----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian

 

Capitolul X

Învăţătura patristică cu privire la calendarul bisericesc

 

Aduceţi-vă aminte de zilele veacului; socotiţi anii neamului neamurilor;
întreabă pre tatăl tău, şi va povesti ţie, pre cei bătrâni ai tăi, şi îţi vor spune ţie
(A Doua Lege 32, 7)

 

În capitolele anterioare, am citat în primul rând cuvintele oamenilor obişnuiţi; aici am dori să ne concentrăm în special pe învăţăturile Sfinţilor Părinţi[1]. În articolul XII al Epistolei Patriarhilor Răsăriteni despre credinţa ortodoxă, citim:

,,Sfântul Duh călăuzeşte Biserica prin Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii [Ortodoxe] Soborniceşti; fiindcă, Scriptura este întru totul cuvântul Duhului Sfânt – nu ceea ce a rostit El în mod direct, ci mai degrabă ceea ce a grăit prin apostoli şi prooroci –, în acelaşi fel, Biserica nu este învăţată prin Duhul de viaţă dătător în nici un alt chip decât prin mijlocirea Sfinţilor Părinţi şi Dascăli (ale căror reguli sunt confirmate de Sfintele Sinoade Ecumenice, pe care nu trebuie să încetăm să le mărturisim). Iată de ce nu suntem doar convinşi, ci şi mărturisim ca adevăr sănătos că Biserica Sobornicească nici nu poate greşi, nici nu se poate înşela şi nu poate spune minciuni în loc de adevăruri, deoarece Sfântul Duh, care lucrează întotdeauna prin Părinţii şi Dascălii cu adevărat devotaţi ai Bisericii, o apără de orice înşelare”.

Dorind să protejeze Ortodoxia de influenţele persoanelor înşelate sau pline de sine, Sfântul Constantin cel Mare a trimis o epistolă de îndrumare către ierarhii care nu au putut participa la Sinodul Ecumenic I, o epistolă păstrată pentru noi de Episcopul Eusebiu Pamfil de Cezareea († cca 340), cunoscutul istoric bisericesc din secolul al IV-lea, în lucrarea sa Viaţa lui Constantin:

,,Încredinţându-mă întru totul, din propăşirea generală a imperiului, de cât de mare a fost darul lui Dumnezeu faţă de noi, socotit-am că cea mai frumoasă ţintă pe care mi-aş putea-o pune în viaţă ar fi să fac aşa încât fericitele mulţimi intrate în Biserica Universală să poarte în ele o singură credinţă, o dragoste neîntinată, precum şi cuvioşia cea într-un singur gând în faţa lui Dumnezeu, Stăpânul nostru, al tuturor. ... Cu acelaşi prilej [al Sinodului din Niceea] făcutu-s-a sfat şi pentru prăznuirea preasfintei sărbători a Paştelui; şi a părut tuturor că se cuvine ca tot omul să o serbeze pretutindeni la aceeaşi dată. ... Înainte de orice, ni s-a părut lipsit de cuviinţă ca noi să ţinem un praznic atât de sfinţit ca acesta după acelaşi tipic cu iudeii care, prin josnica lor trădare, şi-au întinat mâinile, şi care din aceasta au rămas ca nişte orbi la suflet. ... Cuvine-se să ne dăm seama că – dată fiind însemnătatea cauzei [şi fiind vorba de praznicul cel mai de seamă al credinţei noastre] – ar fi cu totul necuvios să îngăduim dezbinării să domnească peste noi. O singură zi ne-a lăsat Mântuitorul pentru prăznuirea eliberării noastre: ziua preasfintelor Sale patimi. ... Judecaţi, dar, cu iscusinţa potrivită sfinţeniei voastre, cât de crunt şi cât de nepotrivit ar fi ca în cuprinsul aceloraşi zile unii să şadă şi să postească, iar alţii să benchetuiască. ... Pentru că toate cele hotărâte în sfintele soboare ale episcopilor trebuie înţelese ca tot atâtea arătări ale voii dumnezeieşti”[2].

În ce priveşte Sinodul Ecumenic I, Sfântul Ioan Gură de Aur spune:

,,Mai mult de 300 de Părinţi au hotărât în privinţa prăznuirii Paştelui creştin ... faptul că creştinii ar trebui să sărbătorească în acelaşi timp cu toţii ... Ar fi putut aceşti oameni, care n-au trădat credinţa în aceste vremuri grele, să se făţărească când au stabilit zilele de post şi data Paştilor ... ? Dacă Hristos este prezent în mijlocul a doi sau trei, cu cât mai mai mult a fost El acolo unde au fost mai mult de 300, hotărând toate lucrurile şi făcând cunoscute toate ?”[3]

,,Din acest motiv, cel care vrea să fie un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe, să-şi îmblânzească neascultarea minţii faţă de legile Bisericii şi, orice s-ar întâmpla, să se supună Mamei sale, Biserica”[4].

