Ecumenism şi comunism

Au fost reprezentanţii Patriarhiei Moscovei

la Consiliul Mondial al Bisericilor agenţi KGB ?

 
Despre coabitarea Bisericii Ortodoxe cu regimul ateu
Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit
 
 
Un eseu de Boris Talantov
 
Despre relaţiile Bisericii Ortodoxe cu CMB
- despre cea de-a IV-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Uppsala, Suedia (4-20 iulie 1968)
 
- o continuare a primei epistole, despre pericolul participării la mişcarea ecumenistă
 
 

PARTEA I

,,Duşmanii păcii caută să-şi atingă scopurile printr-un al treilea război mondial, prin nimicirea a milioane de oameni paşnici, nevinovaţi, cu rachete nucleare, prin nimicirea oraşelor lor şi realizărilor lor culturale de secole. (...) Astfel, factorul principal este dorinţa nesăţioasă a Statelor Unite ale Americii pentru noi câştiguri militare şi dominaţia economică şi politică a lumii. (...) Însă nu contează cât de importante sunt pentru americani planurile lor de dominaţie mondială economică şi politică, nu contează cât este de puternic dolarul, nu acestea sunt bazele hotărârii lor de a-şi folosi bombele. Factorul cel mai important este teama lor de socialism, care înaintează implacabil”.

Cele de mai sus nu au fost scrise într-un cotidian sau periodic laic, ci în Revista Patriarhiei Moscovei, în ianuarie 1948. Nu este însă o noutate faptul că, în perioada comunistă, Biserica Ortodoxă număra printre preocupările sale lupta pentru pace şi colaborare între popoare, ca şi alte obiective cu tentă socialistă. Mai şocant este să o găsim luând apărarea destul de categoric regimului comunist şi uzitând de poziţia sa în rândul celorlalte Biserici creştine pentru a veghea asupra prestigiului statului ateu.

 

Conducătorii Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) au încercat să aibă contacte cu Biserica Ortodoxă Rusă chiar înainte de înfiinţarea sa ca organizaţie în 1948. În timpul lui Stalin (1922-1953), Biserica Ortodoxă Rusă a atacat CMB afirmând că este o simplă unealtă a politicii americane. Moartea lui Stalin a însemnat începutul unei noi etape pentru relaţiile Patriarhiei Moscovei cu Bisericile din afara blocului comunist. Astfel, în 1955, ea a stabilit un prim contact cu CMB. În august 1958, la Utrecht, a avut loc o întâlnire în cadrul căreia Biserica Rusă a cerut să devină membru al CMB. Arhitectul acestor noi relaţii a fost controversatul Mitropolit Nicolae (Iaruşevici) de Krutiţk şi Kolomna.

Tot în această perioadă au apărut oportunităţi pentru studenţii străini de a studia în Uniunea Sovietică, fapt care a făcut ca unii dintre aceştia să fie martori oculari ai unor evenimente. Aceşti studenţi s-au întâlnit cu membrii delegaţiei CMB care a vizitat Moscova în decembrie 1959, sub conducerea secretarului general, dr. W.A. Visser’t Hooft, o vizită care a condus la dezvoltarea şi mai puternică a relaţiilor. Exact în acest timp începea să iasă la iveală în societatea rusă persecuţia religioasă din vremea lui Hruşciov. Pe 6 decembrie 1959, apărea în Pravda un articol în care Alexandru Osipov, preot şi conferenţiar la Academia Teologică din Leningrad, anunţa o ruptură dramatică de religie.

 

Ecumenism 79 1

Vizita delegaţiei CMB, condusă de Dr. A. W. Visser’t Hooft and Dr. Nikos Nissiotis, la Moscova, 1959
Primirea delegaţilor de către Patriarhul Alexie I al Moscovei şi întregii Rusii,
în dreapta arhiepiscopul Nicodim Rotov

 

Ecumenism 79 2

Delegaţia CMB a asistat la slujba ortodoxă

 

În noiembrie-decembrie 1961, la cea de-a III-a Adunare Generală a CMB de la New Delhi, Biserica Ortodoxă Rusă s-a alăturat CMB. Anul 1961 a fost totodată cel mai cumplit an pentru libertatea religioasă din Uniunea Sovietică; o asemenea persecuţie nu mai avusese loc de dinainte de cel de-al doilea război mondial. Din cele 20.000 de biserici ortodoxe funcţionale au fost închise două treimi prin utilizarea de măsuri fizice brutale; după doar 15 ani de reluare a activităţii, seminariile teologice au fost închise din nou şi toţi credincioşii care s-au opus au fost întemniţaţi după o spoială brută de justiţie.

Pare stranie, aşadar, hotărârea Patriarhiei Moscovei de a lua parte la lucrările Adunării Generale a CMB de la New Delhi, ca şi faptul că autorităţile sovietice i-au permis să participe, în condiţiile în care în ţară situaţia era tulbure. De asemenea, evenimentele din preajma arhitectului acestei relaţii nu sunt de trecut cu vederea. În 1960, la apogeul carierei sale, mitropolitul Nicolae a fost îndepărtat din funcţie, şi nu Nicolae, ci arhiepiscopul (ulterior mitropolitul) Nicodim, pe atunci în vârstă de numai 32 ani, a condus delegaţia Bisericii Ortodoxe Ruse la New Delhi. Şi prin cea mai groaznică coincidenţă, mitropolitul Nicolae a murit la o săptămână după încheierea Adunării Generale a CMB de la Delhi, unii susţinând că moartea lui nu a fost naturală.

Nu se poate aprecia gradul în care participanţii la această Adunare Generală erau conştienţi de ce se întâmpla în Uniunea Sovietică sau în sânul Patriarhiei Moscovei. Când prima delegaţie a CMB a mers la Moscova, una dintre persoanele cu care s-a întâlnit a fost părintele Vsevolod Shpiller, unul dintre cei mai respectaţi preoţi din Moscova. El a comentat: ,,Este uluitor cât de multe ştiu despre noi conducătorii acestei delegaţii, dar este la fel de uluitor cât de puţine înţeleg”.

Chiar un ecumenist cunoscător al vieţii bisericeşti ruse precum Sir John Lawrence nu a reuşit să prevadă cursul evenimentelor într-un articol interesant, apărut în 1962 în Ecumenical Review, principala publicaţie a CMB: ,,Până acum experienţa nu sugerează că clericii ruşi vin la întrunirile ecumeniste pentru a face politică şi, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi văzut de îndată. (...) Nu există nici o îndoială că vor exista ocazii când vor trebui modificate declaraţiile publice pentru a evita stânjenirea delegaţilor din Răsărit când vor merge acasă, însă, dacă ne alegem cuvintele cu atenţie, cred că vom putea spune aproape tot ce dorim”. Sir John Lawrence va fi primul care va admite că previziunea sa nu s-a împlinit.

Unii oficiali ai CMB au înţeles că Sovietele trebuia să facă ,,discursuri de paşaport”, însă nu erau pregătiţi pentru modul în care politica va ajunge să domine participarea rusă sub conducerea mitropolitului Nicodim. Există posibilitatea ca în vreme ce liderii CMB au dorit o oarecare apropiere de Ortodoxia rusă, aceasta din urmă să fi profitat de această deschidere şi să fi impus discreţie şi precauţie mai mult decât ar fi avut nevoie pentru a continua colaborarea cu forurile ecumeniste, fără o intervenţie din partea regimului comunist. Mai mult, ortodocşii ruşi au profitat de discreţia şi precauţia pe care şi le-au asigurat pentru a întreprinde acţiuni dincolo de cele bisericeşti[1].

 

În 1965, secretarului general dr. W.A. Visser’t Hooft i-a urmat presbiterianul american dr. Eugene Carson Blake. În timpul lui, Biserica Ortodoxă Rusă a continuat să se integreze în structurile CMB, căruia i s-au alăturat de asemenea baptiştii ruşi şi alte 4 Biserici din Uniunea Sovietică. În 1962, mitropolitul Nicodim a devenit membru al Comitetului Central al CMB, iar în 1975 unul din cei 7 preşedinţi ai acestui for ecumenist.

În această perioadă, doi preoţi ruşi, părinţii Gleb Yakunin şi Nicolae Eşliman au făcut un apel pentru libertatea religioasă în Uniunea Sovietică. Una din speranţele lor era de a deschide o dezbatere ecumenistă pe tema problemelor discriminării şi persecuţiei. Unele apeluri ale ruşilor erau adresate direct CMB.

La cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB de la Uppsala, Suedia, din iulie 1968, cele mai multe dezbateri şi politici adoptate au fost în favoarea cauzelor lumii a treia: Vietnam, Angola, problema rasistă a Africii de Sud. Chiar dacă ameninţările sovietice de a zdrobi Primăvara de la Praga se zăreau la orizont (tancurile s-au mişcat o lună mai târziu), delegaţii nu au luat nici o poziţie publică faţă de aceasta, deşi oficialii CMB erau în relaţii strânse cu profesorul Josef Hromadka din Cehoslovacia.

 

Ecumenism 79 3

Mitropolitul Nicodim Rotov, preşedintele Departamentului pentru Relaţii
Bisericeşti Externe al Bisericii Ortodoxe Ruse, vorbind grupului de delegaţi din
Biserica sa, la cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB de la Uppsala, Suedia, 1968

 

Scriind în Church Times, canonicul Bernard Pawley a rezumat problema astfel: ,,Cea mai controversată şi, în opinia mea, cea mai dezastruoasă hotărâre a Adunării a fost cererea unilaterală către SUA de a opri bombardarea ţintelor militare din Vietnam[2]. O încercare de a lega aceasta de condamnarea infiltrării sudului de către gherilele înarmate a fost învinsă. Astfel, vechea umbră întunecată a concesiei a căzut peste Adunare – a fost bucurie în noaptea aceea la Kremlin”.

Aceeaşi Adunare a votat rezoluţiile de bază care au condus la înfiinţarea Programului pentru Combaterea Rasismului, unul dintre cele mai specifice şi controversate braţe ale politicii CMB. Este interesant de remarcat că acest program se opunea în principal rasismului şi discriminării existente între albi şi negri, trecând cu vederea oprimarea unor minorităţi precum tătarii islamici din Crimeea sau alte minorităţi existente pe teritoriul Uniunii Sovietice. Tot în această perioadă, tradiţiile religioase şi culturale străvechi ale poporului tibetan au fost eradicate sistematic de chinezi.

Participanţi la Adunarea de la Uppsala, care au analizat înfiinţarea acestui program şi modul în care s-a procedat, au observat, de asemenea, că nici reprezentanţii lumii a treia – care au luptat cu tărie pentru a atrage atenţia asupra altor conflicte – nu au fost ascultaţi. În ce-i priveşte pe delegaţii sovietici, aceştia au putut sta cu mâinile încrucişate şi doar au privit lucrarea Adunării angajată într-o serie întreagă de măsuri care respectau linia politicii externe sovietice.

Din 1968, se remarcă cu limpezime o nouă direcţie în activităţile CMB şi condamnarea politicii americane în Vietnam a ajuns să joace un rol chiar mai mare.

O lună mai târziu s-a creat o situaţie uluitoare în momentul în care CMB a luat poziţie faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice: ,,Facem apel la guvernul URSS să-şi reconsidere politica ce a dictat intervenţia militară, să-şiEcumenism 79 4 retragă toate trupele din Cehoslovacia cât mai curând cu putinţă şi să renunţe la folosirea forţei sau ameninţării asupra aliaţilor săi”. Reprezentanţii sovietici la Geneva au rămas pe loc, ceea ce a dovedit că CMB putea vorbi despre chestiunile care afectau ţările comuniste, în ciuda riscului ca membrii săi ortodocşi ruşi să părăsească organizaţia.

 

Pastorul baptist Georgi Vins (centru) este întâmpinat la Aeroportul Internaţional O’Hare din Chicago în 1979, după ce a fost eliberat într-un schimb de prizonieri între Uniunea Sovietică şi SUA

 

Din nou, în 1974, CMB şi-a oferit sprijinul public pentru pastorul Georgi Vins, conducătorul mişcării baptiste reformate din Uniunea Sovietică, când el a fost întemniţat pentru a doua oară pentru eforturile sale de a obţine independenţa faţă de controlul statului. De asemenea, CMB a emis o declaraţie în sprijinul lui Alexandru Soljeniţîn la scurt timp după expulzarea lui din Uniunea Sovietică.

Deci era cu putinţă … Ceea ce face mai problematică prezenţa ortodocşilor ruşi în cadrul CMB şi ridică multe semne de întrebare cu privire la scopurile participării lor la acest for ecumenist.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 79/septembrie-octombrie 2013

 

 

 

PARTEA A II-A

La începutul anilor ’1970, regimul sovietic a continuat să facă presiuni asupra Bisericii, dar sub o formă exterioară mai puţin severă. Una dintre consecinţele acestui lucru a fost un potop de scrisori de la credincioşii de rând, mai ales din Biserica Ortodoxă, adresate Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) oferind informaţii privind încălcarea libertăţii religioase. Unele dintre acestea au oferit noi perspective, precum a fost o serie de scrisori de la Mânăstirea Poceaev din vestul Ucrainei. Reprezentanţii Bisericii Ortodoxe Ruse la Geneva au îndemnat la o politică de a ţine textele acestor apeluri într-o circulaţie cât mai restrânsă posibil şi a nu informa Bisericile membre sau chiar Comitetul Central cu privire la conţinutul lor, deşi ele erau denumite limpede ,,scrisori deschise”. Când au fost întrebaţi despre ele public, oficiali ai Patriarhiei Moscovei au avut tendinţa să declare în mod felurit că autorii reprezentau doar dificultăţi locale pe care legislaţia sovietică ce proteja religia va fi capabilă să le rezolve sau că orice publicitate doar va înrăutăţi situaţia.

