----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 66 vizitatori și nici un membru online

MITROPOLITUL GALACTION CORDUN

Înţelesul dogmatic al interzicerii recăsătoririi slujitorilor sfinţiţi

 

după

profesorul S. Troiţky

 

de

Arhimandritul Galaction D. Cordun

din Mitropolia Ungro-Vlahiei

 

Bucureşti

 

Înţelesul dogmatic al interzicerii recăsătoririi slujitorilor sfinţiţi

 

Este de remarcat, că mai ales în timpurile în care trăim, o tendinţă spre o viaţă cât mai comodă şi-a croit drumul şi în rândurile sfinţiţilor slujitori şi de aicea lupta aprigă împotriva duhului înşelăciunii (I Ioan 4, 6) a învăţăturii descoperite şi dată nouă (Tit 1, 3, 2, 12; Tit 1, 6), a tradiţiilor, aşezămintelor apostolice (17), Almanah 2013 04a canoanelor Sfinţilor Părinţi (Vasilie cel Mare 12) şi a Sfintelor Soboare (Trulan 3), cu tălmăciri şi răstălmăciri, smulse cu de-a sila numai ca să-şi poată acoperi cu un drept de lege, un pas spre decădere, spre alăturare cu cel din urmă muritor.

După relaţiunile aduse de unele reviste periodice, câteva ţări ortodoxe s-ar găsi chiar în ajun de a se lepăda de învăţătura şi aşezămintele Sfintei noastre Biserici de până acum.

Şi aceste relaţiuni se par că sunt întărite şi de o hotărâre ce se zice că s-ar fi luat de aşa-numitul ,,Congres general ortodox” de la Constantinopole care se rosteşte:

,,Congresul general ortodox, întrunit sub preşedinţia Prea Fericirii Sale Patriarhului Domnului Meletie al IV-lea, în şedinţa sa de la 25 şi 30 iunie 1923 c. luând în discuţie chestiunea căsătoriei de a doua a preoţilor şi diaconilor rămaşi văduvi, în urma morţii soţiilor lor, chestiune pusă la ordine de câteva Biserici locale, având în vedere referinţele practice din Biserica noastră, care deşi bazate pe hotărâri canonice ce nu implică însă neschimbabilitate din motivul sfinţeniei şi de asemenea nici delăturare din acel al autorităţii, în consecinţă putând suferi modificări impuse de împrejurările şi nevoile urgente ale unor Biserici autocefale, hotărăşte:

I. Căsătoria a doua se permite şi preoţilor şi diaconilor ce au rămas văduvi în urma morţii soţiilor lor, întrucât aceasta nu contrazice nici spiritului învăţăturii evanghelice, înlăturând şi suspectarea celui în cauză.

II. Se încuviinţează dar Sinoadelor locale, ca în urma cererii respectivului episcop, să aprobe căsătoria de a doua a preoţilor şi diaconilor din categoria de mai sus.

III. Această măsură se consideră canonică şi legală până la convocarea soborului întregii Ortodoxii, singurului căruia îi aparţine dreptul de a întări această dispoziţie cu autoritatea sobornicească”.

 

Patriarhia, 5 iunie 1923

 

† Meletie, Patriarhul Constantinopolei

† Calinic, Mitropolitul Kizicului

† Alexandru, al Americii

† Gavriil, al Muntenegrului

† Vasilie, al Nicheei

† Iacov, Mitropolit

Iuliu Scriban, Arhimandrit

V. Antoniade

Gherman, Arhimandrit, secretar şef al Sinodului

 

Va fi firesc lucru, ca viitorul istoric al Bisericii Ortodoxe, să indice şi să considere această hotărâre ca pe cea mai tristă pildă a decăderii înţelegerii celei drepte teologhiceşti şi a disciplinei bisericeşti.

În primul rând, însăşi adunării aşa-zisului ,,congres” şi autorităţii lui i se poate pune un mare semn de întrebare.

Fiindcă în cadrul Bisericii Ortodoxe de Răsărit, noi nu cunoaştem şi nu există chiar alte organe care să-şi întindă autoritatea asupra tuturor sau numai a unor Biserici locale, afară de Consiliile Ecumenice şi Locale, – hotărârile altor adunări putând a fi discutate ca particulare – prin urmare fără dreptul de a fi aplicabile şi pentru participanţi.

O astfel de însemnătate se poate acorda şi hotărârilor luate de ,,congresul” constantinopolitan, organizat în felul congreselor şi conferinţelor politice, compus de abia din câţiva ierarhi şi intitulat pe nedrept al ,,întregii Ortodoxii” atunci când, cele mai multe şi mai de seamă Biserici nici nu şi-au avut reprezentanţii lor[1].

Şi cu toate acestea, acest ,,congres”, dând învoire sinoadelor Bisericilor locale de a călca în picioare hotărârile Soboarelor Ecumenice, se aşează pe sine nu numai mai presus de aceste sinoade, ci chiar deopotrivă cu Soboarele a toată lumea, deşi cade apoi în contrazicere violentă când recunoaşte mai la vale, că astfel de măsuri şi hotărâri, aparţin şi are dreptul să le dea numai Soboarele Ecumenice. Cu alte cuvinte, singur ,,congresul”, deşi dă o hotărâre, recunoaşte că aplicarea ei depinde de autoritatea mai superioară a altui organ şi acesta este Soborul Ecumenic.

Noi n-avem să ne încercăm a discuta hotărârea din toate punctele de vedere, cu toată argumentaţia-i slabă ce i se aduce în sprijin, ignorându-se dovezile contrare cunoscute şi recunoscute de care ,,congresul” n-a vrut să ţină seamă.

Afirmaţia însă – spre exemplu – că practica din Biserică nu este ceva neschimbabil este vorbărie goală.

