----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 84 vizitatori și nici un membru online

DOCUMENTE ALE BISERICII

Articole despre schimbarea calendarului din presa vremii

Articole semnate Nae Ionescu din perioada 1926-1929

 

Sinodul Ecumenic Ortodox
(Publicat în Cuvântul, an III, nr. 463, 26 mai 1926, p. 1)
 
Stil nou – stil vechiAlmanah 2012 26
– Sau cum se face propaganda rusească –
(Publicat în Cuvântul, an III, nr. 645, 24 decembrie 1926, p. 1)
 
O izbândă a Bisericii noastre
(Publicat în Cuvântul,an III, nr. 863, 12 septembrie 1927, p. 1, rubrica ,,Duminica”)
 
Dificultăţi bisericeşti
- Ce este cu data Sfintelor Paşti ? -
(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1147, 3 iulie 1928, p. 1)
 
Agitaţii pe tema calendarului
(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1199, 24 august 1928, p. 1)
 
Pentru liniştirea creştinilor
(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1201, 26 august 1928, p. 1)
 
O pastorală nesinceră
(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1223, 17 septembrie 1928, p. 1, rubrica ,,Duminica”)
 
Revizuirea canoanelor
(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1228, 22 septembrie 1928, p. 1)
 
Un sighilion patriarhal
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1333, 7 ianuarie 1929, p. 1)
 
Prin mărăcini
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1340, 14 ianuarie 1929, p. 1)
 
Rătăcirea cea de pe urmă
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1353, 27 ianuarie 1929, p. 1)
 
După hotărârea Sinodului
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1355, 29 ianuarie 1929, p. 1)
 
Tot despre rătăcirea sinodală
- Încheieri -
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1362, 5 februarie 1929, p. 1)
 
Despre sinoadele tâlhăreşti, pe care le uită dl. V. Goldiş
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1366, 9 februarie 1929, p. 1)
 
Tranzacţie
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1368, 11 februarie 1929, p. 1)
 
Panica sinodală
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1369, 12 februarie 1929, p. 1)
 
Sinodul în gravă încurcătură
- Scrisoarea pastorală este neutralizată de hotărârea de la 8 februarie. O nouă campanie de lămurire -
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1371, 14 februarie 1929, p. 1 sub genericul ,,Rătăcirea sinodală”)
 
Cresc agitaţiile
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1375, 18 februarie 1929, p. 1)
 
Cine este vinovatul de la 24 ianuarie
- Cum s-a schimbat calendarul. Un ministru excesiv şi un mitropolit plecat. De ce nu s-a renunţat la data de 31 martie -
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1376, 19 februarie 1929, p. 1-2, sub genericul ,,Rătăcirea sinodală”)
 
Cele două Paşti
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1377, 20 februarie 1929, p. 1)
 
În legea strămoşilor şi a lui Dumnezeu
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1382, 25 februarie 1929, p. 1)
 
Un episcop sincer …
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1386, 1 martie 1929, p. 1)
 
Pentru reintrarea în Ortodoxie
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1387, 2 martie 1929, p. 1)
 
Pentru restabilirea autorităţii Bisericii
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1389, 4 martie 1929, p. 1)
 
Unde este dezlegarea ?
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1395, 10 martie 1929, p. 1)
 
Între Afredon şi Mateiu Vlastare
- sau o apologie protestantă la adresa Sinodului -
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1400, 15 martie 1929, p. 1-2)
 
Spre pacea religioasă
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1401, 16 martie 1929, p. 1)
 
Nu guvernul, ci patriarhul !
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1402, 17 martie 1929, p. 1)
 
Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (I)
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1405, 20 martie 1929, p. 1-2)
 
Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (II)
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1410, 25 martie 1929, p. 1-2)
 
Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (III)
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1411, 26 martie 1929, p. 1-2)
 
Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (IV)
(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1414, 29 martie 1929, p. 1-2)

 

* * *

 

Nae Ionescu (1890-1940) a fost un bun cunoscător al problemelor din sânul Bisericii şi, în general, un luptător pentru păstrarea Tradiţiei ortodoxe, a portului şi obiceiurilor cuvenite în rândul clerului, ca şi pentru respectarea disciplinei şi moralei în Biserică. El cunoştea într-o măsură considerabilă dogma şi canoanele Bisericii, ridicându-se adesea în apărarea hotarelor pe care Ortodoxia contemporană lui ar fi trebuit să le păstreze şi să le întărească în faţa atacurilor heterodoxe.

Cu toate acestea, el nu a luat poziţie faţă de schimbarea calendarului Bisericii, socotind – asemenea multor altor intelectuali din vremea lui – că este o măsură necesară. Mai mult, el va mustra pe toţi cei care se vor împotrivi acestei măsuri. Însă, în 1929, când Sfântul Sinod hotărăşte să serbeze Paştele la o altă dată decât restul lumii ortodoxe, se va ridica cu fermitate împotriva Sinodului şi-l va acuza de schismă.

Asemenea tuturor celor care au susţinut de-a lungul vremii schimbarea calendarului, Nae Ionescu este incoerent în încercarea de a găsi acestei inovaţii un loc legitim în sânul Ortodoxiei. Şi, prin aceasta, el dovedeşte încă o dată câtă neorânduială a produs în sânul Bisericii această schimbare – pe care noi o considerăm a fi fost un adevărat cal troian în inima Ortodoxiei.

Nae Ionescu nu va surprinde întru totul culisele schimbării calendarului, nu va înţelege că ea făcea parte din acelaşi asalt neîncetat al heterodocşilor asupra Răsăritului ortodox. Deşi va consemna în permanenţă, cu acrivie, evenimentele de pe acest front, el nu va reuşi să vadă adevărata miză a schimbării calendarului.

Însă, publicistica sa religioasă este extrem de importantă, fiindcă el aduce înaintea ochilor noştri – a celor ce trăim la peste 8 decenii de la cele petrecute – evenimentele contemporane lui. O lectură atentă a articolelor lui scoate la iveală o sumedenie de amănunte: cât de numeroşi erau cei care se împotriveau schimbării calendarului, ce tulburare a fost în epocă, cât de puţin interesa în realitate pe ierarhii Bisericii ceea ce se petrecea în ţară etc. Printre dezvăluirile cutremurătoare pe care le face publicistica lui Nae Ionescu se numără şi cea referitoare la premeditarea schimbării datei Paştelui în anul 1929. El va consemna faptul că, încă din iulie 1928, Sinodul hotărăşte sărbătorirea Paştelui la data de 31 martie, şi va consemna de asemenea cerbicia nemaivăzută cu care acesta îşi susţine poziţia.

Rămâne încă posterităţii întrebarea: care a fost miza schimbării datei Paştelui atât în 1926, cât şi în 1929, când s-a repetat situaţia necanonică din 1926 ? Să fi reprezentat o încercare de a-i determina pe ultimii patriarhi rămaşi pe baricade – şi ne referim îndeosebi la Patriarhul Damian al Ierusalimului – să renunţe la poziţia lor ? Sau să se fi încercat chiar introducerea completă a reformei dorite de patriarhul Meletie Metaxakis, care nu se mărginea la schimbarea calendarului, ci cuprindea şi schimbarea datei Paştelui, adică a Pascaliei ortodoxe ?

 

* * *

 

Sinodul Ecumenic Ortodox

(Publicat în Cuvântul, an III, nr. 463, 26 mai 1926, p. 1)

Cele mai noi informaţiuni îngăduie să credem că de mult anunţatul Sinod Ecumenic al Bisericilor de Răsărit se va ţine. Nu la Ierusalim, cum se dorise la început, ci la Sfântul Munte; şi, iarăşi, nu astăzi, a doua zi de Rusalii, cum ceruse patriarhul ecumenic Vasilie[1], ci la o dată care rămâne a se stabili. După nevoile şi indicaţiile Bisericii noastre, această dată va fi, probabil, începutul lui octombrie.

Iniţiativa acestui conciliu a pornit – formal – de la patriarhul Vasilie, care, încă din iarna anului 1921, adresa[2] tuturor autocefaliilor ortodoxe o chemare, asupra căreia se revenea în vara lui 1923 cu precizări: ,,În scurgerea veacurilor şi în dezvoltarea necontenită a vieţii sociale, s-au ridicat o mulţime de probleme care impun Bisericii o soluţionare urgentă. De aceea, în deplină înţelegere, în deplină conştienţă şi cumpănire a nevoii ca – în frăţească iubire – să ne grăbim cu toţii la această adunare, revenim asupra hotărârii luate şi aprobate în anul trecut şi decretăm ca – cu ajutorul lui Dumnezeu – sinodul să se adune în 1926 şi să îşi înceapă lucrările în marea şi slăvita zi a Rusaliilor (…). Sinodul va dura tot timpul care va fi necesar pentru soluţionarea şi cercetarea chestiunilor care interesează pe fiecare din sfintele Biserici Ortodoxe …”.

În ceea ce priveşte locul de convocare, Biserica noastră socotea la început, ca cea mai potrivită scopului, sfânta cetate a Ierusalimului. Acum, de acord cu alte Biserici, ea este însă de părere că Sfântul Munte Athos este întru totul cu mult mai potrivit, atât prin însemnătatea istorică a acestui vestit centru de viaţă monahală, cât şi prin bogăţia spirituală a bibliotecilor lui şi a situaţiei lui centrale.

Programul sinodului indică şapte secţiuni:

1) Chestiuni generale. Se va încerca o revedere a dreptului canonic pentru o adaptare a lui la nevoile timpului. Nu ascundem că această idee de revizuire şi punere la curent pare de-a dreptul inspirată de structura Bisericii apusene. De altfel, în aceeaşi secţiune se va discuta, după toate probabilităţile, şi eventualitatea unor legături mai strânse cu celelalte Biserici creştine.

2) Chestiuni dogmatice. Se va afirma din nou principiul inviolabilităţii dogmelor stabilite în cele şapte Sinoade Ecumenice.

Se va relua distincţiunea între theologumenon (părere dogmatică) şi dogma propriu-zisă; chestiune de cea mai mare însemnătate – şi, ca eventuale consecinţe, de cea mai mare însemnătate, mai ales dacă adăugăm că se va discuta şi hotărî asupra părerilor Ortodoxiei ruseşti, care prin unii din reprezentanţii ei, încă de mult a afirmat că teoriile asupra procesiunii Sfântului Duh, care despart pe catolici de ortodocşi, nu sunt propriu-zis dogme, ci doar theologumena.

Tot aşa de grea de consecinţe va fi şi soluţia care se va da în controversa asupra validităţii botezului ,,ereticilor”; controversă care merge de la extrema rusă, ce refuză catolicilor şi protestanţilor dreptul de a se numi creştini, până la cea greacă, ce admite o convalidare a botezului prin preoţii ortodocşi.

3) Chestiuni administrative. Formalităţile de îndeplinit pentru convocarea sinoadelor ecumenice şi locale; legături mai strânse între diferitele Biserici; uniformizarea procedurii etc.

4) Chestiuni liturgice. Corectarea şi editarea cărţilor sfinte; reforma predicii; a ritualului liturgic şi a repausului de sărbătoare; reducerea numărului posturilor; cultul sfinţilor; reforma muzicii bisericeşti etc.

5) Chestiuni relative la cler. Reforma seminariilor; recăsătorirea preoţilor văduvi; criza vieţii monahale; veşmintele preoţeşti în viaţa de toate zilele etc. Cea mai însemnată problemă în această secţiune va fi însă, desigur, aceea a funcţiunilor în ierarhia bisericească, problemă de care se leagă în bună parte soarta de viitor a tuturor Bisericilor răsăritene şi care interesează nu numai Biserica propriu-zisă, ci structura vieţii sociale în genere.

6) Chestiuni privitoare la calendar, ridicate de ,,îndreptarea” aproape gregoriană a calendarului, acceptată de unele Biserici Ortodoxe. Ştim deja că Sinodul nostru a făcut să tipărească în limba franceză şi va distribui celor adunaţi la Sfântul Munte o broşură a profesorului Chiricescu[3] specialistul nostru cel mai autorizat în chestiuni de calendaristică.

7) Varia. Chestiuni sociale şi morale. Politică religioasă. Schisma bulgară. Relaţiunile cu Sovietele etc. Aceasta din urmă, chestiune extrem de delicată, cu atât mai mult cu cât recunoaşterea de către fostul patriarh ecumenic Grigorie[4], acordată bisericii lui Udenski[5], prieten al Sovietelor, va ridica anumite dificultăţi canonic-juridice în legătură cu Biserica Rusă pravoslavnică, pribeagă în străinătate şi aşezată sub oblăduirea lui Antonie al Kievului[6].

Însemnătatea acestui Conciliu Ecumenic nu va scăpa nimănui. Evident, Biserica noastră va fi reprezentată. Nu cunoaştem compunerea delegaţiei. Dar trebuie să nădăjduim că va fi cea mai bună posibilă: vor trebui să meargă creştini de o Ortodoxie peste orice bănuială, de o cultură larg europeană şi de un delicat simţ politic. Străinătatea nu ascunde că slavii şi românii dispută astăzi elenismului, fiecare pentru ei, supremaţia spirituală în viaţa ortodoxă. Va trebui să le cercetăm şi să lămurim dacă avem o formulă de Ortodoxie a noastră, în adevăr superioară celorlalte două; şi dacă această formulă ar fi de fapt capabilă să dea puteri noi vieţii religioase de pretutindeni. Altfel, supremaţia pe care am urmărit-o nu ar fi decât politică şi ea nici nu s-ar sprijini decât pe prestigiul pe care, eventual, statul nostru i l-ar putea împrumuta.

 

 

Stil nou – stil vechi

– Sau cum se face propaganda rusească –

(Publicat în Cuvântul, an III, nr. 645, 24 decembrie 1926, p. 1)

Pe un fapt considerat ca definitiv, în Basarabia continuă agitaţia. O credeam demult sfârşită; dar presa românească din Chişinău insistă zi de zi. E vorba de chestiunea noului stil, care s-a învechit şi care, în provincia de peste Prut, rămâne, totuşi, la ordinea zilei. Să întrebăm: din vina cui ? Sau să facem întâi istoricul. Încă de-acum un an guvernul, de acord cu Sinodul, au hotărât îndreptarea neconcordanţei dintre cadranul nostru asupra timpului – calendarul – şi mersul timpului, împingând acul, pe cadran, cu 13 zile înainte, spre a fi exact; schimbând, cu alte cuvinte, calendarul împăratului Iuliu Cezar cu cel stabilit de pontiful bisericii catolice, Papa Grigorie al XIII-lea[7].

Necesitatea faptului nu putea fi combătută de nimeni[8]. Vorbim de cei cu scaun la cap şi cu judecata sinceră. Totuşi, unii preoţi basarabeni au găsit ocazia de aţâţare a spiritelor. Fără ca guvernul să intervie. Mai mult, cu ocazia alegerilor, guvernul acordă – o dată cu libertatea de a ţine deschise cârciumile şi duminica dimineaţa – călcarea noului stil, sperând ca, din sărbătorirea Paştilor, să culeagă voturi. Excepţiunea acordată – deşi era limitată la acel an – a dat curaj celor ce se cred a fi mai vajnici apărători ai tocmelilor ortodoxe decât Sfântul Sinod.

Este această atitudine, a acestor preoţi de peste Prut, în legătură cu Ortodoxia ? Răspunsul este negativ. El nu porneşte din cadrul actualelor noastre graniţe; ci din exilul chiriarhilor Bisericii din care făcea parte Basarabia, până mai ieri. Ca să fim înţeleşi: la Ierusalim trebuie să căutăm răspunsul. Căci acolo se află episcopul rus al Basarabiei, Anastasie. De acolo, episcopul Anastasie trimite epistole către aceşti preoţi din Basarabia, cărora le aminteşte că el continuă să fie şeful spiritual al Basarabiei. O astfel de epistolă le-a trimis chiar după decizia de schimbare a calendarului.

Mai subzistă vreo îndoială asupra cauzelor agitaţiei ? Doi preoţi basarabeni – propagandişti ai vechiului calendar – o risipesc.

Este adevărat că aceşti preoţi din Basarabia au făcut cunoscut Ministerului Cultelor, după cum a anunţat România nouă[9], că ei se găsesc sub autoritatea spirituală a patriarhiei din Ierusalim ? Veţi înţelege: nu a Bisericii Ortodoxe Universale, ci a Bisericii Ortodoxe Ruseşti, reprezentată acolo prin ,,şeful spiritual” al Basarabiei, episcopul Anastasie.

Aceşti preoţi basarabeni mai pot invoca datini strămoşeşti ? Evident că nu. Şi atunci, agăţarea de vechiul stil nu este decât dorinţa de a nu o rupe – şi cu acest fir – de Biserica pravoslavnică. Iar agitaţia contra noului stil nu este altceva decât vechea propagandă rusească.

Şi într-un caz şi într-altul, cerbicia ,,datinei” a acestor preoţi basarabeni reprezintă o călcare a disciplinei Bisericii noastre Ortodoxe independente; şi un pericol pentru statul nostru naţional.

 

 

O izbândă a Bisericii noastre

(Publicat în Cuvântul,an III, nr. 863, 12 septembrie 1927, p. 1, rubrica ,,Duminica”)

Am spus întotdeauna că nu există putinţă de ridicare a prestigiului Bisericii noastre şi de pătrundere a ei în sferele mai ridicate ale oamenilor de cultură fără o participare a noastră activă şi continuă la opera de colaborare ştiinţifică pe care se sprijină, într-o latură, viaţa acestei Biserici. De aceea nu vom întârzia niciodată să însemnăm, ca pe o faptă de laudă, după putinţa informaţiilor, vreuna din manifestările ştiinţifice ale teologilor noştri, care contribuie în adevăr la întărirea prestigiului Ortodoxiei româneşti în concertul Bisericilor creştine din Răsărit.

Însemnăm, deci, după cuviinţă, polemica ştiinţifică pe care o poartă de câtăva vreme profesorul nostru bucureştean, dr. Chiricescu, în chestiunea, însemnată între toate, a datei serbării Paştelor.

Doctorul Chiricescu este în Biserica de Răsărit singurul învăţat care s-a îndeletnicit mai de aproape cu această problemă. De aceea şi Sfântul Sinod, atunci când s-a pus chestiunea delicată a îndreptării calendarului, l-a însărcinat cu cercetările necesare. Din aceste studii a ieşit o lucrare cu ale cărei concluzii, cunoscute astăzi şi prin îndreptarea calendarului hotărâtă de Biserica noastră, Sfântul Sinod s-a declarat de acord. De aceea lucrarea s-a şi tipărit în limba română şi franceză şi a fost comunicată tuturor Bisericilor de Răsărit. Cum a fost ea apreciată se vede din faptul că P.S. Gherman, arhiepiscopul Careliei şi al întregii Finlande, a cerut autorului voia de a o traduce în ruseşte şi a o răspândi printre credincioşii îndepărtatei ţări nordice.

Broşura a fost trimisă şi Patriarhiei din Constantinopol. Care, pentru o mai deplină înţelegere, s-a adresat d-lui Aiginetes, profesor de astronomie şi meteorologie în Atena. Astronomul grec a avut câteva rezerve de făcut, între care, cea mai însemnată, aceea că specialistul român ia ca puncte de plecare luna plină de după echinoxul de primăvară, atunci când ar trebui să pornească de la data 14 Nissan.

Citesc acum răspunsul d-lui Chiricescu. Este o strânsă analiză a obiecţiunilor învăţatului grec şi o victorioasă răsturnare, pas cu pas, a întâmpinărilor ridicate. Punctul de vedere adoptat de Biserica noastră rămâne, deci, neatins, în picioare. Este o frumoasă izbândă ştiinţifică într-o chestiune de mare importanţă a ştiinţei româneşti. Să o însemnăm cu o piatră albă.

 

 

Dificultăţi bisericeşti

- Ce este cu data Sfintelor Paşti ? -

(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1147, 3 iulie 1928, p. 1)

Hotărât lucru, Biserica noastră este sortită să treacă prin tot felul de greutăţi. Sunt unele ridicate prin amestecul politicii de partid în trebile ecleziastice; sunt altele provocate de penetraţiunea spiritului laic şi de pierderea simţului tradiţiei şi al canonicităţii vieţii noastre bisericeşti. Dar sunt chestiuni care nu au nici un fel de legătură cu influenţa lăturalnică şi care, dacă pricinuiesc greşeli, este pentru că nu au fost la timpul lor suficient studiate. O asemenea problemă este cea a datei la care se vor sărbători Sfintele Paşti în anul 1929.

Nu credeam să avem prilejul a ridica aşa de curând această chestiune. Ştiam că, în Sfântul Sinod, se pusese problema şi că la calcularea acestei date se iviseră dificultăţi. Dar mai ştiam că, tocmai pentru că lucrurile nu erau clare pentru toată lumea, o hotărâre nu se luase; chestiunea urmând a mai fi studiată. Când, iată că astăzi ni se comunică, din sursă absolut demnă de încredere, că data sărbătoririi Sfintelor Paşti a fost definitiv fixată pentru 31 mart.

