----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 68 vizitatori și nici un membru online

MITROPOLITUL GALACTION CORDUN

Câteva documente din vremea ocupaţiunii germane în România

 

Nu ascundeţi lumina sub obroc sau sub pat
ci puneţi-o în sfeşnic ca să lumineze latura
Ev. de la Matei, cap. 5, stih 15

 

După ce la 31 ianuarie 1917 am fost luat şi închis ca ostatic, la cererea mea de a fi internat la una din mânăstiri, Comandatura Săveni (Ialomiţa) a primit spre a mi se aduce la cunoştinţă următoarele:

 

 

POLIŢIA CENTRALĂ BUCUREŞTIAlmanah 2013 03

No. 10591

27 iulie 1917

 

Din cuprinsul actelor de ostatici al Poliţiei Centrale care s-a depus act spre cercetare, se poate vedea că Arhimandritul Cordun, internat acum la Săveni, a fost găsit vinovat de o activitate păgubitoare intereselor germane în contrazicere violentă şi cu misiunea sa apostolică ceea ce face imposibilă reintegrarea sa în demnitatea ce ocupa până acum; prin urmare i se aplică numai dispoziţiunea pentru pensionare. Cererea sa dar, pentru achitarea salariului rămâne respinsă. Însă în vederea lipsei de mijloace a petiţionarului, i se acordă o subvenţie lunară de lei 30, din fondul general de ajutor.

Cu privire la cererea sa de transportare la Bucureşti, se menţine dispoziţia Poliţiei Centrale din 3 iulie 1917.

 

(ss) Comandant

(Indescifrabil)

 

la care eu am răspuns:

 

Înaltei Comandaturi Imperiale Germane din Bucureşti

 

Prin aceasta, am onoare de a vă înştiinţa că am luat cunoştinţă de răspunsul din adresa cu No. 10591 de la 27 iulie 1917, din care aflu cu îndoită surprindere că eu, prin o activitate dăunătoare intereselor germane, m-aş fi făcut vinovat şi îndatoririlor mele de cleric şi că, aşa stând lucru, mă puneţi în stare de retragere, iar ca pensiune, faţă de completa mea lipsă de mijloace, binevoiţi a-mi acorda suma de lei treizeci, adică 30.

Acum, în ce priveşte atitudinea mea ce am avut-o ca cleric în timpul când ţara mea a fost liberă şi stăpână pe destinele ei, am convingerea faţă de Dumnezeu, unicul meu judecător, ca păstor de suflete, precum şi faţă de conştiinţa mea, că mi-am făcut strictamente datoria de slujitor al altarului, şi că nu m-am abătut cu nimic şi nici o clipă măcar de la obligaţiunile impuse demnităţii mele bisericeşti ce ocupam şi cu voia lui Dumnezeu voiu mai ocupa, încă în Biserica Naţională a ţării mele.

Sunt dator către mine însumi, ca demnitar bisericesc, să nu primesc fără o respectuoasă dar hotărâtă întâmpinare învinuirea cea mai grea ce se poate aduce unui membru al Bisericii Creştine de treapta întâia, conştient de rolul său faţă de Dumnezeitate şi popor, anume că s-ar fi îndepărtat o clipă măcar de la Apostolatul sfânt şi slujba căruia s-a consacrat şi în care se află.

Aşa fiind, nu pot înţelege pentru ce mi se curmă funcţiunea mea de la Sfânta Mitropolie din Bucureşti şi cum de am putut fi – fie chiar şi numai pentru timpul trecător al ocupaţiunii – pus în poziţiune de retragere, la vârsta mea, cu educaţiunea şi pregătirea mea bisericească, cu trecutul meu ireproşabil ca cleric, om şi cetăţean român, cu studiile şi titlurile mele, în baza cărora şi mai înainte de vreme decât de obicei, am fost ridicat la demnitatea ce ocup astăzi în ierarhia Bisericii Române.

Nu mai puţin nu pot să nu-mi exprim mirarea că faţă de lipsa mea de mijloace pe care o recunoaşte şi stabileşte atât de clar şi însăşi onorata Comandatură prin adresa citată mai sus, mi se acordă drept pensiune şi sprijin de existenţă mie Arhimandrit al Mitropoliei Primate a României şi în aceste vremuri de groaznică scumpete, suma de lei treizeci, adică 30. Mă opresc un moment la constatarea atât de adevărată a onoratei Comandaturi a lipsei mele de mijloace.