În anii mai recenţi, veştile despre întemniţarea cetăţenilor sovietici din motive religioase au stârnit întotdeauna răspunsul că ,,fiecare ţară are legile ei şi aceşti oameni au fost întemniţaţi pentru că le-au încălcat, nu pentru credinţa lor”. Treptat, administraţia de la Geneva a dezvoltat politica de a ridica problemele legate de drepturile omului îndeosebi în particular, fie direct cu oficialii sovietici, fie respectând tacticile care predominau în general, făcând aceasta în primă instanţă prin Bisericile membre din ţara respectivă, ai cărei reprezentanţi erau permanent la Geneva.

Drept urmare, reprezentanţii sovietici au putut exercita de facto un veto împotriva oricărei activităţi a CMB pentru apărarea drepturilor omului în blocul răsăritean, care a fost dejucat doar când vreun eveniment de o deosebită amploare a făcut imposibil ca CMB să nu reacţioneze.

 

Nairobi, Kenya
23 noiembrie – 10 decembrie 1975
Cea de-a V-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor

 Ecumenism 83 1

Fotografie de grup cu preşedinţii CMB din acea vreme
De la stânga la dreapta: Mitropolitul Nicodim (Rotov) al Leningradului şi
Novgorodului, generalul Tahi Bonar Simatupang, pastor Annie Ruth Jiagge,
Arhiepiscopul Olof Sundby de Uppsala şi dr. Cynthia Clark Wedel

 

Perioada dintre cea de-a IV-a Adunare Generală a CMB (Uppsala, 1968) şi cea de-a V-a Adunare Generală (Nairobi, 1975) a fost marcată de o frustrare crescândă în sânul unor Biserici membre faţă de pasivitatea CMB în ce priveşte încălcările drepturilor omului şi ale libertăţii religioase în blocul sovietic. Pe 23 noiembrie 1975 s-au deschis lucrările celei de-a V-a Adunări Generale, dar problema libertăţii religioase în Europa de Est nu se afla pe agenda de lucru a Adunării, nici nu era limpede cum s-ar putea lua în discuţie, nici măcar dacă era cu putinţă abordarea acestei chestiuni.

În cea de-a treia zi a Adunării s-a petrecut un eveniment care a adus în atenţia tuturor prigonirea creştinilor din Rusia. Cotidianul Adunării, The Target, o publicaţie creştină kenyană care a servit pentru informarea participanţilor pe durata acestei întruniri, a publicat un ,,Apel către delegaţii celei de-a V-a Adunări Generale a CMB” din Uniunea Sovietică. Editorii cotidianului kenyan au considerat că această scrisoare deschisă care venea de la credincioşi ai celei mai mari Biserici membre a CMB ridica probleme care erau de un interes uriaş pentru întreaga creştinătate. Într-adevăr, după publicare, a devenit punctul principal de discuţii al Adunării.

Scrisoarea făcea un apel înflăcărat pentru ajutor şi prezenta Bisericilor apusene un plan precis, practic de a-i ajuta. Unul dintre semnatarii scrisorii era părintele Gleb Yakunin, celălalt Lev Regelson, un mirean de profesie fizician. Autorii îşi exprimau nădejdea că exerciţiul dragostei creştine ca răspuns la pătimirea îndelungată a Bisericii Ortodoxe Ruse va oferi un cadru în care Bisericile lumii ar putea conlucra şi găsi căi de a-şi tămădui divizările dintre ele. Ei dădeau exemple concrete de paşi în această direcţie în anii de dinainte de război. Aceste eforturi, iniţiate de anglicani şi romani-catolici în anii ’1920 şi ’1930, au contribuit la stăvilirea valului de persecuţie în cea mai dificilă perioadă dintre toate.

Prin urmare, exista nădejdea larg răspândită că ,,CMB va oferi sprijin puternic noului său membru, va iniţia o mişcare internaţională pentru apărarea creştinătăţii prigonite şi îi va invita pe toţi creştinii să se unească în rugăciuni pentru Biserica pătimitoare. (...) Cu toate acestea, problema persecuţiei religioase nu a reuşit să ocupe locul pe care-l merită, deşi ar fi trebuit să devină o temă centrală a ecumenismului creştin”.

Scrisoarea deschisă cuprindea 8 puncte, susţinute de o documentaţie amănunţită. Cele 8 puncte cereau ca:

 

1) creştinii din afara Uniunii Sovietice să se informeze, ceea ce echivalează cu înfiinţarea unui buletin de circulaţie largă şi în mai multe limbi;

2) conducătorii Bisericilor creştine să facă apel la rugăciune pentru cei prigoniţi;

3) Mai multe contacte personale semnificative ar trebui să fie consecinţa acestora;

4) Popularizarea informaţiilor referitoare la persecuţie s-a dovedit a fi singura cale de a ajuta direct la temperarea ei, deoarece Sovietele ,,sunt extraordinar de preocupate de reputaţia lor internaţională”;

5) Toate confesiunile creştine ar trebui să se implice în aceasta şi vor fi un martor efectiv pentru Hristos în lumea modernă;

6) Adunarea ar trebui să apere în special pe cei aflaţi în închisoare sau în instituţii psihiatrice penale pentru practicarea credinţei lor;

7) Dreptul de a emigra ar trebui să fie unul de bază pentru întreaga omenire;

8) Există o lipsă disperată de literatură creştină şi pentru aceasta ar trebui organizat ajutor din afară[3].

 

Răspunsul delegaţiei ruse la Nairobi a fost prompt şi a fost publicat în The Target. Mitropolitul Iuvenalie, conducătorul delegaţiei sovietice şi preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, s-a lansat mai degrabă într-un atac împotriva caracterului autorilor, decât să încerce să răspundă la punctele lor:

,,Notăm că primul dintre semnatari, preotul Gleb Yakunin, a fost în conflict cu propriile autorităţi bisericeşti câtăva vreme, în timp ce celălalt, un mirean, Lev Regelson, este cunoscut pentru anti-ecumenismul său, adresând o declaraţie Consiliului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1971, în care critica aspru atitudinile şi Ecumenism 83 2activităţile ecumeniste în domeniul teologic ale reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei. El susţinea că ecumenismul şi toate lucrurile legate de el reprezintă un pericol pentru Ortodoxie şi trebuie privit ca o erezie a vremurilor noastre”.

 

Nairobi, 1975

Mitropolitul Iuvenalie făcând o declaraţie

 

Printre altele, mitropolitul Iuvenalie pretindea că activitatea guvernului sovietic, aşa cum era întruchipată de Consiliul pentru Probleme Religioase, era ,,foarte benefică” pentru viaţa bisericească din Uniunea Sovietică, deşi în mod evident existau unele încălcări comise de reprezentanţii locali ai autorităţilor statului. ,,Dezvoltarea crescândă a principiilor democratice” a dat mare speranţă pentru viitor, a continuat el. Nu a existat nici o încercare de a răspunde la acuzaţiile de persecuţie sistematică aduse de autorii scrisorii deschise.

 

Toate discuţiile din următoarele câteva zile s-au purtat în culise, cei preocupaţi de a se dezbate chestiunea urmărind o fereastră în agendă unde să poată interveni. Ocazia nu a apărut până pe 8 decembrie, cu 2 zile înainte de încheierea Adunării, când urma să aibă loc o dezbatere pe tema dezarmării şi a Acordurilor de la Helsinki, care fuseseră semnate anterior în acel an. A fost pregătit un raport pentru Adunare şi un delegat elveţian, dr. Jacques Rossel, a propus o adăugire la el: ,,CMB este preocupat de restrângerea libertăţii religioase în special în URSS. Adunarea cere în mod respectuos guvernului URSS să implementeze efectiv principiul nr. 7 din Acordul de la Helsinki (care proclamă libertatea religioasă ca o libertate fundamentală)”[4].

Pastorul Richard Holloway[5] din Biserica Episcopală a Scoţiei a susţinut moţiunea şi, într-o atmosferă de mare tensiune, delegaţia sovietică s-a opus. Propunerea a fost supusă la vot care a avut loc prin ridicarea mâinilor – singura dată în istoria CMB când a existat o asemenea rezoluţie.

Cu toate acestea, s-a ridicat numaidecât chestiunea procedurii. S-a pretins că unii delegaţi au crezut că ei votau pentru o moţiune de încheiere a dezbaterilor. Preşedintele sesiunii, dr. Ernest Payne, conducătorul baptist britanic, a suspendat Adunarea pentru intervalul de timp necesar pentru a bea un ceai. La întoarcerea sa, dând impresia că în timpul pauzei a existat o discuţie extrem de încordată, dr. Payne a afirmat că moţiunea fusese în afara ordinii de zi, deoarece comitetul care pregătise acest raport particular nu luase în considerare chestiunea specifică a persecuţiei religioase sovietice. El a propus ca întreaga problemă să fie trimisă înapoi comitetului de rezoluţii, propunere care a fost acceptată.

Acest comitet, care includea un membru al delegaţiei sovietice oficiale, a hotărât să ţină o sesiune deschisă pe tema libertăţii religioase în Uniunea Sovietică în aceeaşi seară după încheierea dezbaterilor oficiale, în afara ordinii de zi oficiale a Adunării, dar totuşi parte din ea. Pentru aceasta, bineînţeles, nu a existat o documentaţie pregătită, ceea ce a transformat sesiunea într-un eveniment improvizat.

Târziu în acea noapte şi lucrând până la orele dimineţii de 9 decembrie, comitetul, inclusiv membrul sovietic, a alcătuit un amendament care să înlocuiască moţiunea din ziua anterioară şi care se referea acum la ,,pretinsele încălcări ale libertăţii religioase” şi era omisă orice menţiune directă la Uniunea Sovietică. În dimineaţa următoare, dr. Rossel şi părintele Holloway s-au oferit să-şi retragă amendamentul original, dat fiind faptul că la noua propunere fusese adăugată următoarea declaraţie: ,,Adunarea cere secretarului general să se asigure că problema libertăţii religioase va fi subiectul unor consultări intense cu Bisericile membre din statele semnatare ale Acordului de la Helsinki şi că primul raport va fi prezentat la următoarea întrunire a Comitetului Central din august 1976”.

După o discuţie destul de lungă, Adunarea a votat amendamentul comitetului şi această adăugire. Eliminarea condamnării Uniunii Sovietice a slăbit forţa acestei moţiuni, deşi textul final al rezoluţiei cu privire la Acordurile de la Helsinki afirma că a existat o dezbatere despre ,,pretinsele încălcări ale libertăţii religioase în URSS”[6]. În acelaşi timp, dr. Philip Potter[7], noul secretar general al CMB, a primit îndatorirea clară de a raporta Comitetului Central pe tema libertăţii religioase în Uniunea Sovietică.

În ziua următoare, părintele Vitalie Borovoi, un membru important al delegaţiei sovietice, a explicat de ce s-a simţit obligat să se abţină de la votarea acestei rezoluţii. Poziţia lui moderată şi dorinţa de a vedea ambele feţe ale monedei au câştigat simpatia Adunării: ,,Suntem pregătiţi pentru sinceritate, dialog şi colaborare, însă suntem profund dezamăgiţi de atmosfera care a domnit în timpul discuţiilor din Adunare, o atmosferă plină de grabă, nervi, emoţie şi dezbinare. (...) Cu toate acestea, în ce priveşte această chestiune, noi suntem pregătiţi pentru colaborare şi dialog, dar într-o atmosferă echitabilă şi frăţească. Cerem rugăciunile voastre şi ne rugăm pentru voi”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 83/martie-aprilie 2014

 

 

 

PARTEA A III-A

Agitaţia produsă la Adunarea de la Nairobi de iniţiativa părintelui Gleb Yakunin şi a lui Lev Regelson a devenit cel mai controversat subiect discutat de Adunare, şi ecoul acestui fapt i-a încurajat enorm pe autorii săi. Convingerea că, în cele din urmă, au reuşit să atragă atenţia opiniei publice creştine mondiale le-a dat imboldul de a face, în 1976, o nouă încercare dramatică de a obţine libertatea religioasă.

Pe 6 martie 1976, cei doi au trimis o scrisoare secretarului general al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB). Principalul mesaj al scrisorii era acela că orice investigaţie asupra libertăţii religioase în URSS trebuie să înceapă cu o analiză a legislaţiei sovietice cu privire la religie. ,,În ciuda tuturor declaraţiilor şi mărturiilor false, legislaţia cu privire la religie, care a fost revizuită cu atenţie în 1975, în preajma Conferinţei de la Helsinki, serveşte drept dovadă convingătoare, obiectivă şi scrisă a faptului că în URSS există discriminare religioasă aprobată de stat”. Scrisoarea cuprinde o expunere detaliată şi atentă a celor 4 domenii majore în care statul sovietic discriminează organizaţiile religioase. Cele 4 domenii majore sunt:

 

1) Organizaţiile religioase sunt înregistrate arbitrar, după bunul plac al autorităţilor sovietice; autorităţile se pot amesteca în viaţa internă a organizaţiei, au control total în ce priveşte numirile în funcţiile de conducere ale organizaţiei şi pot dispune oricând scoaterea în afara legii a organizaţiei;

2) Organizaţiile religioase nu au drept de proprietate asupra clădirilor şi obiectelor de bază ale cultului;

3) Organizaţiile religioase nu au dreptul de a întreprinde activitate misionară şi cultural-socială;

4) Sistemul educaţional este discriminatoriu în caracterul său; sunt interzise formele organizate de educaţie religioasă particulară.