31 mart ? Cine a hotărât această dată imposibilă şi pentru ce motive ?

Sfintele Paşti la 31 mart însemnează că nu vom sărbători Învierea Domnului nici în aceeaşi zi cu catolicii, nici cu protestanţii, nici – ceea ce este încă mai grav – cu ceilalţi ortodocşi.

Mai însemnează că vom sărbători Paştele înaintea Paştilor evreieşti; ceea ce contravine în chip expres şi adevărului istoric, aşa cum este el înregistrat în Sfânta Evanghelie, şi hotărârii explicite a Sinodului de la Niceea, care stipulează că în nici un caz data Paştilor nu se poate fixa înainte de Paştele evreieşti.

Ni se răspunde că data de 31 mart este indicată de calculele ştiinţifice ale noului calendar; şi că, dacă am renunţa la ea, o altă dată indicată de aceleaşi calcule, după care, de altfel, serbează celelalte Biserici Ortodoxe, ar fi aşa de târzie, încât postul Sfântului Petru nu ar dura decât trei zile. Că sunt nepotriviri ? Se poate. Dar ce-mi pasă mie de nepotriviri – răspunde P.S. preşedinte al Sfântului Sinod[10] – când eu am ştiinţa pentru mine !

Ştiinţa ? Ei, da ! Uitasem că P.S. Pimen este numai şi numai ştiinţă din cap până-n picioare. Noi, ca proştii, ne gândeam în primul rând la Sfintele Evanghelii, la canoanele şi la hotărârile Soboarelor Ecumenice. Noroc că mai există în Sfântul Sinod un autentic şi vajnic apărător al ,,ştiinţei” în persoana P.S. mitropolit al Moldovei. Căci, altfel, ne făceam de râs.

Să mai vorbim însă şi serios. Chestiunea calendarului a făcut poporenilor noştri destul sânge rău. Agitaţia pe această temă, întreţinută precum ne amintim şi de iresponsabilitatea d-lui Goga[11], nu este nici astăzi terminată. Defectuos şi neîndemânatec iniţiată, schimbarea calendarului a fost, de bine de rău, acceptată mai mult prin scurgerea vremii. Este cuminte să dăm agitatorilor un nou prilej – de data aceasta perfect fundat – pentru răscolirea patimilor ?

Nu va dura postul Sfinţilor Apostoli decât trei zile ? Ei, şi ? Acest post a variat, în orice caz, şi până acum între una şi şase săptămâni. Calculele ştiinţifice se opun ? Noi, care ştim aproximativ cum se adună două numere, ne îngăduim a observa reprezentanţilor ,,ştiinţei” că şi celelalte Biserici Ortodoxe, care vor sărbători Învierea după Paştile evreieşti, tot după calculele ştiinţifice se conduc. Prin urmare, să înceteze pretenţiunile ,,ştiinţificilor”.

Şi să ne gândim la alte lucruri mai însemnate. De pildă, la faptul că creştinismul răsăritean, şi aşa destul de fărâmiţat, ar trebui să evite prilejurile în care se rupe solidaritatea de manifestare. Mai mult spirit unificator nu strică, în orice caz; mai ales astăzi – când renaşterea religioasă a Răsăritului trebuie să ducă la precizarea unei conştiinţe comune.

Ce este de făcut ? Nu o vom spune noi. Nu o vom spune, în orice caz, până când nu vom cerceta cu grijă problema. Este sigur însă că hotărârea Sfântului Sinod, care ridică atâtea dificultăţi, nu poate fi decât pripită. Să se ia chestiunea din nou în studiu şi în discuţiune. Şi să se convoace în toamnă o sesiune extraordinară a Sfântului Sinod.

Este a doua gravă greşeală pe care această înaltă adunare bisericească o comite în aşa de scurt răstimp. Mai multă grijă. Pentru că nimeni nu este ferit pe acest pământ de compromitere.

 

 

Agitaţii pe tema calendarului

(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1199, 24 august 1928, p. 1)

Un sătean din fundul Moldovei m-a cercetat acasă. El îmi aducea o petiţie semnată de câteva sute de oameni, pe care eu trebuia să o prezint ministrului Cultelor şi prin care creştinii cer ministerului, nici mai mult nici mai puţin, decât să-i lase să-şi prăznuiască sărbătorile după stilul vechi.

Voi prezenta, desigur, petiţia d-lui ministru Lapedatu. Dar nu voi sprijini această cerere, pentru motive pe care am să le înfăţişez cu alt prilej. Deocamdată mă mărginesc a atrage atenţia asupra laturii materiale a acestei afaceri.

Petiţia este tipărită. Ceea ce însemnează că asemenea hârtii circulă pe o rază mai întinsă în ţară. Mi se afirmă că acţiunea împotriva noului calendar are impunătoare proporţii. Treizeci de comune din acel colţ de Moldovă nu mai merg la biserică pentru că preoţii slujesc după noua rânduială a Sfântului Sinod. Unii din ei se duc duminica, dar lucrează în zilele de sărbătoare după stilul nou. Alţii ocolesc biserica chiar în zilele de duminică; pentru că … se calcă legea.

Asta însemnează că nici până astăzi opera de lămurire a credincioşilor, pe care am cerut-o stăruitor în urma neîndemânaticei reforme a calendarului şi care, pe alocurea, a fost chiar iniţiată, nu şi-a făcut efectele. Amănunt interesant de reţinut: săteanul cu care am vorbit nu ştie cine îi este episcop. Asta însemnează că chiriarhul din loc nu se prea osteneşte cu vizitele canonice; şi că nici preoţii nu lămuresc îndeajuns pe credincioşi asupra ierarhiei ecleziastice.

Alt amănunt – mai interesant încă: săteanul socotea că chiriarh i-ar fi P.S. mitropolit Pimen – ceea ce nu este exact –, care, de altfel, este, în mintea conlocutorului meu, vinovatul pentru tulburarea calendaristică. Există, deci, o agitaţie sistematică împotriva ierarhiei bisericeşti. Ea se duce deocamdată pe tema calendarului. Nu are însă nici o legătură cu mişcarea pentru înlocuirea unor înalţi prelaţi, de care am vorbit cu alt prilej ?

Şi ce se face pentru stăvilirea acestei agitaţii ?

 

 

Pentru liniştirea creştinilor

(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1201, 26 august 1928, p. 1)

La Ministerul Cultelor, unde am fost să mă interesez de chestiunea agitaţiei pe tema calendarului – agitaţie pe care marea majoritate a publicului o socotea închisă – mi s-a lămurit că asemenea petiţii, ca cea de care scriam în numărul de ieri şi prin care se cerea, nici mai mult nici mai puţin, decât dreptul de a prăznui sărbătorile după vechea aşezare – sunt cu zecile depuse la minister; iar semnăturile sunt până acum mii.

Se dovedeşte prin aceasta că afirmaţia pe care o făceam ieri asupra caracterului grav şi general al acestei agitaţii era fundată. Precum, iarăşi, se dovedeşte că în adevăr există – cel puţin în unele eparhii, adică acolo unde agitaţia este în floare – o acţiune de contrapropagandă cel puţin, dacă nu s-a făcut din capul locului operă de lămurire a credincioşilor în privinţa rostului şi semnificaţiei noului calendar.

Aşa fiind, noi trebuie să constatăm că, în faţa caracterului grav al acestor întâmplări, cel puţin acum va trebui să se intervină de sus pentru a se drege ceea ce mai poate fi dres. Ce este de făcut este simplu. Mai întâi, trebuie anulat principalul motiv concret de agitaţie: data serbării Paştelui în anul care vine.

Omul purtător al petiţiei, de care vorbeam, se arăta foarte îngrijorat de faptul că aşezarea prăznuirii Sfintelor Paşti în 1929 reduce până la desfiinţare postul Sfinţilor Petru şi Pavel. ,,Ne-a tăiat postul Sfinţilor Apostoli, domnule profesor. Apoi, aşezare este asta, ori stricare de lege ?”   

Chestiunea aceasta specială am dezbătut-o. Şi am cerut de la Sfântul Sinod o revenire. Ea este cu atât mai posibilă cu cât nu este nevoie numaidecât de o revenire la vechiul calendar. Este o măsură care se poate deci lua repede, fără multe complicaţii, şi de natură a răpi agitatorilor un puternic instrument de neliniştire a populaţiei.

Dar ăsta nu ar fi decât un mijloc cu răsfrângeri limitate.

De îndată ce agitaţia ia proporţiile primejdioase pe care le indicarăm, trebuie să se recurgă la mijloace mai mari. O întinsă operă de propagandă şi de lămurire a credincioşilor se impune. Operă de la care să nu lipsească, personal, vlădica din loc. Noi, orăşenii, sceptici şi blazaţi cum suntem, fără simţul hieraticului, nici nu ne dăm seama ce este prestigiul de care, pe drept cuvânt, se bucură un episcop în faţa poporului. Să meargă, deci, vlădica din sat în sat şi să lămurească pe poporeni că schimbarea calendarului nu este stricare a legii, ci stricare a legii este ceea ce fac ei, petiţionarii, răzvrătindu-se împotriva unei hotărâri a Sfântului Sinod.

De ce se tem anume creştinii ? De păcatul de a prăznui sărbătorile împărăteşti şi pomenirea sfinţilor Bisericii în alte zile decât cele de până acum, presupuse ca indicate de Biserica dreptcredincioasă. Să presupunem un moment că teama lor ar fi fundată. Şi că, în adevăr, noul calendar ar fi o greşeală şi un păcat împotriva Ortodoxiei. Au credincioşii motiv să se teamă că au căzut în păcat ?

Evident, nu. Căci păcatul nu atacă putinţa mântuirii, decât dacă el nu este dezlegat de Biserică. În cazul de faţă însă, dezlegarea există, căci însăşi Biserica a dat hotărârea a cărei respectare este socotită de unii ca un păcat. În fond însă, chestiunea păcatului nici nu se pune în această împrejurare. Oamenii nu pot să fie creştini decât dacă fac parte din comunitatea creştină. În afară de Biserică nu există creştini. Asta este clar. Şi este, anume, creştin acela care urmează întocmai hotărârile Bisericii. La noi, în Ortodoxie, capul Bisericii, păzitorul sfintei aşezări dumnezeieşti, îndreptătorul credincioşilor este Sfântul Sinod. Sfântul Sinod are dreptul să hotărască în împrejurările litigioase ce este credinţa pravoslavnică şi ce nu este. Iar ceea ce hotărăşte Sfântul Sinod este lege pentru credincios.

La hotărârile Sfântului Sinod nimeni nu are dreptul să se împotrivească; pentru că atunci calcă legea. Cu ce drept declară atunci sătenii din nordul Moldovei că ei nu merg la biserică în zilele de prăznuire după noua aşezare a calendarului, pentru că strică legea ? De când au ajuns în Biserica pravoslavnică credincioşii să se ridice pe căi de fapt împotriva unei încheieri a Sfântului Sinod ? Cine are, în afară de interes politic, interesul de a introduce în Biserica noastră aceste atitudini protestante ?

Credincioşii ? Credincioşii, nu ! Credincioşii aceia sunt nişte bieţi rătăciţi, înşelaţi în buna lor credinţă, purtaţi pe drumurile primejdioase ale răzvrătirii împotriva Bisericii, fără să-şi dea seama că actele lor îi pun în bătaia lepădării de comunitatea credincioşilor; şi fără să gândească la păcatul de moarte în care cad.

Credincioşii trebuiesc, deci, lămuriţi. Aşa cum am arătat-o: prin graiul episcopilor. Dar, în acelaşi timp, trebuie începută o contraofensivă; care, între altele, să stabilească cine sunt agitatorii şi în al cui interes lucrează.

 

 

O pastorală nesinceră

(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1223, 17 septembrie 1928, p. 1, rubrica ,,Duminica”)

Evident, mai bine mai târziu decât niciodată. De aceea suntem bucuroşi că măcar la 10 septembrie P.S. mitropolit al Moldovei, actualmente şi preşedinte al Sfântului Sinod, ne-a învrednicit cu o scrisoare pastorală în chestiunea calendarului.

Agitaţia pe această temă ia proporţii grave. Însuşi Prea Sfinţitul Pimen este impresionat. Impresie până la spărietură. Căci numai aşa se explică tonul alarmat şi lipsit de siguranţa şi demnitatea hieratică a Bisericii, pe care, pe alocurea, îl ia, fără voie, scrisoarea pastorală.

Regretăm că această intervenţie, pe care am aşteptat-o demult, nu este îndeajuns de îndemânatică. Nu vorbesc numai de complicarea inutilă a problemei cu distincţiuni teologice – foarte discutabile din punctul de vedere al unei stricte Ortodoxii –, ca aceea a Bisericii învăţătoare şi ascultătoare; nici numai de expunerea nepedagogică a întregului proces; nici de afirmaţiuni neîndemânatice ca, de pildă: ,,Chestiunea aceasta (a calendarului) nu este aşa de uşoară ca să o poată socoti şi pricepe oricine”, afirmaţii de natură a slăbi de la început valoarea scrisorii arhiepiscopale.

Vorbesc mai ales de altceva: de lipsa de sinceritate a pastoralei. Iată, de pildă, în capitolul în care se vorbeşte de data Sfintelor Paşti în 1929 se spune: ,,Îndreptarea aceasta a calendarului s-a făcut după o înţelegere cu Bisericile surori. Au primit până acum calendarul îndreptat Biserica Patriarhală din Constantinopol, cea din Grecia, precum şi cea din Alexandria şi, în curând, îl vor primi şi celelalte, când vor crede vremea potrivită”. Mă rog, să precizăm: nu este vorba decât de acceptarea noului calendar, nu şi de data prăznuirii Sfintelor Paşti în 1929. De ce această încercare de confuzie ? Cui îi serveşte această confuzie ? Nu ştie oare P.S. preşedinte al Sfântului Sinod că în 1929 noi nu vom serba Paştele nici măcar împreună cu Bisericile Ortodoxe care au admis deja îndreptarea calendarului ?

Prin urmare, să distingem: îndreptarea calendarului este o chestiune; data prăznuirii Sfintelor Paşti în 1929, alta. Iar deocamdată în dezbatere este ultima problemă. Sfântul Sinod era dator să ne lămurească pe noi, fiii duhovniceşti ai Bisericii, cum se face că, deşi calendarul cel îndreptat este cel bun, nu toate Bisericile Ortodoxe adepte ale noului calendar vor prăznui Sfintele Paşti la 31 mart 1929; cum se face că, după socotelile calendarului îndreptat, în 1929 vom ajunge să prăznuim Paştele înaintea Paştelor evreieşti – să serbăm, adică, Învierea Domnului înainte de răstignirea Lui ?

Iată problemele pe care nu trebuia, nu putea să le ocolească Sfântul Sinod în această chestiune a datei Sfintelor Paşti. P.S. mitropolit a găsit că este mai bine să joace pe o confuziune – după vechea, nenorocita metodă întrebuinţată în Biserica noastră: nu descurcaţi nimic.

Da, este însă o metodă care se răzbună.

 

 

Revizuirea canoanelor

(Publicat în Cuvântul, an IV, nr. 1228, 22 septembrie 1928, p. 1)

În zarva apropiatelor schimbări politice sau în neliniştea provocată de apropierea unei ierni de foamete, Biserica noastră … a numit o comisiune. Frumoasă pildă de linişte, de încredere şi de fermitate, o să spuneţi; peste contingenţele cotidianului, Biserica veşnică îşi urmăreşte problemele ei, neimpresionată de frământările ,,secolului”. Frumoasă pildă, în adevăr, dacă ar fi aşa. Dar nu este.

Două sunt motivele care ne fac să credem că nu este cazul a ne bucura. Întâi, obiectul de cercetare al comisiei; al doilea, componenţa ei. Ambele fiind mai degrabă de natură a ne face să credem că momentul de faţă a fost dinadins ales pentru ca observaţiunea să treacă neobservată. Comisia aceasta se va ocupa cu revizuirea tuturor canoanelor Bisericii Ortodoxe; şi ea este formată din profesorul Boroianu[12], preotul C. Dron[13] şi I. Matei.

Problema însăşi este de cel mai mare interes. Canoanele delimitează însăşi fiinţa juridică a Bisericii; şi este multă vreme deja de când această fiinţă juridică a intrat în descompunere. Netăgăduita superioritate de fapt a catolicismului asupra noastră tocmai aici stă: în preciziunea şi în aspra disciplină juridică a Apusului creştin faţă de anarhia răsăriteană. Anarhie care merge aşa de departe – mai ales la noi – încât înalte feţe bisericeşti contestă valabilitatea actuală a canoanelor şi cred că pot trece cu inimă uşoară peste cele mai categorice şi mai esenţiale prescripţiuni ale codicelui juridic creştin. Că Biserica noastră a ajuns la încheierea că problema dreptului canonic trebuie în sfârşit atacată de front, nu poate decât să ne bucure. Felul în care ea înţelege să pornească la lucru ne aruncă însă în cea mai adâncă îndoială.

O comisie de trei va studia problema. O comisie de trei inşi, culeşi de prin Bucureşti; pentru o problemă care depăşeşte graniţele nu ale Bucureştilor, dar chiar ale ţării româneşti, fiind o problemă a Ortodoxiei. Îşi închipuie Biserica noastră că revizuirea canoanelor se poate întreprinde independent de celelalte ţări ortodoxe ? Crede cineva în locul de conducere că Ortodoxia nu este şi aşa destul de fărâmiţată, încât mai era nevoie şi de codice canonice locale şi naţionale ? Primul pas este fundamental greşit.

Am simţit întotdeauna necesitatea acestui codex. Dar am crezut că alcătuirea lui trebuie să revină, dacă nu unui sinod, cel puţin unui congres panortodox. La Bucureşti se crede altfel – şi este fals.

Problema este grabnică, iar eventualitatea convocării unui congres panortodox problematică ? Poate ! Simţea Biserica noastră necesitatea imediată de a lua iniţiativa acestei revizuiri ? Încă nu am avea de protestat. Modalitatea în care a fost plănuită realizarea acestei întreprinderi nu rămâne însă mai puţin falsă.

O comisiune – nu este rău. Dar ce fel de comisiune ? Boroianu, părintele Dron, I. Matei. Vai ! Cu cine şi pe socoteala cui glumim ? D-l Boroianu, profesor de drept canonic la Universitatea din Bucureşti, s-a ilustrat până acum printr-o absolută abstinenţă în discuţia tuturor marilor probleme canonice care s-au dezbătut în Biserica românească. Este un om prudent.

Părintele Dron, îl ştim. Autorul unei teze de doctorat asupra valorii actuale a canoanelor[14], teză irefutabil dovedită ca excesiv de slabă, în chiar coloanele Cuvântului[15].

Iar d-l Matei, inefabilul domn Matei, consilier tehnic al tuturor legilor necanonice ale Bisericii noastre votate în ultimii cinci ani !

Asta ne este comisia. Credem că Biserica românească ar fi fost liberă să numească o comisie internaţională, în care să colaboreze toţi marii canonişti ai Bisericii de Răsărit. Nu este de această părere !

Dar, chiar aşa, în România nu a găsit nimic mai bun ? Căci unde este, în această comisie în care nimeni nu cunoaşte limbile teologice, filologul, unde este juristul, unde dogmatistul, şi unde istoricul ? Dron şi Matei ? Vai ! Bieţii oameni sunt ultimii care ar putea fi întrebuinţaţi. Şi totuşi, au fost numiţi. Ei, şi nu alţii. Pentru că alţii ar fi putut fi oameni serioşi şi ar fi avut, cine ştie, părerile lor. Se pare însă că aici nu este vorba de Biserică sau de ştiinţă. Ci de ,,aranjarea” canoanelor, aşa ca ele să răspundă unor anumite necesităţi.

Ne aşezăm, deci, la postul de veghe; ca în faţa celei mai noi încercări de siluire a Bisericii noastre nemuritoare. Şi aşteptăm.

 

 

Un sighilion patriarhal

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1333, 7 ianuarie 1929, p. 1)

Problema calendarului este iarăşi în centrul preocupărilor. Se ridică din Basarabia şi de prin nordul Moldovei, adică tocmai de prin părţile unde sensibilitatea noastră religioasă este mai ascuţită şi unde chestiunile bisericeşti sunt întotdeauna actuale.

Pentru opinia publică a oraşelor, problema apare mai degrabă ca un curiosum. Oamenii ridică din umeri şi se miră; parcă ce-i dacă mergem după vechiul sau noul calendar ! Nu este nici o surpriză. Şi totuşi, problema este esenţială Ortodoxiei şi o întreagă literatură a chestiei există.