Şi de asemenea nu putem înţelege pentru ce această practică, care numără tot atâţia ani câţi numără şi Biserica, a trebuit să sufere o aşa de grabnică schimbare încât ,,congresul” n-a găsit cu cale ca această chestiune să se supună hotărârii viitorului Sobor Ecumenic, ci şi-a arogat singur dreptul şi împuternicirea de a decide.

Mai departe iarăşi nu pricepem pentru ce ,,congresul” aminteşte numai de canoane, trecând sub tăcere faptul că această practică se bazează mai întâi de toate pe Sfânta Scriptură.

Şi ca să nu mai mergem mai departe cu dezvoltarea acestor idei, rămânem la afirmaţiunea ,,congresului” că a doua căsătorie a sfinţiţilor slujitori nu contrazice spiritului evanghelic, cu alte cuvinte nu cade în contradicţie cu învăţătura dogmatică a Bisericii, singura căreia îi aparţine dreptul, conform învăţăturii ortodoxe, de a comenta şi explica învăţătura evanghelică.

Dar această înţelegere este cu totul nelogică şi falsă. Fiindcă interzicerea căsătoriei a doua pentru sfinţiţii slujitori este rezultatul strict logic şi de neînlăturat al învăţăturii ortodoxe despre două taine – preoţia şi nunta; ca consecinţă, înlăturarea acestei interziceri înseamnă în mod fatal renunţarea şi la aceste taine, ca la sfârşit în puterea legăturii lor interne să se renunţe la întreaga învăţătură ortodoxă şi la întreaga ortodoxie.

În orice caz, am dori ca susţinătorii recăsătoririi preoţilor să ne lămurească care va fi în urmă relaţiunea între cele două taine – preoţia şi nunta ?

În conformitate cu învăţătura Bisericii Ortodoxe, în afară de preoţia generală a tuturor credincioşilor, trebuie să existe şi o preoţie, o taină deosebită ierarhică, de care se învrednicesc, sau se împărtăşesc anumite persoane, luate din mijlocul celorlalţi. Această deosebire, această selecţionare se face în mod obiectiv prin hirotonie, care la rândul său pretinde calităţi, pe care candidatul trebuie să le întrunească neapărat, pentru a putea păşi spre această taină.

Astfel şi glăsuieşte învăţătura Sfintei Scripturi.

Iisus Hristos, fondatorul Bisericii creştine, permite a se învrednici misiunii apostolice numai aceia care corespund înaltelor cerinţe şi condiţiuni de morală, deşi nu liberi de primejdia căderii.

Apostolul Pavel, poruncind a se hirotoni presviteri, imediat şi enumeră condiţiunile pe care trebuie să le întrunească candidatul, între care şi aceea de a fi bărbat al unei femei, adică nu din căsătoria a doua.

În rândul calităţilor morale, pe care trebuie să le împlinească candidatul de preoţie, căsătoria întâia are o însemnătate covârşitoare.

Pentru motivul, că toate celelalte cum de exemplu: trezia, învăţătura, iubirea de străini etc., au un caracter mai mult sau mai puţin condiţionat de vreme, loc şi împrejurări.

N-ar putea să spună nimenea de pildă că băutorul de vin nu mai este vrednic de preoţie, sau cel mândru. Pentru că toate aceste slăbiciuni se pot ascunde şi masca mai mult sau mai puţin, încât să nu se dea de sminteală poporenilor.

Altfel stă lucrul cu căsătoria.

Aici cerinţele morale, îmbrăcându-se sub forma dreptului bisericesc şi a instituţiei omeneşti căsătoria – primesc caracterul hotărât şi văzut de toată lumea.

În acest caz, nu-i nici mai mult nici mai puţin, ci poate fi da, sau nu. Cineva poate fi căsătorit de a doua oară, sau nu. Şi această stare, trebuie să fie cunoscută de parohia lui întreagă, pentru motivul, că taina căsătoriei este o instituţie cu caracter văzut, – Biserica Ortodoxă nerecunoscând căsătoriile secrete.

Aşadar, sprijiniţi pe învăţătura dogmatică despre preoţie, ca despre o instituţie deosebită, condiţiunile speciale ce se cer din partea sfinţitului îşi au greutatea lor expresă şi se prezintă într-o formă mai concretă tocmai prin interzicerea căsătoriei a doua, prezentându-se din acest motiv ca un simbol, în felul său, al învăţăturii despre misticismul preoţiei sau cum prea bine zice Fericitul Augustin ,,normam quandam sacramenti ad ordinationem ecclesiasticam signaclum necessarium”[2].

Din acest motiv dar, şi istoria leagă în tot locul înţelesul teologic al chestiunii permiterii căsătoriei a doua pentru sfinţiţii slujitori cu al existenţei misterului preoţiei şi încă în aşa fel, încât Sfinţii Părinţi când îşi dau silinţa să dovedească interzicerea căsătoriei de a doua pentru clerici, în acelaşi timp insistă şi documentează şi existenţa tainei preoţeşti şi pentru motivul – poate, că unii dintre schismatici neagă existenţa ei pentru a-şi putea susţine înlăturarea interzicerii căsătoriei a doua pentru preoţi.

,,Care ar fi deosebirea între preot şi popor, dacă ambii s-ar supune la aceleaşi legi ?” întreabă în mod firesc Sfântul Ambrozie al Mediolanului, dovedind temeinicia interzicerii căsătoriei de a doua a preoţilor.

,,Viaţa preotului, continuă el mai departe, trebuie să fie deosebită, cum deosebit este şi darul”[3].

Sfântul Epifanie, Episcopul Kiprului, zice că ,,nunta a doua s-a interzis preoţilor din motivul însemnătăţii deosebite ce prezintă preoţia prin curăţenia deosebită şi prin sfinţenia ei”[4].

