Ortodoxia, aflată la răscruce de ideologii, pregăteşte

AL VIII-LEA SINOD ECUMENIC

 

După mai bine de opt decenii de implicare a ortodocşilor în mişcarea ecumenistă,
Biserica Ortodoxă, ca instituţie, se află astăzi la o răscruce ideologică. Ierarhii au
deschis porţile Bisericii ideologiilor seculare, umaniste şi păgâne, ajungând să susţină
un ,,creştinism fără Hristos”. Ei propovăduiesc acest pseudo-creştinism credincioşilor
care, lipsiţi de adevărata hrană duhovnicească, îl primesc fără suspiciuni. Iar pentru
a putea legifera abaterile de la dogmă şi canoane, pe care au început deja să
le pună în practică, ierarhii vor să convoace al VIII-lea Sinod Ecumenic

 

PARTEA I

În prezent, Biserica Ortodoxă, ca instituţie, se află la o răscruce ideologică, fiind nevoită să aleagă între învăţătura lui Hristos şi ideologia ecumenistă

Apariţia, la începutul secolului XX, a ecumenismului modern a însemnat apropierea Bisericii Ortodoxe de confesiunile heterodoxe cu scopul declarat de unire a tuturor creştinilor şi refacere a Bisericii Universale din primul mileniu creştin. În ciuda intenţiilor lăudabile, participarea ortodoxă la mişcarea ecumenistă s-a întemeiat şi a continuat cu nenumărate compromisuri făcute de ortodocşi heterodocşilor, în materie de dogmă şi canoane. Prin declaraţiile şi acţiunile întreprinse de-a lungul vremii, ortodocşii s-au dezis de Biserică şi de învăţătura Celui care a întemeiat Biserica.

Negându-I învăţătura, ortodocşii L-au negat pe Hristos iar, prin aceasta, au adus Biserica Ortodoxă, ca instituţie, într-un impas ideologic. Biserica se vede astăzi nevoită să aleagă între învăţătura lui Hristos, care este temelia Bisericii, şi ideologia ecumenistă, care prin liberalismul ei deschide calea către celelalte credinţe ale lumii.

În esenţă, ideologia ecumenistă şi ideologiile umaniste urmăresc un ţel comun, acela de a-L nega pe Hristos, susţinând, în acelaşi timp, că sunt creştine şi au sorginte apostolică. Astfel, în vreme ce afirmă că sunt creştini, strategii ecumenismului modern resping imaginea dumnezeiască pe care Biserica o are cu privire la Întemeietorul ei şi Îl propovăduiesc pe Hristos potrivit viziunii lor, tributară filozofiilor omeneşti.

Ortodocşii care au subscris acestor mentalităţi s-au îndepărtat de adevăratul izvor al înţelepciunii şi cunoaşterii de Dumnezeu şi s-au lipsit de ocrotirea Bisericii, expunându-se atacurilor de pretutindeni. De-a lungul veacurilor, prin învăţătura sa dumnezeiască, Biserica i-a ocrotit pe credincioşi de valurile de învăţături străine, reprezentând un adevărat zid de apărare împotriva diferitelor curente ce s-au opus credinţei ortodoxe. În prezent, însă, învăţătura Bisericii a ajuns să îi stânjenească pe ortodocşii ecumenişti în planurile lor.

 

Ideologiile heterodoxe, umaniste, păgâne şi oculte duc un război concertat împotriva Bisericii

La aceeaşi răscruce ideologică la care se află Biserica Ortodoxă, ca instituţie, se află astăzi ierarhii săi, cei care au adus Biserica în acest impas. La rândul lor, ei sunt nevoiţi să aleagă între a-I urma lui Hristos sau a urma ideologiei ecumeniste, care îi îndepărtează de Hristos.

Spre deosebire de orice altă perioadă critică din istoria Bisericii (n.r.: Biserica a traversat multe perioade dificile, precum cele ale marilor erezii hristologice din primele veacuri creştine, a iconoclasmului din secolele VIII-IX, a Marii Schisme dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică de la 1054 sau a falsei uniri dintre ortodocşi şi catolici de la Florenţa din secolul al XV-lea), situaţia actuală în care se află Biserica este mult agravată, pe de-o parte de poziţia ierarhilor şi, pe de alta, de atitudinea credincioşilor.

În plus, influenţa curentelor păgâne se face simţită astăzi în Biserică mai mult ca niciodată. Acestea au atacat întotdeauna Biserica din cauza divergenţelor fundamentale dintre ele şi învăţătura dumnezeiască, ca şi prin aversiunea pe care au manifestat-o faţă de creştinism. Însă în prezent, asaltul lor este deosebit, căci ele s-au unit într-un sincretism halucinant şi atacă concertat creştinismul.

