În septembrie 2004, o seamă de clerici ortodocşi s-a întrunit

pentru a discuta consecinţele ecumenismului

asupra trăirii şi dogmei ortodoxe, la

CONFERINŢA DE LA THESSALONIKI

 

,,În loc să mărturisim adevărul, noi suntem co-mărturisitori ai ereziei şi înşelării.
Această asociere pe termen lung cu ereticii, unică în istoria noastră ecleziastică, a
avut drept consecinţă o asemenea înstrăinare de la şi o pierdere a cugetului ortodox, încât
clericii şi teologii semnează cu uşurinţă documente care sunt rezultatele dialogurilor
şi în care dogmele apostolice şi patristice sunt încălcate şi sfidate, în care erezia
este prezentată drept adevăr, în care ereticii par să fie ortodocşi, iar botezul
şi alte taine ale lor sunt recunoscute ca autentice”

au spus clericii ortodocşi la Thessaloniki, Grecia, în septembrie 2004

 

PARTEA I

Consiliul Mondial al Bisericilor promovează modificarea dogmei şi a moralei creştine

Direct sau prin diferite comisii ale sale, Consiliul Mondial al Bisericilor organizează anual o sumedenie de conferinţe, pe cele mai diferite teme, de la teologie la morală, istorie etc. Toate acestea au scopul vădit de a modifica percepţia creştinilor asupra creştinismului şi a Bisericii lui Hristos.

Învăţătura despre Dumnezeu cel Unul în Treime se doreşte a fi metamorfozată într-o învăţătură politeistă - Hristos este egal cu Buddha şi cu alţi zei, sau este o simplă reîncarnare, un avatar al nu ştiu cărui zeu. Transformarea moralei merge până la impunerea acceptării avortului, eutanasiei, homosexualităţii şi a altor deviaţii aberante, introduse în sânul Consiliului Mondial al Bisericilor de cultele protestante. De asemenea, printr-o scamatorie abilă, istoria este modificată pentru a susţine ideile anti-creştine, capitol la care pot fi date nenumărate exemple de rescriere a istoriei Bisericii, şi nu numai a Bisericii, în scopul de a schimba percepţia cu privire la trecut.

 

Cu mici excepţii, ortodocşii implicaţi în mişcarea ecumenistă au devenit agenţi importanţi în implementarea acestei ideologii

Din nefericire, în această campanie hidoasă, ce are ca ţintă finală negarea lui Hristos ca Dumnezeu şi distrugerea Bisericii Lui, sunt puternic implicaţi ortodocşii ecumenişti. Conduşi de ierarhi străini de interesele Bisericii, ei lucrează cu mult zel pentru atingerea ţelurilor ecumeniste, şi devenind, la rându-le, străini de învăţătura lui Hristos, se îndreaptă pe ei şi turma lor spre pierzare.

Cu toate acestea, există printre ei oameni care au început să sesizeze, cam târziu, ce-i drept, roadele pe care le are această colaborare cu heterodocşii, veche de opt decenii.

 

Conferinţa teologică inter-ortodoxă de la Thessaloniki, Grecia este ca o picătură de luciditate într-un ocean de negură ecumenistă

Încercând să înţeleagă adevărata amploare a fenomenului ecumenist şi a consecinţelor pe care acesta le-a avut şi le are pentru credincioşii ortodocşi, în anul 2004, ortodocşii ecumenişti s-au întrunit în cadrul unei conferinţe teologice inter-ortodoxe, intitulată ,,Ecumenismul: Origini - Perspective - Dezamăgire”. Conferinţa a fost organizată de Şcoala Teologică a Universităţii Aristotel din Thessaloniki, Grecia şi de Societatea Greacă de Studii Ortodoxe şi a avut loc în perioada 20-24 septembrie 2004, la Thessaloniki.