Chemarea preoţească este aşa de înaltă, scrie Sfântul Leon cel Mare, încât preotului nu îi este îngăduit nici aceea ce se socoteşte pentru ceilalţi fii ai Bisericii o ,,simplă abatere” de unde rezultă că preotul nu poate avea femeie în căsătoria de a doua”[5].

Iar Sfântul Grigorie Dialogul numeşte hirotonia celui din a doua căsătorie ,,spurcarea tainei”[6].

De altfel şi în vremile de mai încoace teologii ortodocşi cu autoritate, apărând de influenţa protestantă învăţătura noastră despre preoţie, în acelaşi timp ca pe una din condiţiunile capitale ale acestei taine, insistă şi documentează şi interzicerea căsătoriei de a doua pentru sfinţiţii slujitori.

Acest lucru îl vedem de pildă la Ieremia al II-lea, Patriarhul Constantinopolului[7], la Mitrofon, Patriarhul Alexandriei[8], şi de asemenea la Petru Movilă Mitropolitul Kievului[9] şi la alţii.

Această legătură indestructibilă ce se face între interzicerea nunţii de a doua şi dogma despre preoţia ierarhicească spre deosebire de preoţia generală, se poate observa şi la cei schismatici, în a căror dogme încă se găseşte legătură între aceste amândouă.

Tertulian, în perioada montanismului său, amesteca misterul preoţiei cu acel de obşte al tuturor, acordând pe cel dintâi la toţi, dar totodată şi oprindu-i pe toţi de la căsătoria a doua.

La nestorieni se poate observa contrariul. Aceşti protestanţi răsăriteni, propovăduiesc o preoţie pentru toţi, în acelaşi timp înlăturând interzicerea căsătoriei de a doua pentru sfinţiţii slujitori.

În aceeaşi lumină se prezintă chestiunea şi la protestanţi, care şi-au dat silinţa de a scoate afară cu totul din dogma lor învăţătura despre preoţie ca despre o taină misterică, ridicând interzicerea nunţii a doua pentru preoţimea sa şi polemizând mai departe atât cu Biserica Papală cât şi cu cea ortodoxă contra dogmei acestora şi învăţăturii lor, despre o preoţie deosebită în afară de preoţia generală.

Se vede dar, cât de colo rezultatul influenţei Bisericii anglicane protestante şi asupra aşa-intitulatului ,,Congres Constantinopolitan al tuturor ortodocşilor”, al acelei Biserici, care deşi a păstrat în sânul său o ierarhie bisericească, totuşi nu s-a sfiit să lepede din dogma sa învăţătura despre preoţie ca despre o taină deosebită, încuviinţând totdeodată şi clerului său căsătoria de a doua.

 

 

II

 

Înlăturarea interzicerii căsătoririi sfinţiţilor slujitori ar însemna, renunţarea nu numai la învăţătura ortodoxă despre taina preoţiei, ci şi la aceea pentru nuntă. Pentru că învăţătura ortodoxă este bazată pe principiul evanghelic şi singură Biserica Ortodoxă se poate făli că a păstrat acest fundament neatins al monogamiei absolute ceea ce constituie principiul sau norma căsătoriei creştine.

Taina căsătoriei, a cărei bază a fost pusă de Dumnezeu încă în rai, a suferit două încercări universale: păcatul originar şi potopul[10] din care pricină şi problema Bisericii creştine consta nu în faptul de a statornici o nouă taină[11], ci numai a o curăţi pe cea existentă de toate falsificările evreieşti, restabilind nunta cea din rai.

Din acest motiv dar, atât fondatorul Bisericii creştine (Matei 19, 4; Marcu 10, 7) cât şi apostolii Săi (I Corinteni 6, 16; Efeseni 5, 31) atunci când vine vorba despre nuntă, se referă cu toţii în mod foarte firesc şi simplu, la primele două capitole ale cărţii Facerii – Evanghelia Vechiului Testament. Şi caracteristica acestei nunţi ce-şi are originea din rai este, monogamia absolută, pentru că Cel ce au făcut din început bărbat şi femeie i-au făcut pre ei (Facerea 1, 27; Matei 19, 4).

Că legătura nunţii din raiul ideal excludea orice idee de recăsătorire este evident, fiindcă acolo nu era vorba de moarte.

În consecinţă şi Fericitul Ieronim afirmă că Iisus Hristos vorbind despre ,,bărbat şi femeie” stăruieşte în absoluta necesitate a menţinerii unei singure căsătorii şi interzicerea celei de a doua[12].

O explicaţie mai plină de autoritate a cuvintelor Mântuitorului, decât aceea a marelui Apostol Pavel în Epistolele sale către Romani şi Corinteni nici n-am fi putut avea în care se ridică cu toată tăria împotriva căsătoriei a doua, socotind-o ca îngăduită numai pentru credincioşii Vechiului Testament (Romani 7, 39-40), iar în Biserica Noului Testament, tolerată, numai pentru cei ce nu se pot înfrâna, spre înlăturarea ,,aprinderii” şi a unei vieţi desfrânate (I Corinteni 7, 8-9) în contradicţie violentă însă, cu înaltele principii de morală creştină (I Corinteni 7, 40).

În Biserica creştină, – comentează Sfântul Teodor Studitul cuvintele marelui apostol, repetându-le şi Sfântul Grigorie Teologul[13], – căsătoria de a doua nu este îngăduită[14]. Fiindcă îngăduinţa, presupune oarecare scădere şi act, nu tocmai ferit de bănuieli şi suspectări.

Acest lucru l-a şi avut în vedere sfântul apostol când a zis: Iar de nu se vor putea ţine, să se căsătorească (I Corinteni 7, 9[15]), considerând totuşi neînfrânarea ca pe un păcat, ca pe o cădere[16].

