----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 83 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Epistola mitropolitului Filaret către episcopii ortodocşi

şi către toţi cei cărora le este dragă soarta Bisericii Ruse (1965)*

 

În zilele din urmă, guvernul sovietic de la Moscova şi diferite părţi ale lumii au sărbătorit o nouă aniversare a Revoluţiei din octombrie 1917 care l-a adus la putere.

Noi, pe de altă parte, ne aducem aminte în aceste zile începutul căii crucii pentru Biserica Ortodoxă Rusă, asupra căreia din acea vreme, ca să spunem aşa, au căzut toate puterile iadului.

Întâmpinând rezistenţă din partea arhipăstorilor, păstorilor şi laicilor puternici în duh, puterea comunistă, în lupta sa cu religia, a încercat încă din primele zile să slăbească Biserica nu numai omorându-i pe acei dintre conducătorii ei care erau cei mai tari în duh, ci şi prin intermediul creării artificiale de schisme.

Astfel a luat naştere aşa-zisa ,,Biserică Vie” şi mişcarea reînnoitoare, care a avut caracterul unei Biserici legate de o reformă protestant-comunistă. În ciuda sprijinului guvernului, această schismă a fost nimicită de puterea lăuntrică a Bisericii. Era prea limpede pentru credincioşi că ,,Biserica Reînnoită” era necanonică şi mutila Ortodoxia. Din această pricină, poporul nu a urmat-o.

A doua încercare, după moartea patriarhului Tihon şi a celuilalt locum tenens al scaunului patriarhal, mitropolitul Petru, a avut mai mult succes. În 1927, puterea sovietică a reuşit să scindeze parţial unitatea lăuntrică a Bisericii. Prin aruncarea în închisoare, tortură şi metode speciale a zdrobit voinţa vicarului locum tenens patriarhal, mitropolitul Serghie, şi a obţinut de la el proclamarea unei declaraţii de loialitate totală a Bisericii faţă de puterea sovietică, chiar până în punctul în care bucuriile şi succesele Uniunii Sovietice au fost declarate de mitropolit a fi bucuriile şi succesele Bisericii, iar nereuşitele aşijderea. Ce poate fi mai blasfemiator ca o asemenea idee, care a fost în mod corect apreciată de mulţi la acea vreme ca fiind o încercare de a uni lumina cu întunericul şi pe Hristos cu Veliar. Atât patriarhul Tihon, cât şi mitropolitul Petru, ca şi alţii care au slujit ca locum tenens al scaunului patriarhal, refuzaseră mai înainte să semneze o declaraţie similară, motiv pentru care au fost supuşi arestului, întemniţării şi surghiunului.

Protestând faţă de această declaraţie – care a fost proclamată de mitropolitul Serghie singur, fără asentimentul majorităţii reprimate a episcopatului Bisericii Ruse, încălcând astfel canonul 34 apostolesc (1) – mulţi episcopi care erau atunci în lagărul morţii la Solovki (2) i-au scris mitropolitului: ,,Orice guvern poate lua uneori decizii care sunt nesăbuite, nedrepte, crude, faţă de care Biserica este silită să se supună, dar de care ea nu se poate bucura sau pe care nu le poate aproba. Unul dintre ţelurile guvernului sovietic este stârpirea religiei, dar Biserica nu poate admite că succesele sale în această direcţie sunt propriile succese” (Scrisoare deschisă din Solovki, 27 septembrie 1927).

Majoritatea curajoasă a fiilor Bisericii Ruse nu a acceptat declaraţia mitropolitului Serghie, considerând că un acord al Bisericii cu statul sovietic ateu, care şi-a stabilit ţelul de a distruge creştinismul în general, nu poate exista în principiu.