La ceremonia de deschidere au fost prezenţi primarul oraşului, membri ai parlamentului grec şi profesori ai universităţii mai sus-amintite. De-a lungul celor cinci zile ale conferinţei, 60 de oratori au analizat cu luciditate fiecare aspect al ecumenismului înaintea unei asistenţe numeroase, alcătuită din stareţi de mânăstiri, clerici, monahi şi mireni, printre care şi mulţi teologi. Ei au adus argumente şi fapte şi au ţinut pledoarii complexe despre această plagă care distruge creştinismul.

 

Participanţii la conferinţă au alcătuit un document final, care prezintă concluziile acestei întruniri

Printre participanţi s-au numărat doar şase episcopi din Bisericile Ortodoxe locale, prin aceasta trădându-se încă o dată faptul că episcopii ortodocşi ecumenişti sunt aproape cu totul prinşi în chingile noilor lor stăpâni. Din România au fost prezenţi părintele Constantin Coman, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti (cu prelegerea ,,Unitatea Bisericii şi ecumenismul”), Radu Preda de la Facultatea de Teologie din Cluj-Napoca (cu prelegerea ,,Uniatismul. Actualitate bisericească şi dilemă ecleziologică”), ieromonahul Visarion şi ierodiaconul Leontie de la Mânăstirea Sfinţii Arhangheli, Petru-Vodă, judeţul Neamţ (cu prelegerea ,,Ecumenismul românesc: o provocare pentru Biserica Ortodoxă Română”).

Pe marginea prelegerilor ţinute, participanţii au purtat discuţii, fiind elaborat un document final important, în care au fost notate concluziile la care au ajuns şi propunerile lor pentru îndreptarea situaţiei. Vom cita pe larg din acest document, pentru a arăta că ortodocşii ecumenişti mai lucizi şi mai apropiaţi de cugetul Bisericii reuşesc să perceapă adevărata natură a ecumenismului şi scopurile sale malefice. Este trist însă că ei au avut nevoie de 80 de ani de dialog cu heterodocşii - de această experienţă pângăritoare, care i-a îndepărtat de plinătatea învăţăturii şi a harului Bisericii - pentru a ajunge să creadă ceea ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii au spus dintotdeauna despre relaţiile cu ereticii.

 

,,Consiliul Mondial al Bisericilor este în sens ecleziologic un Consiliu Mondial al ereziilor şi schismelor”

Documentul final face o prezentare generală a fenomenului ecumenist, în termeni categorici, arătând originile protestante ale acestei mişcări străine de duhul şi tradiţia Bisericii:

,,Ecumenismul s-a născut în sânul protestantismului la începutul secolului XX ca un efort de a reda unitate unei lumi protestante divizată în nenumărate grupuleţe şi ramuri. Ecumenismul nu are nici un fel de legătură cu ecumenicitatea şi universalitatea Bisericii, care sunt păstrate pe deplin, atât geografic cât şi ecleziologic, în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, adică Biserica Ortodoxă, care continuă să creadă ceea ce a fost crezut ,,totdeauna, pretutindeni şi de către toţi”. Existenţa ereziilor nu neagă nici unitatea, nici ecumenicitatea, nici universalitatea Bisericii. Biserica continuă să fie una şi universală. Erezii şi schisme precum ,,Bisericile” catolică şi protestantă din Apus, ca şi Bisericile necalcedoniene din Răsărit nu sunt biserici locale legitime şi autentice pentru acele regiuni; aceste biserici îşi recapătă unitatea şi universalitatea, ele constituie adevărate biserici, când sunt reintegrate în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe Universale, care nu este numai adevărata Biserică, ci şi unica Biserică. În consecinţă, de la începuturile sale până în prezent, aşa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor, ca vehicul al ecumenismului protestant, este într-un adevărat sens ecleziologic un ,,Consiliu Mondial al ereziilor şi schismelor”.”