Dăm, de pildă, astăzi un sighilion patriarhal; este vechi; de prin 1583. Dar conţinutul lui este plin de suc. Iată-l:

 

Ierimia, cu mila lui Dumnezeu, arhiepiscop al Constantinopolului – Noua Romă – şi Patriarh ecumenic

Fiindcă din nou Biserica Vechii Rome, înşelându-se de mândra deşertăciune a astronomilor săi, cu nechibzuinţă a schimbat preafrumoasele aşezăminte despre Sfintele Paşti, stabilite şi hotărâte de cei 318 Sfinţi Părinţi ai Sfântului întâi Sobor Ecumenic din Niceea, care cu cea mai mare sfinţenie se respectă de toţi creştinii din întreaga lume ca nişte aşezăminte neatinse, astăzi devine cauza ispitelor. Înaintea mea, ca unui patriarh ecumenic, s-au prezentat bărbaţi armeni întrebându-se despre practica sărbătoririi Paştelui, fiindcă şi lor li se impune primirea acestei inovaţiuni.

Pentru de aceea noi a trebuit să le spunem ce despre acestea este hotărât de Sfinţii Părinţi. Chibzuind împreună cu fericitul patriarh al Alexandriei şi fericitul patriarh al Ierusalimului şi cu ceilalţi membri ai Soborului, în numele Sfântului Duh hotărâm: a lămuri aşezămintele despre aceasta ale Sfinţilor Părinţi.

Cel ce nu urmează tradiţiilor şi obiceiurilor Bisericii şi celora, cum au poruncit cele şapte Soboare Ecumenice despre Sfintele Paşti, legiuind toate bine, ca să-i urmăm, şi voieşte a da Pashaliei grigoriene şi calendarului papist, acela ca şi ateii astronomi lucrează contra tuturor hotărârilor Sfintelor Soboare, voind prin aceasta a le schimba şi a le slăbi, să fie ANATEMA, depărtat de Biserica lui Hristos şi de la adunarea credincioşilor.

Dar voi, pravoslavnicilor şi bine cinstitorilor creştini, staţi în cele ce v-aţi învăţat, în cele ce v-aţi născut şi educat. Şi când va fi necesar, şi sângele vostru să vărsaţi ca să păstraţi credinţa şi mărturisirea părinţească.

Păziţi-vă şi feriţi-vă de unii ca aceştia (reformişti), ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute vouă şi rugăciunea credinţei voastre să fie cu voi, cu toţi. Amin.

 

Cei care ,,decid” în chestiunea calendarului au gândit la toate lucrurile astea ? Noi mai avem şi alte texte şi o să le dăm.

 

 

Prin mărăcini

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1340, 14 ianuarie 1929, p. 1)

Iată, în sfârşit, că în cercurile oficiale s-a pornit zarvă în jurul agitaţiei pe tema Pascaliei. Ministrul de Interne, pe drept cuvânt alarmat de tulburarea spiritelor, a luat iniţiativa unor consfătuiri la care au participat şi înaltele foruri bisericeşti. Se pare că intervenţia d-lui Mirto, subsecretar de stat de la Interne, a avut succes. Căci măsura, elementar indicată, aceea a convocării Sfântului Sinod pentru a se lua din nou în dezbatere problema (măsură pe care nu am încetat să o recomandăm chiar de a doua zi după nefericita fixare a datei Paştilor, pe care dintru început am socotit-o ca purtătoare de agitaţii) este pe cale a se înfăptui.

Aşa fiind, să încercăm anumite socoteli mai generale. Vinovat în toată această tulburare care a agitat spiritele credincioşilor este, fără îndoială, Sfântul Sinod. Este vinovat nu numai în faptele pe care le face, dar şi în duhul în care înfăptuieşte.

Un Sinod care lucrează însufleţit de adevăratul spirit al Bisericii nu poate să greşească, pentru că el stă sub directa inspiraţie a Sfântului Duh. Adevăr veşnic, verificat pentru minţile noastre obişnuite prin elementare consideraţii de gnoseologie religioasă.

Dacă Sfântul Sinod a greşit, asta însemnează că nu a lucrat sub înrâurirea Sfântului Spirit. Fapt cu deosebire grav – confirmat, din nefericire, în repetate rânduri prin întâmplările ultimilor ani.

Căci Sfântul Sinod al Bisericii autocefale Române a pierdut, în chip voit aproape, contactul cu celelalte Biserici dreptcredincioase şi a rupt, printr-o orgolioasă atitudine separatistă, solidaritatea şi comunitatea de iubire a pravoslaviei.

Desprinsă de această comunitate, care este singura bază organică a vieţii în Dumnezeu, ea nu a încetat să alunece prin mărăcinii tuturor modernismelor, ştiinţismelor şi politicismelor, păcate grele, culminând toate în actul de groaznic orgoliu papistăşesc prin care patriarhul ţării, înfruntând întreaga noastră aşezare canonică, a acceptat locul de membru în Consiliul de Regenţă.

De la un Sinod care poate asista cu inimă uşoară la înfruntarea celor mai hotărâtoare din canoanele Bisericii de Răsărit nu se mai poate aştepta nimic – pentru că se poate aştepta la orice.

Să fim, deci, măcar o dată serioşi şi să nu ne impresionăm dacă ni se va spune că nu se poate reveni asupra unei hotărâri a Sfântului Sinod. Şi să cerem hotărât: Paştele la 5 mai !

 

 

Rătăcirea cea de pe urmă

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1353, 27 ianuarie 1929, p. 1)

Sorţii au căzut.

După penibile discuţiuni, care au durat aproape o săptămână încheiată, adunarea care până ieri mai avea încă – deşi numai aproximativ – dreptul de a se intitula ,,Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române” a hotărât – împotriva tuturor arătărilor Predaniei şi a expresei aşezări a Sfintelor Canoane – prăznuirea Sfintelor Paşti la data de 31 martie.

De când există Biserică românească nu s-a îndrăznit încă împotriva ei o mai grozavă lovitură; căci SE ÎNTÂMPLĂ PENTRU ÎNTÂIA OARĂ CA ACEASTĂ BISERICĂ, printr-o faptă de ocară a chiar conducătorilor ei prepuşi, SĂ SE SCOATĂ DIN ECUMENICITATE.

Ne dăm seama de greul păcat pe care l-am lua asupră-ne cutezând să măsurăm, cu mintea noastră omenească, în valoarea lor lăuntrică faptele unei adunări, presupuse cel puţin, bisericeşti. Nota de joi a Sfântului Sinod se judecă însă singură, prin confruntarea ei cu îndrumările care decurg din însăşi fiinţa Bisericii noastre dreptcredincioase.

Nimic nu îndreptăţea luarea unei asemenea hotărâri. Vom dovedi aci, în zilele următoare, că punctul de vedere ştiinţific în aşezarea Paştelor este o aberaţie, condamnată în chip lămurit de Predanie; că hotărârea Sinodului este necanonică şi că poartă toate stigmatele unui act schismatic, că ea închide o sumă de absurdităţi dogmatice şi că numai motive extrabisericeşti au putut îndemna la un asemenea pas greşit.

Vom dovedi, nu noi – pentru că noi suntem conştienţi că unui om nu-i este îngăduit să judece faptele unui sobor; ci o va dovedi – încă o dată – Biserica însăşi, prin aşezările ei, pe care le vom înfăţişa poporului.

Stă deasupra puterilor minţii să înţelegem drumurile ascunse ale lui Dumnezeu, care ne-a trimis această grea încercare. Dar este o datorie a noastră, de mărturisitori ai dreptei credinţe, să punem în faţa credincioşilor, în toată grozăvia ei, fapta care vesteşte deja domnia antihristului.

Ceea ce omeneşte a fost îngăduit, şi în putinţa noastră să facem, pentru împiedicarea acestei rătăciri, am făcut. Dacă bine sau rău, ne va judeca Cel care singur poate sta judecător peste oameni.

De aci înainte, în monstruosul proces care se deschide, bietul glas omenesc trebuie să tacă.

Pentru ca, cu atât mai vârtos, să poată vorbi Biserica cea Adevărată.

 

 

După hotărârea Sinodului

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1355, 29 ianuarie 1929, p. 1)

După ce, încă de la strâmba aşezare a Pascaliei pentru anul 1929, am cerut stăruitor conducătorilor Bisericii un răsvot asupra acestei hotărâri şi am arătat toate primejdiile care pot decurge pentru Ortodoxia românească dintr-o asemenea necugetată faptă, mărturisesc că am primit vestea convocării Sfântului Sinod în scop de a discuta din nou problema cu un fel de indiferenţă. Îmi dădeam, desigur, seama că această problemă trebuie rezolvată într-un fel; dar tot aşa de bine ştiam că o soluţie în această chestiune, care ar fi ea, nu poate însemna decât neutralizarea unui efect al răului care s-a înscăunat în înseşi măruntaiele Bisericii noastre.

Iar pentru ca mărturisirea să fie deplină, va trebui să adăugăm că stăruinţa cu care am cerut revenirea asupra aşezării Pascaliei izvora mai degrabă din nevoile păcii cetăţeneşti decât din respectarea intereselor Bisericii. Căci, aşa cum se înfăţişează astăzi lucrurile, este o întrebare dacă nu cumva asprul interes supraomenesc al Bisericii noastre nu cere mai degrabă să lăsăm întinderea răului, tocmai pentru ca reacţiunea împotriva tuturor rătăcirilor de astăzi să fie mai grozavă – şi, deci, mai definitivă.

Este o convingere a mea, verificată statornic în ultimii câţiva ani, de când urmăresc zi de zi viaţa religioasă a ţării, că, pe calea pe care am apucat-o, mergem sigur la sugrumarea Bisericii lui Dumnezeu.

P.S. Neculai, mitropolitul Ardealului şi, de bună seamă, una din cele mai puternice personalităţi ecleziastice de la noi, spunea mai zilele trecute referindu-se la agitaţiile pe tema calendarului: ,,La mine este linişte; în eparhia mea nu se pot întâmpla asemenea lucruri”. Este o mândrie pe care nu o înţeleg. Căci, dacă ea ar fi perfect justificată la un prefect de poliţie, trebuie, în schimb, să umple de jale inima unui chiriarh. Căci un lucru îi scapă P.S. Nicolae: pricina acestei linişti este indiferenţa religioasă, lipsa de sensibilitate a populaţiei ardelene pentru problema calendarului. Şi atunci, slavă Domnului că mai există în ţara noastră şi chiriarhi ca P.S. Gurie, şi credincioşi ca basarabenii, unde ,,se mai pot întâmpla asemenea lucruri”.

Căci tocmai aci stă marea primejdie de care este ameninţată nu atât Biserica noastră, care, în formele ei de astăzi, ne este mai mult sau mai puţin indiferentă, cât mai ales viaţa noastră religioasă. Domnul mitropolit Neculai de la Sibiu a plesnit o dată din biciul lui şi a hotărât: serbăm Paştele la 31 martie. De ce ? Are domnia sa motive serioase ? Nici unul – sau cel puţin nici unul de ordin bisericesc. Toată aşezarea şi tot spiritul Bisericii Ortodoxe pledează, dimpotrivă, pentru teza contrarie. Atunci ?

Apoi, vedeţi, tocmai aici este nodul problemei: motivele bisericeşti nu mai contează. Contează tot ce vreţi: politica, astronomia, adică tocmai elemente pe care chiriarhii nu sunt ţinuţi să le cunoască; numai punctul de vedere al Bisericii, nu. Ba, episcopul Buzăului, om care trebuie admirat pentru sinceritatea lui brutală, a spus-o pe şleau: să serbăm Paştele la 31 martie pentru că aşa o cer interesele sociale, politice şi economice.

De aceea, nefericita soluţie la care s-a oprit sfatul arhiereilor şi episcopilor are şi ceva bun: ea provoacă o lămurire în sânul Bisericii. De azi înainte se ştie că fostul Sinod – da, FOSTUL, şi o vom dovedi – a ignorat în unanimitatea lui punctul de vedere bisericesc într-o chestiune care nu interesa decât Biserica. Până la 24 ianuarie se mai putea bănui că există în ierarhia noastră ecleziastică chiriarhi care să ştie ce însemnează Biserica şi să-şi cunoască îndatoririle faţă de ea. Din acea zi, orice asemenea nădejde trebuie înlăturată. Căci nu s-a găsit un singur arhiereu care să se ridice şi să arunce afurisenia asupra cetei de atei şi de protestanţi care se adună în Dealul Mitropoliei: nici Gurie, nici Visarion, nici fostul nostru prieten şi frate întru Hristos, arhiereul Tit Simedrea.

În ziua de 24 ianuarie a murit, deci, chiriarhia românească. De aci înainte apărarea Bisericii lui Hristos rămâne pe seama poporului. Împrejurare fără precedent în istoria religioasă a Răsăritului, care transformă o autocefalie în acefalie.

Acum se aleg oile curate de cele râioase; când se va vedea cine serbează Paştele cu papistaşii şi cine cu dreptcredincioşii. Orice prudenţă din partea ortodocşilor este nelalocul ei: este vorba doară de credinţa noastră şi de mântuirea noastră. Iar cine nu îndrăzneşte, împotriva tuturor ameninţărilor şi primejdiilor, să depună mărturie pentru adevărata Biserică a lui Hristos este pierdut pentru vecie, laolaltă cu doctorii în filozofie adunaţi sus, în deal, ca să hotărască în lucruri pentru care nu au nici un fel de înţelegere.

Fiecare să răspundă de azi înainte pentru păcatele lui.

Judecata stă în mâna lui Dumnezeu !

O aşteptăm. Pentru noi – şi pentru ceilalţi.

 

 

Tot despre rătăcirea sinodală

- Încheieri -

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1362, 5 februarie 1929, p. 1)

Să rezumăm, deci. Două sunt chestiunile fundamentale în jurul cărora se grupează argumentarea noastră împotriva serbării Sfintelor Paşti la 31 martie:

1. necesitatea de a serba Paştele o dată cu toţi creştinii (postulatul ecumenicităţii);

2. necesitatea de a serba Paştele creştin după Pesahul iudaic (postulatul solidarităţii absolute a Testamentului Nou cu cel Vechi).

Prin înfrângerea primei prescripţiuni obligatorii, cădem în schismă – ca unii care ne rupem de comunitatea de iubire a Bisericii; prin înfrângerea celei de-a doua, cădem în erezie – ca unii ce negăm noutatea şi continuitatea Bisericii de la începutul până la sfârşitul vremii (marcionismul).

Sinodul Bisericii autocefale Române a înfrânt, prin hotărârea de la 24 ianuarie, prima şi a doua prescripţie obligatorie; Sinodul Bisericii autocefale Române este, ca atare, din ziua de 24 ianuarie, schismatic şi eretic şi, prin urmare, căzut din dar.

În ziua de 24 ianuarie 1929, Biserica Ortodoxă Română s-a decapitat, deci, singură, prin actul necugetat şi lipsit de iubire al hotărârii pe care a luat-o.

Iar credincioşii rămân fără cârmaci. Se va ridica dintre ei unul care să treacă la loc de conducere şi de răspundere. Grea şi cutezătoare faptă, înfruntând oarecum cerul; mai ales pentru cei învăţaţi să respecte aşezarea dumnezeiască a Bisericii. Care, în ce ne priveşte, rămâne de astăzi înainte de-a dreptul în mâna lui Dumnezeu.

Ce vom face ? În împrejurările de faţă, când oile bune se aleg de cele râioase, adevăraţii credincioşi vor sărbători Paştele la 5 mai, împlinirea ecumenicităţii şi a unităţii trupului mistic al lui Hristos.

Afurisenia ? Da, am auzit. Am auzit că, între alte măsuri cu care ameninţă străşnicia jandarmerească a Sinodului, s-a vorbit şi de excomunicarea noastră.

Nu se poate.

Nu se poate:

1) pentru că Sinodul nu are voie, după spusa Sfântului Ioan Gură de Aur, să arunce afurisenia asupra oamenilor, ci asupra învăţăturii. Iar învăţătura este de partea noastră, care nu ne dezlipim de dogmă, canoane şi Predanie – şi nu de partea Sinodului, care le ignorează sau le înfruntă pe toate;

2) pentru că Sinodul din Bucureşti este căzut din dreptul de a excomunica, de îndată ce stă în schismă şi erezie;

3) pentru că Sinodul din 24 ianuar, ţinut la Bucureşti, este nevalabil. Este nevalabil ca unul ce a fost prezidat de patriarhul Miron Cristea.

Patriarhul Miron nu avea calitatea să prezideze acest sinod:

a) pentru că, prin trecerea la regenţă, a înfrânt sfânta aşezare a canoanelor şi stă sub afurisenie;

b) pentru că, prin legea Lapedatu din 1927, lege care prevedea separaţia atribuţiunilor administrative de ale spiritului în patriarhat, preşedinţia Sinodului trecea asupra mitropolitului Moldovei;

c) pentru că, prin faptul că, la trecerea în Consiliul de Regenţă, patriarhul Miron s-a supus jurământului fără prealabilă dezlegare a Sinodului, excelenţa sa a căzut încă o dată sub caterisire.

Dar, atunci, cine să ne excomunice pe noi ? Nu vom striga – Doamne fereşte ! – ca răzvrătitul Pascal: Ad tuum, Domine, tribunal appello[16] ! Nu. Dar vom înţelege că, pentru ispăşirea păcatelor noastre, Dumnezeu aruncă asupra noastră şi afurisenia unui Sinod căzut din dar. Şi vom primi excomunicarea – dacă va fi să vie – cu bucuria dureroasă a unei noi încercări.

Am spus şi ne-am uşurat sufletul. Dar ni l-am şi mântuit ?[17] Este o întrebare al cărei răspuns desigur că ne scapă. Să fie în puterea noastră să o ştim ? O asemenea prezumţiune ne înfrângem.

Am spus, depunând mărturie pentru credinţa adevăratului Dumnezeu. Desigur, lucrurile nu se vor opri aci. Antihristul este la treabă; iar în una din zilele următoare va apărea enciclica ,,lămuritoare” a Sinodului. Noi, ce am avut de spus, am spus. Dar este de datoria noastră să nu îngăduim o nouă tulburare a oamenilor prin acceptarea rătăcirilor ,,ştiinţifice” ale Sinodului. Aşteptăm, deci, enciclica lămuritoare; pentru ca să o punem goală înaintea credincioşilor.

 

 

Despre sinoadele tâlhăreşti, pe care le uită dl. V. Goldiş

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1366, 9 februarie 1929, p. 1)

În aşteptarea scrisorii pastorale a Sfântului Sinod, cu care ştiinţificii părinţi ne-au învrednicit abia astăzi şi asupra căreia evident că vom reveni neîntârziat, pentru a nu lăsa pe credincioşi pradă rătăcirilor oficiale, un apărător se ridică sinodalilor, de prin părţile Aradului: este dl. Vasile Goldiş[18].

Înaltul respect pe care îl port fostului ministru al Cultelor, precum şi – în afară de competenţa sa – solida seriozitate a argumentelor pe care le formulează mă obligă a întârzia un moment asupra lor; pentru ca nu cumva vreunul dintre noi să se lase furat de aparenţa nu numai creştină, dar şi ortodoxă a acestor teze.

Argumentele dlui. Goldiş sunt două. Noi trebuie să ne supunem hotărârii Sfântului Sinod, zice d-sa:

1) pentru că ,,Sfântul Sinod este singura autoritate în drept de a distinge adevărul de neadevăr, dreapta credinţă de rătăcirea primejdioasă” (sau, în altă parte: ,,Păzitor al credinţei noastre ortodoxe autentice şi neşovăitoare este Sfântul Sinod. Cel ce nu-şi controlează şi nu-şi armonizează credinţa sa cu credinţa Sfântului Sinod, cade în subiectivism şi în rătăcire”);

2) pentru că, nerecunoscând hotărârea Sfântului Sinod, ar însemna să nu recunoaştem principiul ierarhiei. Cum însă ,,organizaţia spirituală şi administrativă a Bisericii Ortodoxe nu poate exista în afară de ierarhie”, tăgăduirea principiului ierarhiei echivalează cu tăgăduirea Bisericii.

Iată, în adevăr, două grave şi îngrijorătoare motive a ne supune hotărârii sinodale, nu ?

Să vedem.

La argumentul 1:

Poziţiunea dlui. Goldiş ridică chestiunea infailibilităţii sinodale. Şi nu pot să fiu decât dureros surprins că fostul ministru al Cultelor se aşază, pe această problemă, gravă între toate, în lagărul catolicilor. În adevăr, după felul d-sale de a vedea, infailibilitatea sinoadelor este necondiţionată. Nu este asta augustinism ? Căci doară Fericitul Augustin este cel care, făcând teoria celebrei fides implicita, credea că este de ajuns să te supui orbeşte indicaţiilor Bisericii, oricare ar fi ele, pentru a fi mântuit. Mă gândesc, deci, de unde această grozavă rătăcire catolică la dl. Goldiş, om dreptcredincios întru totul ?

Eroarea dlui. Goldiş provine dintr-o regretabilă uitare. Fostul ministru al Cultelor uită că pentru Ortodoxie, infailibilitatea sinodală este condiţionată.

