Despre convocarea Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe

de arhimandrit Iustin Popovici

 

Următoarea epistolă a fost adresată Episcopului Iovan de Sabac şi ierarhiei sârbe de arhimandritul dr. Iustin Popovici de fericită amintire, părintele duhovnicesc al Mânăstirii Chelie Valjevo din Iugoslavia, pe 7 mai 1977, cu rugămintea de a o prezenta Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Importanţa ei nu a scăzut cu trecerea anilor ... ci probabil a crescut neîncetat în lumina evenimentelor scandaloase şi neortodoxe petrecute din 1977 până în prezent.

 

* * *

 

PARTEA I

Nu cu multă vreme în urmă, la Chambesy, în apropiere de Geneva, a avut loc ,,Prima Conferinţă pre-sinodală” (21-28 noiembrie 1976). După ce am citit şi studiat documentele şi rezoluţiile acestei conferinţe, publicate de ,,Secretariatul pentru Pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe” în Geneva, simt în conştiinţa mea că am datoria evanghelică stringentă, ca membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Soborniceşti, chiar dacă nu sunt decât cel mai umil slujitor al ei, de a mă adresa prea sfinţiei voastre şi, prin sfinţia voastră, Sfântului Sinod al Episcopilor al Bisericii Sârbe, cu această expunere care trebuie să exprime opiniile mele dureroase cu privire la viitorul sinod. Rog pe prea sfinţia voastră şi pe prea cuvioşii arhierei să mă asculte cu râvnă evanghelică şi să ia aminte la acest strigăt al unei conştiinţe ortodoxe, care, slavă Domnului, nu este nici singurul, nici izolat în lumea ortodoxă atunci când vine vorba despre acest sinod.

 

1. Din procesele verbale şi rezoluţiile ,,Primei Conferinţe pre-sinodale”, care, dintr-un motiv necunoscut, a avut loc la Geneva, unde cu greu se pot găsi măcar câteva sute de credincioşi ortodocşi, este evident că această conferinţă a pregătit şi a hotărât o nouă listă de probleme pentru viitorul ,,Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe. Aceasta nu a fost una din acele ,,conferinţe pan-ortodoxe”, precum cele ţinute în Rhodos şi ulterior în altă parte; nici nu a fost ,,sinodul premergător”, care a fost în lucru până acum; aceasta a fost ,,Prima Conferinţă pre-sinodală” care a iniţiat pregătirea directă pentru întrunirea unui sinod ecumenic. Mai mult, această conferinţă nu şi-a început lucrările pe baza ,,Listei de probleme” stabilite la prima Conferinţă pan-ortodoxă din 1961 din Rhodos şi nedezvoltate până în 1971, ci în schimb a alcătuit o revizuire a acestei liste şi a expus propria ,,Listă de probleme” pentru sinod, nouă. Cu toate acestea, după câte se pare, nici măcar această listă nu este definitivă, deoarece este foarte probabil ca ea să fie din nou schimbată şi completată.

De asemenea, în ultima perioadă, conferinţa a reexaminat metodologia adoptată iniţial pentru planificarea şi pregătirea finală a problemelor pentru sinod. A prescurtat acest întreg proces în vederea grăbirii şi urgentării lui pentru a convoca sinodul cât mai curând posibil. Deoarece, potrivit declaraţiei explicite a mitropolitului Meliton, preşedintele conferinţei, Patriarhia Constantinopolului şi încă altele „se grăbesc să convoace” şi să înfăptuiască viitorul sinod. Sinodul trebuie să fie ,,de scurtă durată” şi să se ocupe el însuşi de un ,,număr limitat de probleme”; în plus, în cuvintele mitropolitului Meliton, ,,sinodul trebuie să cerceteze chestiunile arzătoare care împiedică funcţionarea normală a sistemului care uneşte Bisericile locale într-o singură Biserică Ortodoxă ...” (,,Documente”, pag. 55). Toate acestea ne silesc să ne întrebăm: ce înseamnă toate acestea ? De ce toată această grabă pentru pregătirea sinodului ? Unde ne vor duce toate acestea ?

 

2. Problemele pregătirii şi înfăptuirii unui nou Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este nici nouă, nici ultima în acest secol de istorie a Bisericii. Ea a fost propusă deja pe vremea când trăia acel nefericit patriarh al Constantinopolului, Meletie Metaxakis – vestitul şi arogantul modernist, reformator şi autor al schismelor din sânul Ortodoxiei – la congresul său pan-ortodox ţinut în Constantinopol în 1923 (La acea vreme, s-a propus ca sinodul să aibă loc la Nis în 1925, dar deoarece Nis nu se afla pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice, sinodul nu s-a întrunit, probabil chiar din acest motiv. În general, după câte se pare, Constantinopolul a preluat monopolul ,,pan-Ortodoxiei”, asupra tuturor ,,congreselor”, ,,conferinţelor”, pre-sinoadelor” şi ,,sinoadelor”). Mai târziu, în 1930, la Mânăstirea Vatopedu s-a reunit Comisia Pregătitoare a Bisericilor Ortodoxe. Ea a stabilit Lista de probleme pentru viitorul pre-sinod ortodox, care ar fi trebuit să fie preambulul pentru Sinodul Ecumenic.