Oare dacă eu m-aş fi abătut de la îndatoririle mele de Arhimandrit şi dacă după cum ziceţi în adresa de mai sus, aş fi desfăşurat o activitate de agitaţiune politică şi războinică, care dăunătoare sau nu intereselor germane, ar fi fost foarte lucrativă şi pentru mine ca pentru atâţi alţii în această ţară aşa de nenorocită unde s-au vândut atâtea conştiinţe, m-aş găsi şi eu astăzi cu rangul meu bisericesc, cu situaţiunea şi trecerea mea în lume, în aşa hal de lipsă încât acest lucru să fie notoriu ?

Una contrazice pe cealaltă. N-am agitat contra intereselor germane şi mă găsesc astăzi aici în completă mizerie luptând din greu cu cele mai mari dificultăţi şi nevoi.

Socotesc deci, că în ce priveşte aprecierea rolului ce l-am avut ca cleric în ultimul timp în Biserica Română, nu poate fi la mijloc decât o gravă eroare de informaţiune, iar în ce priveşte suma ce se fixează ca pensiune, sumă incompatibilă cu toată educaţiunea mea, pregătirea mea clericală şi drepturile mele, nu poate fi decât efectul unei erori de transcriere, căci nu mă duc cu gândul aşa departe să crez, că după o închisoare omorâtoare de şapte luni, să se urmărească a se face din persoana mea şi un obiect de derâdere.

În încheiere, dar mulţumesc cu recunoştinţă onoratei Comandaturi Imperiale pentru gestul său mărinimos, căreia îi adresez şi de data asta rugămintea respectuoasă, de a binevoi să încuviinţeze internarea mea la Mânăstirea Cernica la 8 km distanţă de Bucureşti sau Căldăruşani 36 km depărtare, unde am dreptul legal de a mă adăposti la vremuri grele, consfinţit de toate legiuirile Bisericii noastre Naţionale, sub acoperământul cărora, pe lângă că s-ar uşura şi Comandatura Imperială de a-mi servi ajutorul hotărât, chiar dacă ar fi cu mult mai mare decât mi s-a comunicat mie din eroare prin adresă, apoi aci mi s-ar da posibilitatea – ceea ce v-ar atrage adânca mea recunoştinţă – de a-mi îndeplini îndatoririle mele spirituale la care mă obligă misiunea mea, către Arhipăstorul Suprem, Stăpânul tuturor, Împăratul Hristos Domnul, iar în ce priveşte controlul şi supravegherea mea, rămân la mărinimia şi înţelepciunea Guvernului Imperial.

În caz însă, când tratativele pentru schimbul ostaticilor cu cei din Moldova se vor relua şi sfârşi cu bine, vă fac rugămintea respectuoasă a mă înscrie şi pe mine în numărul celor ce pleacă acolo, întrucât condiţiunile de viaţă ce mi se oferă de dvs. aci, sunt în contrazicere violentă cu cerinţele rangului şi drepturile mele câştigate.

 

Arhimandritul Galaction Cordun

29 iulie 1917

 

* * *

 

Această adresă am înmânat-o Î.P.S. Mitropolit Conon, cu un protest după primirea ordonanţei germane de a se sărbători Crăciunul şi Anul Nou 1916-1917 odată cu Biserica catolică.

 

Înalt Prea Sfinţite Preşedinte al Sfântului Sinod al Bisericii Române

 