Acum, dacă apostolul şi sfătuieşte în întâia trimitere către Timotei (5, 14) pe tinerele văduve să se mărite, aceasta o face după cum singur zice, pentru apărarea de a nu lua calea satanei (vers. 15) deşi, şi acestea, – ne încredinţează el mai departe –, vor fi supuse judecăţii (vers. 12[17]).

Această învăţătură evanghelică care se rosteşte în mod deosebit cu privire la cele două nunţi, Biserica Ortodoxă a păstrat-o din cele mai depărtate vremuri cu toată scumpătatea.

,,Nunta trebuie să fie una după fire, după cum o singură dată ne naştem şi o singură dată murim” ne spune hotărât şi după toată dreptatea Sfântul Grigorie al Nissei, repetând cuvintele surorii sale Macrina care le rosti, refuzând să se recăsătorească după moartea soţului ei[18].

Atât Biserica Ortodoxă, cât şi întreaga Sfânta Scriptură, actul nunţii de a doua l-au socotit ca pe un institut străin de idealul creştinesc, considerându-l ca pe ceva tolerabil numai pentru cruzimea şi asprimea vremurilor antecreştine.

Această desconsiderare pentru actul de al doilea al nunţii s-a păstrat tot atât de pronunţat în tot timpul erei creştine, când aşezămintele canonice şi cele ale Sfinţilor Părinţi, nu trebuiseră să ţină seamă încă de legile civile ale statului.

Şi acest mod de a vedea a fost apărat cu tot fanatismul de toţi scriitorii primelor veacuri ale creştinismului şi nu numai de cei ce duceau rigorismul la extrem; încât Tertulian de pildă, este de absolut acord în această chestiune atât cu Climent al Alexandriei cât şi cu Metodie al Olimpului, deşi în alte dispute se întâlnesc contrari.

Scriitorii vechi bisericeşti ne lămuresc că nunta de a doua se desconsideră nu numai pentru că contrazice atât idealului creştin cât şi actului monogamic din Paradis, ci şi pentru motivul că decesul unuia dintre soţi – conform dogmei creştineşti – încă nu se poate socoti ca o cauză de nimicire totală a individului, şi în consecinţă, contractarea căsătoriei de a doua ia caracterul unui adulter tăinuit.

,,Nunta de a doua este adulter la lumina zilei, văzut de toţi[19], zice Atinagora. Cel ce se leapădă de soţia sa dintâi, chiar dacă ar fi răposat, comite adulter, pentru că contrazice şi hotărârii lui Dumnezeu care a făcut de la început un bărbat şi o femeie, şi distruge şi ‘unitatea trupului’ prin amestecul neamului cu cealaltă”.

,,Trebuie să ştiţi – ni se spune în aşezămintele apostoliceşti – că o singură nuntă se face după lege şi după toată dreptatea şi voia lui Dumnezeu.

Nunta de a doua însă, după trecerea la creştinism, se consideră ca o trădare faţă de primul soţ; a treia ca o dovadă a neînfrânării iar celelalte ca o desfrânare pe faţă, fiindcă Dumnezeu, la facerea lumii, a dat unei femei un bărbat ‘ca să fie doi un trup’”[20].

Cu privire la ideea că moartea nu nimiceşte cu totul pe individ şi în consecinţă nu poate distruge legătura căsătoriei, ne vin în sprijin două mărturii: ,,Oare ne vom nimici cu totul după moarte, zice Tertulian, şi aş dori să ştiu conform cărei teorii epicuriene şi nu după Hristos ?” iar mai încolo, adaugă documentând, că nunta de a doua ,,este o ofensă pentru memoria celui răposat”[21].

Iar Climent al Alexandriei ne documentează că creştinul în apa botezului moare pentru legea Vechiului Testament nu însă şi pentru legea Paradisului dată de Însuşi Dumnezeu; din care pricină, această lege, care cuprinde şi monogamia, rămâne şi mai departe obligatorie pentru om, fiindcă-i după legea Paradisului şi creştinească, având în vedere numai o nuntă – cea dintâi[22].

O părere la fel, despre această chestiune cum că nunta de a doua este străină de idealul creştin, întâlnim şi la alţi scriitori clasici cum de pildă la Sfântul Mucenic Iustin care ne spune că ,,Mântuitorul şi Învăţătorul nostru Iisus Hristos, zice el, socoteşte de păcătoşi pe toţi aceia care urmând legii omeneşti au păşit în a doua căsătorie”[23].

,,Se dau afară din adunarea celor întâi născuţi, a celor curaţi şi care n-au nici o întinăciune sau păcat, toţi aceia căsătoriţi de a doua oară, scrie Origen. O astfel de însoţire ne face nevrednici de împărăţia lui Dumnezeu”[24].

Biserica creştină, chiar şi după ce a fost declarată religie de stat, şi în consecinţă silită[25] a recunoaşte cu legile de stat şi pe cele cu privire la nunta de a doua, totuşi ea nu numai că a rămas credincioasă dogmei sale reprobabile şi mai departe cu privire la acest act tolerabil, dar multă vreme încă, nici n-a vrut să ştie necum să primească o asemenea practică în sânul credincioşilor săi[26].

Dintr-o cercetare mai amănunţită se poate constata că toate legiuirile cuprinse şi alcătuite în epoca Soboarelor Ecumenice şi locale nu cuprind în sine actul recăsătoririi ca pe o instituţie bisericească, interzicându-se preotului de a participa chiar în calitate de particular[27] la un asemenea act, necum să mai săvârşească şi vreun oficiu religios[28]. Şi ca urmare, în tot acest interval de vreme, actul nunţii de a doua era întărit, confirmat numai de puterile şi legiuirile de stat ,,după rânduielile omeneşti”, cum scrie Sfântul Teodor Studitul[29], prin simpla declaraţie a soţului în faţa a 10 martori că îşi ,,ia pe această femeie în calitate de soţie”, cum ne încredinţează şi Sfântul Nichifor Mărturisitorul[30].