După cel de-al doilea război mondial, a venit rândul Patriarhului Athenagora al Constantinopolului cu ale sale conferinţe pan-ortodoxe la Rhodos (încă o dată, exclusiv pe teritoriul Patriarhiei Constantinopolului).

 

Ecumenism 56 1

Prima Conferinţă pan-ortodoxă din Rhodos, septembrie 1961
Membrii delegaţiilor s-au adunat sub preşedinţia Mitropolitului
Hrisostom de Kavala, aparţinând de Patriarhia Constantinopolului

 

Prima dintre ele, din 1961, a solicitat pregătirea unui sinod pan-ortodox cu condiţia ca un pre-sinod să fie convocat şi a confirmat o listă de probleme care fusese deja alcătuită de Patriarhia Constantinopolului: 8 capitole întregi cu aproape 40 probleme principale şi încă de două ori pe atât de multe paragrafe şi subparagrafe.

 

Ecumenism 56 2

Cea de-a doua Conferinţă pan-ortodoxă din Rhodos, 26-29 septembrie 1963
Mitropolitul Meliton de Heliopolis şi Theira, preşedintele conferinţei
vorbeşte la deschiderea lucrărilor

 

După cea de-a doua şi a treia Conferinţă din Rhodos (1963, respectiv 1964), în 1966 a avut loc Conferinţa de la Belgrad. La început, aceasta a fost numită Cea de-a IV-a Conferinţă Pan-Ortodoxă (precum scrie în periodicul Glasnik al Bisericii Ortodoxe Sârbe, nr. 10, 1966, şi în documentele în limba greacă publicate sub acest titlu), dar ulterior a fost redusă de Patriarhia Constantinopolului la rangul de comisie inter-ortodoxă, cu scopul ca următoarea conferinţă, care a avut loc pe ,,teritoriu” constantinopolitan (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy-Geneva), în 1968, să poată fi socotită Cea de-a IV-a Conferinţă Pan-Ortodoxă, în locul ei. Se pare că, la această conferinţă, organizatorii ei nerăbdători s-au grăbit să scurteze calea către sinod, fiindcă din lista colosală de probleme de la Rhodos (cu toate că a fost lucrarea lor, a nimănui altcuiva) au luat doar primele şase probleme şi au stabilit o nouă procedură de lucru. Totodată a fost creată o nouă instituţie: Comisia de pregătire inter-ortodoxă, absolut necesară pentru a coordona munca asupra problemelor.

 

Ecumenism 56 3

Cea de-a treia Conferinţă pan-ortodoxă din Rhodos, 1-15 noiembrie 1964

 

De asemenea, a fost înfiinţat Secretariatul pentru pregătirea sinodului; în realitate, aceasta a însemnat că unui episcop al Constantinopolului i-a fost încredinţată această sarcină, având scaunul la sus-numitul centru de la Geneva, pe câtă vreme propunerile de a include alţi membri ortodocşi în secretariat au fost respinse. La dorinţa Constantinopolului, această Comisie de pregătire şi Secretariatul s-au reunit la Chambesy în iunie 1971. În cadrul acestei întruniri, ele au examinat şi au aprobat în mod unanim rezumatele celor 6 probleme selectate, care au fost publicate ulterior în câteva limbi şi supuse, ca toate lucrările anterioare pentru pregătirea sinodului, criticii neîndurătoare a teologilor ortodocşi. S-ar părea că existenţa obiecţiilor teologilor ortodocşi (printre care s-a aflat şi memorandumul meu trimis la acea vreme prin sfinţia voastră şi, cu permisiunea sfinţiei voastre, Sfântului Sinod al Episcopilor, şi după aceea susţinut de mulţi teologi ortodocşi şi publicat în diverse limbi în lumea ortodoxă) explică de ce hotărârea Comisiei de pregătire din Geneva – de a convoca în 1972 prima conferinţă pre-sinodală pentru revizuirea listei din Rhodos – nu a fost în realitate respectată în acel an, iar conferinţa a avut loc doar cu mare întârziere.