Patriarhul Teodor Balsamon al Antiohiei (marele tâlcuitor al sfintelor canoane) († 1203) scrie: ,,Respectaţi hotărârile canonice în orice situaţie, exact aşa cum au fost stabilite şi nu îndrăzniţi să afirmaţi că există contradicţii între ele, fiindcă Sfântul Duh grăieşte prin ele toate”[5].

Încă o dată, în ce priveşte Sinodul Ecumenic I, Sfântul Chiril al Alexandriei († 444) spune:

,,Să cercetăm cu atenţie ce a hotărât Sinodul din Niceea cu privire la calculul celor 14 luni ale fiecărei luni din ciclul de 19 ani, pentru a evita amăgirea de a sărbători împreună cu evreii şi quartodecimanii eretici în cea de-a 14-a zi a lunii lunare; deoarece la fiecare sinod [ulterior], cu excepţia celor din Gangra şi Cezareea, s-a stabilit ca nici o Biserică să nu poată face nimic contrar deciziei luate la Sinodul de la Niceea în ce priveşte Paştele”[6].

În legătură cu prăznuirea Paştelui, marele canonist ieromonahul Matei (Blastares) din  Thessaloniki spune:

,,Aceste restricţii [adică, cele 4 reguli pentru sărbătorirea Paştelui] ar trebui să fie respectate deopotrivă de oamenii înţelepţi şi de cei simpli, şi toţi creştinii din întreaga lume ar trebui să sărbătorească Paştele în acelaşi timp; nu este nevoie de calcule astronomice foarte exacte, pentru că Sfinţii Părinţi au făcut canonul, care îndeplineşte condiţiile amintite, şi l-au lăsat Bisericii[7].

Patriarhul Meletie I al Alexandriei, un contemporan al reformei gregoriene şi martor ocular al efectelor sale vătămătoare, a recunoscut în această reformă, în mod intuitiv, vârful unui aisberg al inovaţiei:

,,Inovaţia calendarului roman a pricinuit multe rele: a produs agitaţie în Biserică, tulburare printre oameni, batjocura Sfinţilor Părinţi, neascultarea copiilor, şi înşelare asemănătoare cu cea a evreilor. Romanii spun că această chestiune nu este o problemă de credinţă şi astfel inovaţia este inofensivă. O, fii împietriţi la inimă ... ! În opinia Sfântului Vasilie cel Mare (†379), dacă pricinuieşte mare vătămare, ceea ce pare neînsemnat, în realitate nu este. Este un lucru neînsemnat a tulbura Biserica, a te considera mai învăţat decât Sfinţii Părinţi şi a dispreţui poruncile lui Dumnezeu ? Dumnezeu Însuşi a poruncit: ‘Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi’”[8].

Sfântul Serafim de Sarov întăreşte această învăţătură a Sfântului Vasilie cel Mare când spune:

,,Tot ceea ce a adoptat şi a acceptat Sfânta Biserică, orice ar fi, ar trebui să fie drag inimii creştine. Tot ceea ce s-a hotărât de Sfânta Biserică la cele şapte Sinoade Ecumenice, trebuie să împliniţi de asemenea. Vai şi amar de cel care adaugă sau scoate un singur cuvânt”[9].

Sfântul Teofan Zăvorâtul îi încurajează în acelaşi chip pe credincioşi să se supună tuturor poruncilor Bisericii, asociind această ascultare cu mântuirea aflată numai în contextul unităţii Bisericii Ortodoxe:

,,Noi credem într-Una Biserică. Pot exista sute de adevăruri ? Adevărul este Unul. Pot exista sute de căi ? Calea este Una. Pot exista sute de dumnezei ? Dumnezeu este Unul. Dumnezeu este Unul, credinţa este una, botezul este unul. Iată de ce Adevărata Biserică trebuie să fie Una. Dumnezeu ne înzestrează cu mărturii limpezi, mărturii care sunt evidente pentru toată lumea, cum ar fi darurile facerii de minuni, înainte-vederii, nestricăciunii veşnice şi fenomenelor peste fire. Toate acestea le vedem în zilele noastre; ce ne-am putea dori mai mult ? Dumnezeu nu încurajează mincinoşii ... Domnul este cu noi şi Duhul Său sălăşluieşte în Biserica noastră ... Şi cum ne putem mântui ? În Biserica lui Hristos. Creştinul să trăiască după cum porunceşte Biserica şi el va fi mântuit. Credeţi în tot ceea ce hotărăşte Sfânta Biserică şi veţi dobândi putere binecuvântată prin sfintele taine; încălziţi-vă credinţa prin participarea la toate celelalte slujbe religioase şi prin respectarea tuturor celorlalte hotărâri ale Sfintei Biserici”[10].

