Negarea lui Hristos (III)

După Marea Schismă din 1054, problema dialogului şi a rugăciunii cu ereticii a fost privită numai în aparenţă diferit de către Biserică, apariţia protestantismului în secolul al XV-lea contribuind şi mai mult la neînţelegerea poziţiei ortodoxe. Principalul motiv al acestei neînţelegeri a fost pretenţia dintotdeauna a ereticilor de a fi consideraţi creştini, confruntarea dintre ortodocşi şi aceştia luând, de-a lungul timpului, diferite forme.

Astfel, una dintre cele mai controversate pagini ale istoriei dialogului dintre ortodocşi şi catolici s-a scris în 1439 la Ferrara-Florenţa. În acea perioadă, sub ameninţarea musulmană, împăraţii Bizanţului au cerut, în mai multe rânduri, ajutor fraţilor din Apus. Profitând de această ocazie, în 1437, papa Eugen al IV-lea (1431-1447) le-a propus ierarhilor ortodocşi unirea celor două Biserici, în schimb promiţându-le susţinere militară împotriva musulmanilor.

Constrânşi, conducătorii Bisericii şi ai Imperiului Bizantin - patriarhul ecumenic Iosif al II-lea (1417-1439), Mitropolitul Visarion al Niceei (care în urma unirii devine cardinal), Mitropolitul Isidor al Kievului şi Moscovei (şi el viitor cardinal), Mitropolitul Antonie al Heracleei, Episcopul Dionisie al Sardelor, Episcopul Marcu al Efesului, Împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul (1425-1448) împreună cu fratele său Dimitrie şi o suită numeroasă de demnitari - vin la Ferrara şi apoi la Florenţa pentru a discuta condiţiile unirii Bisericilor.

Sfântul Marcu al Efesului

În timpul discuţiilor, patriarhul Constantinopolului moare la Florenţa în condiţii suspecte, lăsând un ,,testament” în care cerea în mod imperios unirea cu catolicii. Conducerea Bisericii este preluată de către împărat care, sub ameninţarea papei de a nu le permite să părăsească Italia decât după semnarea unirii, stăruie în favoarea acesteia. În acelaşi timp, papa îi interzice Sfântului Marcu al Efesului să mai participe la dezbaterile dogmatice, deoarece acesta nu voia să cedeze în faţa inovaţiilor papale, motivând că ,,Nu există concesie în materie de credinţă”.

La 5 iulie 1439, delegaţii ortodocşi semnează actul unirii prin care acceptă doctrina catolică, inclusiv primatul papal: ,,papa este succesorul Sfântului Petru, locţiitorul lui Hristos pe pământ, învăţător şi judecător al întregii Biserici, după cum se cuprinde în hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi în sfintele canoane”. Semnarea actului unirii a fost urmată de o slujbă comună şi de puparea papucului papei. Singurul care nu a semnat a fost Sfântul Marcu al Efesului; aflând aceasta, papa Eugen al IV-lea a spus: ,,Şi astfel nu am rezolvat nimic”.

Întorşi la Constantinopol la 1 februarie 1440, ierarhii ortodocşi vestesc poporului unirea cu catolicii, acesta reacţionând prompt: deşi era Postul Mare, bisericile au rămas goale, oamenii fugind de unionişti­­. În plus, credincioşii, clerul de mir şi monahii din Sfântul Munte se adună sub păstorirea Sfântului Marcu al Efesului. El îşi părăseşte scaunul episcopal pentru a propovădui Ortodoxia pretutindeni în Imperiul Bizantin, hirotonind diaconi şi preoţi, construind biserici şi învăţând credincioşii să-şi păstreze credinţa.

Prigonit de unionişti, Sfântul Marcu este întemniţat. ,,Am fost arestat. Dar cuvântul lui Dumnezeu şi puterea adevărului nu pot fi arestate. … Dacă nu ar fi prigoane, mucenicii nu ar străluci, nici mărturisitorii nu şi-ar fi primit cununa biruinţei de la Hristos, căci prin eforturile lor au bucurat şi întărit Biserica Ortodoxă”.