 

Ecumenism 56 4

Coliturghisirea ierarhilor ortodocşi în deschiderea lucrărilor celei de-a
IV-a Conferinţe pan-ortodoxe, care a avut loc la Centrul Ortodox al Patriarhiei
Ecumenice din Chambesy, Geneva, 8-15 iulie 1968. Conferinţa a fost prezidată de
Mitropolitul Meliton de Chalcedon. În imagine, mitropolitul Meliton coliturghiseşte cu
mitropolitul Ilie (mai târziu, patriarh al Antiohiei) şi Mitropolitul Nicodim al Leningradului

 

Această primă conferinţă pre-sinodală a avut loc abia în noiembrie 1976, din nou, fireşte, pe ,,teritoriu” constantinopolitan, la sus-numitul centru de la Chambesy, din apropiere de Geneva. După cum este evident din documente şi rezoluţii, abia acum publicate, şi pe care le-am studiat cu atenţie, această conferinţă a reexaminat lista de la Rhodos într-o asemenea măsură încât delegaţiile care au participat la lucrările diferitelor comisii au ales în mod unanim numai 10 probleme pentru sinod (în listă au fost incluse doar 3 dintre cele 6 probleme selectate !), în timp ce aproximativ 30 de probleme, care nu au fost alese în mod unanim, au fost lăsate deoparte pentru ,,studiul particular în Bisericile individuale” sub formă de ,,problematici ale Bisericii Ortodoxe” (un concept cu totul străin Ortodoxiei).

În viitor, aceste probleme ar putea deveni obiectul ,,examinărilor ortodoxe” şi poate că vor fi incluse în listă. După cum am spus deja, această conferinţă a schimbat procesul şi metodologia de elaborare a problemelor şi lucrării pregătitoare a sinodului care, repet, potrivit organizatorilor din Constantinopol, dar şi din alte părţi, ar trebui să aibă loc ,,cât mai curând posibil”. Din toate acestea este limpede pentru orice creştin ortodox că prima conferinţă pre-sinodală nu a venit de fapt cu nimic nou, ci continuă mai degrabă să conducă sufletele ortodoxe, ca şi conştiinţele multora în labirinturile mereu noi constituite de ambiţii personale. S-ar părea că acesta este motivul pentru care Sinodul Ecumenic s-a aflat în pregătire din 1923 încoace şi pentru care acum se doreşte să fie întrunit cu repeziciune.

 

3. Toate ,,problematicile” contemporane cu privire la problemele viitorului sinod, incertitudinea şi inconstanţa născocirii lor, hotărârea lor, ,,listarea” lor artificială, ca şi toate schimbările şi ,,revizuirile” noi, dovedeşte oricărei conştiinţe ortodoxe autentice un singur lucru: în momentul de faţă, nu există nici o problemă serioasă sau presantă care ar justifica convocarea şi înfăptuirea unui nou Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Şi dacă, totuşi, ar exista o problemă care merită să fie obiectul convocării şi realizării unui Sinod Ecumenic, ea este necunoscută actualilor iniţiatori, organizatori şi redactori ai tuturor ,,conferinţelor” mai sus amintite cu ,,listele” lor anterioare şi actuale. Dacă lucrurile nu ar fi stat astfel, atunci cum se poate explica că, începând cu întrunirea din Constantinopol din 1923, continuând cu Rhodos în 1961 şi până la Geneva în 1976, ,,tematicile” şi ,,problematicile” viitorului sinod au fost schimbate întruna ? Sunt modificate numărul, ordinea, conţinuturile şi chiar criteriile întrebuinţate pentru lista de probleme care trebuie să constituie lucrarea acestui mare şi unic organism bisericesc – Sfântul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, aşa cum a fost şi aşa cum trebuie să fie.

În realitate, toate acestea dovedesc şi relevă nu numai lipsa consecvenţei, ci şi o evidentă incapacitate şi eşec în a înţelege natura Ortodoxiei, din partea celor care astăzi, în actuala situaţie şi într-o asemenea manieră, vor să impună Bisericilor Ortodoxe „Sinodul” lor – o necunoaştere şi neputinţă de a simţi sau a pricepe ce-a însemnat şi ce înseamnă dintotdeauna un adevărat Sinod Ecumenic pentru Biserica Ortodoxă şi pentru totalitatea credincioşilor ei care poartă numele lui Hristos. Deoarece, dacă ar fi simţit şi ar fi realizat aceasta, ei ar fi ştiut, în primul rând, că nicicând în istoria şi viaţa Bisericii Ortodoxe nici măcar un simplu sinod – fără a mai vorbi de un astfel de eveniment excepţional, plin de har (asemenea Cincizecimii înseşi) cum este un sinod ecumenic – nu a căutat şi inventat, în acest chip nefiresc, probleme pentru lucrarea şi sesiunile sale; nicicând nu s-au convocat astfel de conferinţe, congrese, pre-sinoade şi alte întruniri contrafăcute, necunoscute tradiţiei sinodale ortodoxe şi în realitate împrumutate de la organizaţiile occidentale străine de Biserica lui Hristos.

