un alt punct forte al poziţiei turcului: el a ucis atât de multe fiinţe omeneşti şi de-a lungul unei perioade de timp atât de îndelungate, încât oamenii s-au săturat să audă vorbindu-se pe această temă. În consecinţă, el poate continua fără să fie deranjat.

În cartea dr. Elliott, Începe din nou la Ararat, este prezentată următoarea istorisire a unei tinere fete, auzită în refugiul din Turcia de care se ocupa ea:

,,Aveam 12 ani, eram cu mama mea. Ne mânau cu biciurile şi nu aveam apă. Era foarte cald şi mulţi dintre noi mureau din cauza lipsei de apă. Ne mânau cu biciurile, nu ştiu câte zile şi nopţi şi săptămâni, până când am ajuns în Deşertul Arabiei. Surorile mele şi bebeluşul au murit pe drum. Am ajuns într-un oraş, nu ştiu cum se numea. Străzile erau pline de morţi, toţi tăiaţi bucăţi. Ne mânau peste ei. Am tot avut coşmaruri cu cele petrecute atunci. Am ajuns într-un loc în deşert, un loc adâncit în nisip, înconjurat de dealuri. Eram mii acolo, multe, multe mii, numai femei şi fete. Ne-au strâns laolaltă ca pe oile în vale. Apoi a venit întunericul şi am auzit trăgându-se de jur-împrejur. Ne-am spus: ,,A început măcelul”. Toată noaptea am aşteptat, mama mea şi cu mine, să ajungă la noi. Dar ei nu au venit, iar dimineaţa, când ne-am uitat în jur, nimeni nu fusese ucis. Nimeni nu fusese ucis. Nu ne omorâseră. Semnalizaseră triburilor din sălbăticie că eram acolo. Kurzii au sosit mai târziu în acea dimineaţă, pe lumină; kurzii şi multe alte feluri de oameni din deşert; au venit de peste dealuri şi ne-au înconjurat şi au început să ne omoare. Toată ziua au ucis; eram atât de multe. Totuşi nu s-au gândit că ar fi putut să ne vândă, ei ne-au omorât. Au continuat să ucidă toată noaptea şi dimineaţa. Dimineaţă au ucis-o pe mama mea”.

Am prezentat acest citat deoarece condensează în câteva cuvinte însufleţite şi convingătoare cea mai limpede descriere care a fost făcută vreodată caracterului ,,deportărilor” armenilor de către turci. Toate documentele oficiale şi mărturiile nenumăraţilor americani, germani şi ale altor martori oculari adeveresc acurateţea acestei imagini.

În raportul Misiunii Militare în Armenia, cunoscută de obicei ca ,,Misiunea Harbord”, publicat de Asociaţia Americană pentru Conciliere Internaţională în iunie 1920, se găseşte următorul pasaj:

,,Între timp, au fost organizate masacre oficiale ale armenilor ordonate la fiecare câţiva ani de când Abdul Hamid a urcat pe tron. În 1895 au murit 100.000 de oameni. La Van în 1908, şi la Adana şi în alte părţi în Cilicia în 1909, peste 30.000 au fost ucişi. Ultima şi cea mai mare dintre aceste tragedii a fost în 1915. În primăvara anului 1915 au fost organizate masacre şi deportări după o schemă precisă, soldaţii mergând din oraş în oraş. Mai întâi, bărbaţii tineri au fost convocaţi la clădirea conducerii din fiecare sat şi apoi deportaţi şi ucişi. După câteva zile, femeile, bătrânii şi copiii au fost deportaţi către ceea ce Talaat-paşa numea ,,Coloniile Agricole” de pe platourile înalte, măturate de brize ale Armeniei până la câmpiile malarice ale Eufratului şi nisipurile fierbinţi ale Siriei şi Arabiei. Se estimează că numărul de morţi în urma acestui atentat în masă la viaţa poporului armean este între 500.000 şi 1.000.000, cifra obişnuită fiind în jur de 800.000. Mânaţi pe jos sub soarele fierbinte, jefuiţi de hainele şi de măruntele lucruri pe care le aveau cu ei, împunşi cu baionetele dacă rămâneau în urmă, foamea, febra tifoidă şi dizenteria au lăsat mii de morţi în urmă etc etc”.

Deţin un alt raport al unui european demn de crezare care a fost martorul nimicirii armenilor la Aleppo şi în alte părţi, care dă multe detalii asemănătoare celor întâlnite în memorandumul domnului Geddes, dar nu le voi prezenta aici de teamă că voi plictisi cititorii. Având în vedere dificultatea de a obţine declaraţii ale martorilor oculari, şi fiindcă acest raport nu a fost publicat niciodată, el constituie un document istoric valoros. Cu toate acestea, s-au spus destule pentru a convinge cititorul că exterminarea creştinilor din Turcia a fost un măcel organizat, îndeplinit pe scară largă şi în plină desfăşurare înainte ca grecii să fie trimişi în Smirna. Am văzut acest măcel în curs în vremea lui Abdul Hamid, ,,măcelarul”, l-am văzut mult mai bine dezvoltat şi organizat sub Talaat şi Enver, acei oameni de stat ai ,,constituţiei”. Îl vom vedea îndeplinit până la sfârşitul său cumplit de Mustafa Kemal, ,,George Washington”-ul Turciei.

Această pagină de istorie nu ar fi completă dacă aş fi trecut sub tăcere exterminarea sistematică şi suprasaturarea celor mai josnice patimi ale omului sau bestiei ce caracterizează masacrele grecilor şi armenilor din Pont. Au existat din când în când descrieri ale masării în grupuri a acestor oameni obidiţi în diferite puncte de pe ţărmurile Mării Negre unde ajunseseră după lungi călătorii pe jos şi suferinţe de nedescris, ca şi ale ajutorului dat lor de organizaţiile americane. Adeseori, funcţionarii acestor organizaţii sau misionarii americani au protestat, ceea ce a creat un moment de nedumerire în rândul poporului american sau a trecut neobservat. Cu toate acestea, masacrul sistematic, deportarea, jafurile şi violurile care s-au înfăptuit asupra creştinilor din regiunea Mării Negre, odinioară prosperă, este una dintre cele mai întunecate şi mârşave pagini chiar în istoria turcă.

Comunităţile înfloritoare din Amasia, Cezareea, Trebizonde, Chaldes, Rhodopolis, Colonia, centre ale civilizaţiei elene timp de multe sute de ani, au fost practic distruse într-o campanie persistentă de masacrare, spânzurare, deportare, foc şi viol. Numărul victimelor se ridică la sute de mii, suma totală a armenilor şi grecilor exterminaţi în întreaga veche provincie romană a Asiei ridicându-se la 1.500.000 suflete. În acest chip a fost creată acea Turcie ,,regenerată”, care a fost comparată în unele zone cu Elveţia şi Statele Unite ale Americii.


Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009