Chestiunea ce preocupă astăzi toate straturile societăţii româneşti din teritoriile ocupate de străini, este fără îndoială aceea, a introducerii calendarului gregorian ce ni s-a impus de către comandamentul şi guvernământul german, a-l pune şi în uzul Bisericii noastre, chiar după trecerea Anului Nou şi Bobotezei noastre ortodoxe. Din punct de vedere al dreptului tradiţional şi a practicii observate în Biserica noastră de răsărit încă din cele mai depărtate timpuri, această inovaţiune care nu reprezintă în sine o dogmă inalterabilă ci numai un calcul cu 11 sau 13 zile diferenţă între un calendar şi celălalt, ar constitui totuşi o mare lovitură morală pentru poporul nostru ortodox şi în acelaşi timp, ar fi şi un succes enorm pentru Biserica Papală, a căreia mână se poate întrevedea şi aci, care, prin autoritatea germană, se stăruieşte acum să ne forţeze ca să primim calendarul ei; şi mai ales în aşa circumstanţe, când misiunea armatelor ocupante şi preocupările lor, sunt îndreptate cu totul în altă parte, decât în aceea de cum serbează românii: Paştele, Crăciunul şi Anul Nou, şi când în însăşi faptul ocupării teritoriului nostru, ele nu pot vedea o rămânere şi mai departe aci după încheierea păcii, ca în consecinţă să anticipeze în măsuri bune de pe acum, spre a-şi putea ulterior facilita bunul mers al administraţiei teritoriului nostru.

Am spus că introducerea calendarului gregorian şi în uzul Bisericii noastre n-ar constitui o abatere dogmatică, întrucât ştiut lucru este tuturor, că până la despărţirea Bisericilor, creştinii se ţineau de mai multe ere, aveau numărătoare diferite şi începeau Anul Nou unii de la 1 ianuarie cum este la noi, alţii de la 1 septembrie al nostru bisericesc, mulţi de la 1 martie şi aşa mai încolo. Astfel s-a întâmplat şi cu calendarul Papei Grigorie al XIII-lea, care găsi de cuviinţă, să-l pună în uz în anul 1582 în locul celui iulian, care avea o tradiţie ce se pogora din anul 46 înainte Hristos, şi care până atunci era în trebuinţare, în toate părţile lumii. Calendarul nou fu primit dar cel dintâi de statele romano-catolice în 1582 şi 1583, de poloni în 1583, de unguri în 1587; olandezii, danezii şi germanii protestanţi îl primiră abia în 1700 nu fără oarecare opoziţie. Englezii îl primiră şi mai târziu în 1752, iar suedezii în 1753. Bisericile Ortodoxe însă, nu-l primiră în nici un chip. Deosebirea sau diferenţa între cel nou şi iulian este că gregorianul, merge înaintea celui iulian, cu 10 zile: de la 5 octombrie a acestuia, socotindu-se şi ziua ce se mai adaugă până la 1700. De la 1700 până la ziua ce se adaugă a anului 1800 cu 11 zile. De la 1800 până în ziua ce se adaugă a anului 1900 cu 12 zile ş.a.m.d.

Din cauză însă că 400 de ani gregorieni sunt mai mici cu 3 zile decât 400 de ani după calendarul iulian, Grigorie al XIII-lea, spre a împlini această lipsă, a dispus ca din câte patru ani seculari ce urmează cum de exemplu: 1600, 1700, 1800, 1900, 2000, 2100, 2200 etc., numai anii divizibili prin 400 să fie bisecţi, iar ceilalţi ani, care în calendarul iulian sunt bisecţi deşi nu sunt divizibili prin 400, să rămână ani obişnuiţi. Din care cauză, după calendarul gregorian, fiecare an secular nedivizibil cu 400 (cum de exemplu 1800 şi 1900, 2100 sau 2200) apucă cu o zi mai înainte; iar cel divizibil prin 400, rămâne tot în ziua anului ce a trecut. Cum vedem dar, noul calendar, ar putea fi respins numai din două consideraţiuni capitale: întâi, aceea a tradiţiei Bisericilor Ortodoxe alături de care a avut cinstea de a sta şi Biserica noastră naţională chiar de la începutul încreştinării românilor, şi apoi în al doilea rând, pentru că a fost opera tot a Bisericii Catolice prin Papa Grigorie al XIII-lea, care în timpul tulburărilor bisericeşti din Apus şi a despărţirii luteranilor de catolicii papali, a căutat să-şi impună calendarul său în uzul trecerii timpului, deşi celui existent nu i se găsise nici o lipsă şi nici nu are chiar. Afară de acestea, este şi atenţiunea deosebită ce trebuie să dăm faptului, că ţăranul român, chiar dacă este analfabet, totuşi el îşi are calendarul sărbătorilor înşirate pe răboj. Nu-l vei putea dar induce niciodată în eroare că poate de exemplu să cadă Crăciunul în cutare sau cutare zi şi nu când ştie el după socoteala lui calendaristică primitivă.