Realitatea istorică este cât se poate de evidentă: Sfintele Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, convocate de Dumnezeu întotdeauna, au avut întotdeauna înaintea lor una sau cel mult 2 sau 3 probleme, aşezate înaintea lor de extrema gravitate a marilor erezii şi schisme care denaturau credinţa ortodoxă, sfâşiau în bucăţi Biserica şi puneau în mare pericol mântuirea sufletelor omeneşti, salvarea poporului dreptcredincios al lui Dumnezeu şi a întregii creaţii a lui Dumnezeu. Prin urmare, Sinoadele Ecumenice au avut întotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, ceea ce înseamnă că singura şi principala lor problemă – Buna Vestire a lor – a fost întotdeauna Dumnezeu-Omul Iisus Hristos şi mântuirea noastră întru El, îndumnezeirea noastră în El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut şi de o fiinţă, întrupat; El – Capul veşnic al Trupului Bisericii pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului; El – întru totul în Biserică prin harul Sfântului Duh, prin adevărata credinţă în El, prin credinţa ortodoxă.

Aceasta este tema cu adevărat ortodoxă, apostolică şi patristică, nemuritoarea temă a Bisericii Dumnezeului-Om din toate timpurile, trecute, prezente şi viitoare. Aceasta singură poate fi subiectul oricărui posibil Sinod Ecumenic viitor al Bisericii Ortodoxe, şi nu vreo listă scolastic-protestantă de probleme care nu au nici o legătură esenţială cu viaţa şi experienţa duhovnicească a Ortodoxii apostolice de-a lungul veacurilor, deoarece nu este nimic mai mult decât o serie de teoreme lipsite de viaţă, umaniste. Sobornicitatea veşnică a Bisericii Ortodoxe şi a tuturor Sinoadelor sale Ecumenice constă în atotcuprinzătoarea Persoană a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Aceasta este realitatea centrală şi universală, tema Sinoadelor Ortodoxe, aceasta este unica taină şi realitate a Dumnezeului-Om, pe care este zidită Biserica Ortodoxă a lui Hristos, care este întărită prin toate Sinoadele Ecumenice şi întreaga ei realitate istorică. Şi astăzi, în văzul cerului şi al pământului, noi trebuie să construim pe această temelie, şi nu pe problemele scolastic-protestante şi umaniste utilizate de delegaţii bisericeşti sau delegaţiile Constantinopolului sau Moscovei, care, în această amară şi critică clipă a istoriei, se prezintă pe ei înşişi ca fiind ,,conducătorii şi reprezentanţii” Bisericii Ortodoxe în lume.

 

4. Din documentele ultimei Conferinţe pre-sinodale de la Geneva, ca şi în situaţii asemănătoare anterioare, este evident că delegaţiile bisericeşti ale Constantinopolului şi Moscovei nu diferă aproape deloc una de alta în ce priveşte problemele şi temele propuse ca subiect al lucrărilor viitorului sinod. Ele au aceleaşi probleme, aproape acelaşi limbaj, aceeaşi mentalitate, ambiţii asemănătoare. Oricum, aceasta nu-i de mirare. Pe cine reprezintă ei, de fapt, astăzi, ce Biserică şi ce popor al lui Dumnezeu ? La aproape toate întrunirile pan-ortodoxe, ierarhia constantinopolitană constă în primul rând din mitropoliţi şi episcopi titulari, din păstori fără turmă şi fără o responsabilitate pastorală concretă înaintea lui Dumnezeu şi a propriei turme vii. Pe cine reprezintă ei şi pe cine vor reprezenta la viitorul sinod ? Printre reprezentanţii oficiali ai Patriarhiei Ecumenice nu există nici un ierarh din insulele greceşti, unde pot fi găsite turme ortodoxe reale; nu există nici un episcop eparhial grec din Europa sau America, nemaivorbind de alţi episcopi: ruşi, americani, japonezi, africani, care au turme ortodoxe mari şi teologi ortodocşi renumiţi. Pe de altă parte, actuala delegaţie a Patriarhiei Moscovei este cu adevărat reprezentanta sfintei şi marii Biserici mucenice a Rusiei şi a milioanelor de mucenici şi mărturisitori ai ei, ştiuţi doar de Domnul ?

Judecând după ceea ce declară şi apără aceste delegaţii oriunde circulă în afara Uniunii Sovietice, ele nu reprezintă, nici nu exprimă adevăratul spirit şi atitudine ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi ale turmei sale dreptcredincioase, fiindcă cel mai adesea aceste delegaţii pun cele ale cezarului mai presus de cele ale lui Dumnezeu. Dar porunca Scripturii este alta: „Trebuie a asculta pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29).

De altfel, este corect, este ortodox a avea astfel de reprezentări ale Bisericilor Ortodoxe la diferite întruniri pan-ortodoxe de la Rhodos sau Geneva ?