Amestecul Bisericii în actul nunţii de a doua consta numai în a dicta sancţiunile canoanelor, prin epitimiile ce aplica celor ce le contraveneau, fixându-le de durată, mai scurtă sau mai lungă, după împrejurări (Ancira 19, Laodiceea 1, Neocez. 3, Vasilie cel Mare 4).

În consecinţă şi după cum vedem, actul nunţii de a doua era considerat mai mult ca un eveniment sau ca un act de penitenţă publică şi nicidecum ca o taină legală, canonică şi binecuvântată.

Din acest motiv se şi explică faptul pentru ce nu găsim nici o amintire despre nunta a doua la vreun Părinte bisericesc socotită ca o taină; la cei mai vechi lipsind şi cea una instituită încă din Paradis[31]; iar acolo unde se şi vorbeşte despre asta, o numesc ,,prima nuntă feciorelnică întru Domnul”[32].

Chiar dacă Biserica şi-a dat consimţământul săvârşirii nunţii de a doua pentru mireni, aceasta însă nu trebuie să facă pe nimenea să creadă că prin acest act tolerabil ea a renunţat măcar pentru o clipă la dogma sa cu privire la taina nunţii şi întrucât se ştie de toată lumea interesată, că în hotărârea sa, a fost influenţată de cerinţele de stat şi armonia cu acesta, pe care a trebuit s-o urmărească şi cu sacrificii, fără însă de a renunţa la principiile vieţii sale ideale.

Chiar de la început, introducerea nunţii de a doua a fost un rezultat mai mult de constrângere ilegală a Bisericii din partea puterii lumeşti. Sfântul Teodor Studitul ne şi încredinţează că actul nunţii de a doua a fost instituit şi recunoscut ca atare în vremea împărăţiei luptătorului de icoane şi necinstitului Constantin Copronim (741-775) mai mult ca să-şi acopere căsătoria lui de a treia ,,căci mai înainte acest lucru nu a fost”[33].

Cu toate acestea însă, asemenea cazuri se vedeau prea rar în biserică şi s-au găsit patriarhi care cu mâna lor proprie au subscris interzicerea intrării în locaşul Domnului unor astfel de recăsătoriţi, chiar şi atunci când aceştia erau deţinători de tronuri[34]; iar printre păstori s-au văzut şi din aceia, ca de exemplu Teodor Studitul, care în astfel de cazuri mai curând au fost gata să-şi sacrifice şi viaţa, mergând cu bucurie la închisoare sau suferind feluri de munci, decât să-şi dea consimţământul sau să oficieze la actul nunţii de a doua[35] în dispreţul Evangheliei lui Hristos, a aşezămintelor apostoliceşti şi ale celor ale Sfinţilor Părinţi, luminători şi dascăli ai Bisericii Ortodoxe Universale.

Cazul recăsătoririi de a patra oară a lui Leon al III-lea a provocat multă vreme tulburare în sânul bisericii şi al statului şi care a trebuit să ia sfârşit de abia în anul 921 prin publicarea ,,Tomului Unirii”, în care Biserica se rosteşte în termeni destul de aspri cu privire la nunta de a doua[36].

Din nenorocire au fost şi printre patriarhi din aceia care au ospătat la nunţile de a doua ale împăraţilor lor, despre care aminteşte cu destulă amărăciune şi Valsamon[37].

Biserica a încuviinţat actul nunţii de a doua numai atunci când această căsătorie repetată a impus şi legilor statului de a fi recunoscută[38]; a făcut-o mai mult silită, şi atunci când refuzul unora de a se cununa se transformase într-un desfrâu scandalos şi intolerabil.

Trebuie să se ştie însă că această îngăduinţă s-a acordat la început numai pentru creştinii din Constantinopol[39]. Bisericile celelalte mai până aproape de veacul al XIII-lea n-au avut ştiinţă de un asemenea act, iar cea romană nu l-a recunoscut nici până în ziua de azi.

Şi făcând această abatere, Biserica de Răsărit – după cum am spus mai sus, mai mult silită decât de a sa bună voie şi din convingere proprie –, să nu-şi închipuiască cineva că ni se va putea indica vreun loc unde ea să se fi rostit deopotrivă cu privire la sfinţenia ambelor nunţi. Nu !

Ci din contră. Sub forme deosebite şi-a exprimat şi mai departe fidelitatea ei dogmei evanghelice, menţinând cinul cununiei şi al încoronării cu cununi numai pentru nunta întâia, iar pentru cea de a doua, alcătuind o nouă rânduială care în esenţă nu este altceva decât un act de penitenţă publică. Afară de aceasta, atât din încredinţarea Sfântului Teodor Studitul[40] cât şi din răspunsurile mitropolitului Nichita[41] şi al Sfântului Simeon al Solunului[42] se poate vedea că Biserica interzicea celor din a doua nuntă cuminecarea împreună[43] cu Sfintele Taine[44] de care se învredniceau după binecuvântarea cuvenită cei din întâia nuntă; pentru motivul că recăsătoriţii erau consideraţi penitenţi şi ca atare obligaţi a face mai întâi pocăinţă cel puţin un an.

De altfel şi în rânduiala acestei cununii Biserica a introdus rugăciuni absolut cu caracter de pocăinţă[45].

Din cele expuse mai sus, se poate constata dar că Biserica Universală de Răsărit n-a considerat niciodată ca tot atât de onorabile şi sfinte pe amândouă nunţile. Şi în conservatismul dogmei sale, ar fi o mare greşeală dacă cineva ar încerca numai să bănuiască sau să vadă un fals[46] ascetism cum se încearcă a dovedi teologii protestanţi în genere şi chiar unii dintre cei ortodocşi. ,,Nu văd adevăratul fundament pe care s-ar putea stabili o legătură între Biserică şi nunta a doua” zice Sfântul Ambrozie al Mediolanului. ,,Cu cât mă ridic mai energic împotriva ei, cu atât o înalţ pe cea dintâi” adaugă el mai departe.