 

Autorii oferă o imagine de ansamblu asupra legislaţiei sovietice, care încătuşase până la sufocare orice activitate religioasă pe teritoriul URSS.

Începutul şi sfârşitul scrisorii reflectă etapa pe care credeau ei că a atins-o acum CMB în ce priveşte susţinerea oferită credincioşilor sovietici:

 

,,Dragă domnule Potter,

Ca mulţi creştini din ţara noastră, vă suntem sincer recunoscători pentru eforturile pe care le-aţi făcut nu în mică parte pentru realizările spirituale remarcabile ale Adunării de la Nairobi. (...) Dorim să exprimăm profunda noastră consideraţie faţă de toţi participanţii la Adunare care au arătat o preocupare sinceră şi reală pentru soarta mărturisitorilor şi mucenicilor care sunt victimele unei asemenea lipse de omenie”.

 

Autorii nu au răspuns în amănunt acuzaţiilor şi ,,dezinformării” cuprinse în scrisoarea mitropolitului Iuvenalie publicată în The Target. Ei doar au lămurit ce stătea în spatele neaşteptatei acuzaţii de anti-ecumenism: ,,În 1972, într-un apel către Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, părintele N. Gainov şi laicii F. Karelin, L. Regelson şi V. Capitanciuc au criticat învăţăturile teologice ale mitropolitului Nicodim[8] şi şcoala sa (părintele G. Yakunin a participat de asemenea la redactarea acestui apel, dar nu a semnat din raţiuni canonice, aflându-se ca preot sub interdicţie[9]). În acest apel nu se afirma că ‘ecumenismul reprezintă un pericol pentru Ortodoxie la nivel teologic’, precum pretindea mitropolitul Iuvenalie, ci, din contră, exprima temerea că teologia modernistă a mitropolitului Nicodim, pe care el o prezenta ca fiind ortodoxă tradiţională, ar putea fi un pericol pentru ecumenism”[10]. Apelul nu aducea atingere câtuşi de puţin activităţii CMB, critica doar câteva aspecte ale activităţii Conferinţei Creştine pentru Pace[11]”.

În finalul scrisorii, ei au emis un avertisment către CMB: Consiliul pentru Probleme Religioase al guvernului sovietic a trimis o directivă către funcţionarii săi locali pentru a organiza o campanie de protest printre clericii şi enoriaşii de rând cu scopul de a ,,neutraliza” scrisoarea către Adunarea Generală a CMB de la Nairobi şi ,,a submina orice tentativă posibilă a CMB de a adopta o rezoluţie de protest faţă de limitarea drepturilor credincioşilor din URSS”.

Autorii priveau cu încredere spre viitoarea acţiune a CMB în apărarea libertăţii religiei şi în mod particular spre viitoarea întrunire a Comitetului Central din acel an: ,,Suntem încrezători că CMB, călăuzit de ‘duhul de la Nairobi’, se va dovedi demn de misiunea sa şi va analiza problema discriminării religioase din lumea contemporană cu seriozitatea şi obiectivitatea necesare”.

În timp ce scriau acest document, autorii pregăteau de asemenea cel mai însemnat pas al campaniei lor: înfiinţarea Comitetului Creştin pentru Apărarea Drepturilor Credincioşilor. Crezând că o parte însemnată a opiniei creştine mondiale îi sprijinea, ei s-au pregătit să înfrunte autorităţile sovietice într-o problemă fundamentală a politicii partidului. Ei au păşit pe o rampă deasupra prăpastiei, neştiind dacă vor reuşi să treacă de partea cealaltă sau nu, dar convinşi că sunt susţinuţi prin rugăciune de întreaga lume pentru ceea ce întreprindeau[12].

Lucrarea Comitetului Creştin înfiinţat în decembrie 1976 a fost de cea mai mare anvergură. La viziunea anterioară asupra situaţiei din propria Biserică, părintele Gleb şi tovarăşii săi au adăugat apărarea cea mai riguroasă a baptiştilor, penticostalilor, adventiştilor, catolicilor şi chiar a credincioşilor necreştini. Dacă i s-ar fi acordat mai mult timp, lucrarea s-ar fi extins în sprijinul evreilor sovietici şi a altor religii. În primii 3 ani de existenţă, Comitetul Creştin a dezvăluit un total uluitor de 417 documente, care cuprindeau 1.302 pagini, şi acestea sunt doar cele care au ajuns în occident[13]. Socotit după orice criteriu, dar mai ales ţinând cont de condiţiile sovietice, aceasta trebuie considerată una dintre cele mai remarcabile iniţiative ecumeniste[14] ale acestui secol.

 

Prima întrunire a noului Comitet Central al CMB, imediat după Adunarea de la Nairobi, a hotărât că ,,nu vor fi necesare programe sau structuri noi” pentru acest studiu special al libertăţii religioase şi că problema ar putea fi inclusă în procesele normale ale CMB. Astfel, pe 19 martie 1976, dr. Philip Potter a scris tuturor Bisericilor membre din statele care au semnat Acordurile de la Helsinki (Europa de Răsărit şi Occidentală şi America de Nord) cerându-le să furnizeze informaţiile proprii pentru o mică discuţie de probă asupra acestei chestiuni. Nu ştim dacă dr. Potter a admis că a primit cele două comunicări de la dl. Regelson şi părintele Gleb Yakunin.

Dr. Potter i-a întrebat pe reprezentanţii Patriarhiei Moscovei cum s-a reflectat Acordul de la Helsinki în Biserica Ortodoxă Rusă: ce încălcări ale sale ar putea fi constatate, cum ar putea susţine patriarhia studierea şi implementarea prevederilor acordului, ce măsuri au fost luate, şi ce rol ar juca în viitor CMB şi alte organisme asemănătoare.

Este evident – şi nu numai retrospectiv – că în acest punct, urmând o metodă procedurală rigidă, CMB a făcut prima greşeală în împlinirea misiunii sale. Însuşi faptul de a adresa o asemenea scrisoare Patriarhiei Moscovei o punea pe aceasta din urmă într-o situaţie imposibilă. Nu exista nici măcar un singur precedent care ar fi putut face pe cineva să creadă că răspunsul ar fi putut fi în ,,duhul de la Nairobi”: avea să fie în mod inevitabil o formulare de genul poziţiei exprimate deja în scrisoarea mitropolitului Iuvenalie publicată în revista The Target. Mai mult, Consiliul pentru Probleme Religioase ar fi avut şansa acum, aşa cum avertiza scrisoarea către Philip Potter exact în aceeaşi lună, să-şi gândească poziţia şi să ticluiască tactici de neutralizare. Protocolul cerea ca aceleaşi investigaţii să fie făcute de Patriarhia Moscovei, ca şi de alţi conducători bisericeşti, însă bunul simţ indica şi necesitatea altor cercetări. Nu se ştie dacă toate acestea au fost realizate sau nu, deoarece nu a existat nici o notificare a lor.

Unele personalităţi de rang mai înalt din conducerea CMB au intuit întocmai pericolele care se întrezăreau la orizont. În mare taină, în acelaşi martie 1976, a avut loc o întrunire la Geneva. La această întrunire, care nu a avut loc în sediul CMB din Geneva de teamă că ruşii vor afla despre ea, au luat parte reprezentanţii a 3 institute de cercetare: Keston College (Kent, Marea Britanie), Glaube in der 2 Welt (Zürich, Elveţia) şi Institutul Inter-Academic pentru Cercetare Misiologică şi Ecumenistă (Utrecht, Olanda). Reuniunea s-a desfăşurat la un hotel din preajma gării din Geneva. Identităţile persoanelor din cadrul CMB care au convocat această adunare sunt necunoscute până astăzi.

Cu toate acestea, esenţa întrunirii este consemnată. Era stringentă procurarea, sub acoperire, a documentaţiei necesare, a cărei lipsă a fost resimţită atât de acut în cursul dezbaterii de la Nairobi. Ani de-a rândul, problema nu a fost că informaţia nu era disponibilă, ci că CMB nu a adus-o la cunoştinţa membrilor săi şi că nu exista nici o modalitate ca Bisericile membre, mai ales cele din lumea a treia, să ştie de unde s-ar putea informa. Pentru ca întrunirea secretă să se poată desfăşura, era necesară realizarea unei compilaţii concise, dar cuprinzătoare care să acopere punctele cele mai importante ale situaţiei în discuţie.

A fost foarte puţin timp la dispoziţie, întrucât CMB fixase deja data şi locul discuţiei: Montreux, 24-28 iulie 1976. În mai puţin de 4 luni, trebuia scris, tradus, tipărit şi distribuit un material substanţial. Rezultatul a fost Libertatea religioasă în Uniunea Sovietică: CMB & URSS – o documentaţie post-Nairobi, publicat în engleză şi germană în comun de cele trei institute de cercetare. Sutele de pagini ale documentaţiei cu greu puteau fi socotite cuprinzătoare, mai ales având în vedere cantitatea uriaşă de informaţie din Uniunea Sovietică ce devenise disponibilă în cursul ultimului deceniu. Cu toate acestea, ea a definit baza: a descris toate Bisericile sovietice membre şi a adus dovezi ale luptei pentru libertate religioasă din sânul lor, ca şi din cadrul câtorva confesiuni care nu erau membre ale CMB (precum catolicii şi adventiştii de ziua a şaptea). S-a realizat un studiu amănunţit al legislaţiei sovietice de bază cu privire la religie, inclusiv o scrisoare valoroasă de la dl. Lev Regelson şi părintele Gleb Yakunin către dr. Philip Potter despre acest subiect şi un raport al lui Hans Hebly privind însemnările existente în documentele CMB privind libertatea religioasă, care a arătat că în zilele de început acest subiect a fost considerat însemnat de către conducerea CMB.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 84/mai-iunie 2014

 

 

 

PARTEA A IV-A

Un document ulterior, mai amplu (deşi conţinând mai puţine informaţii despre Uniunea Sovietică), disponibil pentru conferinţa de la Montreux l-a constituit studiul privind religia în întreaga Europă Răsăriteană, intitulat Discreţie şi Curaj, şi alcătuit nu cu mult timp înainte de Consiliul Britanic al Bisericilor. Delegatul britanic la conferinţă, la care au participat doar 30 reprezentanţi, a fost reverendul Paul Oestreicher, care era strâns asociat cu studiul Discreţie şi Curaj.

Delegaţii la conferinţa de la Montreux au primit din partea CMB, în mod oficial, ca documente ale conferinţei, o compilaţie a răspunsurilor la scrisoarea lui Philip Potter din 19 martie 1976, un rezumat al tuturor apelurilor şi comentariilor pe tema libertăţii religioase din blocul sovietic primite de CMB din octombrie 1975 până laEcumenism 85 1 data la care a avut loc conferinţa (inclusiv cele două documente de la dl. Regelson şi părintele Gleb Yakunin, ca şi poziţiile oficiale ale conducătorilor Bisericii) şi – lucru irelevant pentru sensul dezbaterii iniţiale de la Nairobi – un sumar al legislaţiei vest-europene şi nord-americane care ar putea fi consultat când vine vorba de încălcarea acordurilor de la Helsinki.

 

Discreţie şi Curaj. Condiţiile religioase din Rusia şi Europa de Est[15]

 

În plus, delegaţii au primit o relatare a declaraţiilor şi activităţii CMB pentru apărarea libertăţii religioase, de la înfiinţarea sa până în prezent. Volumul alcătuit de cele trei institute se afla pe masa de lucru.

Conferinţa a durat 5 zile în care au avut loc discuţii private, nefiind disponibile procese verbale. Potrivit rapoartelor neoficiale, principalul neajuns al discuţiei a fost că, în timp ce punctul de vedere al Patriarhiei Moscovei a fost prezentat zgomotos de Alexie Buievski[16], absolut nimeni nu a reprezentat fără echivoc opiniile grupului de la Moscova a cărui iniţiativă a prilejuit în primul rând colocviul. A fost mult prea facil pentru delegaţi să lase deoparte documentele lungi şi mai degrabă complicate scrise de ei, al căror context era încă obscur pentru mulţi din cei prezenţi.

O consecinţă a acestui lucru a fost că Buievski a cerut mişcării ecumeniste ca pe viitor să nu mai colaboreze cu cele 3 institute sau cu orice alt grup similar de experţi. Persoane precum Paul Oestreicher au obiectat faţă de o astfel de cerere, însă în lipsa unei hotărâri clare, poziţia lui Buievski pare să fi devenit politica adoptată de CMB de atunci încoace. Este bizar totuşi că CMB nu a continuat să analizeze situaţia pornind de la expertiza Consiliului Britanic al Bisericilor, care realizase un studiu riguros asupra aceluiaşi subiect cu puţin timp înainte, şi încă mai straniu că reprezentanţii britanici ai CMB nu au insistat ca vocea lor să fie ascultată în mod decisiv cu privire la aceste chestiuni.