Sfântul avertizează mai departe:

,,Feriţi-vă, pentru Domnul, de ... învăţăturile stricate. Fie ca măsura voastră să fie sfânta învăţătură propovăduită de Biserica din vechime. Respingeţi tot ce este în dezacord cu această învăţătură ca fiind ceva rău, chiar dacă ar fi ascunsă sub o înfăţişare plăcută”[11].

Reflectând la puterea de rezistenţă a Ortodoxiei, Sfântul Ioan de Kronstadt († 1908) îi avertizează pe credincioşi să se ferească de ideea că Sfânta Tradiţie poate fi ,,actualizată” sau ,,îmbunătăţită”, însăşi eroarea care stă la baza gândirii moderniste:

,,Cercetând Sfintele Scripturi, hotărârile şi ritualurile din vechime, gândiţi-vă câte veacuri au rezistat; câte generaţii au dăinuit, care au trăit succesiv în diverse epoci; cât de respectate au fost în fiecare secol în parte. Aşadar, temeţi-vă să le priviţi prin ochii oamenilor de astăzi care, de dragul ,,progresului” lor absurd, leapădă cu neruşinare multe din rânduielile sfinte, vechi ale Scripturii şi Tradiţiei”[12].

Arhiepiscopul Inochentie al Pekinului zugrăveşte deschis motivele nefaste care inspiră acest ,,progres”:

,,În zadar încercăm să-i convingem pe ortodocşii de stil nou încăpăţânaţi. Dacă am aduce argumente şi mai solide împotriva reformei lor, tot nu ar lua în considerare aceste adevăruri. Nu poate fi altfel, de vreme ce ei îşi pun o mască de dragoste şi râvnă falsă pentru binele Bisericii. În realitate, ei sunt călăuziţi de scopuri cu totul diferite – care sunt departe de a fi religioase – când fac jocurile celor care de decenii subminează fundaţiile Bisericii lui Hristos. Nu este atât de importantă pentru ei introducerea calendarului gregorian, cât desfiinţarea calendarului nostru ortodox, care va răspândi deznădejde şi tulburare printre credincioşi, va crea schismă şi va stinge dragostea frăţească. Ei ştiu cât se poate de bine că toate canoanele lui Dumnezeu sunt sfinte şi înţelepte, că ele împrejmuiesc Sfânta Biserică cu un zid de neînvins, apărând-o de duhul vremelnic al acestei lumi, de cei care au acceptat pecetea antihristului. De aceea, ei îşi încordează toate puterile pentru a abroga canoanele, căci fără ele Sfânta Biserică va fi fără cârmă, transformată într-o jucărie a vânturilor acestei lumi. Duşmanii neobosiţi şi înverşunaţi ai lui Hristos au subminat fundaţiile Sfintei Sale Biserici, pentru a o înlocui cu altă biserică, un sanctuar al omenirii autozeificate, un templu masonic, un altar al lui satan”[13].

Binecuvântatul Arhiepiscop Serafim de Boguciar pune reforma calendarului papal pe seama unei pure lipse de credinţă, din partea latinilor, faţă de natura dumnezeiască a Bisericii:

,,Săvârşirea reformei calendarului de către Papa Grigorie al XIII-lea a fost pricinuită în mare parte de necredinţa lor [adică, a romano-catolicilor] în Sfânta Biserică şi îndeosebi de lipsa lor de credinţă că Sfântul Duh – izvorul a tot Adevărul – sălăşluieşte şi lucrează în ea. Dacă Biserica Romano-Catolică ar fi avut o asemenea credinţă, atunci nu ar fi început, prin persoanele papei, oamenilor de ştiinţă şi pascaliştilor săi, să schimbe regulile canonice – cele care alcătuiesc baza Pascaliei noastre ortodoxe – prin care Sfântul Duh exprimă un singur adevăr nesupus nici unei schimbări[14].