De asemenea, documentul arată ţelurile reale care au stat la baza înfiinţării acestei mişcări:

,,Ceea ce nu a reuşit vreme de secole să obţină catolicismul, a obţinut, de la începutul secolului XX, ecumenismul protestant. Atât catolicismul, cât şi protestantismul îşi pierd continuu prestigiul şi autoritatea în America, Europa şi pretutindeni în lume. Prin intermediul ecumenismului, ele încearcă să se tăinuiască pe ele, să-şi ascundă înstrăinarea de unica, adevărata Biserică a lui Hristos, să consolideze cea mai mare erezie ecleziologică care a existat vreodată: aceea că Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu există, iar confesiunile creştine existente deţin un adevăr parţial”.

Analiza continuă cu o prezentare şi demontare a argumentelor de care s-au folosit adepţii implicării Bisericii Ortodoxe în mişcarea ecumenistă:

,,Există două motive teologice şi duhovniceşti de bază care au fost folosite atât în prezent, cât şi în trecut, pentru a justifica participarea ortodoxă la aşa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor: de a arăta dragoste faţă de heterodocşi şi de a mărturisi credinţa ortodoxă. Totuşi, dragostea nu poate fi despărţită de adevăr. Când dialogul dragostei nu co-există cu dialogul adevărului şi nu conduce la acceptarea adevărului mântuitor care este Hristos şi Biserica Sa, el devine o capcană primejdioasă care duce la indiferenţă sincretistă şi despărţire de unitatea credinţei şi de comuniunea cu Sfântul Duh; el îl lipseşte pe om de mântuire.

Nu există nimic mai rău decât pierderea mântuirii, şi orice se poate spune numai că aceasta este o lucrare a dragostei nu. … Erezia este neadevăr, minciună, demonizare, ură, iubirea minciunii şi deformarea adevărului Bisericii. În dialogurile ecumeniste, cuvântul dragoste a fost folosit foarte mult, în vreme ce adevărul a fost pierdut. Biserica Ortodoxă Universală nu este în căutarea adevărului. Ea îl deţine. Cu dragoste, ea trebuie să îl dea heterodocşilor, care sunt lipsiţi de el sau l-au deformat. Adevărul este preferat dragostei, aşa cum învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Nu trădaţi adevărul în nici o ocazie. Nu primiţi nici o învăţătură eronată sub pretextul iubirii”.

În ceea ce priveşte mult-căutata ,,mărturie a credinţei”, chiar dacă constituie o bună nădejde şi o perspectivă, s-a dovedit, în realitate, a fi falsă. În orice caz, nimeni nu poate crede că va mărturisi şi va propovădui credinţa ortodoxă începând cu o trădare a ei. Însuşi actul de participare la Consiliul Mondial al Bisericilor şi la dialogurile teologice cu catolicii, protestanţii şi monofiziţii constituie o negare a unicităţii Bisericii, o punere pe picior de egalitate a Ortodoxiei cu erezia.

Exprimând poziţia multor ierarhi, Mitropolitul Irineu al Samosului se întreba: ,,Cum este posibil ca ierarhii ortodocşi să ia parte la o organizaţie ecleziastică în care Sfânta Treime este înlăturată, participanţii cred că Biserica lui Hristos a fost sfărâmată în bucăţi, că fiecare erezie este parte a întregului şi că Biserica Ortodoxă nu este altceva decât unul dintre fragmente ?” Cu adevărat, nu există nici măcar unul dintre Sfinţii Apostoli sau Părinţi ai Bisericii, a cărui viaţă, învăţătură sau lucrare să poată fi folosită ca exemplu pentru a justifica participarea noastră prezentă şi viitoare într-o parasinagogă (n.r.: adunare ilegitimă) de eretici, cum este Consiliul Mondial al Bisericilor, sau alte consilii sau adunări ecumeniste”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

În perioada 20-24 septembrie 2004, la Thessaloniki a avut loc Conferinţa ,,Ecumenismul: Origini - Perspective - Dezamǎgire”, la care ortodocşii participanţi au cǎutat sǎ evalueze sensul şi roadele celor 8 decenii de relaţii ecumeniste cu diferite confesiuni creştine. Dupǎ ce documentul final prezintǎ contextul apariţiei mişcǎrii ecumeniste, fǎcând o analizǎ necruţǎtoare a rolului acesteia în lumea creştinǎ contemporanǎ, el schiţeazǎ relaţiile existente între ortodocşi şi catolici şi gravele compromisuri fǎcute de primii în vederea apropierii şi unirii cu cei din urmǎ.