În august 1976, la următoarea întrunire a Comitetului Central al CMB, Philip Potter a raportat despre această conferinţă afirmând că discuţiile purtate doar au confirmat direcţia de lucru existentă în cadrul CMB şi ONU. Apoi, el a schimbat subiectul, transformându-şi discursul într-o critică la adresa naţiunilor bogate ale lumii pentru comportamentul lor faţă de cele sărace: ,,Este esenţial ca Bisericile din Europa şi America de Nord să fie conştiente de problemele create şi menţinute de dominaţia europeană şi nord-americană asupra altor regiuni ale lumii. Importanţa întrunirii de la Montreux constă în aceea că Bisericile din Europa şi America de Nord au început să lupte împreună, precum cele din alte regiuni, cu problemele cu care se confruntă”[17].

În loc să conteste relevanţa unei asemenea declaraţii pentru discuţia respectivă, Comitetul Central a acceptat-o ca pe o evaluare mulţumitoare a actualei politici a CMB. Nimeni nu a pus întrebări secretarului general despre cât de mult considera el că a fost împlinită intenţia dezbaterii şi rezoluţiilor de la Nairobi.

 

Ecumenism 85 2

Philip Potter şi Papa Ioan Paul al II-lea

 

Cu toate acestea, Comitetul Central a recomandat crearea unui Grup Consultativ pentru Drepturile Omului şi întărirea structurilor ecumeniste regionale pentru drepturile omului şi a Comisiei Bisericilor pentru Probleme Internaţionale (Churches Commission on International Affairs, CCIA). Aceasta din urmă este o organizaţie mai veche decât CMB, dar care a fost încadrată între timp în structurile sale.

În 1977, CCIA a redactat programul cadru pentru Grupul Consultativ pentru Drepturile Omului, care a fost aprobat în acelaşi an. Acest grup trebuia să examineze respectarea drepturilor omului în toată zona ,,Helsinki”: Europa şi America de Nord. În timp ce această mişcare putea să pară un pas logic şi imparţial şi putea fi chiar abil dacă ar fi fost folosit cu pricepere, el putea totodată să umbrească ideea de bază a dezbaterii de la Nairobi: presiuni pentru libertate religioasă în Uniunea Sovietică. Pentru a înrăutăţi lucrurile, Bisericile nu au susţinut financiar activitatea şi întrunirea acestui Grup Consultativ. Nu au existat planuri alternative pentru informarea Bisericilor membre, precum s-ar fi putut aranja cu uşurinţă dacă ar fi existat colaborare cu cele 3 institute, o acţiune care ar fi costat foarte puţin.

Grupul Consultativ s-a întrunit în cele din urmă la Copenhaga, în octombrie 1979, şi a alcătuit 4 documente dintre care unul recomanda colaborarea deplină cu grupurile pentru drepturile omului existente. Înainte de această iniţiativă, în martie 1977, dr. Leopoldo Niilus, director al CCIA, a sugerat că ar trebui să existe o monitorizare Helsinki în cadrul Conferinţei Bisericilor Europene (CEC), un organism separat de CMB. Ca urmare, au existat două birouri separate, în aceeaşi clădire, care se ocupau de drepturile omului în blocul comunist, dar fără rezultate concrete.

Tot în 1980, CCIA a publicat un Document de studiu privind libertatea religioasă pentru Comitetul Central al CMB. El conţine o perspectivă asupra gândirii ecumeniste pe marginea acestui subiect şi reflectă lucrarea efectuată de Comitetul Executiv al CMB şi Grupul Consultativ pentru Drepturile Omului până în acel moment. Anexa conţine toate declaraţiile importante ale CMB privind libertatea religioasă, de la început până în 1980, şi acolo se pot găsi o serie de declaraţii fără echivoc, cum nu s-au mai auzit din anii ‘1960 încoace. Paragraful de mai jos dovedeşte poziţia din acel moment a acestor foruri creştine faţă de problemele existente în blocul comunist:

,,Bisericile şi asociaţiile religioase, care în colaborare cu structurile politice, sociale şi economice din ţările lor iau parte activă la crearea a ceea ce din punct de vedere creştin este o societate a dreptăţii pentru toţi cetăţenii[18], sunt capabile ca în acest proces să rezolve problemele privind relaţiile dintre Biserică şi stat într-un mod pozitiv şi constructiv, şi prin aceasta să limpezească chestiuni de libertate religioasă în practică”.

‘Duhul de la Nairobi’ pare să se fi evaporat deja şi Bisericile primesc pentru călăuzirea lor un set de recomandări atât de vagi, încât sunt neinteligibile. În realitate, nu se doreşte precizarea nici uneia din problemele cu care se confruntă Bisericile din blocul sovietic.

Între timp, în URSS, perspectivele în privinţa libertăţii religioase s-au deteriorat grav. După 3 ani de activitate intensă a Comitetului Creştin pentru Apărarea Drepturilor Credincioşilor, timp în care politica sovietică a devenit mai aspră într-un mod nou în ce priveşte orice fel de activitate pentru drepturile omului, părintele Gleb Yakunin a fost arestat pe 1 noiembrie 1979 şi Lev Regelson pe 25 decembrie 1979. Prima reacţie a CMB faţă de aceste ştiri a venit sub forma unui telex către Keston College în care scria că, în prezent, nu se intenţionează nici o acţiune imediată.

Ulterior, CMB a luat în discuţie acest caz atât în particular cu Patriarhia Moscovei, cât şi în public aproape un an mai târziu, într-o scrisoare directă a lui Konrad Raiser, pe atunci secretar general al CMB, către mitropolitul Iuvenalie, însă nu a oferit Bisericilor membre nici un amănunt privitor la cine era părintele Gleb Yakunin. Lev Regelson a fost atât de constrâns de organele de anchetă sovietice, încât a renunţat la activităţile sale. Pe 28 august 1980, părintele Gleb a fost condamnat la 10 ani, prima jumătate din termen în închisoare, cea de-a doua în exil.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 85/iulie-august 2014

 

 

 

PARTEA A V-A

Grupul de lucru Helsinki, avându-l pe dr. Tschuy ca secretar, a formulat un plan de consultare care a împărţit Europa într-o zonă nordică şi una sudică, schimbând astfel focalizarea convenţională Est-Vest.

Grupul cuprindea 11 persoane: 4 din Europa de Est, 4 din Europa de Vest şi 3 din America de Nord. Preşedintele grupului era Christa Lewek din Germania de Est, iar dr. David Russell, fost secretar general al Uniunii Baptiste Britanice, era un participant activ. În loc de a alcătui rapoarte, grupul a hotărât ca, în ultimele etape ale activităţii sale, după ce s-a informat el însuşi despre încălcările drepturilor omului în zona ,,Helsinki”, să aducă în discuţie cu guvernele respective cazuri individuale, acţionând în principal prin intermediul Bisericilor locale membre ale Conferinţei Bisericilor Europene (CEC).

La jumătatea anului 1983, a început această lucrare şi au fost aduse în discuţie unele cazuri: de exemplu, cele ale lui Valeri Barinov, cântăreţul creştin de muzică rock din Leningrad, şi părintelui Gleb Yakunin. Grupul a încercat, se pare cu oarecare succes, să implice însăşi Biserica Ortodoxă Rusă în această pledoarie cu propriul guvern.

Având în vedere că dr. Tschuy nu răspundea în faţa Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), el nu a prezentat personal un raport privind lucrarea grupului la cea de-a VI-a Adunare Generală a CMB de la Vancouver, din iulie 1983, dar a depus un document succint, tipărit, care enumera întrunirile care avuseseră loc până atunci, câteva dintre principalele subiecte tratate şi persoanele implicate.

Un document mult mai detaliat, pregătit pentru Adunarea de la Vancouver, l-a constituit broşura informativă Drepturile omului pe agenda ecumenistă de Erich Weingärtner, membru al Comisiei Bisericilor pentru Probleme Internaţionale (Churches Commission on International Affairs, CCIA), care în mod firesc trebuia să raporteze despre împlinirea dezideratelor de la Nairobi. Raportul poartă marca Consiliului Mondial al Bisericilor, deşi pe coperta din spate scrie că ,,opiniile exprimate nu reflectă în mod necesar poziţiile luate de CMB sau CCIA”.

În orice caz, această publicaţie este destinată în mod limpede a fi sumarul activităţilor CMB privind drepturile omului, cu un accent special pe ultimii 7 ani şi jumătate care au trecut de la cea de-a V-a Adunare Generală de la Nairobi. Unele fragmente ale textului sunt faptice, oferind informaţie de bază, precum date ale întrunirilor şi un rezumat al diferitelor programe. Cuprinde câteva pagini valoroase, îndeosebi cele din secţiunea 12 despre ,,Moduri de acţiune privind drepturile omului”. În acelaşi timp, este profund greşit şi necesită o analiză atentă.

 

1. Autorul acestei broşuri sugerează de 6 ori în text că există ceva dezonorant în sine în motivaţia celor din occident care apără libertatea religioasă şi drepturile omului în Europa Răsăriteană. După cel de-al doilea război mondial, mulţi creştini din occident ,,s-au împăcat cu păcatele lor de neglijenţă [faţă de fraţii lor din est] din timpul dominaţiei fasciste întorcându-se către un angajament fierbinte faţă de libertatea religioasă a Bisericilor surori din Europa de Est”, păcate care au contribuit la Războiul Rece. Ei se consolează cu ,,învinuiri evlavioase de la o distanţă sigură” care ,,nu sunt numai ineficiente”, ,,ci maschează o anumită ipocrizie”, o afirmaţie care este repetată ulterior cu alte cuvinte. În urma scandalului Watergate[19] şi a războiului din Vietnam[20], a apărut din nou necesitatea de a distrage atenţia către ,,fărădelegile altora”. Făcând aluzie la o varietate de organizaţii pentru drepturile omului, Weingärtner afirmă:

,,În realitate, ‘reclamanţii’ către CMB sunt arareori victime ele însele, ci foarte adesea [sunt] grupuri de interese speciale ale căror motivaţii privind drepturile omului izvorăsc din programe politice aflate în opoziţie cu ideologii particulare sau guverne. Aceste grupuri pot dori să prindă CMB în acţiuni în sprijinul programelor lor politice, folosind încălcările drepturilor omului ca nadă”.

Astfel, Weingärtner elimină practic posibilitatea ca persoane sau grupuri de persoane să fie realmente victime ale unei ideologii particulare – precum comunismul – şi, prin urmare, pot fi motivate doar de dorinţa de a-şi putea manifesta credinţa în mod liber.

2. Autorul foloseşte adeseori expresii cărora le lipseşte moderaţia la care s-ar aştepta cineva într-o broşură de acest gen. Când este pusă la îndoială politica CMB, aceasta ,,este atacată în mod răutăcios din afară de … grupuri de interese”. Când CMB insistă asupra unui caz, acest lucru este numit ,,apărare”, iar când o face altcineva este numit ,,învinuire”.

3. Weingärtner pare să susţină o teorie a conspiraţiei în care toate organizaţiile pentru drepturile omului cumva ,,distrag atenţia de la Africa de Sud către Europa de Est” şi această dezinformare este finanţată direct de regimul sud-african.

4. El reflectă o teză teologică îndoielnică care a devenit predominantă în cercurile CMB. Unii activişti ecumenişti au cerut supremaţia ,,drepturilor de grup” asupra ,,drepturilor individuale”, o poziţie propagată de unii conducători bisericeşti din Europa de Est. Acest concept stalinist necesită o analiză mai complexă decât este cu putinţă a da aici, dar ar trebui să nu trecem peste el fără a menţiona că este o idee care, oricât de bine intenţionată ar părea, a fost adeseori folosită pentru a justifica oprimarea. De îndată ce afirmaţia creştină – că individul este inviolabil – este estompată, se ajunge într-o zonă ceţoasă care ascunde undeva Gulag[21]-ul. Max Hayward (1924-1979), cunoscutul traducător al literaturii ruse în limba engleză, spunea: ,,Pentru Alexandru Soljeniţîn şi Andrei Saharov, utopia miroase a cadavre”.

Weingärtner însă scrie: ,,Prin urmare, nu poate exista întâietate a individului faţă de comunitate, de vreme ce separarea individului de comunitate este egală cu separarea de Duhul Sfânt, ceea ce echivalează cu păcatul şi moartea. Această poziţie insistă că drepturile colective au prioritate faţă de cele ale individului; că drepturile sociale, economice şi culturale sunt temelia adevăratei libertăţi a persoanei; că demnitatea umană derivă din bunăstarea întregii familii a omenirii”.

Mesajul creştin este aproape opusul acestei poziţii marxiste, iar lagărele sovietice sunt populate cu oameni a căror conştiinţă i-a silit să meargă împotriva colectivităţii. Dar chiar acest concept, dacă ar fi aplicat în mod corect, ar inculpa Ecumenism 89 19Kremlinul pentru discriminarea şi persecuţia lui anti-religioasă, care transformă mai mult de jumătate din naţiune în cetăţeni de clasa a doua.

5. Weingärtner (foto) expune altă politică susţinută frecvent în cercurile CMB, care este discutabilă. Conform acesteia, Bisericile membre trebuie să arate ,,că responsabilitatea lor primară pentru drepturile omului este înlăuntrul propriilor ţări”. Dacă Bisericile membre trebuie să fie responsabile de respectarea drepturilor omului pe teritoriul ţării lor – activitate care nu are în realitate nici o legătură cu misiunea Bisericii – atunci se poate ridica întrebarea: pentru ce s-au mai înfiinţat atâtea foruri internaţionale şi pentru ce există chiar Consiliul Mondial al Bisericilor, dacă fiecare trebuie să-şi rezolve problemele singur la el acasă ?