În consecinţă, nu trebuie să se creadă că dacă Biserica s-a rostit împotriva repetării nunţii o a făcut din vreun resentiment către însăşi taina nunţii. Să nu fie ! Ci dimpotrivă, animată de cel mai înalt ideal creştin pentru ea[47].

Şi o astfel de atitudine a Bisericii îşi are baza sa psihologică destul de temeinică şi de adâncă în apărarea dogmei sale.

Iubirea în căsătorie poartă în sine un caracter cu totul deosebit.

Cel ce iubeşte curat, cinstit, este convins pe deplin şi în orice clipă că va iubi în etern.

Numai trecându-i prin gând omului ideea că are putinţa de a-şi schimba singurul obiect de adoraţiune şi de iubire – chiar şi în cazul morţii –, şi este destul ca trădarea să se fi săvârşit prin desfrânare tăinuită, nevădită, dar totuşi distrugătoare a sfinţeniei şi a curăţeniei vieţii de familie.

De altfel cum şi învăţătura Bisericii despre reprobarea nunţii a doua îşi are scopul său adânc şi binefăcător, faţă de firea rea a omului. Acesta-i sarea care apără de stricăciune pe omul nostru şi aşa de robit de pasiunea senzuală, dând căsătoriei un caracter cu totul idealist, prin acest mijloc însănătoşind şi viaţa cetăţenească. Ca urmare, dogma Bisericii cu privire la reprobarea nunţii de a doua se menţine sau cade, odată cu interzicerea căsătoriei de a doua a sfinţiţilor slujitori.

Verba docent, exempla trahunt. Deci cu cât această interzicere se va accentua mai mult, cu atât se va înălţa idealismul căsătoriei.

Şi scrierile vechi ne spun că ,,episcopul şi presviterul trebuie să se deosebească de mireni printr-o viaţă superioară, ca aceştia să-l poată avea de pildă şi să-l imite”.

,,Presviterii şi diaconii, scrie Sfântul Chiprian al Cartaginei, trebuie să dea exemplu, sprijinind pe ceilalţi prin purtarea şi curăţenia vieţii lor”[48].

Căci în alt caz, cum ar putea îndruma pe alţii către o viaţă curată şi înfrânată ?[49]

Sprijinit pe acest adevăr, Sfântul Ambrozie al Mediolanului întreabă despre preotul din a doua căsătorie: ,,În ce chip ar putea unul ca acesta să mângâie pe văduvă, stăruindu-se a o convinge să rămână nemăritată mai departe ca să păzească fidelitate soţului său, el, care n-a fost în stare să păstreze credincioşie primei sale soţii ?”[50]

Aproape contemporan cu acest părinte din Apus, în chestiunea discutată ne dă un răspuns şi dascălul păstorilor din Orient, Sfântul Ioan Gură de Aur. ,,Cum ar putea deveni cineva – zice el – bun conducător, când n-a fost în stare să păstreze nici un simţ de veneraţie pentru răposată”[51].

Iar peste şase secole, repetă aceeaşi întrebare şi fericitul Teofilact al Bulgariei: ,,Cum se poate cineva osârdui pentru Biserică nepăzind nici un fel de respect şi credincioşie pentru cea adormită ?”[52]

În consecinţă şi conform rostirilor mai a tuturor Sfinţilor Părinţi, la cel din a doua căsătorie nu poate exista acel întreg sufletesc, acea încredere în sine şi în alţii care se cere în mod atât de imperios slujitorului Bisericii. Nunta în esenţa ei nu poate fi o piedică pentru slujba preoţească şi din motivul că între una şi cealaltă nu există nici o deosebire esenţială. În slujba bisericească – după părerea Sfântului Ioan Gură de Aur –, doar se mai măreşte cadrul îngust al sferei familiale, şi activitatea sfinţitului slujitor – credincios întru puţin, – în familie –, ,,biserica cea mică” cum o numeşte tot acest sfânt părinte, se face vrednic de a fi pus conducător peste mai mulţi.

Repetarea nunţii însă, în mod firesc, ar însemna că solicitatorul preoţiei n-a putut păstra credincioşie întru puţin şi, din acest motiv, ne-am contrazice violent dacă i-am încredinţa mai mult.

Aşadar, înlăturarea interzicerii recăsătoririi sfinţiţilor slujitori ar însemna renunţarea nu numai la dogma necesităţii de a exista în Biserică o preoţie ierarhică, ci şi la învăţătura monogamiei absolute, ca normă a căsătoriei creştine.

Îngăduind recăsătorirea preoţilor, Biserica – ca o consecinţă –, va trebui să înlăture şi rânduiala specială a nunţii de a doua, să recunoască şi să statornicească un singur cin pentru oricare dintre ele, încuviinţând repetarea ei ad infinitum, nu numai pentru mireni, ci şi pentru preoţi. Deviza ei de aci înainte nu va mai putea fi rostirea Sfântului Grigorie al Nissei ,,că nunta trebuie să fie una după cum una este naşterea şi una moartea”, ci rostirea profesorului protestant A. Kalau (Calovius 1612-1689) care la al 72-lea an al vârstei sale căsătorindu-se cu a şasea femeie făcu declaraţia solemnă că ,,se va recăsători de atâtea ori de câte ori Domnul îi va lua femeia”.

 


[1] Nu şi-a trimis delegaţi nici o patriarhie din celelalte patru ortodoxe.

[2] De bono conjugali, cap. 21, Ml 40 388.

[3] Trimiterea Bisericii Vercelei 64, Ml 26.1206.

[4] Panarion II, 1, Despre eresul necuraţilor Katari 59 Mag. 41, 1021-1023.