 

Uniaţia este numitǎ în document ,,instituţia ruşinoasǎ şi înşelǎtoare a Uniaţiei”

Unul dintre aspectele acestor relaţii - despre care se vorbeşte în mod special, însǎ potrivit cu importanţa pe care o are - este fenomenul uniatismului, care a stârnit multǎ tulburare în secolele trecute şi încǎ stârneşte în zilele noastre:

,,Pentru cǎ s-a afirmat cǎ nu existǎ diferenţe majore şi toţi (n.r.: ortodocşi şi catolici deopotrivǎ) aparţin Bisericii, clericii papali au posibilitatea de a (…) promova instituţia ruşinoasǎ şi înşelǎtoare a Uniaţiei printre ortodocşi … Roma nu a renunţat niciodatǎ la ambiţiile sale prozelitiste şi expansioniste în detrimentul Bisericii Ortodoxe, pe care o numeşte şi o acceptǎ în mod ipocrit ca ,,Bisericǎ-Sorǎ”. În acelaşi timp în care Roma discutǎ şi poartǎ dialoguri, ea îşi întinde cu lǎcomie mâna asupra turmelor ortodoxe şi întemeiazǎ episcopii şi jurisdicţii cu scopul de a face prozelitism în sânul jurisdicţiilor ortodoxe şi nu face nici un efort în a-şi ascunde dorinţa de a dobândi mai multe drepturi asupra locurilor sfinte de pelerinaj din Tara Sfântǎ”.

De asemenea, documentul analizeazǎ punctele dogmatice în care ortodocşii au cedat prin documentele ecumeniste semnate în cadrul sesiunilor de dialog teologic bilateral.

,,Cel mai important aspect al acordului de la Balamand (1993) nu este justificarea şi legitimarea uniatismului, ci gravele compromisuri în materie de credinţǎ fǎcute de reprezentanţii ortodocşi. Pentru prima oarǎ şi încǎlcând nu numai tradiţia patristicǎ, sfântǎ, veche de secole şi neschimbǎtoare, dar şi declaraţiile şi comunicatele contemporane, teologii ortodocşi au negat cǎ Biserica Ortodoxǎ este Una, Sfântǎ, Soborniceascǎ şi Apostoleascǎ Bisericǎ şi au acceptat cǎ ea constituie Biserica Una împreunǎ cu Biserica Romano-Catolicǎ … Textul (n.r.: declaraţiei de la Balamand) conţine o recunoaştere reciprocǎ a tainelor, a succesiunii apostolice şi a mǎrturisirii credinţei apostolice”.

 

,,Presupusa mǎrturisire a credinţei ortodoxe prin participarea noastrǎ la dialogurile teologice este mit şi fantezie”