Cu toate acestea, a avut loc o schismă. Minoritatea, acceptând declaraţia, a alcătuit o administraţie centrală, aşa-numita ,,Patriarhie a Moscovei”, care, deşi este recunoscută în mod oficial de autorităţi, în realitate nu a primit nici un fel de drepturi legale de la acestea; fiindcă ele au continuat, acum fără reţinere, cea mai nemiloasă prigonire a Bisericii. În cuvintele Mitropolitului Iosif al Petrogradului, proclamând declaraţia, mitropolitul Serghie a intrat pe calea ,,samavolniciei monstruoase, linguşirii şi trădării Bisericii în favoarea intereselor ateismului şi distrugerii Bisericii”.

Renegând declaraţia, majoritatea a început o existenţă ecleziastică ilegală. Aproape toţi episcopii au fost torturaţi şi ucişi în lagărele morţii, printre ei numărându-se locum tenens mitropolitul Petru, Mitropolitul Chiril de Kazan, care era respectat de toţi, şi Mitropolitul Iosif al Petrogradului, care a fost împuşcat la sfârşitul anului 1938, ca mulţi alţi episcopi şi mii de preoţi, monahi, monahii şi laici curajoşi. Acei episcopi şi clerici care au rămas în viaţă în chip minunat au început să vieţuiască în mod ilegal şi să săvârşească slujbele dumnezeieşti în taină, ascunzându-se de autorităţi şi dând naştere în acest fel Bisericii din Catacombe din Uniunea Sovietică.

În lumea liberă au ajuns puţine ştiri despre această Biserică. Multă vreme, presa sovietică a păstrat tăcerea cu privire la ea, dorind să dea impresia că toţi credincioşii din URSS au stat în spatele Patriarhiei Moscovei. Ei chiar au încercat să nege în întregime existenţa Bisericii din Catacombe.

Dar apoi, după moartea lui Stalin şi dezvăluirea activităţii sale, şi mai ales după căderea lui Hruşciov, presa sovietică a început să scrie din ce în ce mai des despre Biserica secretă din URSS, numind-o ,,secta” creştinilor ortodocşi adevăraţi. Evident, a fost cu neputinţă să mai păstreze tăcerea cu privire la ea; numărul membrilor ei este prea mare şi pricinuieşte prea multă nelinişte autorităţilor.

În mod surprinzător, în ,,Dicţionarul ateu” (Editura de literatură politică de stat, Moscova, 1964), la paginile 123 şi 124, Biserica din Catacombe este tratată deschis. ,,Creştinii ortodocşi adevăraţi – citim în dicţionar – sunt o sectă ortodoxă, care îşi are obârşia în anii 1922-1924. Ea a fost organizată în 1927, când mitropolitul Serghie a proclamat principiul loialităţii faţă de puterea sovietică”. ,,Elementele monarhiste – noi am spune ecleziastice –, fiind adunate în jurul Mitropolitului Iosif (Petrovici) al Leningradului” (Petrogradului) – iosifiţii, sau, precum spune acelaşi dicţionar, tihoniţii, au format în 1928 un centru călăuzitor, Biserica Ortodoxă Adevărată, şi au reunit toate grupurile şi elementele care au apărut împotriva ordinii sovietice” (am putea adăuga de la noi, ordinea ,,atee”). ,,Biserica Ortodoxă Adevărată a trimis în sate o mulţime de monahi şi monahii”, în cea mai mare parte fireşte preoţi, adăugăm din nou de la noi, care au săvârşit slujbe şi rituri dumnezeieşti în taină şi ,,au condus propaganda împotriva conducerii Bisericii Ortodoxe”, adică împotriva Patriarhiei Moscovei care a capitulat în faţa puterii sovietice, ,,chemându-i pe oameni să nu se supună legilor sovietice”, care sunt îndreptate, cât se poate de evident, împotriva Bisericii lui Hristos şi credinţei.

Prin mărturia ,,Dicţionarului ateu”, creştinii ortodocşi adevăraţi au organizat şi continuă să organizeze case, ,,adică, biserici şi mânăstiri în catacombe, secrete ... păstrând în întregime învăţătura şi riturile Ortodoxiei”. Ei ,,nu recunosc autoritatea patriarhului ortodox”, adică pe succesorul mitropolitului Serghie, patriarhul Alexie.