Reprezentanţii Constantinopolului care au iniţiat acest sistem de reprezentare a Bisericilor Ortodoxe la sinoade şi cei care acceptă acest principiu – care, potrivit teoriei lor, este în concordanţă cu ,,sistemul Bisericilor locale autocefale şi autonome” – au uitat că un asemenea principiu contrazice în realitate tradiţia sinodală a Ortodoxiei. Din nefericire, acest principiu al reprezentării a fost acceptat prompt şi de către toţi ceilalţi ortodocşi: uneori în tăcere, alteori cu proteste, dar uitând că Biserica Ortodoxă, în natura şi constituţia sa neschimbătoare din punct de vedere dogmatic, este episcopală şi centrată pe episcopi. Fiindcă episcopul şi credincioşii adunaţi în jurul lui sunt expresia şi manifestarea Bisericii ca Trup al lui Hristos, în special la dumnezeiasca liturghie: Biserica este apostolească şi sobornicească numai prin episcopii săi, deoarece ei sunt conducătorii unităţilor bisericeşti reale – episcopiile.

În acelaşi timp, celelalte forme de organizare ecleziastică a Bisericii Ortodoxe, apărute mai târziu din punct de vedere istoric şi variabile: mitropolia, arhiepiscopia, patriarhia, pentarhia, autocefalia, autonomia etc, oricât de multe ar fi sau vor fi, nu pot avea şi nu au o însemnătate crucială şi decisivă în sistemul sobornicesc al Bisericii Ortodoxe. Mai mult, ele pot constitui o piedică în funcţionarea corectă a principiului sinodal, dacă împovărează şi resping caracterul episcopal şi structura Bisericii şi a Bisericilor. Fără îndoială, aici poate fi găsită principala diferenţă dintre ecleziologia ortodoxă şi cea papală.

Dacă aşa stau lucrurile, atunci cum poate fi reprezentată, de exemplu, Bisericile Cehă şi Română potrivit principiului delegaţiei, adică prin acelaşi număr de delegaţi ? Sau cu atât mai mult, patriarhiile Rusiei şi Constantinopolului ? Care grupuri de credincioşi vor fi reprezentaţi de primii episcopi şi care de următorii episcopi ? În ultimul timp, Patriarhia Constantinopolului a produs o mulţime de episcopi şi mitropoliţi, aproape toţi fiind titulari şi fictivi. Este posibil ca aceasta să fie o măsură pregătitoare pentru a-şi asigura la viitorul ,,Sinod Ecumenic”, prin multitudinea titlurilor lor, majoritatea voturilor pentru ambiţiile neo-papiste ale Patriarhiei Constantinopolului ? Pe de altă parte, Bisericilor cu râvnă apostolică pentru lucrarea misionară, precum Mitropolia Americii, Biserica Rusă din Diaspora, Biserica Niponă şi altele nu li se îngăduie să aibă nici măcar un reprezentant !

Unde este în toate aceastea principiul sobornicesc al Ortodoxiei ? Ce fel de Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe a lui Hristos va fi acesta ? Deja la Conferinţa de la Geneva, Mitropolitul Ignatie al Laodiceei şi reprezentant al Patriahiei Antiohiei a afirmat cu tristeţe: „Simt tulburare, fiindcă se aduce vătămare practicii soborniceşti care este temelia Bisericii Ortodoxe”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 56/mai-iunie 2010 

 

 

 

PARTEA A II-A

5. Cu toate acestea, Constantinopolul şi alţii nu mai pot aştepta să se convoace ,,sinodul”. În primul rând, în concordanţă cu dorinţele şi insistenţa lor, Prima Conferinţă pre-sinodală de la Geneva a hotărât că ,,sinodul trebuie convocat cât mai curând posibil”, că acest sinod trebuie să fie ,,de scurtă durată” şi va trebui ,,să dezbată un număr mic de probleme”. Şi sunt menţionate cele 10 probleme alese. Primele 4 subiecte sunt: diaspora, chestiunea autocefaliei bisericeşti şi condiţiile proclamării ei, autonomia şi proclamarea ei, şi dipticele, adică ordinea întâietăţii printre Bisericile Ortodoxe.

Obiectivitatea evanghelică obligă la a remarca conduita despotică şi nepotrivită pentru un sinod a preşedintelui conferinţei pre-sinodale, mitropolitul Meliton. Acest lucru este limpede din fiecare pagină a actelor publicate ale conferinţei. Acolo este afirmat clar şi simplu că ,,acest Sfânt şi Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe care este pregătit nu trebuie să fie privit ca unicul, excluzând convocarea ulterioară a altor Sfinte şi Mari Sinoade” (,,Actele”, p. 18, 20, 50, 55, 60).