La Constantinopol, unirea a fost proclamată oficial la 12 decembrie 1452, când patriarhul unionist Grigorie al III-lea Mammas a slujit împreună cu legatul pontifical, cardinalul Isidor, fostul mitropolit al Rusiei, având în sobor 300 de preoţi. La mai puţin de un an, Bizanţul cădea în mâinile musulmanilor …

Înaintea morţii, Sfântul Marcu îşi proclamă pentru ultima oară poziţia ortodoxă faţă de cei care s-au îndepărtat de dreapta credinţă: ,,În ceea ce îl priveşte pe patriarh voi spune aceasta ca nu cumva să se gândească să îmi arate vreun fel de respect la înmormântarea umilului meu trup, sau să trimită la mormântul meu pe vreuunul dintre cei ce sunt în comuniune cu el, pentru a lua parte la rugăciune sau pentru a se alătura preoţilor invitaţi de către noi, gândind că eu am permis comuniunea cu el. Şi ca nu cumva tăcerea mea să dea ocazia celor care nu cunosc pe deplin ideile mele să suspecteze vreun fel de conciliere, eu declar aici şi mărturisesc că nu accept comuniunea cu el sau cu cei care sunt în comuniune cu el, nici în această viaţă, nici după moartea mea, aşa cum nu accept nici unirea, nici dogma latină pe care el şi aderenţii lui au acceptat-o. Sunt absolut convins că, cu cât mai departe stau de el şi de cei ca el, cu atât mai aproape sunt de Dumnezeu şi de toţi sfinţii. Şi pentru acest motiv spun: aşa cum de-a lungul întregii mele vieţi am stat departe de ei, tot aşa în momentul plecării mele şi după moartea mea mă depărtez de relaţia şi comuniunea cu ei şi poruncesc ca nimeni dintre ei să nu se apropie nici de înmormântarea mea, nici de mormântul meu şi nici de nimeni dintre ai noştri cu ţelul de a sluji împreună slujbele noastre dumnezeieşti; aceasta ar însemna să amestecăm ceea ce nu se poate amesteca”.

Nici protestanţii nu au fost mai prejos în încercările lor de a dialoga cu ortodocşii, născute din dorinţa de a crea o alianţă antipapală. Astfel, în anul 1576, luteranii din Tübingen îi scriau patriarhului Ieremia al II-lea al Constantinopolului (1572-1579, 1580-1584, 1587-1595), afirmând că luteranismul este adevărata credinţă şi că vor să se unească cu ortodocşii. În sprijinul celor afirmate, ei alăturau scrisorii ,,Mărturisirea de la Augsburg” din 1530 şi articolele credinţei lor, cerându-i patriarhului să-şi spună părerea.

Patriarhul le-a trimis o primă scrisoare în care le spunea: ,,răspunzând, nu vă vom spune nimic de la noi, ci din cele şapte Sinoade Ecumenice, cu care scrieţi că sunteţi de acord. Vom vorbi urmând învăţătorilor şi teologilor noştri … pentru că Sfântul Duh a vorbit prin ei. Învăţăturile lor vor rămâne pururea neschimbate, căci ele se întemeiază pe cuvântul Domnului …”. Arătându-le care este dreapta credinţă, patriarhul Ieremia i-a sfătuit să revină asupra ideilor lor greşite: ,,nu există decât un singur mod de a corecta greşeala: urmând Sfintelor Sinoade şi canoanelor apostolice, într-un cuvânt urmându-L pe Hristos în toate”.

Nemulţumiţi de răspunsul patriarhului, care le cerea renunţarea la erezii, luteranii îi scriu din nou, aducându-i numeroase acuze. Ieremia le răspunde: ,,noi nu ne apărăm cu înţelepciunea omenească, ci folosim ca dovadă Scriptura, căci adevărata filosofie nu contrazice niciodată teologia (Col. 2, 8). … Deci, fraţilor, să stăm neclintiţi pe stânca credinţei şi pe tradiţia Bisericii şi să nu înlăturăm hotarele puse de Sfinţii Părinţi”.

Primind a treia scrisoare, patriarhul Ieremia al II-lea îşi dă seama că dialogul nu rodeşte şi le scrie următoarele: ,,Vă cerem ca de acum înainte să nu ne produceţi o durere şi mai mare, nici să ne mai scrieţi pe acelaşi subiect pe care vreţi să îl priviţi diferit de cum au făcut-o teologii Bisericii. Voi îi cinstiţi pe ei în cuvinte, dar îi respingeţi prin faptele voastre. Pentru că voi încercaţi să dovediţi că cuvintele lor dumnezeieşti, armele noastre, nu sunt potrivite. În ceea ce ne priveşte, eliberaţi-ne de povara dialogului. Mergând pe căile voastre, nu ne mai scrieţi despre dogmă”.