Ea este condiţionată, pe de o parte, de unele împrejurări lăuntrice Sinodului, a căror împlinire singură poate face posibilă conlucrarea Sfântului Duh (cum este, de pildă, comunitatea de iubire); pe de alta, de respectarea prevederilor îndreptarului obiectiv al Bisericii: dogmele, canoanele şi Predania.

Infailibilitatea sinodală nu este, prin urmare, o calitate lăuntrică, subiectivă a sinodului, cum ar vrea să o înţeleagă dl. Goldiş, pentru că hotărârile soboarelor ortodoxe sunt toate ţinute la respectarea unui îndreptar. Această infailibilitate nu decurge, subiectiv, decât din identificarea, fuziunea sinodului în fiinţa Bisericii, şi este evident că o asemenea fuziune nu a fost realizată de îndată ce hotărârea sinodului contravine aşezării canonice şi dogmatice sau tradiţiei vii, de-a pururea prezente, a Bisericii.

Dreptcredinciosului creştin, alunecat astăzi prin meleagurile încurcate ale papistaşismului de structură evident romană a Fericitului Augustin, omului respectat Vasile Goldiş, îmi permit să-i amintesc că Biserica noastră a însemnat pe răbojul istoriei sale existenţa unor sinoade tâlhăreşti, a căror învăţătură a fost ştearsă din cunoaşterea şi practica noastră. Sinodul din Efes[19] de pildă, nu ?

De îndată ce însă se poate identifica existenţa unor asemenea sinoade, însemnează că noi avem dreptul să nu ne mai supunem orbeşte hotărârilor sinodului, de îndată ce acest sinod este dovedit a fi călcat Predania, canoanele şi dogmele.

Cred însă că noi am dovedit cu prisosinţă că tocmai acesta este cazul Sinodului nostru.

Şi acum, punctul 2.

Dl. Goldiş susţine că o Biserică creştină, căreia i se contestă ierarhia, nu mai este Biserică.

Suntem de acord. Aceasta am susţinut şi noi: că Biserica văzută este astăzi la noi în sincopă. Nu însă pentru că noi am contesta ierarhia, ci pentru că – după cum am dovedit cu texte – această ierarhie s-a scos singură din Biserică prin procedeele ei.

Asta e.

Nu este vorba, dle Goldiş, de subiectivism. De acest greu păcat noi ne-am ferit de la început, atunci când am spus că nu este minte omenească în stare să judece aşezările dumnezeieşti. Noi am lăsat să vorbească Biserica prin dogmele, canoanele şi Predania ei, prin Sfinţii Părinţi – şi credem că Biserica însăşi are totuşi dreptul să hotărască dacă un sinod este tâlhăresc sau nu.

În cazul şedinţei de la 24 ianuarie a Sinodului Bisericii noastre, noi credem că Biserica a hotărât; şi anume, nu în sensul ştiinţificilor părinţi.

Lucru pe care-l vom dovedi, de altfel, încă o dată, cu prilejul analizei scrisorii pastorale a Sfântului Sinod, pe care o făgăduiesc.

 

 

Tranzacţie

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1368, 11 februarie 1929, p. 1)

Consiliul Eparhial Ortodox Român al Bucovinei ne trimite spre publicare şi luare la cunoştinţă un comunicat, pe care îl transcriem întocmai:

,,Protopresviterii districtuali şi inspectorii misionari din Mitropolia Bucovinei, întruniţi la 31 ianuarie 1929 în conferinţa sub preşedinţia arhiepiscopului şi mitropolitului Nectarie şi a vicarului general, arhiereu Ipolit, iau la cunoştinţă hotărârea Sfântului Sinod de a serba Sfintele Paşti la 31 martie a.c. stilul îndreptat ortodox şi declară că atât protopresviterii, cât şi misionarii vor lucra din răsputeri împreună cu tot clerul ca populaţia ortodoxă din Eparhia Bucovinei să se supună orânduirilor Bisericii noastre.

Totodată, aducând acestea la cunoştinţa Sfântului Sinod, acesta este rugat a nu permite nicăieri vreo excepţie şi a interveni la onorabilul Minister de Interne ca să dea ordin prefecţilor ca toate autorităţile civile să oprească agitaţiile contra noului calendar pe această chestie şi să dea preoţilor concursul întru menţinerea ordinii”.

Făgăduiala că atât protopresviterii, cât şi misionarii vor lucra din răsputeri ca populaţia bucovineană să se supună orânduirilor Bisericii noastre este cu atât mai emoţionantă, cu cât este inutilă. Insuccesul fiindu-i mai dinainte asigurat. Dar nu asta este important, ci altceva. Şi anume:

1) Consiliul Eparhial roagă Sfântul Sinod a nu permite nicăieri vreo excepţie. Este cam târziu. Sfântul Sinod, el însuşi conştient de greşeala săvârşită, a luat hotărârea să păsuiască peste tot sărbătorirea ortodoxă de la 5 mai. Mai mult încă. Unanimitatea chiriarhilor la semnarea hotărârii din 24 ianuarie a fost obţinută printr-o tranzacţie: s-a admis, anume, ca de la anul să se revină la vechiul calcul al Pascaliei. Nu vreau să judec valoarea morală a unei asemenea tranzacţii. Dar cer dezminţirea faptului.

2) Consiliul Eparhial mai cere ca Ministerul de Interne să dea ordin prefecţilor ,,ca toate autorităţile civile să oprească agitaţiile contra noului calendar pe această chestie (care ?) şi să dea preoţilor concursul întru menţinerea ordinii”.

Este cam greu. Guvernul a hotărât o dată pentru totdeauna, şi bine a făcut, să nu intervină în această tristă afacere. Biserica s-a încurcat – Biserica să se descurce. Să admitem însă siguranţa Consiliului Eparhial din Cernăuţi, care vrea să ,,încreştineze” lumea cu ajutorul jandarmilor. Este o cerere demnă de spiritul actualilor chiriarhi ! La care nu se poate răspunde decât cu expresiunea celui mai complet dezgust.

Aci a ajuns Biserica Română ! Orice comentar este superfluu.

 

 

Panica sinodală

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1369, 12 februarie 1929, p. 1)

În şedinţa de sâmbătă a Sfântului Sinod s-a întâmplat un fapt de o deosebită gravitate şi importanţă: aceiaşi chiriarhi care ameninţau cu fulgerele lor pe creştinii care nu se vor supune ereziei lor marcioniste, refuzând să serbeze Paştele la 31 martie, au hotărât că data prăznuirii Învierii Domnului … stă la alegerea poporenilor.

Întâmplarea îşi are precedentele ei: sâmbătă dimineaţa, P.S. mitropolit Gurie, călugăr cu frica lui Dumnezeu şi cu pravoslavnică cunoaşterea aşezărilor duhovniceşti, a depus la Sfântul Sinod, în numele P.S. sale personal şi al P.S. episcopi Visarion şi Iustinian, o întâmpinare în care declară ca false iscăliturile lor pe pastorala Soborului din 6 februarie şi aduc la cunoştinţă că, în Basarabia, Paştele se vor prăznui la 5 mai.

În faţa unui act de o asemenea gravitate, de natură a scoate din Biserică pe toţi partizanii datei ,,ştiinţifice” de 31 martie, Prea Sfinţiţii Părinţi au trebuit să se plece; şi au acceptat, în mod oficial, ca nici un fel de împotrivire să nu se facă preoţilor şi poporenilor care vor crede drept să prăznuiască Paştele după aşezarea pravoslavnică.

Toate împrejurările militează pentru părerea că această hotărâre a fost luată în plină panică. Din adâncimile întunecate ale resturilor închircite de conştiinţă religioasă, o grijă temătoare s-a ridicat în ei: grija că, totuşi, va mai fi un Dumnezeu în cer şi o pedeapsă năprasnică pentru înfruntătorii şi pângăritorii legii. Căci, neîmpăcaţi cu această măsură, în aceeaşi şedinţă au hotărât, pe de o parte, reorganizarea Sfântului Sinod, pe de alta, revizuirea Legii pentru organizarea Bisericii Ortodoxe.

Faptele ar fi, în adevăr, îmbucurătoare, dacă ele s-ar datora izbânzii elementului ortodox asupra celui ,,ştiinţific” în Sfântul Sinod. Teamă ne este însă că toată această grabă de întoarcere la Ortodoxie nu este decât elementul trecător al amintitei panici. Şi că, în curând, lucrurile vor reintra în vechea albie a ,,ortodoxiei” româneşti de după război, catolică după metode, protestantă după spiritualitate.

Iată şi motivele pentru care mă plec înspre respingerea noii hotărâri:

1) spiritul care a domnit la luarea unei asemenea hotărâri este lipsit de puritate. Deciziunea este o tranzacţie, şi în cele duhovniceşti tranzacţie nu există. Prea Sfinţiţii Părinţi şi-au adus însă aminte de anumite proceduri papistăşeşti şi au zis şi ei: toleretur[20];

2) hotărârea de la 8 februarie creează o situaţie mai gravă decât cea de până acum. Atitudinea de până mai ieri a Sfântului Sinod era cel puţin fermă. Se putea deci presupune că membrii Soborului sunt rătăciţi, dar sinceri. Astăzi, toată lumea îşi dă seama că Sfântul Sinod este lipsit de sinceritate şi că numai iactanţa orgolioasă a câtorva chiriarhi ţine pe credincioşi pe drumurile schismei şi ale ereziei. Sfântul Sobor s-a decapitat, deci, singur;

3) cu începere de la 8 februarie, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a instituit de drept schisma înăuntrul hotarelor ţării. Până aci, chiriarhii noştri ignorau ecumenicitatea. De azi înainte, ei o desconsideră în chip voit şi expres, călcând-o.

Complicaţiunile care se nasc Bisericii noastre prin răsvotul de la 8 februarie sunt oribile. Ele nici nu pot fi înfăţişate toate. Atât sunt de multe şi de grele. Nu vrem să credem că împotrivirea noastră la blestemata hotărâre din 24 ianuarie a provocat această schimbare. Este sigur însă că noi nu ne vom putea împiedica să mărturisim şi de aci înainte grozăvia noii situaţii. Două date pentru prăznuirea Paştilor, hotărâte de aceeaşi Biserică, este o aberaţie. Sinodul are suprema datorie să meargă până la capăt pe calea pocăinţei şi să accepte, în conformitate cu dogmele, canoanele şi Predania Bisericii noastre pravoslavnice, prăznuirea Învierii Domnului la 5 mai.

Altă soluţie nu există !

 

 

Sinodul în gravă încurcătură

- Scrisoarea pastorală este neutralizată de hotărârea de la 8 februarie. O nouă campanie de lămurire -

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1371, 14 februarie 1929, p. 1 sub genericul ,,Rătăcirea sinodală”)

Optimismul celor care socotesc că, prin noua hotărâre a Sinodului de la 8 februarie, în care se îngăduie sărbătorirea de două ori a Sfintelor Paşti în acelaşi an, s-ar fi pus capăt neliniştii din ţară este cu totul nefundat.

 

Sinodul se blamează singur

Căci, de unde până acum dificultatea consta numai în faptul că o parte dintre credincioşi erau împotriva Sfântului Sinod, ca unul ce alesese o dată nepotrivită pentru prăznuirea Sfintelor Paşti, astăzi toată ţara este împotriva Sinodului.

În adevăr, de bine, de rău, până la hotărârea din 8 februarie, Sinodul avea cel puţin o părere. Cum observa dl. Goldiş, principiul autorităţii era salvat. Prin noua hotărâre, care, cu toate aparenţele îndulcite, nu poate ascunde impresia de răsvot, anulează chiar acest principiu al autorităţii – Sfântul Sinod s-a decapitat singur.

 

Scrisoarea pastorală este nulă

Sinodul s-a decapitat de altfel, o dată, ca prestigiu, prin publicarea cunoscutei pastorale, monument de ignoranţă dogmatică şi canonică. Nu este vorba de simple afirmaţii. O vom dovedi. Vom publica, în ordinea şi la data mai jos indicată, o nouă serie de articole lămuritoare în chestiunea acestei scrisori. Şi anume:

joi 14 februarie, Mircea Vulcănescu: Netemeinicia scrisorii sinodale;

vineri 15 februarie, Paul Sterian: Nesinceritatea scrisorii sinodale;

sâmbătă 16 februarie, G. Racoveanu: Falsurile scrisorii sinodale;

duminică 17 februarie, Sandu Tudor: Inconsecvenţa sinodală în chestia datei Paştilor;

luni 18 februarie, Nae Ionescu: Paştile nu pot fi serbate de două ori în acelaşi an.

Se va dovedi, prin aceasta, inexistenţa dogmatică şi canonică a Sinodului.

 

Hotărârea de la 8 februarie este nulă

Sinodul s-a decapitat însă a doua oară, dând hotărârea de la 8 februarie. Căci pastorala, fiind generală, neutralizează învoirea de a se sărbători Paştele şi la 5 mai, iar hotărârea nouă, fiind ulterioară scrisorii, neutralizează fulgerele pastoralei.

Cu un asemenea Sinod, lipsit de orice autoritate, şi morală şi dogmatică, Biserica nu mai subzistă. Protestele credincioşilor vor aduce pe sinodali la realitate.

 

Soluţia ?

Soluţia nu este, evident, aşa de simplă. Vom observa însă că Biserica a început să coboare din momentul în care I.P.S. Patriarh a părăsit Biserica pentru un loc în Consiliul de Regenţă.

Asta este de ajuns.

 

 

Cresc agitaţiile

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1375, 18 februarie 1929, p. 1)

Ştirile care vin din ţară nu sunt de natură a mări încrederea sinodalilor în temeinicia încheierilor lor. Dacă membrii Soborului din Bucureşti ar fi avut nu numai un punct de vedere precis – care, şi acesta, a lipsit –, dar şi o atitudine fermă în promovarea atitudinii lor, poate că lucrurile ar fi mers. Aşa cum s-a procedat însă, Sinodul – după ce s-a scos din dogmă, canoane şi Predanie – a renunţat şi la principiul autorităţii, revenind el însuşi asupra unei hotărâri pe care o anunţase definitivă şi deschizând larg porţile liberii alegeri. Să ne mai mirăm că, din toate părţile ţării, sosesc astăzi veşti după care, chiar în locuri de indiferenţă religioasă, se formează nuclee de militanţi ortodocşi ?

Ba, chiar Asociaţia ,,Patriarhul Miron”, patronată de părintele patriarh, deci, s-a constituit în falangă cincimaistă. Doamne române ortodoxe nu ostenesc, pe vremea aceasta de vifor, a colinda prin casele oamenilor pentru a-i deştepta la dreapta credinţă.

La Craiova, lumea se adună în mitinguri foarte populate; se constituiesc comitete de acţiune, se întreprinde operă de propagandă la sate. În eparhia P.S. Vartolomeu deci, om straşnic, care a împins autoritatea episcopală până la înălţimi papistăşeşti, credincioşii nu mai urmează cuvântul păstorului lor, socotit – pe drept cuvânt – căzut din dar.

De Basarabia nu mai vorbim. Acolo, presiunea credincioşilor a impus chiriarhului – alunecat într-un moment de slăbiciune pe panta tranzacţiilor – să se întoarcă la calea aspră, dar dreaptă, a pravoslaviei.

Şi tare am vrea să mai vedem chipul superb de încredere al vlădicăi Neculai de la Sibiu, care mai acum câteva săptămâni afirma cu tărie: ,,La mine nu se întâmplă asemenea lucruri”. Călători sosiţi de la Arad vestesc că în eparhia P.S. Grigorie[21] aceleaşi agitaţii cresc pe fiecare zi – ca pretutindeni. Nu vrem să ne ascundem adevărului. Ştim că aceste agitaţii pornesc uneori şi din lagărul sectanţilor, care au găsit din nou prilej de a lovi în Biserica noastră, dezorganizând-o. Dar de ce s-a dat acest prilej ?

Şi mai pe urmă, să nu exagerăm: nu sunt numai sectanţii care agită în ortodocşi; sunt ortodocşii înşişi, că doară nu va fi nimeni aşa de naiv să creadă că în Ardeal nu se găsesc decât ortodocşi ,,civilizaţi” şi ,,ştiinţifici”, după chipul şi asemănarea părintelui mitropolit Neculai !

Evident, este şi o chestie a răspunderilor: nu văd ortodocşii că buna lor credinţă este exploatată de sectanţi şi comunişti pentru a se crea tulburare în ţară ? De ce nu încetează ? Ba văd – dar nu pot să înceteze. Ei sunt mărturisitori cu orice preţ ai credinţei adevărate. Dacă este ceva de schimbat, apoi asta este orbirea sinodalilor. Să se revină la 5 mai, să se reintre în Ortodoxie şi tulburarea va înceta. Asta este singura soluţie.

Căci nu se poate cere ortodocşilor să cedeze ei în faţa celor care se învârtoşează în rău. Este clar, nu ?

 

 

Cine este vinovatul de la 24 ianuarie

- Cum s-a schimbat calendarul. Un ministru excesiv şi un mitropolit plecat. De ce nu s-a renunţat la data de 31 martie -

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1376, 19 februarie 1929, p. 1-2, sub genericul ,,Rătăcirea sinodală”)

Pentru că cetitorii noştri nu sunt dumiriţi asupra împrejurărilor în care s-a născut rătăcirea sinodală – şi pentru că din protestele împotriva Sinodului, care ne vin din toate părţile ţării, reiese că unii credincioşi aruncă toată vina asupra părintelui patriarh – suntem datori a da câteva însemnări lămuritoare, din care să reiasă clar partea de vină a fiecăruia dintre conducătorii proeminenţi ai Sfântului Sinod.

Nu este vorba să apărăm pe nimeni, este o datorie însă pentru noi a stabili cu precizie vina fiecăruia.

 

Cum s-a schimbat calendarul

Există o eroare, de pildă, dacă se crede că vina ,,îndreptării” calendarului cade asupra Î.P.S. Miron. Părintele patriarh a fost multă vreme de părere că reforma calendarului nu se poate face decât în plină ecumenicitate, printr-un congres panortodox cel puţin – dacă nu într-un sinod ecumenic.

Călătoria pe care Î.P.S. Miron a întreprins-o acum câţiva ani pe la patriarhii şi mitropoliţii Răsăritului urmărea, între altele, şi lămurirea acestei probleme. Din nefericire, în lipsa părintelui patriarh, Ion Brătianu, nerăbdător că rezolvarea chestiunii calendarului întârzia, a dat ordin mitropolitului Pimen să sfârşească o dată cu ,,stilul vechi”. Se ştie că, din motive … ştiinţifice, P.S. Pimen s-a executat.

Părintele patriarh nu a făcut decât să accepte o situaţie pe care nu o crease.

 

Cine a impus pe 31 martie ?

Trebuie să stabilim, de asemenea, că aceeaşi atitudine de acceptare a adoptat Î.P.S. Miron în chestiunea datei Paştelor. După prima greşeală, care stabilea prăznuirea Paştelor la 31 martie, părintele patriarh şi-a dat seama de consecinţele grave ale unui asemenea act şi a încercat o revenire.

Convocarea Sinodului avea ca principal scop chiar această problemă. Se ştie cum au decurs dezbaterile; după cum se ştie că luni, marţi şi miercuri, înainte de 24 ianuarie, atmosfera generală era pentru o amendă onorabilă şi reintrarea în Ortodoxie, prin admiterea datei de 5 mai.

Putem adăuga chiar că miercuri după-amiază Î.P.S. Miron a afirmat într-o convorbire particulară că a doua zi se va hotărî în sensul dorinţei cincimaiştilor.

Spre surprinderea generală, hotărârea de la 24 ianuarie a fost o persistenţă în eroare. Ea se datoreşte însă P.S. Neculai al Sibiului, care a pretins:

1) că Sinodul nu se poate blama singur, revenind asupra unei hotărâri (am văzut că la 8 februarie s-a putut blama, totuşi);

2) că este exclus ca Biserica românească să urmeze sugestiunile ,,retrograde” ale basarabenilor;

şi a ameninţat cu retragerea din Sinod.

În faţa acestor injoncţiuni, părintele patriarh a crezut de datoria sa să cedeze.

 

Situaţia în Sfântul Sinod

Nu mai încape îndoială că intervenţia mitropolitului Neculai Bălan a fost nefastă; nu numai pentru că a provocat nefericita hotărâre de la 24 ianuarie; dar şi pentru că, printr-o oribilă lipsă de tact, rezultat al unui neînfrânat orgoliu, a ridicat problema, delicată întru totul, a ardelenilor şi basarabenilor în Sinod.

Nu ştim până la ce punct ceilalţi prelaţi ardeleni s-au solidarizat cu P.S. Neculai. Putem afirma că cel puţin unul din ei condamnă această atitudine.

Mitropolitul de la Sibiu – ,,cezaro-papist în metode, protestant în credinţă”, cum îl caracterizează un sinodal – a izbutit însă, desigur, să jignească pe basarabeni.