Pentru introducerea acestui calendar sau mai bine, pentru uşurătatea introducerii lui, ne trebuieşte cel puţin 80% inteligenţi în popor, cu o raţiune a lucrărilor serioase mai dezvoltată ca să se poată face şi acest pas înspre progres (dacă poate fi numit astfel), fără a se simţi vreo împotrivire cât de mică. Deşi deasupra tuturor motivelor de reprobare stau consideraţiuni capitale ca tradiţii, apucături strămoşeşti etc, peste care nu se poate trece aşa uşor de un popor ce-şi venerează trecutul neamului şi cenuşa înaintaşilor, şi mai ales când aşezământul moştenit de la ei nu împiedică întru nimic înflorirea progresivă a ţării dorită şi de ei şi de noi, a neamului şi a năzuinţelor noastre, în orice câmp de activitate, alături de alte popoare civilizate, care înaintează pe calea progresului, fără a îndrăzni să schimbe vreo iotă din tezaurul sfânt al tradiţiilor lăsate prin testament de străbunii lor. Păstrarea cu scumpătate a totului ce ne-au lăsat înaintaşii ne poate da siguranţa izbânzii în oricare împrejurare grea şi chiar în cea de faţă pentru viitor. Un popor se poate învinge numai prin slăbiciunea sau lipsa respectului către tradiţiile lăsate de făuritorii neamului lui. În sprijinul afirmaţiunii mele de mai sus, că armatele germane în teritoriul ocupat numai de chestiunea calendarului nu se pot – cred – ocupa pentru un moment, stă şi faptul, că românii din Imperiul Austro-Ungar, deşi zac de sute de ani sub efigia acestei împărăţii, totuşi păstrează până astăzi tradiţionalele lor obiceiuri religioase, rânduiesc slujbele bisericeşti după calendarul vechi iulian, fără de a fi împiedicaţi întru nimic în îndeplinirea vechilor lor rânduieli strămoşeşti, atât din partea autorităţilor superioare guvernamentale, cât şi a celor ecleziastice de rit catolic. În mâna ce caută să dirijeze acest aranjament, daţi-mi voie să întrevăd sub masca Bisericii Catolice ascunzându-se cu cea mai mare precauţiune, umbre de renegaţi tot dintre ai noştri plecaţi din cauza nesatisfacerii ambiţiunilor lor prea exagerate, care servind în această chestiune cauza bisericii duşmane doresc să-şi poată câştiga acolo un titlu nenorocit de glorie şi o recompensă poate şi mai mare decât 30 de arginţi, preţul vânzării rânduielilor Bisericii Domnului. De aceea eu, ca un smerit slujitor al Sfintei Biserici de Răsărit, fiu sufletesc al Î.P.S voastre, conştient de rolul ce trebuie să am în împrejurări de aşa natură şi la aşa vremuri vă fac cunoscut, că printre alţi clerici devotaţi, care vă vor sprijini fac cerc şi eu în jurul Î.P.S. voastre, declarându-vă că în atitudinea energică ce va trebui să luaţi întru apărarea drepturilor noastre tradiţionale, voiu fi gata a vă apăra chiar şi cu preţul vieţii mele jertfind şi ultima picătură de sânge pentru respectul aşezămintelor noastre bisericeşti şi a predaniilor moştenite din străbuni. Faceţi dar Î.P.S. Stăpâne marele gest. Puneţi cârja arhipăstorească înainte şi apăraţi cu tot curajul tezaurul sfânt ce vi s-a încredinţat. Sunteţi într-o vârstă şi într-o situaţiune, când nu mai puteţi aştepta nimic de la lume; şi în demnitatea ce ocupaţi, trebuie să vă fie o plăcere a vă uni cu Domnul în lupta păstrării aşezămintelor Lui. Ieşind cu râvnă la lupta pe faţă, veţi reîmprospăta şi Î.P.S. voastră prin exemplul dat pe marii noştri mitropoliţi şi marii patrioţi din trecut, care, au fost gata şi au murit mulţi dintr-înşii, apărând cu cârja drepturile tradiţionale şi predaniile bisericeşti şi naţionale. Veţi fi un martir al neamului. Şi cât am vrea să fiţi, mai ales acum, când nu trebuie să disperăm cu toate sacrificiile purtate în unitatea noastră naţională de mâine. În credinţa că veţi dovedi şi cu fapta aceea ce propovăduiţi de mult cu cuvântul, sunt al Î.P.S. voastre supus fiu sufletesc.