Documentul final acordǎ, de asemenea, o importanţǎ deosebitǎ dialogului ecumenist cu protestanţii: ,,Cu privire la Consiliul Mondial al Bisericilor şi dialogurile teologice în general cu diferite confesiuni protestante, luteranii, anglicanii, reformaţii etc s-a remarcat cǎ situaţia este deopotrivǎ de groaznicǎ, dacǎ nu mai rǎu … Biserica a ajuns sǎ fie doar o porţiune, o parte a unei adunǎri de erezii şi schisme cu mulţi membri. Aceastǎ ,,reducere aritmeticǎ” a fǎcut Biserica inexistentǎ din punct de vedere al votului şi astfel a anulat posibilitatea ca ea sǎ aibǎ un cuvânt hotǎrâtor la diferite adunǎri. Mai mult, acest lucru i-a încurajat pe protestanţii liberali sǎ introducǎ şi sǎ discute teme care neagǎ însǎşi Evanghelia şi Tradiţia Bisericii şi însuşi creştinismul. Printre aceste subiecte se numǎrǎ hirotonia femeilor, cǎsǎtoria homosexualilor şi participarea la diferite forme de manifestare a credinţei şi ritului pǎgâne animiste. Aceastǎ apostazie a protestanţilor de la credinţa şi viaţa creştinǎ dovedeşte fǎrǎ tǎgadǎ cǎ presupusa mǎrturisire a credinţei ortodoxe prin participarea noastrǎ la dialogurile teologice este mit şi fantezie”.

 

Ortodocşii ecumenişti susţin ,,slǎbiciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotoniei femeilor”

În continuare, ei dezvǎluie diferite încercǎri ale Bisericilor Ortodoxe locale de a se retrage din acest consiliu al ereziei, din cauza amplorii pe care a luat-o apostazia din cadrul sǎu. Din nefericire, dar nu surprinzǎtor, toate aceste încercǎri nu au reuşit decât cel mult parţial, cǎci ierarhii ortodocşi ecumenişti fac deschis jocul celor pe care îi slujesc:

,,Reacţia faţǎ de aceastǎ apostazie a protestanţilor a fost de aşa naturǎ încât multe Biserici Ortodoxe au luat hotǎrârea definitivǎ şi irevocabilǎ de a se retrage din Consiliul Mondial al Bisericilor şi din dialogurile teologice. Prima Bisericǎ care a fǎcut acest pas a fost Mama Bisericilor, strǎvechea şi venerabila Patriarhie a Ierusalimului, şi a fost urmatǎ de Bisericile Georgiei şi Bulgariei, şi, de asemenea, alte Biserici Ortodoxe au şovǎit în a se retrage. Sfântul Sinod al Bisericii Serbiei a decis în iunie 1997 sǎ se retragǎ din CMB; din nefericire, aceastǎ hotǎrâre nu a fost aplicatǎ. Biserica Ciprului, într-o sesiune a sfântului ei sinod, s-a împǎrţit în douǎ tabere, pro şi contra retragerii din mişcarea ecumenistǎ, şi numai greutatea votului arhiepiscopului a pecetluit decizia de a rǎmâne în CMB, în speranţa de a evita consecinţele politice negative pentru naţiunea insularǎ. Sub conducerea anterioarǎ şi Biserica Greciei a resimţit o profundǎ preocupare şi nelinişte cu privire la continuarea participǎrii la mişcarea ecumenistǎ, ca şi Biserica Rusiei, unde aceste sentimente au ajuns pânǎ la nivelul credincioşilor”.

În ciuda tuturor acestor curente defavorabile ecumenismului, ierarhia ortodoxǎ aservitǎ intereselor de creare a unei religii mondiale şi de distrugere a creştinismului a reuşit sǎ impunǎ Bisericilor Ortodoxe Locale sǎ nu pǎrǎseascǎ mişcarea ecumenistǎ. De asemenea, ei au început sǎ loveascǎ în înseşi dogmele creştinismului care se abat de la învǎţǎtura ereticǎ a consiliului mondial. Un astfel de exemplu îl constituie documentul final al Simpozionului Academic Internaţional, convocat în iunie 2003 la Thessaloniki, în prezenţa Î.P.S. Hristodul, Arhiepiscopul Atenei şi a toatǎ Grecia.