Acesta este faptul.

Concluzia ?

Unde nu este cap, vai de picioare.

 

 

Cele două Paşti

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1377, 20 februarie 1929, p. 1)

Discuţia lămuritoare pe care foaia noastră a întreprins-o în jurul datei prăznuirii Paştelor şi a îndreptării calendarului se apropie de sfârşit. Am arătat că hotărârea de la 24 ianuarie este, din toate punctele de vedere, inacceptabilă şi creatoare de grave dificultăţi. Ni s-a răspuns că nu avem dreptate şi că scrisoarea pastorală a Sfântului Sinod, care va apărea, ne-o va dovedi. Am aşteptat, deci, scrisoarea pastorală. Ea a apărut. Ce ne-a dovedit, am spus-o noi pe larg, aci. Sinodalii s-au dovedit nu numai ignoranţi în cele bisericeşti, dar de rea-credinţă, neîndemânatici şi bântuiţi de toate duhurile rele ale potrivelilor lumeşti.

Între timp însă, speriaţi de propriul lor curaj în a face răul şi a înfrânge aşezarea duhovnicească, sinodalii au căzut la tranzacţie: să se îngăduie şi prăznuirea pravoslavnică a Paştelor la 5 mai.

Nu ştim ce să regretăm mai întâi şi mai mult; inconştienţa 31-martiştilor, care revin cu inimă uşoară asupra unei hotărâri anunţate ca irevocabilă şi ca păzită cu toate fulgerele anatemei, sau atitudinea tranzacţională a 5-maiştilor, care s-au declarat satisfăcuţi cu împlinirea parţială a dreptelor lor întâmpinări. Pentru că, dacă de la 31-martişti ne putem aştepta la orice, dat fiind că ei s-au dovedit a nu avea nici un fel de legătură cu Biserica adevărată, am fi avut dreptul să cerem ortodocşilor 5-maişti elementara intransigenţă a celor care combat în numele unei aşezări dumnezeieşti.

Căci aşa, prea sfinţiţii prelaţi, care au obţinut pentru credincioşii lor voia de a prăznui pe data de 5 mai, au consimţit la una din cele mai grave lovituri pe care a primit-o Biserica Ortodoxă. În adevăr, dacă Biserica basarabeană ar fi de sine stătătoare, îngăduinţa printre 5-maişti de a prăznui după lege ar fi un succes. Biserica barasabeană stă însă sub autoritatea Sfântului Sinod de la Bucureşti. Şi dacă trebuie să fim mulţumitori P.S. Gurie, Visarion şi Iustinian pentru că, prin atitudinea lor energică, au obţinut, principial şi în fapt, dreptul de a rămâne în lege, cu drept cuvânt suntem obligaţi să le reproşăm că nu au avut aceeaşi străşnicie întru apărarea Sfântului Sinod din care totuşi fac parte. Credincioşii lor sunt, fără îndoială, satisfăcuţi în această elementară nevoie de a prăznui după aşezarea duhovnicească. Ce te faci însă cu o Biserică al cărei Sinod este în situaţia celui al nostru ? De ce dară, la prelaţii basarabeni, grija numai de credincioşi şi nu şi de Biserică ? Atunci când ştiut este că o aspră şi impecabilă intransigenţă ar fi dus, desigur, la adoptarea generală a datei de 5 mai.

Situaţia de astăzi ? Scriam, în momentul în care deschideam această campanie de lămurire în foaia noastră: când va fi rătăcirea de pe urmă mai amară decât cea dintâi. Nu a trebuit să aşteptăm prea mult pentru ca întâmplările să ne dea dreptate. Hotărârea de la 8 februarie, prin care se îngăduie prăznuirea Paştelor de două ori în acelaşi an, este – aşa cum am arătat aci, de altfel – o grozavă aberaţie.

Căci spun Aşezămintele apostolice (Cartea a V-a, cap. XVII): ,,Trebuie să sărbătoriţi Paştele cu îngrijire şi cu luare-aminte, după isimerie; ca să nu prăznuiţi de două ori într-un an amintirea unei patimi, ci O DATĂ PE AN, spre aducere-aminte de Cel ce a murit o dată” (cf. Didascalia et Constitutiones Apostolorum, edit. Fr. Funk, Paderbornne, 1905).

Vasăzică, o dată pe an, şi nu de două ori, cum îngăduie Sinodul din Bucureşti. Care, de altfel, înfrânge şi circulara imperială a Sfântului Constantin cel Mare: ,,A prăznui Paştele de două ori în acelaşi an este cu totul neîngăduit” (Sfântul Eusebiu, De vita Constantini, 1.III.C.XVIII, în P.G., t. XX, col. 1073).

O să ni se răspundă că, în adevăr, există două prăznuiri îngăduite ale Paştelor, dar că fiecare credincios nu va serba decât o dată ? Este adevărat. Dar asta nu acoperă de vină pe sinodali. Pentru că, dacă Sinodul este unul singur, atunci şi Paştele lui trebuie să fie unul. Şi nu se poate spune că Sinodul nu ţine decât un Paşti.

Căci: ori Sinodul nu recunoaşte decât o prăznuire, şi atunci 5-maiştii nu mai sunt sub autoritatea Sinodului; ori autoritatea sinodală se întinde şi asupra 5-maiştilor, şi atunci Sinodul, ca unitate ierarhică, are două Paşti.

Din această dilemă nu se poate ieşi.

Sinodul trebuie să aleagă între căderea din drepturi asupra unei părţi a Bisericii şi prăznuirea de două ori a Paştelor în acelaşi an.

Iată situaţia tragică la care lipsa de intransigenţă a prelaţilor cu adevărat ortodocşi trebuia să ducă cu fatalitate, şi a dus.

Nu are nimeni de tras o consecinţă ?

 

 

În legea strămoşilor şi a lui Dumnezeu

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1382, 25 februarie 1929, p. 1)

Cu noaptea-n cap am fost sculat ieri dimineaţă de o delegaţie ţărănească din comuna Curcani, care venea să-mi ceară sfaturi asupra prăznuirii Sfintelor Paşti. Ei ştiau, din ziarul pe care unul din ei îl purta împăturit cu grijă, că slobod este poporul să prăznuiască pe data de 5 mai. Dar preotul din sat nu se învoieşte. El pretinde că a aşezat o dată Triodul, că a făcut slujbele de începutul Postului cel Mare şi că nu poate să mai înceapă lucrurile de la capăt.

Când i-am lămurit că lucrurile nu sunt chiar aşa de simple, de îndată ce, vineri, acelaşi Sinod, care a dat slobozenia de la 8 februarie, spune acum că niciodată nu a îngăduit o abatere de la prăznuirea pe 31 martie, uimirea lor nu a fost mică. Ba încă, o impresionantă figură de credincios din Sinaia, care îi întovărăşea, a zbucnit în lacrimi, în plângeri pentru căderea noastră şi în blesteme groaznice pentru stricătorii de lege.

Am căutat să-i liniştesc, lămurindu-i că, de îndată ce Î.P.S. patriarhul este de părere că Paştele cel adevărat numai la 5 mai se poate prăznui, încă mai este nădejde de îndreptare. Este greu totuşi să încredinţezi pe oameni că părintele patriarh vrea să aducă îndreptare rătăcirii celorlalţi şi nu izbuteşte. Ei ştiu una şi bună: că Dumnezeu a luat minţile celor din Sinod, pentru păcatele noastre, şi nu înţeleg cum Î.P.S. patriarh nu-i poate aduce la calea cea dreaptă.

Oamenii aveau cu ei şi o pantahuză, semnată de peste 100 de credincioşi. Ah, dacă aţi fi văzut semnăturile acelea chinuite şi fervente, dacă v-aţi putea închipui clipa în care fiecare din ţărani şi-a plecat capul asupra hârtiei – după o cruce şi un ,,să ne-ajute Dumnezeu” – şi şi-au crispat degetele pe condei ca să ceară, prin mărturia credinţei lor, de la ,,domnul ministru” dreptul de a rămâne în legea strămoşilor lor şi a lui Dumnezeu !

Cum să le spui că ,,domnul ministru” nu poate nimic împotriva unei hotărâri a Sinodului ? Cu ce curaj să-i îndemni ,,să aştepte”, atunci când tu însuţi eşti încredinţat că de la Sobor nu se mai poate aştepta nimic ? Era între ei un ţăran frumos, cu o cută de întuneric între ochi. L-aş îndemna pe preotul din Curcani, dacă l-aş cunoaşte, să se ferească. Şi i-aş îndemna şi pe înălţaţii chiriarhi să nu exaspereze, prin inconsistenţa lor lipsită de răspundere, un popor şi aşa destul de frământat.

În afară de mărturia îndărătnică a pravoslaviei prăznuirii de la 5 mai, noi nu mai putem face nimic. Din ochii zecilor de delegaţii care au venit să mă cerceteze însă în ultimul timp, cred că pot spune că unii episcopi îşi joacă mai mult decât scaunul. Prea Sfinţite Vartolomeu, care te-ai declarat gata a merge în rătăcirea ta până la mucenicie, ia aminte !

 

 

Un episcop sincer …

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1386, 1 martie 1929, p. 1)

P.S. Lucian publică în ,,Cronica Romanului” părerile sale asupra rătăcirii Sfântului Sinod[22]. Mărturisesc că P.S. Episcop Lucian dezarmează prin sinceritate. Ascultaţi părerile prea sfinţitului:

,,Dacă admitem ziua Învierii la 22 aprilie, după calendarul iulian, adică 5 mai după calendarul în viaţă, atunci nesocoteşte canonul nicean care, pentru sărbătorirea Paştelor, stabileşte intervalul de timp de la 22 martie până la 25 aprilie. Nici mai curând, nici mai târziu. A doua: admiţând prăznuirea Paştilor la 5 mai (22 aprilie vechi), ajungea la ziua de 29 iunie, adică la sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, înainte de a se fi început postul care este prescris şi care trebuie să premeargă acestei sărbători. Postul ar trebui să înceapă la 1 iulie, adică după Sânpetru. Vasăzică, se suprimă postul Sfinţilor Apostoli. Lucru grav.

Admiţând serbarea Paştilor după calendarul îndreptat şi în deplină conformitate (?) cu canonul nicean, adică pe ziua de 31 martie, dădea peste inconvenientul că avea să serbeze Paştele înaintea evreilor şi că nu se găsea în comunitate cu Bisericile Ortodoxe răsăritene care nu şi-au îndreptat calendarul.

În faţa acestei alternative s-a întrebat: care dintre aceste două soluţii ar fi potrivită cu mai multă linişte sufletească din partea credincioşilor noştri ?”

Vasăzică, vedeţi, toată chestiunea era să se ştie care soluţie provoacă mai puţin scandal. De un ADEVĂR mai presus de orice preocupare oportunistă, nici vorbă ! Mă rog, se mai poate replica ceva ?

De altfel, P.S. Lucian este un spirit eminamente împăciuitor. Părintele episcop admite că ,,noi, oamenii, suntem supuşi greşelii şi nu ne putem împodobi cu atribuţii de infailibilitate”. Prin urmare, ,,noi, oamenii”. Dar Soborul ? Cred că toată lumea este lămurită.

Aş avea însă o întrebare de făcut. P.S. Lucian, după atâţia alţii, scrie: ,, … canonul nicean, care pentru sărbătoarea Paştelor stabileşte intervalul de timp de la 22 martie la 25 aprilie”. Nu ar voi P.S. sau altcineva să ne dea şi nouă textul acestui canon ? Ca să se isprăvească odată cu lucrurile neserioase.

 

 

Pentru reintrarea în Ortodoxie

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1387, 2 martie 1929, p. 1)

 

Zis-a oarecare dintre farisei Domnului Iisus Hristos: ,,Spune Aposto-
lilor tăi să tacă !” Iar Domnul Hristos, răspunzându-le, au zis lor:
,,Adevăr zic vouă, că, de vor tăcea aceştia, pietrele vor striga”.
Luca 19, 39-40

 

Năucitoarea hotărâre de la 23 februarie, prin care Sfântul Sinod al Bisericii noastre, revenind asupra îngăduirii de la 5 ale aceleiaşi luni, interzice în chip formal prăznuirea Paştelor pe data de 5 mai, începe a-şi da roadele. Fără vrerea lui, numai prin faptul că nu a încetat un singur moment să apere punctul de vedere dreptcredincios, ziarul nostru devine centrul către care se îndreaptă plângerile – şi nădejdile – tuturor ortodocşilor pe care îi are această ţară. (Şi are mulţi !) Tot felul de întâmpinări prezentate personal, prin telegrame, prin memorii sau pantahuze se adună din toate părţile ţării, mărturisind – împotriva tuturor scepticilor – cât de vie este în popor credinţa.

Întâmplările acestea le-am prevăzut. Iar împotrivirea noastră la multiplele nehotărâri sinodale, sprijinită pe nesfârşita serie de argumente pe care am înfăţişat-o, verificată printr-o amplă schimbare de perspectivă, avea de scop nu numai restabilirea Bisericii în drepturile ei, ci încă evitarea unei agitaţii care nu se putea să întârzie. Urechea sinodalilor a rămas însă surdă la chemarea noastră. Iar răsvotul de la 23 februarie însemnează că de la ei nu se mai poate aştepta nimic. De aceea, tuturor celor care în scris sau prin viu grai ne întreabă ce mai este de făcut le răspundem că de acum campania aceasta trebuie strămutată de pe tărâmul împotrivirii teoretice pe cel practic, al organizării unei rezistenţe a dreptcredincioşilor.

Până la iniţierea acestei campanii însă, care nu mai poate întârzia prea mult, lămurirea unei chestiuni prealabile: este această luptă pravoslavnic fundată, sau ridicarea împotriva Sinodului este un păcat de moarte ? Părerea aceasta, a ,,cuminţilor”, a fost dezbătută în ultimele zile prin presă şi ea merită să fie cercetată; pentru ca nici un fel de îndoială să nu se strecoare în sufletele credincioşilor, asupra a ceea ce ei au de făcut.

Să spunem, deci, din capul locului că părerea aceasta este falsă; şi să o dovedim. Două sunt, de fapt, chestiunile în dezbatere, şi anume:

1) Există, pentru un ortodox, putinţa să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului ?

2)  Există, pentru laici, putinţa de a fi, la un moment dat, în mai mare măsură deţinători ai adevărului decât ierarhia ecleziastică ?

Într-un caz ca şi în celălalt, răspunsul este: DA. Şi iată şi motivele:

La chestiunea I. Aşezarea Bisericii creştine nu se sprijină pe un corp de prescripţiuni normative arbitrare şi contractuale, cum este uneori cazul legilor juridice. Ca atare, orice dispoziţie de caracter ecleziastic nu îşi are izvorul nici în util, nici în bine, ci în adevăr. Trăsătura caracteristică şi esenţială a aşezării Bisericii noastre este, prin urmare, Adevărul. De unde urmează că nu urmăm o indicaţie a Bisericii pentru că este a Bisericii, ci pentru că ea exprimă adevărul. (Orice credinţă sau afirmaţie de altă natură este catolică.) Evident, nu este vorba aci de beteagul adevăr ştiinţific, la dispoziţia raţiunii omeneşti (asta ar fi protestantism de cea mai săracă speţă), ci de adevărul religios, depozitat oarecum astăzi în dogme, canoane şi Predanie.

Din acest postulat fundamental decurge încheierea că există o măsură obiectivă a adevărului. Şi că sinoadele nu pot hotărî cu de la ele iniţiativă, ci numai în conformitate cu dogma, canoanele şi Predania. Iar dacă nu o fac, greşesc (cum am dovedit-o, de pildă, pentru Sinodul nostru, în chestia calendarului). De altfel, sinodul local al unei autocefalii nici nu are darul hotărârii fără greşeală. Afirmaţiile unui sobor arhieresc nu pot purta pentru norod semnul adevărului decât atunci când uneşte în aceeaşi mărturisire pe toţi episcopii dreptcredincioşi, din toată lumea şi din toate vremurile. Este acesta cazul pentru hotărârile Sinodului nostru de la 24 ianuarie, 8 şi 23 februarie ? Evident, nu.

Sinodul, deci, poate să greşească. Mai mult, Sinodul a greşit.

Are drept un credincios, deci, să se împotrivească unei hotărâri a Sinodului ? Desigur că DA, de îndată ce hotărârea unui sobor ortodox nu este un act de autoritate, ci mărturisire a adevărului, şi de îndată ce oricare creştin are măsura adevărului în dogme, canoane şi Predanie.

Din aceste consideraţiuni decurge cu evidenţă şi răspunsul.

La chestiunea a II-a. Din moment ce adevărul pravoslavnic este obiectiv, de îndată ce există un precis cadru indicatoriu pentru orice nouă situaţie bisericească – cadru format din dogme, canoane şi Predanie – trebuie să admitem că mai degrabă este deţinător al adevărului un laic care respectă acest cadru, decât un episcop sau o adunare de arhierei, care nu îl respectă.

Istoria este, de altfel, aci pentru a ne confirma.

Şi încă, într-un caz care ne este cu deosebire aproape. Când românii din Ardeal au făcut, la sfârşitul veacului al XVIII-lea, unirea cu Roma, au acceptat această unire 83% din preoţi, dar numai 12% din turma credincioşilor. Şi atunci, întreb pe prea cinstiţii apărători ai ierarhiei ecleziastice: cine au fost în acele împrejurări tragice păstrătorii dreptei credinţe ? Preoţii, care împreună cu mitropolitul lor au trecut în proporţie de 83% sub stăpânirea Romei, trădând pentru interese lumeşti dreapta credinţă strămoşească, sau poporenii, dintre care 88% au rămas credincioşi legii şi au trecut în Ţara Românească pentru a-şi aduce de acolo vlădică nou, pentru legea cea veche ?

Să isprăvim, deci, cu falsa supunere faţă de o ierarhie care înfrânge legea.

Sinodul a greşit.

Sinodul să ispăşească.

Avem dreptul de a o cere – şi o vom face.

 

 

Pentru restabilirea autorităţii Bisericii

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1389, 4 martie 1929, p. 1)

Era fatal ca chestiunea calendarului să dea naştere la complicaţii. Faptul că le-am prevăzut nu constituie pentru noi nici un fel de merit. Am fi fost mai bucuroşi dacă am fi izbutit să hotărâm pe cei în drept să ia măsurile de nevoie. Asta însă nu ne-a fost dat. Şi asistăm astăzi la transformarea unei chestiuni religioase într-o afacere politică.

Afacere politică nu numai prin intervenţia d-lui dr. Lupu[23]. Ci şi prin exploatarea agitaţiei de oameni cu totul străini de orice preocupare religioasă.

Necesitatea guvernului de a provoca o clarificare şi o potolire a spiritelor este evidentă. Dar problema guvernului este în chip logic deosebită de cea a noastră. Guvernul, pe de o parte, trebuie să aibă linişte; iar pe de alta, trebuie să fie în măsură a garanta libertatea de conştiinţă religioasă. În asemenea împrejurări, pentru el – neutru din punct de vedere religios, cum trebuie să fie – chestiunea este rezolvată de îndată ce se poate obţine o pace cetăţenească, la adăpostul căreia prăznuirea Paştilor la 31 martie să nu fie tulburată. Observăm însă că un asemenea armistiţiu nu se poate obţine decât cu condiţia expresă ca 5-maiştii să aibă la dispoziţie preoţi şi biserici pentru praznicul lor. Dacă asta se obţine, putem nădăjdui că vom avea linişte la 5 mai. Altfel, nu.

Dar, chiar dacă acceptabilă pentru guvern, o asemenea soluţie este hibridă. Ea nu dă nici un fel de satisfacţie Bisericii insultate şi dezagregate prin tribulaţiile Sinodului. Bisericii îi lipseşte astăzi şira spinării şi de aceea Sinodul este la dispoziţia orgoliului primului ambiţios. Trebuie restabilit principiul autorităţii şi aceasta nu se poate face decât printr-un act de autoritate. Iar singurul în măsură să-l facă astăzi este Î.P.S. Miron.

De la părintele patriarh, care de la început a fost pentru respectarea datei de 5 mai, aşteptăm deci convocarea imediată a Sinodului şi obţinerea reintrării în pravoslavie.

Altfel – repetăm aprehensiunile noastre, cărora de atâtea ori le-am dat expresie.

 

 

Unde este dezlegarea ?