(Întâmpinare adresată Î.P.S. Mitropolit Conon în 29 decembrie 1916, în urma ordinului dat de armatele germane ocupante de a se introduce calendarul gregorian şi în uzul Bisericii noastre)

 

* * *

 

Tot atunci am încercat să dau în rândurile de mai jos şi o icoană a atitudinii puţin bisericeşti şi puţin naţionale a unor clerici în timpul ocupaţiei.

 

Păstorii Bisericii noastre din ziua de azi

 

Şi sculându-se de la rugăciune,
şi venind către ucenici i-au aflat
pre ei dormind de întristare
Luca cap. XXII stih 45

 

În adevăr că împrejurările grele ce vin câteodată asupra omului într-atât îl buimăcesc cu lovitura lor neaşteptată, prin întristarea şi deznădejdea de a nu putea face ceva, încât îi produc somn adânc, ca apostolilor în grădina Ghetsimani, unde covârşiţi de impasul de a nu putea face nimic pentru Domnul şi Învăţătorul lor, de întristare adormiră. Amintirea acestui fapt evanghelic aş dori să fie privit, nu din alt punct de vedere, ci numai din acel psihic, ca să scrutăm şi noi evenimentele de azi, spre a putea trage vreo învăţătură dintr-însele pentru viitorime. Dacă ne ducem acum cu gândul la epoca ultimelor zile petrecute de Domnul pe pământ, vedem: pe iudei căutând prilej să-L dea morţii; pe arhierei născocind calomnii; pe Iuda cugetând la vânzare !

Credincioşii Lui, norodul, tăceau dându-se la o parte, ca şi cum nici n-ar fi avut cunoştinţă de pericolul ce ameninţa dintr-o zi într-alta pe Învăţătorul lor şi Domnul lor. Apostolii, unii se pregăteau de fugă când Domnul era să fie ridicat şi dus la curtea Caiafei – şi nu uitaţi că aceştia îi erau cei mai fideli; ceilalţi, apăsaţi de grozăvia momentului, fură cuprinşi de somn, din covârşirea întristării –, zice Evanghelistul Luca. Meditând mai serios la aceste peripeţii din viaţa Mântuitorului, într-însele vom putea recunoaşte o repetare perfectă a celor ce se petrec azi în viaţa noastră bisericească.

Biserica lui Hristos, este drept, că a avut momente nepieritoare de glorie în mersul dezvoltării sale istorice; însă este tot aşa de exact, că în cartea vieţii sale, a înscris multe pagini de persecuţii, umilinţe de tot felul, goane, care însă toate la un loc, s-au zdrumicat de tăria ei, iar în împrejurări diferite, şi atitudinea unora din credincioşii ei şi relaţiunile dintre ea şi aceştia au fost absolut la fel, ca cele văzute mai sus în ultimele clipe ale vieţii Mântuitorului pe pământ: unii indiferenţi tăceau, alţii inactivi se ascundeau, parte, aţâţau pe persecutori, unii vindeau, cei slabi de virtute fugeau, iar cei ce deţineau făgăduinţele şi consacrarea tuturor aşezămintelor Bisericii Lui – tezaurul cel sfânt şi cel mai scump –, păstorii cei mai mari ai Bisericii Lui, aproape neîntrerupt dormeau !

Şi acum dacă ne referim la zilele pline de groază şi de durere prin care trecem astăzi şi ca popor şi ca Biserică, avem o asemănare perfectă de evenimente, exacte cu cele relatate mai sus. Se ridică din nou trufaş vrăjmaşii de moarte ai adevărului şi învăţăturilor lui Hristos, iar firmamentul Bisericii Lui, se acoperă din ce în ce cu nori negri care ameninţă cu furtună.

A venit vremea ca Hristos să-Şi facă din nou adunările Sale cu ucenicii în cămări ascunse de teama iudeilor, în zilele acestea se pare, că El, în fiinţa Bisericii Sale, va să vină din nou la Ghetsimani şi Golgota ca să pătimească. A aştepta ajutor ? Nu-i de unde ! Pentru că, celor ce ne stăpânesc azi, dacă li s-ar porunci ca să pună la închisoare şi pe cei ce reprezintă pe Hristos şi să dărâme şi bisericile Lui, o vor face cu cugetul împăcat şi credincioşi că şi-au făcut numai datoria, impusă de ceasurile de cumpănă, prin care trec ambele noastre instituţii vitale şi Biserica şi statul.