În plus, Weingärtner pleacă de la premisa că Patriarhia Moscovei are totala libertate de mişcare şi, prin urmare, de acţiune în ce priveşte orice încălcare a drepturilor omului – în acest caz, vorbim de libertatea religioasă şi de conştiinţă – şi consideră că orice persoană sau grup care se erijează în victimă urmăreşte de fapt alte scopuri. Iată cum prezintă situaţia: ,,După mai mult de 20 ani, încă poate fi găsit un nivel considerabil de neîncredere, care a fost hrănit de forţe ostile mişcării ecumeniste. Mai ales Biserica Ortodoxă Rusă a fost obiectul unei asemenea ostilităţi, conducătorii ei fiind prezentaţi ca agenţi ai guvernului sovietic, prin ale căror activităţi însuşi CMB devine o unealtă a politicilor sovietice”.

6. Autorul dă vina pe Biserica Ortodoxă Rusă însăşi pentru suferinţa fără sfârşit pe care a îndurat-o aceasta, deşi conducerea a ispăşit acum pentru aceasta prin ,,pocăinţă pentru eşecurile din trecut ale Bisericii”. De altfel, conducătorii Bisericii Ruse afirmă că unii indivizi sunt ei înşişi vinovaţi pentru că sunt prigoniţi, deoarece ei continuă să încalce legea.

7. Weingärtner nu admite că presiunea occidentală în sprijinul celor persecutaţi poate fi eficientă în unele cazuri. Într-adevăr, el are ,,dovezi” că este adevărat contrarul, dar nu le prezintă, nici nu-şi pune întrebarea ce a determinat regimul sovietic în 1971 să anuleze poziţia sa anterioară faţă de emigraţia evreiască.

8. El are o imagine foarte idealistă despre starea actuală a societăţii sovietice: ,,Comunismul a garantat locuri de muncă, mâncare, adăpost, educaţie, îngrijire medicală şi securitate socială. ... Societatea democratică evoluează în direcţia unei extinderi a principiilor democratice”. Ultima frază este un argument al conducerii Bisericii Ruse, pe care autorul îl reproduce cuvânt cu cuvânt ...

9. Weingärtner pretinde că în 1974, o consultaţie pe tema drepturilor omului la St. Polten, Austria, a pregătit Bisericile ,,pentru a trata concret încălcările drepturilor omului, ajutând victimele, răspândind informaţia”. Dacă acest lucru este adevărat, de ce, doar un an mai târziu, participanţii la cea de-a V-a Adunare Generală de la Nairobi au socotit că este necesar să ridice chestiunea libertăţii religioase în Uniunea Sovietică într-un mod atât de acut ? Nu ar fi fost nevoie de dezbaterea nocturnă de urgenţă dacă problema ar fi fost totuşi sub control, iar cei care au participat la ea s-au simţit ei înşişi lipsiţi exact de genul de documentaţie şi călăuzire despre care Weingärtner afirmă că le primiseră deja. În loc să verifice ceea ce afirmă, Weingärtner repetă opiniile exprimate de conducerea Bisericii Ortodoxe Ruse.

Iată încă un exemplu. Abordând subiectul scrisorii părintelui Gleb Yakunin şi a lui Lev Regelson, el afirmă: ,,Zvonuri despre aceste încălcări (sovietice) au ajuns la creştinii din occident într-o formă exagerată şi uneori deformată, stârnind reacţii nepotrivite care complică rezolvarea problemelor bisericeşti interne”.

În realitate, scrierile părintelui Gleb Yakunin şi documentele strânse de el au fost extrem de precise. Când oameni de acest gen ajung în faţa tribunalului, autorităţile nu au altă posibilitate decât să falsifice sau să răstălmăcească fapte pentru a putea aduce acuzaţii. Astfel de situaţii ne sunt cunoscute din istoria proprie a regimului comunist.

În broşură se notează şi faptul că reprezentanţii Lumii a Treia au afirmat că dezbaterea de la Nairobi despre libertatea religioasă în URSS a împins deoparte ,,probleme mult mai urgente legate de drepturile omului”. Nici un cuvânt despre dezbaterea însăşi, nici despre votarea rezoluţiei care critica regimul sovietic pentru politicile sale anti-religioase, care a fost ulterior abandonată.

Am prezentat detaliat această broşură deoarece ea poartă antetul CMB. Or, argumentele cuprinse în ea reflectă întocmai poziţia sovietică oficială asupra multor probleme controversate. Cu alte cuvinte, CMB s-a făcut – precum scrie Erich Weingärtner – unealta politicilor sovietice.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 89/ianuarie-februarie 2015

 

 

 

PARTEA A VI-A

Îngrijorat în mod limpede de ce s-ar putea întâmpla la cea de-a VI-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) de la Vancouver (1983), regimul sovietic a trimis un preot să-l viziteze pe părintele Gleb Yakunin, chiar înainte de deschidere. El l-a împărtăşit pe părintele Gleb, i-a dăruit o Sfântă Scriptură, iar mass-media internaţională a făcut publicitate evenimentului. Aceasta a fost ştirea legată de libertatea religioasă în blocul sovietic care a fost prezentată la Adunarea de la Vancouver.

Oficialii CMB s-au confruntat din nou cu obstrucţionarea hotărâtă şi ingenioasă din partea reprezentanţilor Patriarhiei Moscovei în ce priveşte orice analiză serioasă a situaţiei din Rusia. Aici este potrivit a observa că uneori, la întruniri internaţionale, când clericii sovietici sunt înfruntaţi public, ei mulţumesc în particular opozanţilor lor pentru că au spus ceea ce ştiu că este adevărat, dar nu ar fi putut spune deschis ei înşişi. În orice caz, nu a circulat nici un document privind persecuţia religioasă din Uniunea Sovietică şi oricum majoritatea celor care le-ar fi putut scrie erau în închisoare sau într-un spital psihiatric penal.

Cu toate acestea, dr. David Russell, fost secretar general al Uniunii Baptiste Britanice şi membru al Grupului de lucru Helsinki, a ridicat problema într-un discurs scurt şi elocvent. El a fost susţinut de alţii, dar acest lucru nu a condus la nici o dezbatere extinsă despre chestiunile fundamentale.

Potrivit The New York Times, tot în timpul Adunării de la Vancouver, au fost puse în circulaţie două scrisori de la disidenţi ruşi care-i acuzau pe liderii sovietici că le încalcă drepturile religioase. Scrisorile – una de la Vladimir Rusak[22], un diacon ortodox rus, şi cealaltă de la Comitetul Creştin pentru Apărarea Drepturilor Credincioşilor – au fost trimise secretarului general, dr. Philip Potter, şi altor câtorva oficiali ai CMB, şi au fost puse în circulaţie de persoane care au spus că doreau să atragă atenţia publică asupra acestei chestiuni. Cu toate acestea, Ninan Koshy, director pentru problemele internaţionale ale CMB, a spus că dr. Potter va răspunde în particular la scrisori ,,la timpul cuvenit” şi a adăugat că problema nu va fi supusă atenţiei întrunirilor curente deoarece ,,nu face parte din lucrarea Adunării”.

La acea vreme, publicaţia Orthodox America comenta: ,,Consiliul Naţional al Bisericilor (National Council of Churches, sau NCC, consiliul Bisericilor de pe teritoriul SUA, un omolog al CMB), se ştie foarte bine că a evitat intenţionat astfel de subiecte, mergând atât de departe încât a justificat sprijinul său financiar şi moral acordat marxiştilor ca o datorie dată de Dumnezeu de ’a arăta solidaritate cu oamenii oprimaţi’. Nu este deci surprinzător că apelul lui Vladimir Rusak a fost lăsat deoparte [de CMB], deşi a circulat neoficial printre delegaţi”.

În scrisoarea sa, Rusak scria: ,,Se poate vorbi de asemenea despre speranţele noastre. Noi nădăjduim că, într-o bună zi, CMB va înceta în cele din urmă să identifice, la întrunirile internaţionale, delegaţia sovietică cu întregul organism al Bisericii Ortodoxe Ruse. Noi nădăjduim că, într-o bună zi, conferinţele bisericeşti internaţionale vor discerne, dincolo de splendoarea exterioară a delegaţiei sovietice, lacrimile şi pătimirile credincioşilor noştri. Noi nădăjduim că, într-o bună zi, CMB va înceta să aprecieze contribuţia Bisericii Sovietice la programele CMB pentru donaţiile sale considerabile, şi va aplica în evaluarea sa scala mai vrednică de o organizaţie bisericească şi va vedea sărăcia vieţii noastre duhovniceşti şi absenţa iniţiativei dincolo de măreţia exterioară a ierarhilor noştri ... Noi nădăjduim că, într-o bună zi, CMB va înceta să mai creadă pretenţiile propagandistice ale delegaţilor noştri oficiali că sunt unica sursă de informare cu privire la situaţia Bisericilor din Uniunea Sovietică ... Fac apel la voi având convingerea că soarta oricărui credincios şi a oricărui cleric este legată în mod inextricabil de viitorul Bisericii Împlinite[23]”.

Este notabil faptul că arhiepiscopul de Canterbury a fost singurul dintre cei care au primit scrisoarea diaconului Vladimir Rusak care a deschis subiectul în cadrul Adunării. Arhiepiscopul anglican a susţinut dreptul diaconului Rusak la o conferinţă de presă şi într-o emisiune radio BBC, dar un purtător de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse a spus că nu trebuie acordată nici o atenţie lui Rusak, deoarece a fost lovit în cap de un cal pe când era copil ! El nu a explicat cum de Vladimir Rusak a urmat cursurile Academiei Teologice din Moscova, a fost hirotonit diacon şi a lucrat vreme de mulţi ani în echipa editorială a Jurnalului Patriarhiei Moscovei, dacă într-adevăr avea probleme de ordin mintal.

 

O altă problemă abordată în cadrul Adunării a fost invadarea Afganistanului de către trupele sovietice. Aceasta era doar una din chestiunile politice dezbătute aprig în forurile pseudo-creştine, precum Consiliul Mondial al Bisericilor sau sora sa mai mică, Conferinţa Creştină pentru Pace (CCP). Preşedintele CCP – o organizaţie paravan controlată de sovietici –, episcopul reformat Karoly Toth, care deţinea poziţii de conducere în cadrul CMB, ca şi în Adunarea Mondială a Bisericilor Reformate (AMBR), era un ferm apărător al invaziei în Afganistan împotriva criticilor occidentale, la fel cum CCP susţinuse invadarea Cehoslovaciei când el devenise secretarul ei general, în 1968. Este interesant de observat şi faptul că liderul iniţial al CCP emisese o condamnare a intervenţiei conduse de sovietici în Cehoslovacia, dar aceasta a fost retrasă când la conducere a venit noua echipă în care Toth deţinea locul principal.

Declaraţia CCP cu privire la Afganistan, cu subtitlul Izbânda revoluţiei din aprilie în Republica Democratică Afganistan necesită solidaritatea noastră internaţională, pretindea că trupele sovietice fuseseră invitate de un guvern reformist deoarece ,,forţele vechiului regim feudal încercaseră să stopeze şi să întoarcă din drum dezvoltarea progresistă”[24]. CCP, sub conducerea lui Toth, condamna de asemenea atitudinea SUA împotriva invaziei şi o învinovăţea pentru că ar fi creat ,,tensiuni internaţionale periculoase”.

Alături de arhiepiscopul Chiril Gundiaev (actualul patriarh rus) şi alţi clerici est-europeni subordonaţi direct sau indirect Moscovei, episcopul Toth a izbutit să obţină sprijinul altor organizaţii ecumeniste pentru ,,revoluţia” afgană, precum CMB şi AMBR, al cărei vicepreşedinte era chiar el. Odată ce au fost blocate discuţiile despre invazie în anii 1980-1982, s-a putut preîntâmpina condamnarea invadării Afganistanului în cadrul Adunării de la Vancouver din 1983.

O rezoluţie anterioară acestei Adunări cerea încheierea ajutorului pentru ,,rebelii” afgani şi retragerea trupelor sovietice după o reglementare cuprinzătoare a chestiunii afgane garantată de Răsărit şi Apus. Un amendament care ar fi anulat prima condiţie şi ar fi cerut retragerea sovietică imediată a fost eliminat printr-un vot strâns, după ce delegaţii sovietici au lăsat să se înţeleagă că acceptarea sa ar putea însemna propria lor retragere din CMB. Tonul rezoluţiei a fost într-un contrast puternic cu cel al rezoluţiilor care condamnau apartheid-ul şi politica SUA în America Centrală. Secretarul general al CMB, dr. Philip Potter a spus ulterior că rezoluţiile dure împotriva URSS ar putea pricinui necazuri Bisericilor sovietice.