Ţinând seama de toate acestea, o conştiinţă sensibilă din punct de vedere evanghelic nu poate să nu-şi pună arzătoarea întrebare: care este adevăratul deznodământ al unui sinod convocat într-o asemenea pripă şi într-o manieră atât de abuzivă?

Prea sfinţiţi arhierei, nu pot scăpa de impresia şi convingerea că toate acestea arată către dorinţa tainică a anumitor persoane cunoscute din Patriarhia Constantinopolului; că prima în cinste dintre patriarhiile ortodoxe impune ideile şi procedurile sale tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, şi în general lumii ortodoxe şi diasporei ortodoxe, şi aprobă o astfel de intenţie neo-papală printr-un ,,sinod ecumenic”. Din acest motiv, printre cele 10 probleme selectate pentru sinod au fost introduse – şi, într-adevăr, sunt primele – tocmai acele probleme care dezvăluie intenţia Constantinopolului de a-şi supune întreaga diasporă ortodoxă, şi aceasta înseamnă întreaga lume !, şi de a-şi rezerva dreptul exclusiv de a acorda autocefalia şi autonomia în general tuturor Bisericilor Ortodoxe din lume, atât celor din prezent, cât şi celor din viitor, şi în acelaşi timp de a hotărî succesiunea şi rangul lor după bunul său plac (tocmai aceasta implică problema dipticelor, pentru că ele privesc nu numai ,,ordinea pomenirii liturgice”, ci şi ordinea întâietăţii la sinoade etc).

Mă înclin cu respect înaintea realizărilor străvechi ale Marii Biserici a Constantinopolului, şi înaintea crucii sale actuale care nu este nici mică, nici uşoară, care potrivit naturii lucrurilor este crucea întregii Biserici, fiindcă precum spune apostolul: „Când un mădular pătimeşte, întreg trupul pătimeşte” (I Corinteni 12, 26). Mai mult, eu recunosc rangul canonic şi locul dintâi în cinste al Constantinopolului printre Bisericile Ortodoxe locale, care sunt egale în cinste şi drepturi. Însă, nu ar fi în concordanţă cu Evanghelia dacă, din pricina dificultăţilor cu care se confruntă în prezent, Bisericii Constantinopolului i s-ar permite să ducă întreaga Ortodoxie pe marginea prăpastiei, aşa cum s-a întâmplat o dată la pseudo-sinodul de la Florenţa, sau să canonisească şi să dogmatisească forme istorice particulare care, la un moment dat, s-ar putea preschimba ele însele din aripi în lanţuri grele, încătuşând Biserica şi prezenţa ei transformatoare în lume. Să fim sinceri: conduita reprezentanţilor Constantinopolului din ultimele decenii a fost caracterizată de aceeaşi febrilitate nesănătoasă, de aceeaşi stare duhovnicească proastă care a condus Biserica către trădarea şi ruşinea de la Florenţa din secolul al XV-lea (Nici conduita aceleiaşi Biserici sub jugul otoman nu a fost un exemplu pentru toate timpurile. Atât jugul florentin, cât şi cel otoman au fost primejdioase pentru Ortodoxie).

Astăzi situaţia este chiar mai primejdioasă: odinioară, Biserica Constantinopolului era un organism viu cu milioane de credincioşi, care a reuşit să depăşească fără întârziere criza provocată de cursele din afară, ca şi ispita de a sacrifica credinţa şi Împărăţia lui Dumnezeu pentru bunurile acestei lumi. Cu toate acestea, astăzi, ea are doar mitropoliţi fără credincioşi, episcopi care nu au pe cine să păstorească (adică, fără eparhii), care doresc totuşi să controleze destinele întregii Biserici. Astăzi nu trebuie, nu poate să fie o nouă Florenţă ! Nici nu poate fi comparată situaţia actuală cu greutăţile jugului otoman. Acelaşi raţionament se aplică în cazul Patriarhiei Moscovei. Trebuie să se permită ca dificultăţile sale sau ale altor Biserici locale aflate sub comunismul ateu să hotărască viitorul Ortodoxiei ?

Soarta Bisericii nu mai este, nici nu mai poate fi în mâinile împăratului bizantin sau ale oricărui alt suveran. Nu este controlată de un patriarh sau de nici unul din puternicii acestei lumi, nici măcar de o ,,pentarhie” sau de ,,autocefalii” (înţelese în sensul restrâns al cuvântului). Prin puterea lui Dumnezeu, Biserica a crescut într-o mulţime de Biserici locale cu milioane de credincioşi, dintre care mulţi din zilele noastre au pecetluit cu sângele lor succesiunea apostolică şi fidelitatea faţă de Miel. Şi noi Biserici locale par să se înalţe la orizont, precum cea japoneză, africană şi americană, iar libertatea lor întru Domnul nu trebuie să fie răpită de nici o ,,super-Biserică” de tip papistaş (potrivit canonului 8 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic), fiindcă aceasta ar însemna un atac asupra însăşi esenţei Bisericii. Fără conlucrarea lor, rezolvarea oricărei chestiuni ecleziastice de importanţă ecumenică este de neconceput, fără a mai vorbi despre soluţionarea problemelor care le afectează direct, adică problema diasporei.