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1395, 10 martie 1929, p. 1)

Dl profesor Iorga s-a declarat nemulţumit cu declaraţiile guvernului în chestiunea prăznuirii Sfintelor Paşti: ,,Cu hotărârea d-voastră nu se închide conflictul”. Nu se închide, este adevărat; dar să nu exagerăm. Este adevărat că dl Iorga a întins guvernului un colac de salvare: convocarea Consiliului Superior Bisericesc. Dar asta nu era decât un mijloc de a deplasa chestiunea din Cameră şi numai pentru moment. Pentru că, de fapt, fixarea datei Sfintelor Paşti este o chestiune de competenţa strictă a Sinodului. Părerea că o asemenea operaţie nu implică nimic dogmatic este fundamental falsă. Şi proba este în faptul că felul defectuos în care a fost soluţionată problema a aruncat pe sinodalii noştri, şi cu ei întreaga Biserică românească – aşa cum s-a dovedit în această foaie – în erezia marcionistă. Prin urmare, numai Sinodul are căderea să se pronunţe în această chestiune, şi – pentru că este vorba de dogmă – pronunţarea trebuie să se facă, chiar după indicaţiile constituţiei noastre, în plină ecumenicitate.

Iată de ce este justificat punctul de vedere al guvernului, care a declarat joi că Sfântul Sinod are singur dreptul a decide în această chestiune, şi de ce nu ne putem alătura propunerii dlui profesor Iorga.

Fapt este, totuşi, că în ţară este frământare şi că guvernul, care nu se poate refuza realităţilor, trebuie să se intereseze de această problemă. Ceea ce însemnează că – din acest punct de vedere – intervenţia d-lui dr. Lupu în Parlament[24] este şi ea perfect îndreptăţită.

Aceasta a recunoscut-o, de altfel, şi guvernul d-lui Maniu. Numai că guvernul stă în dilemă: cere revenirea la 5 mai, pentru a se potoli lumea – încalcă atribuţiile şi autoritatea Sinodului; vrea să respecte această autoritate – lasă frâu liber tulburărilor din ţară. De aci şi declaraţia dlui ministru preşedinte: ,,Aş dori să dispară conflictul dintre credincioşi şi autoritatea sinodală fără prejudiţiul autorităţii bisericeşti şi fără jignirea credinţei nimănui”. ,,Aş dori” – desigur. Nu este om de bună credinţă să nu o dorească. Dar se poate ?

Soluţia guvernului nu este clară, şi nici nu putea fi. Vorbind de 5-maişti, declaraţia ministerială spune: ,,Se vor lua toate măsurile necesare, pentru ca serbarea Sfintelor Paşti dorită de credincioşii Sfintei Biserici Ortodoxe să nu fie tulburată”. Ce însemnează asta, ,,să nu fie tulburată” ? Pentru ca serbarea să nu fie tulburată, ea trebuie să aibă loc. Pentru ca să aibă loc, este nevoie ca preoţii să consimtă a prăznui Paştele la 5 mai. Dar dacă Sinodul nu îngăduie şi dacă autoritatea sinodală trebuie respectată, atunci credincioşii nu vor primi Paştele la 5 mai. Clar, nu ? Cum înţelege guvernul să asigure credincioşilor prăznuirea de la 5 mai ? Aci este nodul problemei.

Declaraţia ministerială conţine o indicaţie pentru Sinod: ,,Arhiereii din Basarabia vor fi în drept să caute (…) şi să găsească modalităţile prin care şi cei nemulţumiţi cu data de 31 martie să-şi primească mângâierea sufletească la data dorită de ei”. Adică, mai precis: arhiereii din Basarabia să îngăduie prăznuirea Paştilor la 5 mai.

Să ne fie îngăduit a respinge categoric această soluţie. Căci prin ea guvernul încetează de a mai fi consecvent. Acelaşi guvern care nu se poate amesteca, pentru că nu vrea să ştirbească autoritatea sinodală, recomandă arhiereilor basarabeni să calce ei această autoritate, păsuind – împotriva hotărârii de la 8 februarie – prăznuirea de la 5 mai. A, nu ! Cine judecă strâns îşi dă seama că asta însemnează disoluţia Bisericii şi trebuie să protesteze.

În zadar se străduieşte dl Maniu să găsească o soluţie acceptabilă. O asemenea soluţie nu există, pentru că datele de la care se pleacă sunt false. Dl Maniu, ca şef de guvern, este silit să presupună că Sinodul român există de drept şi de fapt şi că autoritatea lui trebuie păstrată neştirbită. Poziţia este fundamental falsă. Iar eforturile guvernului, zadarnice. Este ca şi cum, la miezul nopţii, ai fi forţat să declari că este ziuă şi ai căuta modalitatea să vezi fără lumânare.

Nu, domnule Maniu, nu se poate pleca de la respectarea autorităţii Sinodului, pentru că această autoritate nu mai există şi nu mai poate fi respectată. Sinodul a păcătuit contra dogmelor, contra canoanelor, contra Predaniei; Sinodul a hotărât, a revenit şi iar a hotărât; sinodalii au iscălit hotărâri şi au declarat că nu le respectă; Sinodul a luat angajamente formale şi pe urmă le-a călcat. Un asemenea Sinod nu există şi nu trebuie respectat.

EL A CĂZUT DIN DAR, IAR CINE ESTE CU SINODUL ACESTA ESTE ÎMPOTRIVA BISERICII.

 

 

Între Afredon şi Mateiu Vlastare

- sau o apologie protestantă la adresa Sinodului -

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1400, 15 martie 1929, p. 1-2)

Tipografia cărţilor bisericeşti s-a necinstit zilele acestea, scoţând de sub teasc broşurica unui oarecare fost călugăr, anume Ioachim Fuioagă, despre data Paştelor şi Tradiţie[25].

Se spune că broşura de mai sus ar fi chiar teza de licenţă a sus-numitului, prezentată de curând la Facultatea de Teologie. În acest caz, la necinstirea editurii se adaugă şi necinstirea ce şi-a făcut sieşi comisiunea care a primit-o şi care a acordat în baza ei un titlu autorului.

Căci broşura de mai sus nu este numai o ţesătură de sofisme grosolane, o pildă de lipsă totală de siguranţă în mânuirea argumentelor şi doctrinei, dar mai este, alături de un monument de rea-credinţă, şi o lipsă totală de evlavie şi de simţ al Ortodoxiei. Ba, mai mult, este chiar o insultă şi o batjocură a felului nostru de a simţi şi de a trăi bisericeşte.

Sub acest raport, broşura constituie de-a dreptul o ,,nelegiuire”. De n-ar fi decât acest ultim aspect, publicarea unei astfel de insanităţi n-ar merita să ne oprească nici o clipă luarea-aminte. Tăcerea singură ar putea să mărturisească autorului dispreţul dreptei credinţe ofensate.

Cum însă autorul acestei nelegiuiri poate mâine-poimâine a fi sfinţit preot – vrând să împiedicăm legarea unei noi pietre de sminteală de gâtul credincioşilor, luăm pana ca să demascăm nelegiuirea şi să strigăm impostorului: ,,În lături !”

Broşura este, după cum ne spune însuşi autorul, maimuţărind pe Augustin, rodul unei ,,revelaţii” personale.

S-a năzărit, deci, într-o zi omului nostru să ia pana şi să mâzgălească o apologie a tezei sinodale şi, fără să se întrebe dacă-l îndeamnă bunul Dumnezeu sau pocitura, şi-a înmuiat pana de gâscă în cerneală şi a scris.

Şi ce-a scris ? Doamne fereşte … de coada urecheatului care mişcă printre rânduri. Autorul s-a deşteptat din nălucire, a deschis prima oară Pidalionul[26] şi a cetit. A cetit şi a înţeles. Ce a înţeles nu importă, dar ajunge că a înţeles.

Şi pentru că acest canon avea o tâlcuire şi pentru că tâlcuirea făcea trimiteri la Aşezămintele Apostolice, şi pentru că acestea consfinţeau un uz, autorul s-a năpustit asupra lor, doborând la pământ pe Vlastare – autorul tâlcuirii – ca pe un ,,sofist” netrebnic, scoţând din uz Aşezămintele Apostolice ca apocrife şi a decretat uzul bimilenar al Bisericii caduc.

Apoi, cu o cutezanţă care n-are drept măsură decât inconştienţa, spre a nu-şi da de gol înşelăciunea, se scurge-n laude făţarnice şi preamăriri ale Tradiţiei pe care a necinstit-o în chipul de mai sus, proclamându-se ortodox adevărat, cu temenele către feţele bisericeşti care i-au patronat nelegiuirea.

Toată această pretinsă argumentare constituie însă o sofismă atât de grosolană, încât în faţa ei trebuie să ne întrebăm dacă este rea-credinţă sau prostie.

Într-adevăr, autorul începe prin a-şi acorda aceea ce este de demonstrat. El afirmă că sensul canonului este acel care-i convine şi apoi infirmă una după alta, ca necanonice, tâlcuirea Aşezămintelor şi Tradiţiei, care i se împotrivesc, atunci când, de fapt, tocmai sensul acestui canon este în discuţie şi pentru lămurirea lui stau: 1) tâlcuirea; 2) Aşezămintele; 3) Tradiţia bisericească. Este aci o PETIŢIUNE DE PRINCIPII de neînlăturat.

Argumentarea nu ar sta în picioare decât dacă autorul ar şti de ALTUNDEVA sigur care este sensul adevărat al canonului pe care-l opune Tradiţiunii Bisericii; de pildă, dintr-o ,,revelaţie” a sa proprie asupra chestiunii.

Ce are însă de răspuns dreapta credinţă faţă de o astfel de ,,revelaţie” personală, opusă patrimoniului întreg bisericesc ?

 

I) Este eretic şi nelegiuit procedeul de a opune năzăreala ta personală Revelaţiei obşteşti, dată în paza Bisericii.

Preferând aceea ce ţi se pare ţie a fi adevăr la aceea ce ai primit a fi Adevăr, de la Biserică, te-ai şi scos din Biserică şi ai devenit eretic, de ai avea pentru tine tot consimţământul evidenţei tale personale.

Este, deci, eretic şi nelegal procedeul de a opune înţelesul tău personal al unui text – fie acest înţeles oricât de corect ,,ştiinţificeşte” – împotriva înţelesului pe care i-l dă Tradiţia vieţii bisericeşti, din care nu eşti decât parte.

Căci Tradiţia Bisericii este un izvor de cunoaştere reală şi sigură, mai presus de raţiunea individuală a mea sau a lui Fuioagă.

Înlăturând această ,,cunoaştere prin Biserică”, adică tâlcuirea dată de Tradiţie unui text spre a-i da o tâlcuire mai potrivită cu ceea ce ştiu eu, îmi răpesc orice posibilitate de a mai şti ceva sigur despre aceasta.

Un text care-mi vine din Tradiţie – cum este canonul – nu poate fi desprins de întregul de viaţă în care a ajuns până la noi şi nici despărţit de înţelesul tradiţional ce i s-a dat, chiar dacă minţii mele îi este greu ca să-l priceapă.

Pretenţia de a înlătura tâlcuirea tradiţională a unui text pentru că eu îl pricep altfel – cum face Fuioagă – este un procedeu protestant, care duce la absurdităţi cum sunt, de pildă, acelea la care ajunge acest Fuioagă atunci când spune că adevărurile Sfântului Ioan Hrisostomul sunt adevărate într-o vreme şi false într-alta; sau atunci când, pentru motive scoase dintr-o cosmologie ,,modernă”, afirmă că Sfinţii Părinţi de la Nicheea nu au putut avea în vedere un echinox gândit.

 

II) Este o eroare gravă încercarea modernistă de a voi să modifici adevărul absolut spre a-l ,,pune în pas cu ştiinţa”. Ea denotă că cei ce susţin acest lucru:

1) nu prea au de-a face cu ştiinţa şi nu prea ştiu bine ce este ea; le este însă cam frică, un fel de frică superstiţioasă, de un adevăr pe care-l ignoră;

2) au uitat ce este credinţa ortodoxă, de vreme ce le trebuie alte argumente ca să creadă, decât paza neclintită şi cu dragoste a ceea ce au primit.

Cu aceeaşi ignoranţă, deci, autorul nostru confundă adevărul religios cu cel ştiinţific şi acuză pe 5-maişti că, nevoind să ia în consideraţie ştiinţa, trădează pe Iisus Hristos, Adevărul.

Mă rog dumitale, care ştiinţă ?

Cea care neagă existenţa lui Dumnezeu, Revelaţia, minunile, facerea, existenţa reală a lui Iisus Hristos, Învierea, caracterul de peste fire al Bisericii ?

Să fim serioşi !

Biserica nu are a se potrivi ea adevărului ştiinţific. Căci Ea este ,,stâlpul neclintit şi îndreptarul Adevărului”[27].

Oricine a gândit vreodată la ce este un adevăr ştiinţific şi ce este un adevăr bisericesc ştie acest lucru elementar, că adevărul ştiinţific este relativ şi schimbător de la o zi la alta; iar cel bisericesc este neschimbat şi absolut. Cum dar să se potrivească Adevărul absolut şi neschimbător după cel relativ şi schimbător de la o zi la alta ? Şi, dacă potrivirea astronomică este schimbare, cum să lăsăm să se piardă de dragul ei, adevărul relativ al Paştilor, înfrăţirea tuturor creştinilor în preîntruchiparea Învierii veşnice, la o zi fixată în chip neschimbător în veac ?

Aşadar, din două una:

1) sau Ioachim Fuioagă este un sofist care-şi acordă gratuit ceea ce trebuia să demonstreze; sau

2) Ioachim Fuioagă este eretic şi protestant, opunând o revelaţie proprie Sfintei Tradiţiuni a Bisericii de Răsărit.

În amândouă cazurile nu trebuie ascultat – căci MINTE.

Încă o dată, sinodalii riscă, cu un aşa apologet, să tragă peste ,,treizeci şi unu”.

 

 

Spre pacea religioasă

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1401, 16 martie 1929, p. 1)

Ultimele ştiri în legătură cu agitaţia pe tema datei Paştilor indică, dacă nu o destindere, cel puţin o lămurire în mintea celor ce sunt chemaţi a lua o hotărâre. P.S. Vartolomeu, care contestă că ar fi personal redactorul vestitei pastorale a Sfântului Sinod, dar care, orice s-ar spune, nu este străin de această pastorală, recunoaşte că au fost – dacă nu altceva – cel puţin grave defecte de procedură care au dus la această situaţie tulbure. Fapt este că rolul prea sfinţitului episcop de Râmnic a fost, atunci când greşeala se făcuse deja, să repare ce se mai putea repara.

O dată această situaţie recunoscută, lotul 31-martiştilor categorici suferă o gravă scădere de forţe, iar ortodocşii, o creştere de prestigiu şi o mai largă libertate de acţiune. Ceea ce face ca o clarificare a stării de lucruri să fie mai degrabă posibilă.

De altfel, ultimele zile au adus două fapte caracteristice de cea mai mare însemnătate: audienţa dlui profesor Iorga la Î.P.S. Miron Cristea şi consfătuirea de la patriarhie între părintele patriarh şi mitropolitul Bălan.

Cu acestea, dezbaterea problemei se îndreaptă în adevăr către factorii competenţi în materie. Pentru că, oricât de ciudat s-ar părea, judecată în realitatea ei ultimă, rătăcirea sinodală, cu toate consecinţele ei grave, care merg până la distrugerea Bisericii şi ruperea în două a naţiunii româneşti, îşi are originea într-o ambiţie caraghioasă şi criminală: ,,De ce să merg eu după Gurie şi nu Gurie după mine ?”

Vasăzică, dogme, canoane, Tradiţie, istorie, toate înseamnă nimic pe lângă imperioasa nevoie ca voinţa mitropolitului Neculai să se impună. Dar, te întrebi, ce drăcească influenţă s-a putut exercita asupra Sinodului sau asupra factorilor lui proeminenţi pentru ca soluţia 31-martistă să triumfe, cu toate că ea izbea Biserica şi naţiunea în faţă ? Se povestesc, în adevăr, scene caracteristice, cu trageri de mâneca anteriului, cu ameninţări spuse sugrumat, cu conciliabule alarmate în ,,sotto voce”, lucruri care este bine să nu fie povestite fără o necesitate absolută. Dar care sunt sigure. Şi care formează dosarul acestui proces, plin de multe şi grele păcate.

Este bine însă să-l ţinem închis. Cu atât mai mult cu cât hotărârea părintelui patriarh de a interveni în calitatea sa de regent activ în această chestiune va duce cu siguranţă la destindere.

Este singura soluţie. Singura soluţie de fapt. Pentru că de drept nu mai este nici una. Noi am spus-o demult. Şi demult am cerut această intervenţie a Î.P.S. Miron. Ne-am mirat când am văzut prima hotărâre. Ne-a mirat pentru că ştiam părerea părintelui patriarh. Pe urmă, am înţeles. Vai, câte nu suntem noi în măsură să înţelegem ! Nu ne-am alarmat pentru că ne dădeam seama de tulburarea care se va naşte şi pentru că ştiam că, în faţa unor necesităţi majore, cum sunt liniştea ţării, unitatea Bisericii şi solidaritatea naţională, nu există presiune destul de puternică. Şi nu mai există îndreptăţire. Aşa că cel care stăruie în ambiţie trebuie să cedeze sau să cadă.

Prevederile noastre nu au dat greş de îndată ce – dl profesor Iorga a declarat-o – Î.P.S. Miron este convins că trebuie să intervină, şi încă grabnic.

Asta era de urmărit, şi am obţinut-o. În ce ne priveşte, este o soluţie pe care am oferit-o guvernului mai demult. Atunci am avut satisfacţia să avem de partea noastră pe unul din cei mai luminaţi miniştri. Astăzi avem bucuria să vedem soluţia pe drumul realizării.

Eu cunosc dosarul afacerii; şi ştiu că o intervenţie energică a părintelui patriarh nu se poate să nu aibă succesul dorit de toată lumea: pacea religioasă.

De aceea, când constatăm că toate semnele indică o hotărâre a Î.P.S. Miron de a interveni direct şi activ, avem dreptul să credem că conflictul a intrat în faza dezlegării.

 

 

Nu guvernul, ci patriarhul !

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1402, 17 martie 1929, p. 1)

Ultima ştire care circulă este că părintele patriarh s-ar fi hotărât să intervină pe lângă guvern în sensul reconvocării Sinodului, pentru obţinerea unei hotărâri ortodoxe în chestia Pascaliei.

Formal, chestiunea Pascaliei este de competenţa exclusivă a Sinodului; şi, de îndată ce nici un chiriarh nu vrea să se hotărască a sesiza guvernul asupra ruperii unităţii dogmatice faţă de Biserica Răsăritului – pentru ca guvernul să poată conchide la călcarea constituţiei –, dl Maniu nu are justificarea formală pentru o intervenţie, chiar dacă ar şti precis că mâine se aprinde ţara.

În asemenea împrejurări, când chiriarhilor le lipseşte curajul de a înlesni o intervenţie legală a guvernului, căile obişnuite ale legii sunt închise. Şi atunci, pentru a se evita desfiinţarea Bisericii şi tulburarea ţării, trebuie să se recurgă la căile de fapt.

Calea de fapt însă – asta însemnează un gest de autoritate asupra Sinodului, pentru a-l face să revină la simţul realităţilor. Iar, în speţă, un gest de autoritate al puterii lumeşti. Evident că, pentru cazuri extraordinare, nu există procedură. De aceea modalitatea intervenţiei poate fi discutată.

Că o asemenea intervenţie nu este numai necesară, ci şi posibilă, se dovedeşte prin cazul împăratului Constantin cel Mare. Întrebarea este cine să intervină în cazul nostru în numele puterii lumeşti: guvernul sau Coroana ?

Părerea noastră este că, în asemenea împrejurări delicate, intervenţia guvernului – organ pur lumesc – nu ar fi tocmai potrivită. Este vorba doară de un act de autoritate asupra puterii spirituale a Sinodului şi pentru aceasta este mai indicată Coroana, în virtutea dublului ei caracter lumesc şi mistic: ,,Prin graţia lui Dumnezeu si prin voinţa naţională”. Nu ?

În speţă, situaţia este cu deosebire favorabilă unei asemenea intervenţii; prerogativele Coroanei sunt astăzi exercitate de regenţă; iar în consiliu funcţionează Î.P.S. Miron, patriarhul. El este persoana indicată a face cele de nevoie. Să ne înţelegem: nu în calitate de patriarh, în numele Bisericii al cărei şef ar fi (Î.P.S. Miron a încetat de a fi şeful Bisericii: o dată de fapt, prin acceptarea locului în regenţă, a doua oară, de drept, prin legea Lapedatu). Ci în calitatea lui de membru al Consiliului de Regenţă.

Părintele patriarh este dator să facă aceşti paşi.

Pentru că este, pe de o parte, condus de dreptatea punctului de vedere ortodox, călcat în picioare de Sinod.

Şi pentru că, pe de altă parte, este dator Bisericii o răscumpărare: anarhia canonică şi dogmatică în Biserica noastră a început mai ales de când Î.P.S. Miron a părăsit patriarhia pentru regenţă. Este o elementară datorie să-i facă azi binele pe care i-l poate face.