,,În concluziile acestui simpozion, teologia ortodoxǎ a fost contestatǎ şi poziţia privind hirotonia femeilor a fost cǎlcatǎ în picioare, în timp ce tradiţia liturgicǎ canonicǎ a Bisericii referitoare la rugǎciunile comune (cu ereticii) a fost rǎsturnatǎ. Concluzia lor vorbeşte despre ,,slǎbiciunea argumentelor teologice ortodoxe împotriva hirotoniei femeilor”. În privinţa rugǎciunilor comune, ei sunt de pǎrere cǎ ,,singura rugǎciune comunǎ interzisǎ explicit este rugǎciunea euharisticǎ” ... ”

 

,,Printre cele mai cumplite greşeli sunt intercomuniunea euharisticǎ cu monofiziţii, (…) recunoaşterea parţialǎ de cǎtre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofiziţilor”

Documentul puncteazǎ şi aspecte din dialogul cu monofiziţii şi vechii-catolici.

,,O imagine identicǎ de totalǎ inutilitate şi de grave compromisuri în materie de credinţǎ existǎ în dialogurile teologice cu cei care pânǎ de curând au fost consideraţi (şi sunt) monofiziţi, dar care, astǎzi, din ,,dragoste”, sunt descrişi drept ,,anti-calcedonieni”, ,,pre-calcedonieni”, ,,Biserici Rǎsǎritene Vechi” sau, în cele din urmǎ, chiar ,,ortodocşi”. La conferinţǎ s-a stabilit cǎ dialogul nu a dus la nici un rezultat pozitiv. Cele trei declaraţii comune ale ortodocşilor şi anti-calcedonienilor sunt inacceptabile dintr-un punct de vedere ortodox. Printre cele mai cumplite greşeli sunt intercomuniunea euharisticǎ cu monofiziţii (din Siria) acceptatǎ de Patriarhul Antiohiei (1997), recunoaşterea parţialǎ de cǎtre Patriarhia Alexandriei a tainelor monofiziţilor şi propunerile pentru o corectare a textelor liturgice şi stabilirea unui tipic pentru împreunǎ-slujirea ortodocşilor cu monofiziţii”.

În ce-i priveşte pe vechii-catolici, dialogul cu ei este ,,singurul dialog teologic care a dus la acceptarea poziţiei ortodoxe de cǎtre heterodocşi … Cu toate acestea, vechii-catolici au greşit în dialogul lor cu anglicanii arǎtându-se favorabili hirotoniei femeilor, negând astfel tot ceea ce acceptaserǎ cu ortodocşii”.

 

Ecumenismul se îndreaptǎ spre urmǎtorul obiectiv al new age-ului: unitatea interreligioasǎ

Analiza participanţilor la Conferinţa de la Thessaloniki continuǎ punctând faptul cǎ dialogul intercreştin se transformǎ pe nesimţite într-un dialog interreligios:

,,Ecumenismul, dupǎ succesul pe care l-a avut în dialogurile intercreştine (…) s-a îndreptat spre urmǎtorul obiectiv al new age-ului: unitatea interreligioasǎ. Aici este promovatǎ ideea cu adevǎrat demonicǎ potrivit cǎreia Hristos nu este singura Cale spre mântuire, Adevǎrul şi Viaţa, cǎ alte religii sunt cǎi spre mântuire, pentru ca, în cele din urmǎ, religia unitǎ a lui antihrist sǎ poatǎ fi impusǎ pe scheletul globalizǎrii şi al noii ordini mondiale. Întrunirile şi dialogurile interreligioase, frecvent şi larg susţinute de liderii creştini, inclusiv de unii ortodocşi, au condus la un sincretism inadmisibil; acestea constituie o negare a Evangheliei şi o jignire a Sfinţilor Mucenici şi Mǎrturisitori ai credinţei, a cǎror mucenicie şi mǎrturisire a unuia şi unicului Adevǎr este jefuitǎ prin orice mijloc, iar mucenicii înşişi au fost transformaţi în ,,fundamentalişti” absurzi”.