 

În 1979, CMB a publicat o recomandare oficială ca ,,Bisericile din cadrul comunităţii ecumeniste să se sprijine între ele moral, material şi politic”. Dar pentru a vorbi deschis despre Bisericile din Europa de Est, va fi nevoie de mult curaj pentru a înfrunta declaraţiile publice ale delegaţiilor acreditate ale unor Biserici membre importante. Se va ridica imediat obiecţia că această acţiune ar putea conduce la retragerea Bisericilor sovietice din CMB. Este adevărat că, la sfârşitul anilor ‘1970, când Asociaţia Psihiatrică Mondială a făcut presiuni mari asupra sovieticilor, ei s-au retras din Asociaţie, dar numaidecât s-au redus considerabil abuzurile psihiatrice în Uniunea Sovietică. CMB nu are de gând să facă ceea ce a făcut Asociaţia Psihiatrică Mondială, şi aceasta în ciuda faptului că este posibil ca guvernul sovietic să nu treacă la represalii, având în vedere investiţia uriaşă pe care a făcut-o în campania pentru pace prin Biserici.

S-ar putea conchide, în mod realist, că politica CMB faţă de Uniunea Sovietică a eşuat. Nu este prea mult a spune că politica de la Geneva a indus în eroare Bisericile membre ale CMB din întreaga lume cu privire la situaţia reală a credincioşilor din URSS. Dacă scopul acestei politici a fost de a uşura greutatea persecuţiei, şi acesta a eşuat. Departe de a se uşura, politica sovietică în privinţa libertăţii religioase şi drepturilor omului s-a înăsprit semnificativ începând din 1979.

Toate aceste dezbateri ale celor petrecute în relaţiile dintre reprezentanţii Patriarhiei Moscovei şi CMB au fost expuse plecând de la prezumţia de nevinovăţie a celor dintâi, ca şi a celor din urmă. Cum am privi toate cele de mai sus dacă am porni de la ipoteza că cele două părţi fraternizau şi tot ceea ce au arătat unei lumi întregi era doar o piesă de teatru ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/ianuarie-februarie 2016

 

 

 

PARTEA A VII-A

 

EPILOG

Ecumenism şi comunism

de un creştin ortodox care trăieşte în spatele Cortinei de Fier

 

Articol apărut în The Orthodox Word, ianuarie-februarie 1969

 

Începutul noii şi sporite persecuţii a creştinismului în Uniunea Sovietică din acest deceniu a coincis cu intrarea Patriarhiei Moscovei în Consiliul Mondial al Bisericilor în 1961. Pentru guvernul sovietic acestea sunt doar două aspecte ale campaniei sale neabătute împotriva religiei: distrugere acasă, infiltrare în afara ţării. Dar ce împinge ecumenismul oficial să accepte un asemenea program cu un murmur de protest de-abia auzit ? Acest articol, scris de un membru al acelui neam mucenicesc de creştini ortodocşi care trăieşte dincolo de Cortina de Fier, pătrunde până în miezul acestei întrebări şi descoperă că, în ciuda contradicţiilor lor exterioare, ecumenismul şi comunismul sunt fraţi şi aliaţi în lupta lor împotriva Bisericii lui Hristos. Articolul a fost dat domnului Elias Rouart, un ortodox din Paris, cu cererea de a fi publicat în occident. Autorul, din motive lesne de înţeles, doreşte să rămână necunoscut.

 

Nu vom discuta aici despre comunismul ateu. Este atât de primitiv şi barbar, încât nici nu merită ca cineva să se ostenească să-l combată. Asemenea unui animal sălbatic, el nu ştie decât să răstoarne şi să distrugă, fără a atrage vreodată ! Între timp, alături de comunism există ecumenismul care caută să ademenească sufletele propovăduind unitatea creştinilor, stând la pândă ca o sirenă şi aşteptându-şi victimele. În orice caz, tocmai în ţările ateismului militant, această ,,credinţă” în ecumenism devine mai evidentă ! Acesta este un lucru care ar trebui să ne facă să ne îndoim de caracterul său creştin. În realitate, aceşti doi fraţi, cu toate contradicţiile lor aparente, în profunzimea lor nu sunt nimic altceva decât fiii aceluiaşi ,,tată al minciunii”, creaţii ale francmasoneriei mondiale.

Subiectul are legătură cu doi fraţi, al căror nume similar simbolizează obârşia lor comună. De fapt, nu la Geneva, sub neutralitate masonică (care este atât de caracteristică pentru Elveţia), a organizat Lenin, cu sprijinul Lojilor, marea conspiraţie care a pregătit Revoluţia din 1917 împotriva Rusiei ortodoxe, ateismul militant fiind primul punct al programului său[25] ? Nu tot la Geneva a fost înfiinţat în 1927 – doar 10 ani mai târziu – Consiliul Mondial al Bisericilor, care nu este nimic altceva decât o ramură inferioară, ,,profană” a francmasoneriei, precum Clubul Rotary şi mişcarea cercetaşilor[26] ? Membrii ultimelor organizaţii nu sunt în mod necesar iniţiaţi şi, din acest motiv, la prima vedere relaţiile lor cu Lojile nu sunt vizibile, dar în ţelurile lor ei urmează directivele Lojilor cuvânt cu cuvânt.

Ca pretutindeni, şi aici masoneria se străduieşte să producă o confuzie de idei care o va ajuta să asimileze marile mase (de oameni) aplicând un principiu care este exact opusul lui ,,dezbină şi împărăţeşte”, anume ,,combină şi guvernează”, şi în acest fel să paralizeze toate puterile duhovniceşti prin falsificare şi imitare. Astfel, ecumenismul se luptă să înlocuiască conceptul adevărat de Biserică – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească – cu ideea subversivă de uniune pan-eretică. În realitate, ecumenismul nu este deloc interesat de a face distincţia între adevăr şi erezie. Dimpotrivă, el invită toate confesiunile să fuzioneze într-o sinteză din care cuvântul ,,erezie” lipseşte din motive practice şi nu există nici măcar ca o posibilitate. În sânul ecumenismului, Biserica încetează să fie o entitate unică, vie, şi devine o idee generală, incluzând într-o manieră nivelatoare diferitele tipuri de ,,Biserici creştine”.

În acest chip, Biserica lui Hristos îşi pierde scopul său concret, însăşi esenţa sa, şi este redusă la nivelul unei abstracţiuni generale. Această idee apare întocmai în spatele afirmaţiei ambigue a [fostului] secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor, Visser’t Hooft: ,,Ecumenismul este numit o ‘federaţie a Bisericilor’; el însuşi nu este o Biserică; dar, prin voia lui Dumnezeu [sic], precum văd eu, poate deveni într-o zi Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică [sic]” (Conseil Oecumenique des Eglises, p. 90). De asemenea, trebuie să menţionăm afirmaţia care i-a scăpat lui Anderson pe când vorbea cu un protopresbiter ortodox în cursul unei întruniri la Atena în 1938. ,,Noi nu vom mai fi preocupaţi de regulile exterioare”, a spus el. ,,Următorul pas în activitatea ecumenistă va fi unirea creştinilor cu credincioşii altor religii, pe baza principiului monoteismului”[27].

Vrednicul de pomenire Mitropolit Irineu de Samos a remarcat extrem de corect absenţa totală a unui concept treimic în baza dogmatică propovăduită de ecumenism. Acesta subliniază în mod constant că Dumnezeu este unul, fără nici o menţionare a Sfintei Treimi. Astfel, când, după observaţia mitropolitului Irineu s-a adăugat la sfârşitul ,,Crezului” ecumenist (astfel încât să poată fi îndepărtată cu uşurinţă) expresia: ,,A Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh”, întreaga construcţie dădea impresia conceptului monist susţinut de montaniştii eretici din vechime, care vedeau în cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi doar 3 moduri de manifestare a unui singur Dumnezeu.

Mai mult, dacă ar fi existat în ecumenism o învăţătură treimică adevărată, aceasta ar fi trebuit să fie baza hristologiei, de vreme ce Hristos este întruparea ipostatică a celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi. Cu toate acestea, ecumenismul evită în mod sistematic să-L mărturisească pe Hristos ca Dumnezeu întrupat. Odinioară, când a fost propusă această formulare concretă, ea nu a fost adoptată deloc – lucru extrem de caracteristic pentru poziţiile anti-creştine secrete ale Consiliului Mondial al Bisericilor. În plus, hristologia pe care ecumenismul o foloseşte în mărturisirea sa de credinţă în ,,Hristos – Dumnezeu şi Mântuitor” nu oferă nici o garanţie de Ortodoxie, pentru că sub această etichetă foarte cuprinzătoare se pot potrivi toate ereziile creştinismului. De asemenea, nu va veni antihrist însuşi cu afirmaţia că el este Dumnezeu (II Tesalonicheni 2, 4) ?

Dar haideţi să revenim la relaţiile secrete ale ecumenismului cu fratele său, comunismul, care singure pot explica intensificarea poziţiei ecumenismului în ţările din spatele Cortinei de Fier. Şi în primul rând trebuie să evidenţiem punctul extraordinar de important că intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor în 1961 a coincis cu sporirea persecuţiilor din partea ateilor. Cineva s-ar aştepta ca această apropiere de Consiliul Mondial al Bisericilor să aducă cu sine măcar o diminuare a prigoanei împotriva Bisericii Ruse – şi, fără îndoială, ar fi fost pentru ea singura justificare validă pentru o asemenea iniţiativă îndrăzneaţă. Dar nu aşa au stat lucrurile. Dimpotrivă, turbarea atee care pustia Biserica şi-a dublat urgia începând de atunci !

Având în vedere acest fenomen, cum poate explica cineva tăcerea absolută a Consiliului Mondial al Bisericilor care, în pofida faptului că propovăduieşte despre sine că este un apărător al credinţei şi ordinii pe scară mondială, tolerează cu toate acestea fără nici un protest un ateism militant care acţionează public – o tulburare atât de flagrantă, o încălcare atât de vizibilă a celor mai elementare drepturi constituţionale ? Justificarea pe care o dă Nikita Struve pentru o poziţie atât de defetistă ni se pare bizar de naivă: ,,Dacă Geneva păstrează tăcerea”, scrie el, ,,este din cauză că un protest oficial ar produce numaidecât un conflict acut cu reprezentanţii Bisericilor care sunt în spatele Cortinei de Fier şi care au fost primite recent în mişcarea ecumenistă” (Nikita Struve, Creştinii în U.R.S.S., Paris, 1963, p. 282).

Dar dacă Consiliul Mondial al Bisericilor ar fi (fost) hotărât cu sinceritate să apere credinţa creştină (şi în acest caz aparte, Ortodoxia), de ce ar trebui într-adevăr să se teamă că provoacă un conflict (de altfel, unul artificial) în această chestiune cu reprezentanţii Bisericilor din spatele Cortinei de Fier – ceea ce ar fi fost singurul mijloc pentru a pune lucrurile în ordine ? Mai mult, cu circa 2 ani în urmă, nu exarhul Patriarhiei Ruse în Europa occidentală, rămânând credincios pe deplin ascultării sale canonice, a protestat vehement în numele ascultării sale împotriva persecuţiilor atee, cu riscul de a stârni conflicte inevitabile ?

Dacă, prin urmare, Consiliul Mondial al Bisericilor se înduplecă în faţa ateismului militant este pentru că, din cauza loialităţii sale masonice, simte că are mult mai multe în comun cu agenţii comunismului mondial decât cu reprezentanţii Bisericii Ortodoxe. Aceştia din urmă nu sunt altceva decât pioni, dirijaţi vrând-nevrând într-un joc de compromisuri reciproce de care vor profita elementele politice – elemente care, sub pretextul că privesc cu bunăvoinţă către Biserică, în cele din urmă o vor paraliza. Astfel, încă o dată, se confirmă că compromisurile în religie nu conduc niciodată la biruinţă.

Aici ar trebui să menţionăm un exemplu istoric. Aşa cum a demonstrat foarte bine Gaston Boissier, atitudinea duşmănoasă a conducătorilor romani faţă de primii creştini a fost cauzată în principal de intransigenţa celor din urmă şi refuzul lor categoric de a permite ca Hristos să fie inclus în acel panteon larg în care Roma îi adunase pe toţi zeii idolatriei. ,,Doar această insistenţă stăruitoare a lor de a se separa astfel de restul lumii pentru a-şi păstra credinţa curată de orice amestec străin poate explica violenţa persecuţiilor, ale căror victime au fost creştinii vreme de 3 secole” (Gaston Boissier, Religia romană de la August la Antoniu, Paris, 1884, p. 402-403).

Aşadar, Biserica din vechime a preferat să îndure cele mai aprige persecuţii (asupra cărora ea a fost biruitoare, de altfel) decât să participe la un sincretism idolatru care i-ar fi asaltat însăşi esenţa creştină. Din nefericire, în zilele noastre, nu a fost urmat exemplul Bisericii din vechime. Ecumenismul Genevei, o ramură a sincretismului religios cu bază masonică – care în prezent este numit ,,creştin” prin mistificare –, utilizând braţul puternic pe care i l-a împrumutat partenerul său, comunismul, a reuşit să atragă practic întreaga Biserică Ortodoxă în plasele sale, cel puţin în persoana reprezentanţilor săi oficiali, care bineînţeles în acest caz sunt departe de a exprima glasul poporului ortodox !