În aşa grele zile şi neasemănat de obijduitoare pentru noi, se vor găsi – ce ruşine – slujitori ai altarului, ca Anna şi Caiafa, purtând titluri de arhierei şi presbiteri, care pentru siguranţa vieţii lor personale, deoarece aceea a Bisericii Domnului în numele căreia s-au consacrat slujitori nu-i mai interesează, să declare sus şi tare, că Biserica lui Hristos şi aşezămintele Lui au îmbătrânit, nemaicorespunzând vremurilor noastre ah ! de progres !

Se vor găsi şi iude care mai întâi cu bârfeli şi apoi şi cu vânzări, vor căuta să umilească Biserica Domnului, iar pe câţi din ucenici vor afla, vor pune mâinile, dându-i în seama stăpânirii.

Se înalţă o ! iubiţilor din nou Golgota, pentru că vine să Se răstignească din nou Hristos. Mulţimea va privi cu indiferenţă la această vedere, şi n-ar fi să ne mirăm, dacă într-un moment dat, va începe să strige că vrea în locul lui Hristos pe alt învăţător, mai nou, pentru că ale Lui s-au învechit toate şi s-au uzat nemairăspunzând timpurilor noastre de înaintare. Dar ucenicii Domnului, următorii Lui pe pământ ce s-au făcut ? Unde sunt ? Pe cea mai mare parte dintre ei i-a împietrit grozăvia momentului, şi sunt în acelaşi impas al ucenicilor din Ghetsimani de a întreprinde ceva. Apăsaţi de recunoaşterea slăbiciunii în aşa împrejurare, se tânguiesc, plâng între sine, se revoltă, încearcă a lovi cu sabia, dar lipsiţi de cunoştinţele mânuirii armelor, taie urechea lui Malh slujitorul şi la sfârşitul sfârşitului fug cu toţii şi se ascund de frica stăpânitorului, care caută să-şi pună mâinile pe ei. Se vor găsi şi Simoni care şi la întrebarea slugii stăpânitorului cu o îndoitură a feţei până la pământ să declare că ,,nu ştiu pre omul acesta” şi ,,nu ştiu ce grăieşti”, iar la dovada aruncată în obraz ,,că şi haina ta te vădeşte că eşti din ucenicii Lui” să spună, ,,nu ştiu Biserica lui Hristos şi sunt cu desăvârşire străin de aşezămintele orânduielilor Lui”.

Şi aceasta, din nenorocire, pentru că cei ce au fost chemaţi să reprezinte pe Domnul pe pământ dorm, somn adânc de moarte, iar via Lui a rămas neîngrijită, gardurile au căzut, şi râmătorii au început să o strice, şi păzitorii dorm …

Apostolul însă ne strigă: că acum a sosit ceasul să ne sculăm şi nu numai atât dar să şi gonim pe râmători afară, să înălţăm gard de lemn în jurul viei şi apoi fără de frică să mărturisim sus şi tare că una este Biserica Domnului Sfântă, cinstită şi fără prihană, ca o mireasă încuviinţată cu toate învăţăturile, aşezămintele şi predaniile ei părinteşti, şi dacă ni s-ar întâmpla să şi suferim împotrivire, să ieşim cu inimă deschisă la luptă, mai ales că arma noastră este cuvântul Domnului nostru, care după încredinţarea Sa nemincinoasă petrece cu noi până la sfârşitul veacului şi în mâinile Lui stau sorţii izbânzii noastre, când ne luptăm pentru Biserica şi adevărurile Sale.

A murit Hristos, dar cu mai multă slavă a înviat ! Şi acum este cu noi şi nu mai moare, fiindcă moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. A sosit ceasul dar, ca să ne sculăm şi să ne trezim din somn.

 

Bucureşti, 29 decembrie 1916

 

 

Această cărticică a fost ascunsă timp de 30 ani şi acum a

ieşit la iveală. Deci citiţi cu dragoste aceste cuvinte