 

 

Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (I)

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1405, 20 martie 1929, p. 1-2)

 

Deci, pe cel care vine şi vă învaţă toate cele ce s-au spus până
aci, primiţi-l. Iar dacă învăţătorul însuşi s-a abătut de la ele şi
învaţă altă învăţătură vătămătoare, să nu-l ascultaţi !”
(Învăţătura celor doisprezece Apostoli, cap. IX, v. 1)
 
Precum însă oaia care nu ascultă de Păstorul cel Bun este
lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea care ascultă de
păstorul cel rău are moartea în faţă, încât o va înghiţi.
De aceea trebuie să fugim de păstorii aducători de pieire.
(Aşezămintele Apostolilor, cartea II, cap. 19)
 
Chiar dacă noi înşine sau înger din cer va binevesti,
peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie !
([Epistola] Sf. Pavel către Galateni, cap. I, v. 8)

 

În prima parte a Ultimei lămuriri în privinţa datei Sfintelor Paşti a P.S. Vartolomeu[28], publicată aci, alaltăieri, am fost acuzaţi de a fi ,,subiectivizat” problema, ,,trecând-o mai mult prin ochii noştri proprii”, şi răpindu-i astfel înţelesul deplin.

În ceea ce priveşte plinătatea lămuririi, cetitorii singuri şi-au putut da seama dacă şi în ce măsură problema a fost sau nu înfăţişată pe toate laturile ei.

Pentru a se curma însă orice discuţie posibilă asupra presupusului nostru ,,subiectivism”, repetăm aceea ce am mărturisit fără încetare în toate articolele publicate până astăzi şi anume: nu are în această discuţie nici o greutate ,,biata părere a minţii noastre omeneşti”, ci, singură, ,,mărturia dreptei credinţe de pretutindeni şi de oricând, aşa cum dogmele, canoanele şi Predania Bisericii Ortodoxe ne învaţă”, aşa cum însuşi Sfântul Sinod al Bisericii noastre ne-a învăţat până acum, aşa cum însuşi P.S. Vartolomeu ne-a învăţat (învăţătură pe care o vom arăta în întregime, la locul potrivit).

La temelia împotrivirii noastre nu a stat, de la cel dintâi articol, decât această învăţătură a Bisericii însăşi – mărturisită de noi – şi nesocotită prin hotărârea Sinodului românesc, în chestiunea sărbătoririi Sfintelor Paşti în anul 1929.

Cum, la temelia tezei potrivnice, stă o evidenţă intimă şi personală … de ordin ,,ştiinţific” a unora dintre episcopi – după cum o mărturisesc ei înşişi, direct şi prin interpuşi – învinuirea de ,,subiectivism” tocmai acestora li se cuvine.

 

Ad. I şi II. La întrebarea dacă se cuvine mirenilor să formuleze cu drepturi legitime o părere în această chestiune, în opunere cu Sfântul Sinod, P.S. Vartolomeu răspunde negativ, invocând mărturia Canonului 64 al Sinodului al VI-lea Ecumenic şi deosebind o Biserică învăţătoare de o Biserică ascultătoare, prima având în sarcina ei predarea Adevărului bisericesc, a doua, primirea şi păstrarea acestuia.

Deosebirea pe care P.S. Vartolomeu caută s-o desprindă din canon – cu toate că tâlcuirea din Pidalion nu prea îndreptăţea aceasta, căci tâlcuirea glăsuieşte: ,,De va fi însă vreun mirean iscusit şi cu chip cucernic, nu se opreşte a răspunde şi a învăţa, îndeosebi pe cei ce-l întreabă, precum zice Zonara, în tâlcuirea capitolului 32 al Cărţii a VIII-a din Apostoliceştile aşezăminte” (acolo unde comentează pasagiul toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu din Ioan 6, 45; Isaia 14, 13) – pune o problemă de o deosebită însemnătate, pe care însă nu o putem cerceta cu acest prilej. Ajunge să spunem de data aceasta că nu toţi dogmatiştii ortodocşi primesc teoria catolică a darului de a învăţa, pe care şi-o însuşeşte P.S. Vartolomeu, împotriva noastră, atunci când deosebeşte, cu propriii termeni, trei daruri deosebite ,,pe care ierarhii le posedă şi le aplică mirenilor, preoţilor şi diaconilor subalterni”; şi anume: 1) sacerdotium, 2) ministerium şi 3) magisterium[29] (tot este bine că măcar ordinea lor este inversată faţă de catolici; ceea ce nu este fără semnificaţie, după cum o vom arăta la timp). Aşa, de pildă, filosoful rus, pr. Serghei Bulgakov, profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Paris, ca şi toţi elevii din şcoala marelui pravoslavnic Homiakov, susţin asupra acestui punct o teorie deosebită de cea juridică curentă.

Să admitem însă că afirmaţiile P.S. Vartolomeu asupra acestui punct sunt perfect întemeiate.

Nici în acest caz, argumentarea prea sfinţitului nu este valabilă când este îndreptată împotriva noastră.

Să lămurim.

Nicăieri, în cursul discuţiei, noi nu am înfăţişat un punct de vedere propriu şi nu am avut pretenţia de a ne institui noi înşine învăţători în această chestiune, ci numai am mărturisit aceea ce ni s-a predat în deosebite rânduri, de toţi mai-marii noştri bisericeşti şi aceea ce astăzi mărturisesc toate Bisericile Ortodoxe de sub soare.

Are mireanul acest drept de mărturisire ? Poate el opune chiar unui Sinod rătăcit mărturisirea neclintită a ceea ce a primit ?

Nu numai mărturiile din fruntea acestui articol arată cu prisosinţă acest drept, dar însuşi P.S. Vartolomeu îl recunoaşte pe faţă sub punctul al doilea din articolul pomenit.

Rămâne, deci, neîndoielnic dreptul mireanului de a stărui în păstrarea neclintită a comorii bisericeşti ce a primit, chiar atunci când ,,îngerii din cer” i-ar cere să se lepede de dânsa.

Este în această păstrare neştirbită şi cu dragoste de către popor a ceea ce a primit piatra de granit de care s-au zdrobit, se zdrobesc şi se vor zdrobi, în veac, toate încercările de abatere de la Ortodoxie.

Invariabilitatea aceasta a Predaniei bisericeşti, care leagă şi pe episcopi, după cum zice Berdnikov: ,,Episcopii fiind obligaţi să predice cuvântul lui Dumnezeu în conformitate cu Tradiţia bisericească” (Curs de Drept bisericesc, trad. rom. Silvestru Bălănescu, episcopul Huşilor, Bucureşti, 1892) este cheia de boltă a Ortodoxiei. Ea constituie cea mai puternică pavăză de apărare a ei faţă de iscusinţa de gând din dreapta şi din stânga. Ea a fost recunoscută şi de Scrisoarea Patriarhilor răsăriteni[30], care vorbind despre infailibilitatea în materie de învăţătură, zice: ,,Iar nestricarea dogmei şi curăţia rânduielii nu sunt date în pază unei ierarhii oarecare, ci în paza întregului cler şi popor bisericesc, strâns unit în dragoste reciprocă şi care este, cu alt nume, însuşi Trupul Domnului Hristos, Biserica credincioşilor”.

Cât priveşte ameninţarea cu afurisenia pe 40 de zile, Sinodul nu ne poate zvârli o asemenea anatemă, căci ar afurisi implicit toate celelalte Biserici Ortodoxe deopotrivă, cu care am păstrat neschimbată aceeaşi Predanie; şi aceasta ar însemna proclamarea oficială drept schismatică a Bisericii româneşti.

Să lămurim.

Toate Bisericile fiind legate prin unitatea de săvârşire a lucrării duhovniceşti, anatema unei Biserici atrage după sine anatema tuturor celorlalte Biserici particulare. În cazul nostru însă, nici una din Biserici n-ar putea respecta anatema, fiindcă ar însemna să se afurisească singură – întrucât păzeşte aceeaşi Predanie, neschimbată. Anatema Bisericii româneşti ar vădi, deci, tuturor inexistenţa unităţii de lucrare duhovnicească între ea şi celelalte Biserici Ortodoxe, care constituie, mai presus de orice, ecumenicitatea.

Astfel, Biserica românească, în prezent, virtualmente schismatică, ar deveni schismatică în chip manifest şi categoric.

De fapt, dacă învăţătura pe care o mărturisim este falsă, Sinodul n-are decât să afurisească. Am cerut-o şi o repetăm, conştienţi că faptul n-ar putea aduce decât limpezirea lucrurilor.

Suntem însă siguri că nu o va face, pentru că nu mai are dreptul să o facă. Făcând-o, se scoate pe sine, făţiş, din ecumenicitate – cum am arătat, iar noi rămânem pravoslavnici, în Biserica părinţilor noştri.

P.S. Vartolomeu pune însă dreptului nostru de a ne apăra dreapta credinţă o condiţie de procedură: ar fi trebuit să ne adresăm întâi Sinodului local şi apoi celui ecumenic.

Lucrul acesta l-am făcut. 1) Într-o primă serie de articole ne-am adresat, supuşi, Sfântului Sinod, implorându-l să revină la dreapta credinţă. Am aşteptat şi aşteptăm încă o revenire care, singură, ne-ar bucura deplin. 2) Cum a întârziat, ne-am adresat întregii Biserici româneşti – cler şi norod laolaltă – în paza căreia este dată păstrarea neştirbită a rânduielii, arătându-i nelegiuirea pregătită pentru noi toţi. 3) Cum Sinod general nu se poate aduna la vreme, vom pârî deci Sinodul românesc tuturor Patriarhiilor răsăritene. Până la îndreptăţirea noastră, trebuie oare să ne supunem nelegiuirii aşa cum cere P.S. Vartolomeu ? Ferească Dumnezeu ! Căci, având în vedere că Predania veche este cu noi, vom rămâne neschimbaţi în vechea rânduială.

Cât despre afirmarea caracterului pur ştiinţific al chestiunii calendarului şi Pascaliei, ea cuprinde o enormitate şi o serie de contradicţii prea mari, spre a nu ne obliga să revenim asupră-i într-un articol special, îndată ce toată întâmpinarea P.S. Vartolomeu va vedea lumina tiparului.

 

 

Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (II)

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1410, 25 martie 1929, p. 1-2)

Prea Sfinţitul Vartolomeu afirmă: ,,Prin patrimoniul bisericesc al mirenilor (pe care au dreptul să şi-l apere chiar faţă de ierarhii şi de Sinodul lor, când aceştia l-ar atinge cumva în mod impios, n.r.) nu se înţelege calitatea şi nici măcar felul de aşezare în el a Sfintelor Paşti, ci numai Sfânta Scriptură şi dogmele, şi preceptele morale, şi Sfintele taine desprinse din ele, cum şi ritualul întreg şi toate practicile Bisericii aşezate peste creştinism de cele şapte Sinoade Ecumenice şi de practica tradiţională a întregii Biserici”. Şi, mai departe: ,,Calendarul bisericesc nu este un element religios, ci numai ştiinţific (…). Biserica n-a făcut cu el decât să-i înşurubeze în lunile şi zilele lui săptămânale sfinţii şi sărbătorile ei fixe şi mobile (…). Calendarul, totuşi, nu se poate cu nici un preţ sfinţi şi el prin contactul acesta, după cum nici sacul în care se duce aur nu se poate preface în aur, ci rămâne de-a pururea de câlţi”. Şi încheie: ,,Prin urmare, nefiind de natură religioasă, adică nefăcând parte din patrimoniul credinţei pe care poporul şi l-a însuşit din înseşi învăţăturile ierarhilor şi ale clerului lui, calendarul nu poate fi considerat sfânt şi poporul nu este îndreptăţit să se plângă că prin îndreptarea lui s-ar atinge ceva din patrimoniul său religios” (sublinierile sunt ale noastre, n.r.).

Cu vrerea Prea Sfinţitului Vartolomeu trecem peste teoria ,,înşurubării” şi peste comparaţia cu ,,de-a pururea câlţi”: este în interesul P.S. sale.

Asupra naturii calendarului bisericesc şi a Pascaliei răspundem:

 

A. Dacă într-adevăr problema nu aparţine ,,patrimoniului nostru bisericesc”, ci este o problemă ,,numai ştiinţifică”, atunci nu Sinodul are căderea să se pronunţe. În asemenea materie nu recunoaştem altă autoritate decât competenţa şi alt instrument de convingere decât argumentul. Şi între noi, mirenii, sunt oameni cu studii de matematici şi cu brevete în mecanica cerească. În tot cazul, suntem mai pregătiţi decât membrii Sinodului. Şi atunci, ştiut fiind că mireanul nu datorează ascultare episcopilor decât în chestiunile bisericeşti, ameninţarea cu afurisania prevăzută de Canonul 64, Sinodul al VI-lea Ecumenic apare deplasată.

 

B. Noi pretindem însă că problema Pascaliei şi ,,calendarul bisericesc” sunt o problemă bisericească şi că elementele lor aparţin ,,patrimoniului bisericesc”, pe care mirenii au dreptul şi datoria să-l apere împotriva oricărei pofte de schimbare.

Şi iată de ce.

,,Înşurubând” calendarului ,,păgân” sărbătorile noastre şi fixe şi mobile, pentru noi, creştinii, ,,calendar bisericesc” înseamnă o înlănţuire de sărbători – ca să fim în tonul P.S. Vartolomeu: un şirag de perle, de mărimi diferite, fiecare perlă fiind aşezată într-un anumit loc, pentru anumite consideraţiuni, tradiţia bisericească de până astăzi sfinţind această ordine nezdruncinată. Şi dacă P.S. Vartolomeu crede că şnurul pe care aceste perle sunt înşirate, rămânând ,,de-a pururea de câlţi”, unii episcopi se pot oricând juca cu el, fie ! Nu le stricăm joaca. Un lucru le cerem: respectaţi ordinea, nu vă atingeţi de consecuţia sfinţită a sărbătorilor, aşa cum a păstrat-o tradiţia Bisericii Ortodoxe, fiindcă atunci vă atingeţi de ,,patrimoniul nostru bisericesc” (în care P.S. Vartolomeu socoteşte: ,,ritualul întreg şi toate practicile bisericeşti, aşezate peste creştinism de cele şapte Sinoade Ecumenice şi de practica tradiţională a întregii Biserici”) şi nu o îngăduim nimănui.

În concluzie:

Prea Sfinţiţilor, liberi sunteţi să adoptaţi orice sistem de calculare a vremii: păgân, creştin, ştiinţific sau nu; al lui Sosigene, Aximene, Lilio, Coculescu[31], Chiricescu ori Ghenadie Niculescu – Paştile cele sfinţite însă, Paştile cele mari, Paştile Domnului trebuie să se serbeze aşa fel, încât să fie respectată Tradiţia Bisericii Ortodoxe de pretutindenea, care cere ca:

1) să nu se serbeze o dată cu Paştile evreilor;

2) să se serbeze după Paştele evreilor;

3) să se serbeze totdeauna în zi de duminică;

4) să se serbeze de către toţi creştinii ortodocşi deodată.

 

Ad. III

 

 

Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (III)

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1411, 26 martie 1929, p. 1-2)

În ceea ce priveşte aspectul ştiinţific al chestiunii, părerea P.S. Vartolomeu se poate rezuma în următorul pasagiu:

,,Calendarul acesta şi Pascalia din el au fost introduse, cum văzurăm, în toată creştinătatea, atât din Răsărit, cât şi din Apus, de către Părinţii de la Niceea, care l-au lăsat apoi moştenire ca unealtă de timp întregii creştinătăţi de pe pământ. L-au lăsat, însă cum ? Nici mai mult, nici mai puţin decât ca pe o fotografie omenească a eternului şi desăvârşitului calendar al naturii.

Modelul calendarului iulian, ca şi al tuturor calendarelor lucrate de savanţii noştri de pe pământ este cel al naturii, pe care l-a construit tot acelaşi creator al Universului văzut şi nevăzut, care l-a creat şi pe om. Iar calendarul acesta al naturii este cel pe care-l întocmeşte pământul, prin rotaţiile lui anuale în jurul soarelui, din cele patru anotimpuri şi 365 de zile, 5 ore, 48’, 45’’ şi 98’’’.

Ca făptură a lui Dumnezeu pentru măsura timpului, numai calendarul acesta al naturii este cel mai desăvârşit, ca socoteală matematică şi mai precizat şi mai complet, ca unealtă de măsură atât a zilelor cât şi a lunilor, cât şi, în fine, a anilor şi a veacurilor infinite”.

Acest pasagiu cuprinde o dublă absurditate:

1) ideea unui ,,calendar al naturii” al cărui autor ar fi Însuşi Tatăl ceresc;

2) ideea după care calendarul îndreptat este o ,,fotografie” a acestui calendar ceresc.

Lăsăm la o parte incongruenţele de detaliu, privitoare la ,,fotografierea” raporturilor abstracte de măsură, care nu au nici un alt rost decât să ascundă în dosul unei imagini un echivoc sau o imposibilitate de înţelegere a preopinentului.

1) Noţiunea de ,,calendar al naturii” este o noţiune fără sens. Calendarul astronomic este un instrument tehnic, o unealtă a omului, întemeiată pe un sistem de măsură a timpului, dedus din mişcarea relativă a astrelor şi, ca atare, el este un produs al minţii omeneşti, o convenţie.

Este adevărat că acest calendar, ca orişice unealtă de măsură, nu este în totul convenţional. El se orientează după o realitate, asupra căreia inteligenţa omenească are priză prin funcţiunea sensibilităţii.

Discuţiunea purtată în filozofie, între anii 1890-1907, între savanţii Henri Poincaré, Edmond Le Roy, Russell şi Tannery, asupra a ceea ce este convenţional şi a ceea ce este real în numărătoare a stabilit în chip lămurit acest lucru.

În cazul special al calendarului, criteriul de calculare este o convenţie, dar o convenţie întemeiată pe mişcarea astrelor.

Aceea ce se presupune că se întâmplă în natură sunt mişcările relative ale astrelor, care însă nu constituie, propriu-zis, un ,,calendar”. Aceste mişcări presupuse sunt – ierte-ni-se obligaţia în care suntem, de a reaminti asemenea lucruri elementare:

a) durata de rotaţie a pământului în jurul axei sale, care ne dă ziua şi noaptea;

b) mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui, care ne dă anul astronomic, combinată cu mişcarea de oscilare a axei pământului pe eliptică, care ne dă echinocţiile;

c) mişcarea lunii, care ne dă lunile din an.

Împărţind timpul de rotaţie a pământului în jurul axei sale în 24 de părţi egale, în chip convenţional, avem ora.

Împărţind acelaşi timp în 1440 sau ora în 60 (ceea ce este tot una), avem minute; şi împărţind şi pe aceasta în 60 avem secunda, într-un sistem de măsurătoare pur convenţional.

Acest sistem de măsurătoare a zilelor nu este însă perfect. El nu corespunde cu ziua şi cu noaptea reală, care este aci mai scurtă, aci mai lungă de 12 ore, pentru aceeaşi regiune, în cursul unui an, lungimea zilei oscilând ritmic, în jurul duratei de 12 ore, pe care însă nu o împlineşte decât în două momente ale anului, la echinocţii.

De aci, nevoia pentru a uniformiza posibilitatea de numărătoare a zilelor, de a construi un sistem de măsură, care să ia în consideraţie toate acele patru mişcări presupuse mai sus.

Lăsăm la o parte faptul că mişcările de care s-a vorbit mai sus nu sunt fapte reale, constatabile prin simţuri, ci ipoteze interpretative ale faptelor reale, făcute cu unicul scop de a pune oarecare coerenţă logică între fapte, ipoteze posibile şi probabile, însă, metafiziceşte, discutabile. Fapte reale, dacă prin fapt real înţelegem aceea ce este controlat prin simţuri – cum vor adversarii noştri, sunt:

a) mişcarea aşa-zisă aparentă a soarelui în jurul pământului, peste orizont;

b) mişcarea şi fazele lunii de pe cer;

c) lungimea şi scurtarea ritmică a zilelor şi nopţilor în cursul unei perioade de timp pe care în chip convenţional o alegem.

Ce avem însă de observat cu acestea ?

1) Un sistem de măsură întemeiat pe aceste mişcări presupuse, deşi porneşte în chip indubitabil de la fapte, nu este nici etern, nici perfect, pentru că, chiar dacă am presupune ipotezele pe care se sprijină că sunt perfect îndreptăţite, măcar pentru practica de toate zilele a oamenilor: a) nici măsurătoarea acestor mişcări nu poate fi făcută în chip absolut exact; şi b) nici siguranţa perseverenţei acestei mişcări nu o putem avea, decât datorită unui postulat pozitivist al ,,permanenţei” fenomenelor date în experienţa sensibilă.

Aceasta nu este însă decât un artificiu al minţii, pentru că aceea ce garantează savantului invariabilitatea experienţei nu este experienţa reală a simţurilor, care mai curând dovedesc contrariul, ci o greutate în care se află de a gândi, atunci când se aşază în alt punct de vedere.

Dacă este, deci, să ţinem la fapte, atunci trebuie să spunem că un calendar astronomic nu poate fi niciodată perfect: a) pentru că [realitatea nu] este perfectă – datorită lipsei noastre de mijloace; b) pentru că realitatea măsurată este ea însăşi schimbătoare.