Şi poziţia falsă în care se găsesc ortodocşii înşişi în cadrul acestui ,,panteon” masonic care este Consiliul Mondial al Bisericilor de la Geneva, unde Ortodoxia vede că i s-a atribuit un rol acceptabil din punct de vedere ecumenist la extrema dreaptă a spectrului ,,confesiunilor” protestante, a început deja să domnească în conştiinţa tuturor. Este cu adevărat tragic că teologii şi ,,reprezentanţii” Ortodoxiei, cu foarte puţine excepţii, au acceptat atât de uşor această poziţie şi astfel fără a înţelege s-au găsit ei înşişi pe acelaşi nivel cu ramurile ereziilor apusene rivale. Vina trebuie pusă asupra acelor ortodocşi care, acceptând principiul tuturor ,,confesiunilor” şi aplicându-l Bisericii Ortodoxe, au trădat încă o dată misiunea lor, însăşi esenţa lor, care este ceva cu totul diferit de toate aceste sisteme eretice şi care este Biserica însăşi în deplinătatea şi unitatea ei. ,,Declaraţiile ortodoxe separate” care au fost adăugate efectiv la toate deciziile marilor conferinţe ecumeniste arată limpede, în inutilitatea lor, sentimentul pe care reprezentanţii ortodocşi l-au avut întotdeauna: că ei se află într-o poziţie eronată – un sentiment care explică chinul continuu al ortodocşilor în mişcarea ecumenistă.

În plus, ca să putem vorbi în mod special de marea Biserică a Rusiei care intră în încercări încă mai mari, în mod categoric nu ar fi putut exista gând privind intrarea ei în Consiliul Mondial al Bisericilor de la Geneva fără consimţământul, sau mai degrabă presiunea statului sovietic. În plus, cineva poate fi sigur că acesta nu ar fi împins Biserica la un asemenea compromis dacă nu ar fi existat un avantaj autentic. Exact acest lucru a fost subliniat de Nikita Struve: ,,Privind favorabil relaţiile externe ale Bisericii Ruse, guvernul sovietic a reuşit să neutralizeze diferitele proteste apusene care şi-ar fi putut ridica vocea pentru creştinii din Rusia” (Nikita Struve, Ibid., p. 282).

Prin urmare, intrarea silită a Bisericii Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor nu este nimic altceva decât o altă formă – mult mai periculoasă pentru că este vicleană – de persecuţie împotriva Bisericii Ortodoxe. Astfel, masoneria şi comunismul, fără a ţine seama de toate disputele lor externe, şi-au dat mâna pentru a distruge, fiecare din propria parte, Biserica lui Hristos, aşa cum în trecut fariseii şi saducheii au luptat împreună împotriva lui Hristos Însuşi. De asemenea este semnificativ faptul că în 1962, după doar câteva luni de la intrarea Bisericii Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor, Arhiepiscopul Bisericii Anglicane, pe când vizita oficial Moscova în timpul intensităţii maxime a persecuţiilor, nu a găsit nimic mai bun de făcut decât să glumească cu Mikoyan (Ibid.). Şi acest ‘flirt ecumenisto-comunist’ nu a început recent. Acum 20 de ani, vicarul Catedralei din Canterbury, Hewlett Johnson, a publicat o trilogie elogioasă cu privire la ,,socialismul”, ,,puterea” şi ,,succesul” Sovietelor. În concluzie el a schiţat o paralelă între Lenin şi Hristos, de vreme ce, după cât se pare, ambii au avut drept ideal al lor bunăstarea omenirii ! El încheie proclamând Uniunea Sovietică ,,un aliat cu tot ce este mai bun care există în religiile lumii” !!!

Astfel, Biserica Ortodoxă din spatele Cortinei de Fier se găseşte supusă a două robii aliate: robia ecumenismului care vine să dubleze jugul comunismului. Această alianţă masonico-atee dă naştere la aberaţii descurajante care fac să sângereze orice inimă ortodoxă. De pildă, un cuvânt rostit la hirotonia unui ortodox (un convertit de la romano-catolicism) în Paris, într-o biserică heterodoxă, a trebuit să fie mutilat în însăşi esenţa sa şi curăţit de orice critică a heterodoxiei pentru a fi publicat în Moscova (a se compara cele două periodice: Mesagerul Exarhatului Patriarhiei Ruse în Europa Occidentală, Paris, 1961, nr. 35, p. 7 şi Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1961, nr. 2, p. 29). Această Biserică Ortodoxă doreşte să sărbătorească o aniversare locală, dar îi este interzis să invite alte Biserici Ortodoxe surori, în timp ce este obligată să prăznuiască în prezenţa reprezentanţilor Consiliului Mondial al Bisericilor. Clerul ortodox rus, căruia îi este interzis să predice, este silit să îşi dea locul ecumeniştilor străini care predică liber în lăcaşurile ortodoxe spre marea ruşine a poporului ortodox (a se vedea Jurnalul Patriarhiei Moscovei, 1964, nr. 5, p. 36-39). Profesorii ecumenişti ai occidentului călătoresc liber în aceste ţări pentru a rosti prelegeri în academiile teologicie şi a expune acolo subiecte ecumeniste.

Ecumenismul, o invenţie masonică, caută să reducă toate religiile la un numitor comun, să le frământe în aceeaşi covată, pentru a pregăti încet aluatul indiferenţei religioase – un simptom prevestitor al lui antihrist. Ecumenismul Genevei, aşa-numit ,,creştin”, este în realitate o mască pentru o ideologie vădit anti-creştină care colaborează cu ateismul militant. Aceasta explică întocmai domnia de teroare ecumenistă care stăpâneşte mai cu seamă în spatele Cortinei de Fier, ca şi tăcerea Consiliului Mondial al Bisericilor în faţa ateismului militant.

 

Ecumenism 97 2

17 septembrie 1974. Liturghie la CMB. Al treilea din stânga W. A. Visser 't Hooft (secretar general al CMB între anii 1948-1966), Philip Potter (secretar general al CMB între anii 1972-1984), Patriarhul Pimen al Moscovei şi întregii Rusii, Mitropolitul Nicodim de Leningrad, arhiepiscopul Vasilie Krivochein, Arhiepiscopul Pitirim de Volokolamsk (superiorul diaconului Vladimir Rusak)

 

Pentru ca orice îndoială în această chestiune să poată fi îndepărtată, haideţi să ne întrebăm pe noi înşine: ce altă putere, în afară de cea a comunismului aliată cu ecumenismul, l-ar fi putut sili pe Mitropolitul Nicodim al Leningradului, în cursul recentei adunări a Conferinţei pentru Pacea Lumii de la Praga, să ia parte la o ,,slujbă de închinare” ecumenistă alături de pastori protestanţi (şi în particular să publice o fotografie de la această slujbă pe hârtie scumpă în cel de-al 8-lea volum al Jurnalului Patriarhiei Moscovei, spre ocara mai mare a poporului ortodox), încălcând canoanele apostolice 10 şi 45 care interzic ortodocşilor, sub pedeapsa cu excomunicarea, orice rugăciune comună (cu atât mai mult slujbă comună) cu ereticii ! Odinioară nu se punea problema de mai mult de o rugăciune comună ecumenistă, la care doar asistau ortodocşii. În ultima vreme s-a născocit termenul de ,,închinare ecumenistă”, la care trebuie să ia parte clericii ortodocşi ! Următorul pas va fi fără îndoială împreună-slujirea ,,euharistică”, care va marca de asemenea căderea finală a reprezentanţilor chipurile ortodocşi.

Creştini ortodocşi ! În zilele noastre, care sunt corupte de nebunia ecumenistă, noi constituim rămăşiţa care după alegerea darului s-a făcut, această rămăşiţă a lui Israil care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Vaal (Romani 11, 5, 4). Acest privilegiu ne impune datoria imperativă de a lupta pentru a apăra Ortodoxia de pângărirea ecumenistă care o asaltează. Către noi este întoarsă privirea ortodocşilor care trăiesc dincolo de Cortina de Fier, care sunt reduşi la un defetism lamentabil ca o consecinţă a presiunii exercitate asupra lor de comunismul ateu şi întărită de omologul său, ecumenismul masonic, care este responsabil de o erezie ecleziologică de cel mai periculos gen !

Noi, prin însuşi faptul credinţei noastre în Ortodoxie, suntem chemaţi de pronia dumnezeiască să propovăduim ecumenismul ortodox, adevărat, care ridică standardul adevărului mai presus de orice altceva, care fără nici o deosebire sau discriminare de rasă, naţiune sau limbă primeşte şi îmbrăţişează pe toţi oamenii de bunăvoinţă care caută în mod onest şi fervent creştinismul original (care este cu adevărat ecumenic), care nu este nimic altceva decât credinţa ortodoxă pură transmisă ca o moştenire de Domnul nostru Iisus Hristos apostolilor Săi, şi care este vestită de Sfânta Biserică Ortodoxă pe care nici porţile iadului nu au putut, nici nu vor putea vreodată să o biruiască.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 97/martie-aprilie 2016

 


[1] Oricum, de un astfel de lucru ar putea fi acuzat orice participant la adunările CMB, având în vedere că însăşi această organizaţie se preocupă de multe chestiuni dincolo de cele bisericeşti. Probleme precum nedreptatea socială, datoriile externe, modificarea climei şi multe altele nu ar trebui să se afle pe agenda Bisericii, care ar trebui să se preocupe exclusiv de problemele de natură duhovnicească ale omenirii. Tocmai această abatere de la adevărata şi singura sa misiune a făcut ca Biserica să nu mai fie considerată astăzi de majoritatea oamenilor ceea ce este în realitate, ci ceea ce a devenit ‘graţie’ preocupărilor sale: o instituţie oarecare între celelalte instituţii şi organizaţii.

[2] Războiul din Vietnam a fost un conflict în care forţele comuniste din Vietnamul de Nord şi gherilele din Vietnamul de Sud au luptat împotriva forţelor non-comuniste din Vietnamul de Sud şi SUA. A început în 1954 şi s-a sfârşit în 1975 cu o victorie comunistă.

[3] Însăşi ideea de a se adresa Consiliului Mondial al Bisericilor pentru a cere ajutorul creştinilor de alte confesiuni presupune o mentalitate ecumenistă, care transpare de altfel din textul scrisorii. Pe lângă strigătul de ajutor, care poate fi firesc – a căuta ajutorul semenilor, indiferent de cine sunt şi ce credinţă au –, cei doi mulţumesc pentru organizarea, în 1930, de către ortodocşii, catolicii şi protestanţii din Europa a unei rugăciuni mondiale pentru Biserica Rusă persecutată:

,,Un mare pas către ecumenismul autentic l-a constituit rugăciunea mondială pentru Biserica Rusă prigonită, organizată în 1930 de ortodocşi, catolici şi protestanţi din Europa. Creştinii ruşi îşi amintesc cu recunoştinţă de rolul însemnat pe care l-a jucat Papa Pius al IX-lea în organizarea acestei rugăciuni, condamnarea lui plină de râvnă a persecutorilor şi marea mâhnire pe care a arătat-o faţă de suferinţele poporului rus”.

Ideile lor ecumeniste apar şi în unele propuneri din scrisoare. Astfel, în cadrul celei dintâi propuneri, de înfiinţare a unui buletin de informare de circulaţie largă, ei notează că ,,ar trebui să includă de asemenea informaţie despre membrii mărturisitori ai altor religii”; a cincea propunere chiar stipulează: ,,Credem că este potrivită susţinerea mărturisitorilor altor religii, ca şi a tuturor luptătorilor pentru libertate, demnitate umană şi păstrarea chipului lui Dumnezeu în om”.

Ei concluzionează: ,,Pluralismul din viaţa noastră modernă necesită ca fiecare comunitate să facă eforturi creatoare particulare pentru a stabili noi forme de viaţă creştină şi noi forme de colaborare ecumenistă”.

[4] Potrivit investigaţiilor întreprinse de istoricul bulgar Momchil Metodiev, în lucrarea sa Între credinţă şi compromis (a se vedea ştirea noastră cu privire la apariţia cărţii sale în Martie-aprilie 2010. Mozaic ecumenist), după propunerea lui Jacques Rossel, în sala de expoziţie a CMB a apărut o satiră care lua în derâdere tema conferinţei ,,Hristos eliberează şi uneşte”, opinând: ,,Hristos l-a eliberat pe Jacques Rossel să facă o moţiune, i-a unit pe delegaţii est-europeni, dar va divide mişcarea CMB ?”

[5] În timpul dezbaterilor Adunării, Richard Holloway a declarat: Am observat că există o regulă nescrisă de acţiune care spune că URSS nu trebuie criticată niciodată în public. Cu toate acestea, este binecunoscut faptul că URSS este în linia întâi în ce priveşte încălcările drepturilor omului ...”.

[6] Când s-a aprobat noua rezoluţie de compromis, se nota nonşalant că s-a ,,pierdut considerabil de mult timp dezbătând aşa-zisa nerespectare a libertăţii religioase în URSS” şi se conchidea că ,,Bisericile din diferite părţi ale Europei trăiesc şi lucrează în condiţii extrem de diferite”. Chiar şi această lipsă de critică a Sovietelor a fost prea mult pentru delegaţii ortodocşi ruşi, care s-au abţinut de la vot în semn de protest faţă de ,,atmosfera” jenantă pe care a generat-o discuţia în mod neplăcut.

După episodul din 1975, CMB va evita în mare măsură chiar şi tacit să admită cea mai mică lipsă de libertate religioasă în Blocul Răsăritean.

[7] Cunoscut nouă din declaraţiile sale eretice abominabile, citate de părinţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev, în lucrarea lor de căpătâi, Ortodoxia şi ecumenismul.

[8] Este vorba de mitropolitul Nicodim Rotov, a cărei activitate ecumenistă furibundă am prezentat-o în articolul Septembrie 2008. Caleidoscop - Un apologet de frunte al transformării Bisericii Ortodoxe Ruse într-o filială a religiei mondiale: Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978).