[5] Trimiterea către Anastasie Episcopul Solunului Ml. 54 672.

[6] Scrisoare, Cartea II, 54; Ml. 77, 601, 602.

[7] Răspuns luteranilor. M. 1866, pag. 136.

[8] Mărturisirea credinţei, cap. 11. E. Kimmel, Monum. fidei eclesiae Orient II 142-143.

[9] Gramata din 3 aprilie 1633.

[10] În Molitfelnic la binecuvântarea soţilor ce nu au copii citim: ,,Legătura nunţii, care n-a fost nimicită nici prin păcatul originar şi nici prin potop”.

[11] Climent al Alexandriei zice: ,,Fiul a păzit aceea ce a poruncit Tatăl” (Stromatele III, 12, Mg. 8, 1184); iar Sfântul Dionisie Areopaghitul ne încredinţează că nunta a fost considerată de taină şi la elini (Parafrazare de Pahimor Mg. 4. 477).

Că nunta a fost instituită ca taină încă din rai se vede din Gramata Patriarhilor de Răsărit adresată Bisericii Ruse prin înfiinţarea Sinodului ei, cât şi din răspunsurile date protestanţilor de către Patriarhul Ieremia.

În cea dintâi citim: ,,Taina nunţii îşi are originea instituirii în însăşi cuvintele Domnului rostite în Vechiul Testament (Facerea 2, 24), care cuvinte le-a confirmat şi Iisus Hristos”. Tot în acest sens scrie şi Patriarhul Ieremia că taina nunţii se predă ,,de la început” (anothen), iar în Testamentul Nou numai se confirmă (In dex veritatis ed. 1758, p. 39-40).

[12] Tâlcuirea Evangheliei de la Matei, Ml. 26, 134: ,,Dicendo autem masculum et feminam ostendit secunda vitanda coniugia”. Vezi Sfântul Ioan Gură de Aur, Cazania 62, 1 asupra Evangheliei de la Matei Mg. 58, 597.

[13] Cuvântul 37, 4 la Matei 19, 1-12 Mg. 36, 292.

[14] Climent al Alexandriei, Stromata III 1, Mg. 8, 1103; III 12, Mg. 1180.

[15] Mulţi înţeleg prin cuvintele de ,,necăsătoriţi” şi pe cei celibatari sau care n-au fost nicicând căsătoriţi şi de aicea credinţa că apostolul s-ar pronunţa şi pentru întâia şi pentru a doua căsătorie la fel. Chestiunea însă priveşte numai pe văduvi din care motiv şi apostolul întrebuinţează generis nomen pro specie, şi pentru motivul, că în limba Noului Testament, nu există cuvântul special pentru denumirea văduvului.

Sfătuind pe cei necăsătoriţi şi pe văduvi a rămâne precum şi el, sub denumirea de necăsătoriţi n-a putut înţelege pe cei celibatari, întrucât şi singur nu putea fi în acelaşi timp şi una şi alta, adică şi văduv şi celibatar. Astfel înţeleg aceste cuvinte şi Sfinţii Părinţi: Meftodie al Patarei (Ospăţul celor zece fecioare III, 12, Mg. 18, 79-80 şi de asemenea Efrem Sirul: ,,Cei necăsătoriţi sunt văduvii”.

[16] Epistolă către Nafcratie, Mg. 99, 1902.

[17] Se prea poate ca aici apostolul să nu fi vorbit numai de văduve propriu-zis; ci să fi avut în vedere şi pe fecioarele consacrate slujbei bisericeşti în rândul văduvelor care şi purtau această denumire după cum ne încredinţează şi Sfântul Ignatie purtătorul de Dumnezeu în Epistola sa către Smirneni (cap. 13, Mg. 5, 717).

[18] Mg. 16, 964; compară cu Tertulian: ,,Matrimonium unum novimus, sicut unum Deum”. De monog. (cap. 1, Ml. 2, 931).

[19] Rugăciune pentru creştini 33. Mg. 6, 965.

[20] Cartea III, cap. 2, Mg. 1, 764.

[21] Despre monogamie, cap. 10, Ml. 2, 942-943; compară cu De exportatione castit. 9, Ml. 2, 924. Aceeaşi idee o găsim şi la Sfântul Ioan Gură de Aur, care numeşte nunta a doua necinstirea memoriei celor adormiţi (Tâlcuirea 7, 4 la Epistola II Timotei 3, 1-7, Mg. 62, 641).

[22] Stromata III, 11, Mg. 8, 1173; III, 12, Mg. 8, 1184; II, 23, Mg. 8, 1085.

[23] Prima Apologie 50; Mg. 6, 349.

[24] Omilia a 17-a la Evanghelia de la Luca Ml. 17, 1896; compară cu Omilia a 19-a de la Ieremia Mg. 13, 509.

[25] Lex Iulia et Papia Poppaea despre care Tertulian aminteşte: ,,Vanissimas Papias leges”, Apolog., cap. 4, Ml. 1.