Lupta de veacuri a Ortodoxiei împotriva absolutismului roman a fost o luptă tocmai pentru o astfel de libertate a Bisericii locale ca ecumenică şi sinodală, deplină şi întreagă în ea însăşi. Mergem astăzi pe calea celei dintâi Rome căzute, sau pe cea a ,,unei a doua” sau ,,a treia Rome” asemeni acesteia ? Credem că Biserica Constantinopolului, care, în persoanele sfinţilor şi marilor ei ierarhi, clerului şi poporului ei, s-a împotrivit în trecut cu atâta curaj protecţionismului şi absolutismului roman vreme de secole, se pregăteşte astăzi să nesocotească tradiţiile soborniceşti ale Ortodoxiei şi să le înlocuiască cu surogatul neo-papal al unei ,,a doua”, ,,a treia” sau al vreunui alt soi de Romă ?

 

6. Prea cinstiţi părinţi ! Toţi ortodocşii văd şi înţeleg cât de importantă, cât de semnificativă este astăzi chestiunea diasporei ortodoxe, atât pentru Biserica Ortodoxă în general, cât şi pentru toate Bisericile Ortodoxe în parte. Poate fi soluţionată această problemă, precum doreşte Constantinopolul sau Moscova, fără a ţine cont de şi fără participarea credincioşilor, păstorilor şi teologilor ortodocşi ai diasporei înseşi, care sporeşte în fiecare zi ? Fără îndoială, problema diasporei este o chestiune bisericească deosebit de importantă; este o chestiune care a ieşit la suprafaţă pentru prima dată în istorie cu o asemenea forţă şi semnificaţie. Într-adevăr, pentru soluţionarea ei s-ar necesita convocarea unui sinod ecumenic la care să participe cu adevărat toţi episcopii ortodocşi din toate Bisericile Ortodoxe. O altă problemă care, în opinia noastră, ar putea şi ar trebui luată în considerare la un sinod ecumenic autentic al Bisericii Ortodoxe este problema ecumenismului. La drept vorbind, aceasta este o chestiune ecleziologică, despre Biserica lui Hristos ca unitate şi organism dumnezeiesco-uman, unitate şi organism care este pus la îndoială de sincretismul ecumenist contemporan. Ea este legată şi de problema omului, căruia nihilismul ideologiilor moderne, îndeosebi cele atee, i-a săpat un mormânt fără de nici o nădejde a învierii. Ambele chestiuni pot fi rezolvate corect şi într-o manieră ortodoxă doar ca provenind din fundamentele dumnezeiesco-umane ale Sinoadelor Ecumenice străvechi autentice. În orice caz, pentru moment, voi lăsa deoparte aceste probleme pentru a nu împovăra acest apel cu noi discuţii şi a-l extinde în mod necuvenit.

Aşadar, chestiunea diasporei este foarte serioasă şi extrem de importantă pentru Ortodoxia contemporană. Cu toate acestea, există actualmente condiţii care să garanteze rezolvarea ei în sinod în mod corect, ortodox, potrivit învăţăturii Sfinţilor Părinţi ? Este într-adevăr cu putinţă să existe o reprezentare reală şi liberă a tuturor Bisericilor Ortodoxe la un Sinod Ecumenic, fără influenţe din afară care să le disturbe ? Pot efectiv reprezentanţii multor Biserici, mai cu seamă ai Bisericilor aflate sub regimuri atee militante, să exprime şi să apere principiile ortodoxe ? Poate o Biserică care îşi tăgăduieşte propriii mucenici să fie o mărturisitoare autentică a Crucii de pe Golgota, sau o purtătoare a duhului şi conştiinţei soborniceşti a Bisericii lui Hristos ? Înainte de a avea loc un sinod, să ne întrebăm pe noi înşine dacă va fi posibil ca la acest sinod să se facă auzite conştiinţele milioanelor de noi mucenici, curăţite prin sângele Mielului.