[9] Patriarhul Pimen i-a interzis părintelui Gleb Yakunin să mai ia parte la astfel de activităţi.

[10] Autorii acestor scrisori par să fi crezut sincer în ideea de ecumenism, aşa cum au făcut-o şi alţi confraţi de-ai lor, precum protoiereul Gheorghe Florovski (1893-1979). Însă, cei care au luat aminte cu atenţie la reala activitate a ecumeniştilor, au sfârşit prin a se dezice de această mişcare, oricât de tentantă s-a dovedit a fi ideea unirii tuturor creştinilor.

[11] Conferinţa Creştină pentru Pace – o organizaţie paravan, inventată de sovietici pentru a-şi urmări interesele prin intermediul Bisericilor.

[12] Ulterior s-a dovedit că ei s-au înşelat: nu erau susţinuţi de CMB, ci această organizaţie aşa-zis creştină doar asista pasivă la strădaniile ortodocşilor din blocul comunist de a supravieţui duhovniceşte prigoanei la care erau supuşi.

[13] Este pentru prima oară când auzim de existenţa unui asemenea dosar consistent cu privire la prigonirea credincioşilor din URSS. Unde se află astăzi aceste documente pe care Comitetul Creştin a reuşit să le trimită în occident, de ce nu sunt aduse la cunoştinţa tuturor ? Oare fiindcă au ajuns în mâinile CMB, care nu a avut nici un interes – în realitate – să dezvăluie lumii întregi adevărata faţă a comunismului ?

[14] Ecumenistă, în sensul că acest comitet a încercat să construiască o apărare a tuturor confesiunilor creştine şi chiar necreştine existente pe teritoriul URSS.

[15] Toate documentele care au fost amintite în acest serial, cu privire la prigoana religioasă din URSS, întocmite de diferite organizaţii protestante pentru studiu în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor nu sunt disponibile pentru publicul larg. Ele pot fi găsite doar la vânzare sau în biblioteci particulare ale unor organizaţii protestante. Aşa cum am remarcat şi în cazul celor 417 documente furnizate de Comitetul Creştin pentru Apărarea Drepturilor Credincioşilor către forurile CMB, se poate pune o întrebare legitimă: de ce aceste studii realizate de diverse organizaţii protestante occidentale, cu privire la prigoana religioasă din URSS, nu sunt puse la dispoziţia oricărui om interesat, împreună cu documentele originale care au stat la baza lor şi care se află în mâinile aceloraşi organizaţii ? Oare fiindcă nimeni nu are nici un interes să arate adevărata faţă a comunismului şi să dezvăluie toate metodele şi testele făcute pe ortodocşi ?

[16] Buievski era în acea vreme secretarul laic al Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Patriarhiei Moscovei, ocupând totodată un post înalt în administraţia CMB. Agent KGB, cunoscut sub numele de cod Kuzneţov, pe parcursul anilor ’1970-1980, el a avut un rol important în influenţarea declaraţiilor politice ale CMB cu privire la diverse probleme internaţionale.

[17] Potrivit analiştilor evoluţiei CMB, dacă la început intenţiile acestui for mondial au fost realmente demne de a fi salutate, pe parcurs ele au suferit modificări. Charles Paul Conn, profesor asociat la Universitatea Harvard care a studiat istoria CMB şi a spus cuvinte elogioase la adresa acestui for creştin la începuturile lui, avea să observe cu perspicacitate ulterior că ,,retorica CMB a devenit cea a stângii radicale”.

Conn nu a fost singurul care a înfierat devierea preocupărilor CMB de la cele de dialog şi colaborare între Biserici la cele politice. Un teolog aparţinând CMB comenta că eroii CMB sunt diferiţi de la o epocă la alta: în timp ce într-o vreme eroul era Gandhi, ulterior a fost Che Guevara. John Meyendorf deplângea de asemenea direcţia în care o luase CMB, afirmând în ianuarie 1979 că acest for ,,a devenit o Organizaţie ecleziastică a Naţiunilor Unite”.

Schimbarea nu a fost bruscă, ci subtilă, având loc de-a lungul mai multor ani. La sfârşitul anilor ’1960, CMB hotărâse deja că treaba ei – şi a lui Dumnezeu – este eliberarea …

Cât de radicală a devenit atitudinea CMB a fost limpede ca lumina zilei în 1978. Sub conducerea lui Philip Potter, căruia ,,îi place să citeze scriitorii marxişti ... [şi] îi admiră de asemenea pe susţinătorii mişcării politice a negrilor precum Stokeley Carmichael şi Malcom X”, potrivit Reader’s Digest, a fost înfiinţat alt comitet controversat: Programul pentru Combaterea Rasismului. Foarte curând, acest program şi-a etalat adevăratele culori, iar criticii dar şi prietenii CMB au văzut … roşu. Prin acest program, CMB a finanţat activităţi teroriste în lumea a treia; organizaţiile care au primit bani de la acest for mondial erau cunoscute ca fiind comuniste şi primind arme din URSS.

Cu alte cuvinte, neîndoios, reprezentanţii Patriarhiei Moscovei în cadrul CMB erau agenţi KGB, dar ei au putut lucra ceea ce au lucrat fiindcă au avut de-a face tot cu comunişti ...

[18] Este absolut şocantă această declaraţie. Pare a fi desprinsă din apostolatul social propovăduit de patriarhul Justinian Marina (a se vedea Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (II)) sau din ideologia ,,omului nou sovietic”.

[19] Scandal politic din Statele Unite ale Americii din anii 1972-1974. S-a declanşat odată cu găsirea a 5 persoane care intraseră prin efracţie în birourile Comitetului Naţional al Partidului Democrat (aflat în opoziţia la acea vreme) situate în complexul de birouri al Hotelului Watergate din Washington D.C.. Scandalul a condus la descoperirea unor dispozitive de ascultare implantate de republicani în birourile democraţilor şi, în final, la demisia preşedintelui Nixon şi condamnarea şi întemniţarea unora dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui.

[20] Războiul din Vietnam a fost un conflict în care forţele comuniste din Vietnamul de Nord şi gherilele din Vietnamul de Sud au luptat împotriva forţelor necomuniste din Vietnamul de Sud şi trupelor americane. SUA au trimis în Vietnam circa 500.000 soldaţi. Războiul a început în 1954 şi s-a încheiat în 1975 cu victoria comuniştilor şi reunificarea Vietnamului sub dominaţie comunistă. Au murit peste 2 milioane de oameni, dintre care jumătate civili, inclusiv 58.000 americani.

[21] Închisoare sau lagăr de muncă forţată din fosta Uniune Sovietică, unde erau trimişi opozanţii regimului, dar şi totalitatea închisorilor de acest fel din spaţiul sovietic.

[22] Vladimir Rusak (cunoscut şi sub numele de Vladimir Stepanov) a absolvit Academia Teologică din Moscova şi a lucrat timp de mai mulţi ani în redacţia Jurnalului Patriarhiei Moscovei; în calitatea sa de redactor şef, el l-a însoţit de câteva ori pe arhiepiscopul Pitirim în călătoriile sale în străinătate. El a fost însărcinat de superiorii săi să cerceteze istoria Bisericii Ortodoxe Ruse din 1917 încoace, perioadă în care el a descoperit unele documente şocante care atestau istoria întunecată a relaţiilor dintre Biserică şi stat din vremea Revoluţiei din 1917. Convingerea sa că aceste materiale trebuie publicate i-a decis soarta.

În 1980, pe baza materialelor la care a avut acces, el a terminat de redactat o carte în 3 volume despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse de la Revoluţia din 1917 încoace, care era critică faţă de regimul sovietic. Arhiepiscopul Pitirim a descoperit lucrarea lui şi i-a poruncit să distrugă manuscrisul, dar el a refuzat. Drept urmare, a fost trimis în Vitebsk, Bielorusia, pentru a sluji la o biserică acolo. Pe 28 martie 1982, el a ţinut o predică la slujba Patimii Domnului vorbind despre pătimirea Bisericii în lume şi a lăudat Revoluţia bolşevică pentru că a ridicat încă o dată persecuţia împotriva Bisericii, curăţind astfel Biserica. În aceeaşi predică, el a vorbit despre persecuţiile statului şi a condamnat ierarhia pentru tăgăduirea mucenicilor, cărora – susţinea el – Biserica le datora supravieţuirea sa. După această predică, el a fost exclus din rândul clericilor şi a fost trimis în exil într-o mânăstire.

În iulie 1983, Vladimir Rusak a trimis o scrisoare deschisă delegaţilor la cea de-a VI-a Adunare a CMB, criticându-i pe conducătorii ortodocşi ruşi. În scrisoare sa, Rusak afirma că delegaţia sovietică la Adunare nu reprezintă cu adevărat Biserica Ortodoxă Rusă. ,,Scopul autorităţilor sovietice de a se folosi de Biserică este pur propagandistic”, a spus el.

În aprilie 1986, apartamentul său a fost percheziţionat şi au fost confiscate toate documentele şi versiunea cea mai completă a cărţii sale despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. El a fost arestat şi acuzat, potrivit art. 70, de ,,agitaţie şi propagandă anti-sovietică”. Pe 27 septembrie 1986 a fost condamnat şi a primit sentinţa maximă: 7 ani de muncă silnică urmaţi de 5 ani de exil. Pe 23 octombrie 1986, el a fost eliberat ca urmare a faptului că o sumă de organizaţii occidentale – Keston College, CREED, Orthodox Action şi altele – au făcut publicitate cazului său.

Deşi bucuroşi că există oameni care se împotrivesc regimului sovietic, ruşii din diaspora au înţeles că mişcarea de disidenţă ca un întreg a fost ,,o mişcare de opoziţie falsă, controlată de KGB” şi ,,mulţi dintre membrii ei de primă importanţă au fost colaboratori activi şi voluntari ai Comitetului Central şi KGB”. Neîndoios au existat şi disidenţi autentici.

Vladimir Rusak a fost un disident binecunoscut membrilor Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (ROCOR), care l-au crezut un erou. Aşa cum s-a întâmplat şi cu părintele Dimitrie Dudko (a se vedea scrisoarea mitropolitului Filaret către preotul Victor Potapov din ROCOR, despre părintele Dimitrie Dudko şi Patriarhia Moscovei). Rusak a fost trimis în gulag vreme de câţiva ani pentru că a vorbit împotriva Patriarhiei Moscovei şi a regimului comunist. Apoi, el a fost ,,iertat”, a petrecut câţiva ani la Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville şi a scris un număr de cărţi despre istoria Bisericii Ortodoxe Ruse.

El s-a întors în Rusia şi în sânul Patriarhiei Moscovei, deşi a fost prezent la banchetul dat în cinstea împlinirii a 50 ani de arhierie de către mitropolitul Vitalie, în iulie 2001. Într-un articol intitulat ,,Ostilitatea lui Gleb Yakunin faţă de administraţia Patriarhiei Moscovei îl împinge către alianţe bizare”, Rusak vorbeşte în favoarea Patriarhiei Moscovei şi pare să ridiculizeze alte jurisdicţii ortodoxe, îndeosebi ROCOR.

[23] Rămâne o enigmă ce înţelege Vladimir Rusak prin ‘Biserică Împlinită’. Putem crede că se referă la o viitoare Biserică care s-ar forma din unirea tuturor creştinilor – acesta fiind ţelul final al CMB. Dacă este aşa, aceasta este o dovadă în plus că el împărtăşea ideile ecumeniste, aşa cum o făceau şi predecesorii săi în disidenţă, Gleb Yakunin şi Lev Regelson.

Reluăm ideea că însuşi faptul că aceşti disidenţi s-au adresat CMB presupune o mentalitate ecumenistă.

[24] A se vedea ,,Declaraţia directorilor CCP asupra situaţiei din Afganistan”, Jurnalul Patriarhiei Moscovei, nr. 3, 1980, p. 36-37. CCP a afirmat în mod uluitor că ,,revoluţia marxistă reprezintă cea mai bună modalitate de a garanta libertatea religioasă”. În ianuarie 1980, Toth şi CCP apărau deja invazia şi ,,ajutorul” sovietic, după cum notează Serviciul Ecumenic de Presă, 4 septembrie 1980.Ecumenism 97 1

[25] Înrudirea unei asemenea ‘neutralităţi’ cu comunismul a fost demonstrată ulterior în noiembrie 1967 de ceremoniile oficiale din Geneva organizate de autorităţile cantonale şi municipale pentru a marca cea de-a 50-a aniversare a Revoluţiei bolşevice. Pe casa în care a locuit Lenin a fost pusă o placă memorială (foto), şi au fost comemorate şederea lui Lenin de câţiva ani în Geneva şi activităţile sale revoluţionare de acolo; de asemenea a fost publicată o broşură intitulată ,,Lenin la Geneva”. A se vedea Orthodox Russia, 1967, nr. 22.

[26] A se vedea Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste.

[27] Treizeci de ani mai târziu, ortodocşii ecumenişti s-au declarat ei înşişi pregătiţi pentru acest pas. Declaraţia oficială a celui de-al XIX-lea Congres Clerici-Mireni al Arhiepiscopiei Greceşti a Americii de Nord şi Sud, care s-a întrunit la Atena în iulie 1968, includea următoarea afirmaţie: ,,Noi credem că mişcarea ecumenistă, chiar dacă este de origine creştină, trebuie să devină o mişcare a tuturor religiilor, întinzând mâna unul celuilalt”.