 

,,Ecumenismul şi dialogul necondiţionat cu heterodocşii şi necreştinii sunt lucrarea unui mod lumesc de a gândi; sunt doar relaţii convenţionale, care nu urmǎresc scopuri duhovniceşti, ci interese egoiste”

Dupǎ ce prezintǎ pe scurt concluziile şi evaluǎrile dezbaterilor care au avut loc la conferinţǎ, secţiunea a doua a documentului final conţine mai multe propuneri ale participanţilor pentru a ieşi din acest vârtej al apostaziei ecumeniste. Astfel, ei propun, în primul rând, ca ,,Bisericile autocefale care mai fac parte sǎ se retragǎ din CMB şi sǎ punǎ capǎt acestui fel de dialoguri”. Apoi ei susţin: examinarea şi corectarea relaţiilor cu papismul, respectarea sfintelor canoane ale Bisericii care interzic rugǎcinile comune cu heterodocşii, descurajarea şi respingerea schimbǎrilor şi inovaţiilor liturgice, ca fiind ,,aplicarea principiilor ecumenismului, al cǎrui scop este crearea unei închinǎri nedogmatice, pentru a uşura acceptarea ereziei”, excomunicarea (prin încetarea de a-i mai pomeni) conducǎtorilor Bisericii care continuǎ sǎ participe la şi sǎ susţinǎ pan-erezia ecumenismului.

 

***

 

Documentul final al acestei conferinţe anti-ecumeniste este o analizǎ lucidǎ şi schiţeazǎ cu multǎ precizie cancerul ecumenist întins ca o metastazǎ pe trupul confesiunilor creştine, arǎtând originea, progresele şi efectele devastatoare pe care le-a avut în ultimul secol.

Este de remarcat faptul cǎ perspectiva participanţilor la conferinţa de la Thessaloniki se apropie foarte mult de viziunea pe care o avem noi, ortodocşii de stil vechi, anti-ecumenişti, asupra mişcǎrii ecumeniste. Aceastǎ apropiere de vederi este cu atât mai şocantǎ cu cât ei nu au respins schimbarea calendarului ca pe o inovaţie, ca pe ceea ce este - un adevǎrat cal troian al acestui curent modernist, şi continuǎ sǎ aibǎ o poziţie mai mult decât reticentǎ faţǎ de noi, cei de stil vechi.

De altfel, în cuvântul sǎu cu privire la relaţiile Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Consiliul Mondial al Bisericilor (,,Biserica Ortodoxǎ Sârbǎ şi ecumenismul”), Episcopul Artemie de Raska şi Prizren a arǎtat limpede intenţia care a stat în spatele schimbǎrii calendarului:

,,Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocǎ s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxǎ sǎ primeascǎ noul calendar, calendarul gregorian, ,,pentru ca prǎznuirea marilor sǎrbǎtori creştine sǎ se facǎ în acelaşi timp de cǎtre toate bisericile”. Aceastǎ cerinţǎ a fost împlinitǎ curând de cǎtre Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plǎtind un preţ foarte scump: schisma internǎ, atât între Bisericile Ortodoxe cât şi între credincioşi”.

De asemenea, se poate remarca importanţa acordatǎ de ideologii mişcǎrii ecumeniste acestui aspect, în aparenţǎ minor - reforma calendaristicǎ - de vreme ce, episcopul Artemie aratǎ cǎ, sârbii anti-ecumenişti întruniţi la Mânǎstirea Sopocani, în februarie 2001, au fǎcut apel cǎtre Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe (care încǎ urmeazǎ calendarul iulian, în timp ce este implicatǎ în ecumenism) ,,sǎ se punǎ capǎt anumitor cereri (tot mai des auzite) de introducere a noului calendar, deoarece o astfel de încercare ar pricinui o mare schismǎ înlǎuntrul Bisericii noastre, aşa cum s-a întâmplat în toate Bisericile Ortodoxe locale care au introdus noul calendar”.”