,,Străduindu-se să-i împrejmuiască ca şi cu un gard” pe creştinii ortodocşi adevăraţi ,,de influenţa realităţii sovietice”, în primul rând de propaganda atee, ,,conducătorii lor ... se folosesc de mitul antihristului, care, după cum se crede, domneşte în lume din 1917 încoace”. Natura anti-creştină a puterii sovietice este incontestabilă pentru orice persoană cu gândire sănătoasă, şi cu atât mai mult pentru un creştin.

Creştinii ortodocşi adevăraţi ,,refuză de obicei să participe la alegeri”, care în Uniunea Sovietică, o ţară lipsită de libertate, sunt doar o comedie, ,,şi alte funcţii publice; ei nu acceptă pensie, nu îngăduie copiilor lor să meargă la şcoală după clasa a IV-a ...” Iată o mărturie sovietică neaşteptată a adevărului, la care nu este nevoie să adăugăm nimic.

Cinste şi laudă creştinilor ortodocşi adevăraţi, eroi ai duhului şi mărturisitori, care nu au îngenuncheat în faţa puterii grozave, care poate sta doar prin teroare şi forţă şi a devenit obişnuită cu linguşirea abjectă a supuşilor ei. Ocârmuitorii sovietici se înfurie din pricina faptului că există oameni care se tem mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Ei sunt neputincioşi în faţa milioanelor de creştini ortodocşi adevăraţi. 

Cu toate acestea, în afară de Biserica Ortodoxă Adevărată din Uniunea Sovietică şi Patriarhia Moscovei, care nu au comuniune nici în rugăciune, nici de vreun alt fel una cu cealaltă, există încă o a treia parte a Bisericii Ruse – liberă de asuprire şi persecuţie de către atei – Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Ea nu a rupt nicicând legăturile duhovniceşti şi de rugăciune cu Biserica din Catacombe din patria mamă. După ultimul război, mulţi membri ai acestei Biserici au venit în străinătate şi au intrat în Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei, şi astfel legătura dintre aceste două Biserici a fost încă mai mult întărită – o legătură care a fost menţinută ilegal până în momentul actual. Pe măsură ce trece timpul, ea devine tot mai puternică şi mai bine stabilită.

Partea Bisericii Ruse care este în diaspora şi liberă este chemată să vorbească în lumea liberă în numele Bisericii din Catacombe persecutată în Uniunea Sovietică; ea dezvăluie tuturor situaţia cu adevărat tragică a credincioşilor din URSS, pe care puterea atee o trece sub tăcere cu atâta grijă, cu ajutorul Patriarhiei Moscovei, ea cheamă pe cei care nu şi-au pierdut ruşinea şi conştiinţa să-i ajute pe cei prigoniţi.

Iată de ce este datoria noastră sfântă să veghem asupra existenţei Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei. Domnul, cercetătorul inimilor, îngăduind ca Biserica Sa să fie supusă împilării, prigonirii şi privării de toate drepturile în statul sovietic ateu, ne-a dat nouă, imigranţilor ruşi, talantul libertăţii în lumea liberă, şi El aşteaptă de la noi sporirea acestui talant şi o întrebuinţare iscusită a lui. Şi noi nu avem dreptul de a-l ascunde în pământ. Fie ca nimeni să nu îndrăznească să ne spună că ar trebui să facem aceasta, fie ca nimeni să nu ne împingă către un păcat de moarte.

Noi, episcopii ruşi, suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu pentru soarta Bisericii Ruse, şi nimeni nu ne poate elibera de această îndatorire sfântă. Nimeni nu poate înţelege mai bine ca noi ce se întâmplă în patria noastră mamă, lucruri de care nimeni nu se poate îndoi. De multe ori, străinii, chiar ortodocşi şi cei înveşmântaţi cu ranguri ecleziastice înalte, au făcut greşeli flagrante în legătură cu Biserica Rusă şi concluziile false cu privire la situaţia ei actuală. Fie ca Dumnezeu să le ierte lor aceasta, fiindcă nu ştiu ce fac.