[26] a) Că actul acesta era socotit ca un blam, ca o ofensă, şi reprobat, se poate vedea aproape mai la toţi Părinţii bisericeşti contemporani ai Soboarelor Ecumenice şi elaboratorii codului canonic al Sfintei Biserici Ortodoxe. Aşa de pildă pentru edificare găsim la Părinţii răsăritului: Aşezămintele Apostoliceşti Mg. 1, 764; Climent al Alexandriei, Stromata II, 23, Mg. 8, 1035, 1104; Stromata III, 12, Mg. 1180, 1183, 1188; Sfântul Metodie al Olimpului, Ospăţul celor zece fecioare, III, 12, Mg. 18, 80; Sfântul Atanasie cel Mare, Întrebări către Antioh, Întrebarea a 98-a, Mg. 28, 675; Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cuvânt către cei chemaţi, 4, cap. 26, Mg. 33, 488; Sfântul Vasilie cel Mare, canonul 4, 18, 50, 87, Mg. 632, 621, 673, 732; Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 37, 5, Mg. 36, 288-308; Sfântul Asterie al Amasiei, Vorbire la Matei 19, 3, Mg. 40, 236 şi urmare; Sfântul Epifanie al Chiprului, Panarion II, 1, eres. 59, Mg. 41, 1022, 1023; Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, Mg. 48, 559-560; Către o văduvă tânără, Mg. 48, 599-610; Împotriva repetării nunţii, Mg. 48, 611-612, 616; Omilie la Epist. I Corinteni 7, 39-40, Mg. 51, 219 şi 51, 151-160; la I Timotei 5, 9, Mg. 51, 325-326 şi altele; Isidor Pelusiotul, Scrisoarea a 274-a despre poligamie, Mg. 48, 704-708; Teodorit de Cir, Haeret. fabul. 5, 26, Mg. 83, 541-543; Anastasie Sinaitul, Întrebarea 139, Mg. 89, 792; Sfântul Teodor Studitul, Scrisoarea 50 şi 192, Mg. 99, 1092-1096, 1581; Patriarhul Fotie, Nomocanon 13, 2, Mg. 104, 892-904.

b) Iar la apuseni: Herma Păstorul Mand. IV, 4; Mg. 2, 922; Ilarie de la Puat, Tâlcuire la Psalmi, Ml. 9, 446; Zenon de Verones, Învăţături, Ml. 11, 379; Papa Sirit, Trimitere 6, Ml. 13, 1164-1166; Ambrozie al Mediolanului, Despre văduve, Ml. 16, 233-262; Fericitul Ieronim, Împotriva lui Iovinian, Ml. 23, 211-338; Fericitul Augustin, Despre fericirea căsătoriei, 21, Ml. 40, 373 şi la alţii.

[27] Nichifor Mărturisitorul, Pravila 8 şi 135 Pitra, Spicil, Sol IV, 383 şi 408; At. Sint. IV, 427. Scrisoarea Sfântului Teodor Studitul 50, 192 şi 202, Mg. 99, 1092, 1581 şi 1615.

[28] Soborul Neocesarian Pravila 7, At. Sint. III, 80.

[29] Scrisoarea 50, Mg. 99, 1092.

[30] Pravila 135, Pitra, Spic. Sol. IV, 408.

[31] Apocrifele lui Dionisie Areopagitul; Despre Biserică, Despre Ierarhie, Mg. 3, 370 şi următor; Sfântul Ioan Damaschin, cap. 13 din Cartea a IV-a. ,,Punctele esenţiale ale credinţei ortodoxe”, Mg. 94, 1136 şi următor; şi la fine, la Sfântul Teodor Studitul în scrisoarea a 165-a, Mg. 99, 1524.

[32] De pildă în Mărturisirea Patriarhului Mitrofan de Critopul, Kimmel, Monum. II, 93, la Damaschin al Solunului, Leon de Alh. De consensu … pag. 1268 şi la Neofit de Rodos, ibidem, şi la alţii.

[33] Scrisoarea 50, Mg. 99, 1092.

[34] Patriarhul Polieuct lui Nichifor Foca în anul 963. Vezi Historiarum Compendium, Mg. 121, 85. Acesta şi-a găsit sfârşitul omorât de soţia sa a doua. Iar Mitropolitul Ioan al Melitinei a pus să-i sape pe piatra mormântală următorul epitaf: ,,Tu ai învins pe toţi afară de femeie”. Leon Diaconul, Historiae V, 8; Mg. 117, 787, Observaţia 1.

[35] Scrisoarea 202, Mg. 99, 1615.

[36] Valsamon în tâlcuirea la canonul al 4-lea Vasilie cel Mare At. Sint. IV, 103.

[37] În tâlcuirea canonului al 7-lea Neocezarian At. Sintagma IV, 103.

[38] Novelele lui Leon cel Înţelept şi a lui Alexe Comnean.

[39] Vezi Întrebările Episcopului Constantin către Mitropolitul Nichita (veacul al XIII-lea), At. Sintagma V, 441.

[40] Scrisoarea 50, Mg. 99, 1096.

[41] At. Sintagma V, 412.

[42] Despre căsătorie, cap. 282, Mg. 155, 513.

[43] Sfântul Teodor Studitul consideră cuminecarea cu Sfintele Taine partea cea mai esenţială a Tainei nunţii (Scrisoarea 50, Mg. 99, 1096). De asemenea şi Simeon al Solunului.

[44] Obicei practicat până în veacul al XVII-lea.

[45] În rugăciunea ,,Stăpâne Doamne” se spune: ,,Întoarcerea vameşului, lacrimile curvei, mărturisirea tâlharului, pocăinţa din toată inima”, iar în aceea: Doamne Iisuse Hristoase citim: ,,Curăţeşte fărădelegile robilor tăi pentru că zăduful … şi aprinderea trupească neputând a o purta, s-au adunat întru unirea nunţii de a doua”. Şi mirii se numesc ,,penitenţi”.

[46] Climent al Alexandriei, considerând de creştinească numai nunta cea dintâi, spune că ea este mai ideală decât celibatul (Mg. 9, 497). Iar Amfilohie al Iconiei ne încredinţează în imnul mirilor că fără nunta întâia nu poate exista nici fecioria (Mg. 39, 45).

[47] Vezi mai pe larg la Sfântul Grigorie Teologul (Mg. 37, 634, compară cu 643, 648, 650, 652).

[48] Achelis, Die canones Hippolyti, III, 1, 5, 45.

[49] Trimiterea către Polonie despre feciorelnici.

[50] Trimitere către Biserica din Vercel, cap. 64, Ml. 26t 1206.

[51] La trimiterea către Tit, Mg. 62, 671.

[52] Ibidem, Mg. 125, 140.