Ieromonahul Serafim (Rose) din Platina subliniază faptul că consensus Patrum, manifestarea fundamentală a adevăratei învăţături creştine, este o caracteristică neîntreruptă şi veşnică a credinţei ortodoxe, nicicând limitată la o epocă anume şi imposibil de ,,îmbunătăţit”:

,,Învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi nu aparţine vreunei epoci, fie ea ‘antică’ sau ‘modernă’. Ea a fost transmisă în succesiune neîntreruptă din vremea lui Hristos şi a Apostolilor Săi până în ziua de astăzi, şi nu a existat niciodată o perioadă în care să fi fost necesară descoperirea unei învăţături patristice ‘pierdute’. Chiar atunci când mulţi dintre creştinii ortodocşi au trecut cu vederea această învăţătură (aşa cum este cazul, de pildă, în zilele noastre), adevăraţii săi reprezentanţi au transmis-o totuşi mai departe celor care tânjeau să o primească. Au existat mari veacuri patristice, cum este epoca plină de strălucire a celui de-al patrulea secol, şi au existat perioade de decădere a conştiinţei patristice printre creştinii ortodocşi; dar nu a existat nici o perioadă, de la întemeierea Bisericii lui Hristos pe pământ încoace, în care tradiţia patristică să nu călăuzească Biserica; nu a existat nici un veac fără Sfinţii Părinţi proprii”[15].

În acest capitol, am citat doar învăţăturile câtorva dintre cei plăcuţi lui Dumnezeu, nădăjduind să-i fi dat cititorului un exemplu tipic de gândire patristică, fără a fi în mod nejustificat excesivi în pasajele reproduse.

Fără îndoială, există multe alte afirmaţii profunde pe care le-am fi putut cita. Cu toate acestea, citatele prezentate aici sunt mai mult decât suficiente pentru a demonstra faptul că în învăţăturile Sfinţilor Părinţi există o conglăsuire desăvârşită, ca şi cum aceste învăţături vin de la una şi aceeaşi persoană. Indiferent de diversele epoci în care au trăit aceşti sfinţi, ei s-au lipit cu fermitate de sfintele canoane, păstrând credinţa statornică că Biserica Ortodoxă este unicul şi imuabilul Trup al lui Hristos. Această fidelitate faţă de învăţăturile Ortodoxiei este asemenea unei ştafete duhovniceşti înmânate din generaţie în generaţie, ajungând până la generaţia noastră prin nepreţuitul sânge al nenumăraţilor mucenici şi mărturisitori. Noi avem astăzi această ştafetă în mâinile noastre. Trebuie să o înmânăm întreagă şi nevătămată de la generaţiile care ne-au precedat, faţă de care suntem veşnic recunoscători, generaţiilor care vor urma, faţă de care suntem obligaţi pe vecie. Această responsabilitate nu trebuie să ne facă sub nici un chip să credem că suntem sfinţi; mai degrabă, trebuie să ne apropiem de ea cu mare zbucium sufletesc, deoarece comoara pe care o deţinem este curată şi dumnezeiască, pe când mâinile care o ţin sunt întinate şi omeneşti. Trebuie să fim cât se poate de conştienţi de nevrednicia noastră în această strădanie, căci deşi suntem chemaţi să-i urmăm pe cei care au dus vieţi bineplăcute lui Dumnezeu, noi nu suntem câtuşi de puţin la măsura lor. Cu toate acestea, Sfântul Apostol Pavel ne povăţuieşte:

,,Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa. (...) La învăţături străine şi de multe feluri să nu vă mutaţi” (Evrei 13, 7, 9).



[1] Cu toate că vom cita preoţi şi ierarhi care nu sunt neapărat număraţi în rândul sfinţilor, în măsura în care cuvintele lor reflectă consensul patristic, ei transmit cu fidelitate învăţătura Sfinţilor Părinţi în împlinirea succesiunii lor apostolice ca slujitori.

[2] Episcopul Eusebiu Pamfil de Cezareea, Viaţa Sfântului Constantin, Cartea a III-a, cap. 17-18, 20.

[3] A treia omilie contra evreilor.

[4] Tâlcuire la Epistola I către Corinteni.

[5] Scrierile sfântului.

[6] J.-P. Migne, Patrologia Latina, vol. LIV, col. 604-605 (,,Enciclica pascală”).

[7] Syntagma, p. 386.

[8] Tomul alexandrin (1584).

[9] Citat în S. Nilus, Venirea antihristului este aproape.

[10] Scrisori despre viaţa creştină.

[11] Omilia de rămas bun către comunitatea din Vladimir.

[12] Cunoscându-L pe Dumnezeu şi cunoscându-ne pe noi înşine, p. 75.

[13] Scrisoare deschisă către toţi fiii adevăraţi ai Bisericii lui Hristos.

[14] Raportul realizat la Întrunirea Bisericilor Ortodoxe Autocefale şi Autonome, Moscova, 1948.

[15] Ieromonah Serafim (Rose), Sfinţii Părinţi: Călăuză sigură către adevăratul creştinism, Platina, CA, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, 1975, p. 6-7.