Iată de ce, fie că place sau nu cuiva, Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei va continua să existe şi îşi va ridica glasul în apărarea credinţei.

Ea nu va tăcea:

 

1. Atâta timp cât puterea sovietică va duce o luptă necruţătoare împotriva Bisericii şi credincioşilor, despre care mărturiseşte şi întreaga presă sovietică, cu excepţia Jurnalului Patriarhiei Moscovei.

2. Atâta timp cât, prin mărturia aceleiaşi prese, există în URSS o Biserică Ortodoxă Adevărată în Catacombe, secretă, prin însăşi existenţa ei confirmând persecuţiile împotriva credinţei şi absenţa totală a libertăţii religiei.

3. Atâta timp cât puterea sovietică va sili ierarhii Patriarhiei Moscovei să mintă în mod evident şi să afirme că nu există nici un fel de persecuţii împotriva Bisericii în URSS şi că Biserica de acolo se bucură de libertate deplină, potrivit constituţiei sovietice (mitropoliţii Pimen, Nicodim, Ioan de New York, arhiepiscopul Alexie şi alţii).

4. Atâta timp cât Jurnalul Patriarhiei Moscovei, la cererea autorităţilor, nu menţionează nici măcar o biserică care a fost închisă şi distrusă, cu toate că în acelaşi timp cotidienele sovietice vorbesc de sute şi mii de biserici.

5. Atâta timp cât bisericile din URSS vor fi profanate de atei, fiind transformate în săli de cinema, depozite, muzee, cluburi, apartamente etc, fapt despre care există mărturii vii în persoanele turiştilor care au fost în Uniunea Sovietică.

6. Până când miile de biserici distruse şi profanate nu vor fi restaurate ca biserici ale lui Dumnezeu.

7. Până când reprezentanţii Patriarhiei Moscovei în veşminte clericale nu vor înceta să facă propagandă în lumea liberă în interesul puterii sovietice atee, îmbrăcând în acest fel lupul în piele de oaie.

8. Până când ierarhii Patriarhiei Moscovei nu vor înceta să tăgăduiască în mod jalnic pustiirea teribilă şi îngrozitoare a Lavrei Pochaev şi a altor mânăstiri, şi nu vor opri suprimarea aproape totală a monahilor de acolo şi persecuţiile grozave împotriva pelerinilor ei, chiar până la ucidere (scrisori din URSS).

9. Până când preoţii acuzaţi de tribunalele sovietice nu vor primi dreptul de a se apăra ei înşişi în libertate prin presa sovietică.

10. Până când nu vor înceta defăimarea şi batjocorirea credinţei, Bisericii, preoţilor, monahilor şi credincioşilor în presa sovietică.

11. Până când nu va fi dată libertatea fiecărui credincios din URSS să-şi mărturisească deschis credinţa şi să o apere.

12. Până când nu va fi permis în mod oficial copiilor şi tinerilor să cunoască fundamentele credinţei lor, să viziteze bisericile lui Dumnezeu, să ia parte la slujbele dumnezeieşti şi să primească sfânta împărtăşanie.

13. Până când nu le va fi permis părinţilor care sunt credincioşi să-şi boteze copiii fără impedimente şi fără consecinţe regretabile pentru carierele lor oficiale şi fericirea personală.

14. Până când autorităţile nu vor înceta să acuze părinţii care îşi cresc copiii în credinţă că îi schilodesc, din acest motiv atât părinţii cât şi copiii fiind lipsiţi de libertate şi închişi în instituţii mintale sau închisoare.