Spre deosebire de Ieremia al II-lea, Patriarhul Chiril Lucaris (1620-1623, 1623-1633, 1633-1634, 1634-1635, 1637-1638), al Constantinopolului, a avut o poziţie echivocă. După ce studiază la Padova şi Veneţia şi ia cunoştinţă de doctrina catolică şi de cea protestantă, el este trimis în Lituania, unde se confruntă cu intrigile iezuite, care au ca rezultat unirea din 1596 a rutenilor ortodocşi cu Biserica Catolică. Ca patriarh al Constantinopolului, el este martor al luptelor dintre catolici şi protestanţi pentru dominaţia asupra Bisericii Ortodoxe şi a Constantinopolului, aflat sub stăpânire turcească. Urmare a intrigilor acestora, este îndepărtat din scaun de 4 ori.

De-a lungul timpului, Chiril a oscilat între cele două tabere - catolică condusă de ambasadorul Franţei şi protestantă de cei ai Angliei şi Olandei - apropiindu-se de ultimii datorită urii ce le-o purta iezuiţilor. Protestanţii îl sprijină material şi politic, iar el poartă o corespondenţă bogată cu reformaţii şi calvinii. În 1628, dăruieşte conducătorului Bisericii Anglicane, un manuscris preţios al Sfintei Scripturi, Codex Alexandrinus, dedicându-i-l: ,,Chiril, Patriarh Ecumenic, preafericitului şi preaînţeleptului arhiepiscop de Canterbury, William Land”.

În anul 1629, ca urmare a atitudinii sale echivoce, apare sub numele său  o ,,Mărturisire de credinţă” calvină, de a cărei publicare profită atât catolicii, cât şi protestanţii. Astfel, protestanţii şi-au putut permite să pretindă că împărtăşesc aceeaşi credinţă cu ortodocşii, în timp ce catolicii l-au acuzat, în faţa sultanului, de erezie, acesta condamnându-l la moarte.

Istoricii nu sunt unanimi în a-i atribui această lucrare lui Chiril Lucaris, căci el a protestat, dar nu public, împotriva ei. După moartea sa, Biserica Ortodoxă va condamna această Mărturisire de credinţă prin sinoadele de la Constantinopol din 1638 şi Iaşi, 1642. Mai mult decât atât, ea îşi va proclama credinţa prin Mărturisiri sinodale, combătând ereziile catolice şi protestante. Astfel, sinodul de la Ierusalim adoptă în 1672 ,,Pavăza ortodoxă”, o mărturisire care demonta ereziile jansenisto-calviniste ale vremii, ca în secolul următor, patriarhii orientali să le spună din nou anglicanilor că, fără acceptarea dogmei ortodoxe, unirea nu este posibilă.

În secolul al XIX-lea, cele mai importante Mărturisiri de credinţă au fost Enciclicele patriarhilor răsăriteni de la 1848 şi 1895, scrise în replică la Enciclicele papilor Pius al IX-lea (1846-1878) şi Leon al XIII-lea (1878-1903). Prin acestea, papii îi ,,invitau” pe ortodocşi să li se supună, pretinzând că Biserica Catolică este Biserica adevărată. Astfel, papa Pius scria că ,,nu există nici un motiv pentru care voi să refuzaţi o întoarcere la Biserica adevărată şi la comuniunea cu sfântul meu tron”. Patriarhii răspund cu argumente clare şi limpezi, demontând inovaţiile papale şi spunând că ,,orice comuniune duhovnicească în rugăciune a fiilor Bisericii Soborniceşti cu ereticii sau comunităţile eretice este interzisă”.

În opoziţie totală faţă de trecut, ortodocşii ecumenişti poartă astăzi, cu heterodocşii, dialoguri nesfârşite ce nu dau roade. Orbiţi, ei neagă întreaga istorie a Bisericii, precum şi învăţătura ei, nevrând să înţeleagă că întoarcerea la Ortodoxie este o problemă de alegere şi de maturizare duhovnicească personală, şi nu un rezultat al dialogului ecumenic ...

Ioachim Arnăutu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999