Experienţa istoriei ne învaţă că ori de câte ori Biserica este răstignită, fiecare mădular al ei este chemat să pătimească pentru adevărul ei, şi nu să dezbată probleme artificiale sau să caute răspunsuri false la întrebări reale, ,,pescuind în ape tulburi” pentru a satisface ambiţii personale. Nu ne aducem aminte ca atâta timp cât Biserica a suferit prigoane să se fi întrunit vreun sinod ecumenic, ceea ce nu înseamnă că Biserica lui Dumnezeu nu a vieţuit sau lucrat într-un mod sobornicesc în acele vremuri. Dimpotrivă, epoca persecuţiilor a fost perioada sa cea mai bogată în roade. Şi când s-a adunat mai târziu primul Sinod Ecumenic, acolo s-au adunat şi mărturisitorii cu rănile şi cicatricile lor, episcopii încercaţi în focul pătimirii, care atunci L-au putut mărturisi liber pe Hristos ca Dumnezeu şi Domn. Va fi prezent duhul lor şi de această dată ? Cu alte cuvinte, vor fi prezenţi la sinodul care se pregăteşte acum episcopii vremurilor noastre, care sunt asemenea mucenicilor, astfel ca acest sinod să poată conglăsui cu Sfântul Duh şi să poată vorbi şi hotărî după Dumnezeu, şi ca acolo să nu fie auziţi mai cu seamă cei ce nu sunt liberi de influenţa puterilor acestei lumi ? Să ne gândim, de exemplu, la gruparea episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei care, pentru toate slăbiciunile lor omeneşti, poartă asupra lor legăturile Domnului şi ale Bisericii Ruse care a fugit în pustie de persecuţiile nicidecum mai mici decât cele din vremea lui Diocleţian. Aceşti episcopi au fost excluşi în prealabil de către Moscova şi Constantinopol de la participarea la sinod şi în acest fel condamnaţi la tăcere. Să ne gândim la acei episcopi din Rusia şi din alte ţări atee declarate care nu vor putea participa în mod liber la sinod sau nu vor putea să vorbească şi să ia decizii în mod liber; unora dintre ei nici măcar nu li se va permite să asiste la sinod. Ca să nu mai vorbim de imposibilitatea lor sau a Bisericilor lor de a se pregăti într-un mod demn de un eveniment atât de mare şi semnificativ. Nu este aceasta o dovadă mai mult decât suficientă că la sinod conştiinţa Bisericii muceniceşti şi conştiinţa plinătăţii ecleziastice vor fi reduse la tăcere, că reprezentanţilor lor nu li se va permite nici măcar să intre – aşa cum s-a întâmplat cu unul dintre cei mai iluştri martori ai Bisericii prigonite la adunarea Consiliului Mondial al Bisericilor de la Nairobi (mă refer în mod precis la Soljeniţîn) ?

Putem lăsa deoparte întrebarea despre cât de moral sau chiar normal este ca în timp ce Domnul Iisus Hristos şi credinţa în El sunt răstignite într-un chip mai teribil ca oricând ucenicii Lui să discute care va fi primul dintre ei. Într-o vreme în care satan caută nu numai trupul, ci însuşi sufletul omului şi lumea, când omenirea este ameninţată de auto-distrugere, este moral şi normal ca ucenicii lui Hristos să fie preocupaţi de aceleaşi chestiuni (şi în acelaşi fel) ca ideologiile anti-creştine contemporane, ideologii care vând Pâinea Vieţii pentru un blid de linte ?

 

Ecumenism 57

Arhimandritul Iustin Popovici († 1979) şi episcopul Nicolae Velimirovici († 1956),

alături de obştea de maici a Mânăstirii Chelie, Valjevo

 

7. Având în vedere toate acestea şi conştientizând cu durere situaţia Bisericii Ortodoxe contemporane şi a lumii în general, care nu s-a schimbat substanţial de la ultimul meu apel către Sfântul Sinod al Episcopilor din mai 1971, conştiinţa mă sileşte încă o dată să revin cu sârguinţă şi rugăminte către Sfântul Sinod al Episcopilor Bisericii Sârbe muceniceşti: fie ca Biserica noastră Sârbă să se abţină de la a participa la pregătirile pentru ,,sinodul ecumenic”, ba chiar de la a participa la sinodul însuşi. Fiindcă dacă acest sinod, Doamne fereşte, va avea loc cu adevărat, ne putem aştepta de la el doar la un soi de urmări: schisme, erezii şi pierderea multor suflete. Examinând chestiunea din punctul de vedere al experienţei apostoleşti, patristice şi istorice a Bisericii, un asemenea sinod, în loc să vindece, va face noi răni pe trupul Bisericii şi îi va pricinui noi probleme şi necazuri.

 

Mă încredinţez sfintelor şi apostoleştilor rugăciuni ale părinţilor Sfântului Sinod al Episcopilor al Bisericii Ortodoxe Sârbe.

 

Nevrednicul arhimandrit Iustin

(Părintele duhovnicesc al Mânăstirii Chelie)

 

Ajunul praznicului Sfântului Gheorghe, 1977

Mânăstirea Chelie, Valjevo (Iugoslavia)

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 57/iulie-august 2010