15. Până când libertatea de gândire, vorbire, acţiune şi votare nu va fi dată nu numai fiecărui credincios, ci fiecărui cetăţean al Uniunii Sovietice, în primul rând scriitorilor şi gânditorilor creatori, împotriva cărora puterea atee duce acum un război deosebit de înverşunat utilizând mijloace inadmisibile.

16. Până când Biserica şi în general societăţile religioase din URSS nu vor primi cele mai elementare drepturi, măcar dreptul de a fi persoană juridică în faţa legilor sovietive, dreptul de a deţine proprietate, de a conduce efectiv propriile afaceri, de a desemna şi transfera protopopii parohiilor şi preoţii, de a deschide şi târnosi noi biserici, de a propovădui deschis creştinismul nu numai în biserici, ci şi în afara lor, îndeosebi printre cei tineri etc. Cu alte cuvinte, până când situaţia tuturor societăţilor religioase nu va înceta să fie, una şi aceeaşi, fără drepturi.

 

Până când nu se vor petrece toate acestea, noi nu vom înceta să acuzăm persecutorii atei ai credinţei şi pe cei care colaborează cu răutate cu ei în spatele faţadei aşa-zişilor reprezentanţi ai Bisericii. Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei a socotit întotdeauna că aceasta este una dintre îndatoririle ei importante. Ştiind aceasta, prin agenţii ei, puterea sovietică duce un război dur împotriva ei, neezitând să folosească orice mijloace: minciuni, mite, daruri şi intimidare. Cu toate acestea, noi nu vom sista acuzaţia noastră.

Declarând aceasta în faţa întregii lumi, eu apelez la toţi fraţii noştri întru Hristos – episcopii ortodocşi – şi la toţi cei cărora le este dragă soarta Bisericii Ruse persecutate ca parte a Bisericii Universale a lui Hristos, pentru înţelegere, sprijin şi sfintele lor rugăciuni. În ce-i priveşte pe fiii noştri duhovniceşti, îi chemăm să ţină cu hotărâre adevărul Ortodoxiei, mărturisindu-l prin cuvânt şi mai cu seamă printr-o viaţă creştinească evlavioasă, plină de rugăciune.

 

Note

* Epistola mitropolitului Filaret cu privire la Biserica din Catacombele Rusiei este scrisă în 1965, într-o perioadă în care exista încă posibilitatea ca această Biserică să nu fi fost infiltrată de comunişti şi poliţia lor politică. Din nefericire, poate încă din acea vreme, dar cu certitudine mai târziu, Biserica din Catacombe a fost ’înghiţită’ de KGB şi subordonată cu totul ţelurilor sale anti-creştine. Istoria ultimelor decenii aduce îndeajuns de multe mărturii pentru o astfel de afirmaţie, iar astăzi titulatura ’Biserica din Catacombe’ a fost confiscată, nemaiavând nici o legătură cu Biserica despre care vorbeşte în epistola sa binecuvântatul mitropolit Filaret.

 

1. Care spune: ,,Episcopii fiecărui neam se cuvine a şti pe cel întâi întru dânşii şi a-l socoti pe el ca de cap, şi nimic ceva de prisos a face. (...) Dar nici acela fără de socoteala tuturor să facă ceva ...”.

2. Solovki: Insulele Soloveţki din Marea Albă, unde era situată una dintre mânăstirile cenobitice ale Rusiei. Întemeiată de Sfinţii Zosima şi Savatie în secolul al XV-lea, Mânăstirea Schimbarea la Faţă era inima ,,Thebaidei de Nord” şi un izvor de luminare şi cultură creştină pentru toate regiunile nordice. După Revoluţia din 1917, guvernul sovietic a transformat mânăstirea într-un lagăr de concentrare cu muncă silnică, unde au murit mii de clerici şi laici nevinovaţi, îmbogăţind cu sângele mucenicilor lor aghiografia deja bogată a sfintelor insule (Ivan Andreev, Sfinţii din catacombele Rusiei, Platina, CA, Editura Sfântul Ghermano de Alaska, 1982).

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 53/Almanah 2009