În cazul calendarului, imposibilitatea măsurătorii exacte vine de acolo că timpul de revoluţie a pământului în jurul soarelui este incomensurabil cu timpul de rotaţie a pământului în jurul axei sale, adică, nu există nici o unitate de măsură cu care să putem măsura exact şi ziua şi anul, deodată, adică, [una] care să satisfacă tocmai condiţia ce se cere să fie împlinită de calendar.

Teoretic, o asemenea măsură nu este realizabilă decât la infinit, practic, trebuie să ne mulţumim cu … aproximaţie.

2) Dar nu numai atât, înseşi mişcările de rotaţie şi revoluţie, pe care, pentru necesitatea calculului, le socotim constante, sunt supuse încetinirii. Împuţinarea vitezei are loc extrem de încet, aşa că, din punct de vedere convenţional, poate fi neglijată, îndeajuns însă pentru ca, metafiziceşte, adică în realitate, să infirme concluzia celor ce pretind aidomarea măsurilor noastre a mişcărilor cu înseşi mişcările cereşti ale astrelor.

Este adevărat că mişcarea astrelor a fost rânduită de Dumnezeu; este, de asemenea, adevărat că puterea de cunoaştere ne este dată tot de la Dumnezeu; dar între rânduirea lui Dumnezeu şi măsurătoarea astronomilor se interpune păcatul.

Consecinţele păcatului, pentru inteligenţa noastră, sunt: păcatul sparge unitatea totală de apercepţie a cunoştinţei omeneşti, deosebind-o în: a) raţiune discursivă şi b) sensibilitate intuitivă. Cea din urmă înţepenind cu neputinţă de a se fixa direct asupra unei realităţi, care necontenit îi scapă şi pentru prinderea căreia este obligat: a) să regreseze în infinit; b) să se oprească arbitrar în ipoteză; sau c) să cadă în dialelă (cercul viţios al sofiştilor).

Astfel, exigenţa esenţialmente realistă a oricărei cunoştinţe este împiedicată în împlinirea ei, prin păcat.

Priza asupra realului nu mai este, în cazul inteligenţei ştiinţifice, decât o ţintă către care neîncetat se străduieşte să ajungă, dar pe care nu o poate atinge decât plinătatea cunoştinţei de har a vieţii mistice. Este adevărat că botezul restabileşte pe om în starea de har, el însă nu şterge de la început toate slăbiciunile firii omeneşti, dobândite prin păcatul originar.

Ca atare, tot ce este produsul minţii omeneşti, fie el oricât de coerent logiceşte, nu este scutit de spărtura de care am pomenit mai sus şi care îl face:

1) sau să fie o ,,construcţie a minţii”; sau

2) dacă vrea să poarte asupra realităţii, să fie nedesăvârşit şi supus schimbării.

Faţă de această situaţie a cunoaşterii ştiinţifice, situaţia calendarului bisericesc este hotărât deosebită. Ea se întemeiază pe un canon şi pe Predanie, pe care Biserica le socoteşte ca pe nişte cuvinte fără greş ale Domnului Hristos, despre care ştim că: ,,Cerul şi pământul vor trece (cu calendar astronomic cu tot) însă cuvântul Domnului (împreună cu cei ce-l păzesc) rămâne în veac” (Matei 24, 35).

Referindu-se la rectificarea făcută (o dată pentru totdeauna) de Sinodul de la Niceea, calendarului iulian, înainte de a-l adopta ca sistem de măsurare a vremii, P.S. Vartolomeu afirmă: ,,Prin procedeul acesta al lor, Părinţii de la Niceea au scutit Biserica universală de a-şi mai căuta vreun alt calendar bisericesc în afară de cel introdus de ei; dar i-au indicat în grija şi datoria de a-l verifica continuu cu calendarul naturii”.

Întrebăm pe prea sfinţitul: cu ce poate dovedi această indicaţie a grijii şi a datoriei de a verifica continuu calendarul bisericesc cu calendarul naturii ? Cum îşi explică prea sfinţia sa dezertarea de la această grijă şi datorie a Soboarelor Ecumenice ori Locale, de la Niceea şi până la Sinodul românesc ? Să nu fi observat nimeni că echinocţiul ideal nu mai corespunde celui real ? Să nu fi observat această pogorâre a isimeriei ?

Ei bine, au observat-o sfinţii, dar n-au vrut să ia măsuri, fiindcă nu era nevoie.

Iată ce spune tâlcuirea la canonul 7 apostolic din Pidalion: ,,Că şi soboarele cele de toată lumea, care s-au făcut după cel dintâi, şi ceilalţi Părinţi vedeau cu adevărat şi ei, ca nişte înţelepţi ce erau, că mult s-a pogorât isimeria. Dar însă n-au voit a o strămuta din 21 martie, unde o au găsit Soborul I, cinstind mai mult pre învoirea şi unirea Bisericii, decât preamărunţimea isimeriei”.

Iată care a fost grija lor. Iată cum şi-au înţeles ei datoria.

 

 

Răspuns Prea Sfinţitului Vartolomeu (IV)

(Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1414, 29 martie 1929, p. 1-2)

Ad IV. A patra întrebare pe care şi-o pune P.S. Vartolomeu în ,,ultima lămurire” este: ,,Dacă îndreptarea calendarului de la 1924 aduce cu sine în MOD FATAL şi îndreptarea datei Sfintelor Paşte.

Desigur că da; pentru că şi Sfintele Paşte, cu întreaga Pascalie care se ţine de el sunt legate tot de calendarul naturii, ca şi întregul nostru calendar bisericesc. Dar numai ca lună şi ca duminică. Ca dată însă, la care Sfintele Paşte trebuia să se serbeze anual, ei s-au condus de două fenomene reale ale calendarului naturii: echinocţiul şi prima lună plină”.

Pentru care motive ? Prea sfinţitul crede că: ,,Ei (Sfinţii Părinţi, n.r.) au urmărit ca Sfintele Paşte creştinesc să nu fie condiţionat, ca dată, de cel evreiesc (…). Singura preocupare a Părinţilor de la Niceea a fost ca creştinii să nu-şi prăznuiască Paştele lor în aceeaşi zi cu al evreilor, nici în felul creştinilor quarto-decimani sau proto-paschi”.

Nu suntem, vezi bine, de aceeaşi părere. Noi am rămas la părerea pe care P.S. Vartolomeu o avea asupra acestei chestiuni în anul 1923, şi anume: sărbătorirea Paştelor evreieşti trebuie neapărat, întotdeauna, să aibă loc înainte de sărbătorirea Paştelor creştineşti. Iată ce scria P.S. Vartolomeu în 1923, în calitate de raportor al chestiunii:

,,Cum se va lăsa deoparte consideraţia din Învăţătura Sfinţilor Apostoli, cartea a V-a, capitolul al VII-lea, după care Paştele evreieşti, nefiind decât o umbră şi un simbol premergător al Paştilor creştineşti, va trebui, ca atare, să se serbeze totdeauna mai înainte de el, întrucât mielul pascal al evreilor nu este decât simbolul premergător al Mielului Hristos, cel prezis de profeţi ?” (vezi: ,,Biserica Ortodoxă Română”, s. II, anul 42, no. 1(514), p. 33-35, pe 1924); raport aprobat de Sfântul Sinod de atunci (cu oamenii de acum).

P.S. Vartolomeu arată toate necazurile ce ar decurge din rămânerea la stil nou cu sărbătorile fixe şi la stil vechi cu Pascalia. Între altele, ne pune înainte perspectivele serbării, în anul 9943, a Sfintelor Paşti la 29 iunie, adică la Sfinţii Apostoli, iar la anul 31070, ar fi ajuns chiar la 25 decembrie, adică chiar în ziua de Naşterea Domnului.

După vechiul nostru ,,calendar bisericesc”, aceasta însă nu s-ar putea întâmpla, în veac. Care trebuie să fie acum grija Bisericii ? Să renunţe la reforma calendarului sau la Pascalia ortodoxă ? Altă ieşire nu există. Renunţând la prima, dogmele, canoanele, Tradiţia Bisericii (ce formează patrimoniul bisericesc) nu sunt întru nimic lovite.

Renunţând la Pascalie, acest tezaur este călcat în picioare. Care consideraţiuni trebuie să primeze într-o decizie sinodală ? Să răspundă P.S. Vartolomeu. Principiul primatului erorii, al persistenţei în greşeală, din ambiţie pur omenească ? Este drăcesc !

În finalul Ultimei lămuriri izbuteşte, în sfârşit, P.S. Vartolomeu să rezume în formă plastică tot spiritul argumentării P.S. Sale în chestiunea Pascaliei: aduce, în mod formal şi categoric, o nemaiauzită insultă Sfinţilor Părinţi şi întregii creştinătăţi ortodoxe, de la Niceea şi până la noi. Cumplita uşurinţă pe care o subliniem în ceea ce urmează ne dă cheia întregii explicaţii a rătăcirii sinodale: lipsa de contact cu duhul Ortodoxiei şi, deci, incapacitatea de înţelegere a ei – ca să fim sinceri: necredinţa, masiva necredinţă episcopală.

P.S. Vartolomeu a putut afirma cu seninătate că sfintele canoane şi Sfinţii Părinţi au fost călcători de canoane – şi încă, dintre cele mai categorice.

Ascultaţi-l: ,,De altfel, nu este singurul caz când Biserica Creştină Ortodoxă a nesocotit în totalitatea ei Paştele evreiesc ca normă de serbare a Sfintelor Paşte creştinesc. Între anii, bunăoară, 360-500, după Niceea, creştinătatea a sărbătorit, după studiile unui savant astronom de la noi, de 13 ori Sfintele sale Paşte cu cele evreieşti, nesocotind în felul acesta chiar rigorile canonului 7 apostolic, prevăzute pentru astfel de cazuri, cum şi asprele aprecieri în aceeaşi privinţă din scrisoarea pascală de la Niceea a împăratului Constantin cel Mare”.

Vai, câtă amarnică înşelare închide această credinţă a P.S. Vartolomeu ! În cazurile excepţionale de care este vorba aici, prea sfinţitul confundă data aflată în tabelele pascale cu sărbătorirea de fapt a Sfintelor Paşti.

Savantul astronom de la noi, consultând tabelele pascale evreieşti şi creştine şi făcând calcule, a descoperit că data la care urma să se serbeze Paştele, după calculele ştiute, a fost şi la evrei, şi la creştini aceeaşi. Şi astronomul deduce: deci, creştinii şi evreii au sărbătorit împreună, de multe ori, Paştele. P.S. Vartolomeu însă este episcop şi prea sfinţia sa ştie că, pentru a evita coincidenţa de care este vorba (şi spre a respecta canonul 7 apostolic), creştinii aveau o supapă de siguranţă: porunca şi obiceiul de a-şi amâna ei, cu o săptămână, serbarea, dacă se întâmpla să coincidă data cu cea a evreilor. Prin urmare, cu toate că, după socoteli, Sfintele Paşti cădeau la o anumită dată, serbarea se amâna, dacă la aceeaşi dată serbau şi evreii. Savantul astronom, nefiind episcop, nu era obligat să aibă în vedere aceste admirabile măsuri preventive luate de Biserică şi, de foarte bună credinţă fiind, afirmă că s-a sărbătorit împreună. P.S. Vartolomeu însă îşi dă seama de panta pe care a apucat când afirmă că sfinţii sunt călcători de canoane ? Numai despre funestele concluzii ce se pot trage din această afirmaţie în scris a unuia dintre cei mai de seamă episcopi ai noştri ar trebui scris o săptămână în şir.

Îşi încheie P.S. Vartolomeu întâmpinarea cu îndemnul de a se da ascultare Sinodului şi episcopilor în parte, fiindcă aceştia sunt păstorii ce-şi pun sufletul lor (sic!) pentru oi.

Noi sfârşim acest răspuns cu citarea capitolului 19, cartea a II-a, [a] Aşezămintelor Apostolice: ,,Precum însă oaia care nu ascultă de Păstorul cel bun este lăsată lupilor spre pieire, tot astfel, cea care ascultă de păstorul cel rău are moartea în faţă, încât o va înghiţi”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 74/Almanah 2012

 


[1] Patriarhul Vasilie al III-lea al Constantinopolului (1840-1929). Profesor la Şcoala Teologică din Halki, director al seminarului din Galata, mitropolit de Anhialos, al Patagoniei şi al Niceei. Cărturar şi patriarh al Constantinopolului între anii 1925-1929.

[2] Nu ştim dacă patriarhul Vasilie ar fi putut adresa o asemenea chemare în calitate de mitropolit sau de director al unei şcoli teologice, sau dacă Nae Ionescu face o mică confuzie cu privire la cine ocupa scaunul ecumenic în 1921.

[3] Este vorba despre lucrarea lui C. Chiricescu, Adaptation de la Pascalia au calendrier rectifie. Traduction […] de M.B. Bratiano. Edition revue par l’auteur. Bucarest, 1925, 27 p.

Constantin Chiricescu (1863-1929) a fost profesor la catedra de Patrologie şi Istoria dogmelor a Facultăţii de Teologie din Bucureşti. Traducător, autor de manuale şi al unor lucrări de specialitate: Ermeneutica biblică (1898), Arheologia biblică (1903), Introducere în sfintele cărţi ale Testamentului Vechi (1903), Istoria dogmelor (1904).

În legătură cu chestiunile privitoare la calendar, a publicat: Calendar ortodox pe toţi anii (1923), Pascalia Bisericii creştine Ortodoxe de Răsărit, în conformitate cu calendarul îndreptat (1925, şi în versiune franceză), Aşezarea Pascaliei în calendarul îndreptat (1926, şi în versiune franceză şi rusă).

Să remarcăm că el a scris despre Pascalie înainte de schimbarea calendarului, când a arătat negru pe alb Pascalia perpetuă a Bisericii Ortodoxe şi a explicat cum funcţionează (cele 35 de date pascale, de la 22 martie la 25 aprilie, duminicile de peste an, glasul şi voscreasna), dar şi după schimbarea calendarului, când a operat schimbările necesare în calendarul iulian. Nae Ionescu laudă activitatea lui în acest domeniu într-un articol din 12 septembrie 1927, pe care-l prezentăm mai jos.

[4] Patriarhul Grigorie al VII-lea al Constantinopolului (1923-1924).

[5] Este vorba despre Alexandru Vvedenski (1889-1946), unul dintre întemeietorii Bisericii Vii, sau Renovaţioniste. Înfiinţată în 1922 de un grup de preoţi de orientare marxistă, şi primind susţinere din partea conducerii sovietice, Biserica Vie constituia o sciziune internă a Bisericii Ortodoxe Ruse şi urmărea reformarea din temelii a întregii Biserici Ruse. Este notabil faptul că reforma dorită de conducătorii Bisericii Vii semăna izbitor cu reforma propusă de patriarhul Meletie Metaxakis în cadrul aşa-zisului Congres panortodox de la Constantinopol din 1923. Să remarcăm doar că Biserica Vie adoptase noul calendar (a se vedea într-amănunt despre Biserica Vie, Stilismul în România. Un ghimpe mereu de actualitate în coasta patriarhiei, partea a IV-a).

[6] E vorba despre mitropolitul Antonie Hrapovitski (1863-1936, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1920-1936). A se vedea mai multe despre diaspora rusă, Mai 2007. De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii.

[7] A se vedea Istoria reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea.

[8] Nae Ionescu, asemenea multor contemporani ai lui, a considerat necesară schimbarea calendarului dintr-o perspectivă ştiinţifică şi pentru o aliniere a României la restul Europei care utiliza calendarul gregorian. El va riposta însă vehement în ce priveşte modificarea datei Paştelui în anul 1929.

[9] ,,Pentru clericii basarabeni”, România nouă, an III, nr. 169 (389), 22 decembrie 1926, p. 4.

[10] Preşedinte al Sfântului Sinod este, în această perioadă, Mitropolitul Pimen al Moldovei, situaţie determinată de moartea regelui Ferdinand pe 20 iulie 1927, dată de la care patriarhul Miron Cristea devine regent (20 iulie 1927 - 8 iunie 1930).

[11] Nae Ionescu se referă la perioada cât Octavian Goga a fost ministru de interne în cabinetul condus de generalul Al. Averescu (30 martie 1926 – 3 iunie 1927).

[12] Dimitrie Boroianu (1864-1951). Profesor de dogmatică (1902-1904) şi de drept bisericesc (1904-1936) la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Autor de articole în presă, de manuale şi lucrări de specialitate, printre care: Istoria dogmelor Bisericii creştine Ortodoxe de Răsărit (1893), Istoria Bisericii creştine (1895), Dreptul bisericesc, vol. I şi II (1899), Cestiuni de drept bisericesc (1905) etc.

[13] Constantin Dron (1883-1972). Preot, traducător şi autor al unor lucrări de drept canonic, printre care: Canoanele. Text şi interpretare, vol. I (1933) şi vol. II (1935).

[14] C. Dron, Valoarea actuală a canoanelor (teză de doctorat). Bucureşti, 1928, 190 p.

[15] Gh. Racoveanu, ,,Canoanele”, în Cuvântul, an IV, nr. 1169, 25 iulie 1928, p. 1-2. Urmat de replica lui C. Dron, ,,Canoanele ?”, Cuvântul, an IV, nr. 1181, 6 august 1928, p. 1 şi de alte două articole ale lui Gh. Racoveanu: ,,Problema canoanelor”, I, Cuvântul, an IV, nr. 1197, 22 august 1928, p. 1-2 şi II, nr. 1200, 25 august 1927, p. 1-3.

[16] ,,Judecăţii Tale, Doamne, mă adresez”.

[17] Parafrază a versetelor 19 şi 21 din Iezechiil 3.

[18] Vasile Goldiş (1862-1934). Om politic, ministru secretar de stat în guvernele M. Pherekyde (17 septembrie 1918 - 27 septembrie 1919), A. Văitoianu (27 septembrie 1919 - 30 noiembrie 1919) şi Al. Averescu (18 martie 1920 - 16 decembrie 1921); ministru al Cultelor şi Artelor în guvernul Averescu (30 martie 1926 - 3 iunie 1927).

[19] Sinodul tâlhăresc de la Efes a fost convocat în august 449, pentru discutarea tulburărilor produse în Biserică de erezia monofizită a lui Eutihie. Sinodul a aprobat monofizismul. Hotărârile lui au fost anulate de Sinodul Ecumenic de la Calcedon, din 451.

[20] ,,Se tolerează” (lb. latină).

[21] Grigorie Comşa (1889-1935), episcop de Arad.

[22] Ep. Lucian, Sfântul Sinod – Calendarul – Pascalia, în ,,Cronica Romanului”. Revista clerului eparhial Roman, cu binecuvântarea P.S.S. Episcop Lucian. An VI, nr. 2, februarie 1929, p. 1. Revista apare cu periodicitate lunară între 1924-1935-1949.

[23] N. Lupu (1876-1947). Om politic, ministru de Interne în guvernele Al. Vaida-Voievod (1919-1920) şi Şt. Cicio-Pop (1920); ministru al Instrucţiunii în guvernul Barbu Ştirbey (1927), ministru al Instrucţiunii (1927) şi al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor sociale (1927) în guvernul I.I.C. Brătianu şi ministru al Muncii, Cooperaţiei şi Asigurărilor sociale în guvernul Vintilă Brătianu (1927-1928).

[24] Se referă la Discursul ţinut în şedinţa Camerei de la 7 martie 1929 în CHESTIUNEA PAŞTELUI de D-l Dr. N. LUPU.

[25] I. Fuioagă, Data Paştilor după calendarul îndreptat şi Tradiţia. Bucureşti, 1929, 47 p.

[26] Pidalionul, sau Cârma corabiei înţelese a Soborniceştii şi Apostoliceştii Biserici a Ortodocşilor, Mânăstirea Neamţ, 1844.

[27] I Timotei 3, 15.

[28] Publicat în Cuvântul, an V, nr. 1403, 18 martie 1929, p. 1-2, sub genericul ,,Rătăcirea sinodală” (I); nr. 1406, 21 martie 1929, p. 1 (II) şi nr. 1407, 22 martie 1929, p. 1 (III).

[29] Preoţia, slujirea, îndrumarea (lat.).

[30] Răspunsul patriarhilor ortodocşi răsăriteni către Papa Pius al IX-lea, din 6 mai 1848, ca răspuns la enciclica Papei Pius al IX-lea, cu titlul Ad Orientalis. In suprema Petri Sede, 6 ianuarie 1848.

[31] Nicolae Coculescu (tatăl filozofului şi matematicianului Pius Şerban Coculescu). Profesor de astronomie la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti. A publicat mai multe cărţi de astronomie. Cu privire la calendar a publicat: Chestiunea calendarului. Conferinţă ţinută la Universitate în ziua de 8 (20) februarie 1898 … Bucureşti, 1898, 16 p.