În ce ne priveşte pe noi, ortodocşii de stil vechi, cuvintele celor prezenţi la conferinţa din Thessaloniki vin sǎ îndreptǎţeascǎ poziţia pe care am avut-o în ultimele opt decenii şi pot fi luate ca un avertisment: iatǎ ce se întâmplǎ dacǎ ignori învǎţǎtura Bisericii, cuvintele şi pildele vii ale sfinţilor care au preferat temniţa, chinul şi chiar moartea decât sǎ accepte sǎ-şi vândǎ credinţa pentru lucrurile strǎlucitoare, dar înşelǎtoare şi efemere ale acestei lumi.

Iar despre atitudinea pe care o au ortodocşii din Biserica Ortodoxǎ oficialǎ faţǎ de noi, ,,stiliştii”, am putea adǎuga urmǎtoarele: având în vedere noianul de abateri de la rânduielile şi învǎţǎtura Sfinţilor Pǎrinţi ai Bisericii, care s-au adunat într-un numǎr ameţitor de-a lungul celor 80 de ani de schismǎ între noi, ei nu mai pot evalua cu obiectivitate nici poziţia noastrǎ, nici poziţia lor, imaginea lor fiind cu totul deformatǎ de interminabilele compromisuri fǎcute în slujba hidosului ecumenism.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 34/martie-aprilie 2007

 

Ioachim Arnǎutu

 

Nota

Martie 2007. Dupǎ doi ani şi jumǎtate de la conferinţa de la Thessaloniki (care a avut loc în septembrie 2004), putem încerca sǎ facem o evaluare a gradului în care s-au realizat propunerile fǎcute la aceastǎ conferinţǎ. Dialogurile ecumeniste continuǎ cu aceeaşi intensitate ca şi înainte de conferinţǎ:

1. În mai 2005, Consiliul Mondial al Bisericilor, în colaborare cu conducerea Bisericii Ortodoxe a Greciei, a organizat, la Atena, Conferinţa Mondialǎ pentru Misiune şi Evanghelizare, pentru prima oarǎ într-o ţarǎ ortodoxǎ. Fǎrǎ a vorbi despre rugǎciuni comune şi fǎrǎ a intra în alte amǎnunte, conferinţa în sine a fost gânditǎ ca o rugǎciune, o invocare a Sfântului Duh: ,,Vino Duhule Sfinte, tǎmǎduieşte şi reconciliazǎ”.

2. În februarie 2006, ortodocşii ecumenişti au participat la cea de-a IX-a Adunare Generalǎ a Consiliului Mondial al Bisericilor, în Porto Allegre, Brazilia, unde rugǎciunile comune au fost la ordinea zilei, iar modul înşelǎtor de exprimare a ascuns toate nemulţumirile pe care le-ar fi putut avea ortodocşii. În plus, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I a avut un mesaj foarte optimist, afirmând cǎ aceastǎ a IX-a adunare a consiliului ,,va deschide o nouǎ erǎ în istoria mişcǎrii ecumeniste”.

3. În septembrie 2006, s-a reluat dialogul ortodoxo-catolic în cadrul Comisiei Mixte de Dialog Teologic la Belgrad, dialog ce fusese întrerupt în urmǎ cu 6 ani. Consecinţele acestei întruniri a comisiei mixte sunt dezastruoase (a se vedea articolul ,,Nu existǎ concesie în materie de credinţǎ. Scindare dureroasǎ în lumea ortodoxǎ într-o problemǎ teologicǎ de o importanţǎ vitalǎ”, de pe site-ul nostru).

4. În decembrie 2006, Arhiepiscopul Hristodul al Atenei şi întregii Grecii a fǎcut o vizitǎ la Vatican, pentru a se întâlni cu Papa Benedict al XVI-lea, care a declarat cǎ unul dintre obiectivele prioritare ale pontificatului sǎu este unirea celor douǎ Biserici (a se vedea articolul ,,Vizita Arhiepiscopului Hristodul al Atenei la Vatican, un punct împlinit din planul cincinal al ecumenismului”, de pe site-ul nostru).