 

Ierarhii, tributari ideologiilor umaniste şi seculare, nu se mai împotrivesc acestora, ci le permit imixtiunea în învăţătura Bisericii

Atacul concertat al acestor ideologii este puternic agravat de faptul că ierarhii au deschis porţile Bisericii şi o lasă la bunul plac al învăţăturilor străine. Prin formaţia lor intelectuală, dobândită la diferite universităţi apusene sau la nou-înfiinţatele institute ecumeniste, sau prin adeziunea la diverse organizaţii oculte, păstorii şi teologii Bisericii sunt tributari unui creştinism fără Hristos.Ecumenism 30

Este greu de crezut că ierarhii ortodocşi, educaţi la marile şcoli ale lumii sau iniţiaţi în misteriile păgâne, slujitori tainici ai Arhitectului Universului, nu înţeleg semnificaţia şi cursul evenimentelor mondiale. Mai degrabă, ei au condus cu bună ştiinţă Biserica în impasul ideologic actual, vrând să legitimeze, prin cuvântul Bisericii, ideologia a cărei adepţi au devenit.

 

În situaţia politică tulbure de la sfârşitul primului război mondial, prim-ministrul Greciei, Eleftherios Venizelos (1864-1936), cunoscut mason, l-a susţinut pe nepotul său, masonul Meletie Metaxakis (1871-1935), pentru a deveni arhiepiscop al Greciei. Acesta a fost singurul ierarh care a condus succesiv patru Biserici Ortodoxe autocefale: a Ciprului, Greciei, Constantinopolului şi Alexandriei. El este cel care a iniţiat şi condus Congresul pan-ortodox din Constantinopol, din 1923, care s-a soldat cu schimbarea calendarului Bisericii

 

Credincioşii au fost îndepărtaţi de Biserică de înşişi păstorii lor

La rândul lor, credincioşii sunt nevoiţi să-şi decline poziţia şi să aleagă între Hristos şi un creştinism lipsit de Hristos. Alegerea lor este îngreunată de faptul că ei au fost pregătiţi, de înşişi păstorii lor, pentru unirea confesiunilor creştine prin decenii de toleranţă faţă de ideologiile heterodoxe, neglijenţă şi indiferenţă faţă de cele sfinte. Nemaihrănindu-se din izvorul cel adevărat care ţâşneşte numai în Biserică, izvor pe care l-au abandonat socotindu-l învechit, păstorii şi-au însuşit învăţături străine, pe care le propovăduiesc astăzi credincioşilor. Îndepărtându-se de calea cea dreaptă, ei nu mai pot să-şi hrănească turma dreptcredincioasă şi nici nu mai pot fi pilde de virtute.

 

Ierarhii ecumenişti vor ca apropierea de confesiunile heterodoxe să dobândească un caracter legal în cadrul Bisericii Ortodoxe

De-a lungul timpului, ierarhii şi, mai apoi, credincioşii ortodocşi s-au implicat în multitudinea de activităţi ecumeniste, care le-a schimbat percepţia asupra Bisericii şi a Mântuitorului Însuşi. De la întâlniri ale înalţilor ierarhi s-a ajuns până la acţiuni la care sunt prezenţi credincioşii, care au fost educaţi în spiritul toleranţei faţă de confesiunile creştine.

Un rol important în modificarea imaginii asupra creştinismului îl are propovăduirea prin mass-media a ideilor şi acţiunilor ecumeniste, propovăduire care a obişnuit credinciosul de rând cu aceste manifestări, care i se par astăzi în duhul Ortodoxiei. Omul dezvăţat de cele duhovniceşti, lipsit de gardul Sfinţilor Părinţi - învăţătura Bisericii, primeşte uşor şi fără suspiciuni această toleranţă care ia locul, în inima sa, iubirii creştine autentice.

În paralel cu aceste activităţi ecumeniste, ierarhii şi teologii ortodocşi doresc ca apropierea de confesiunile heterodoxe să dobândească un caracter legal în cadrul Bisericii Ortodoxe, iar învăţătura şi canoanele Sfinţilor Părinţi să nu le mai stea împotrivă în operaţiunea pe care o întreprind.

 

Canoanele sunt învechite, iar Sfânta Scriptură trebuie revizuită, susţin păstorii Bisericii

De-a lungul timpului, ierarhii ortodocşi s-au plâns că învăţătura şi canoanele ,,sunt învechite” şi ,,nu se mai potrivesc cu vremurile”, cerând chiar ,,revizuirea Sfintei Scripturi”. Ei duc o campanie împotriva legislaţiei ecleziastice stabilită de veacuri de Sfinţii Părinţi pentru a apăra Biserica de atacurile ereziilor.

Unul dintre obiectivele acestei campanii este modificarea cărţilor de cult, prin realizarea de noi traduceri menite să alinieze vechile scrieri bisericeşti la noile ideologii. Ierarhii ortodocşi nu susţin că învăţătura Sfinţilor Părinţi nu este bună, ci doar că limbajul cărţilor nu mai este de actualitate şi, sub acest pretext, învăţătura este modificată pentru a le susţine intenţiile. În cadrul acestui obiectiv, alterarea Sfintei Scripturi reprezintă punctul culminant, ea fiind dintotdeauna prilej de poticnire şi sursă de erezie, mai ales în absenţa învăţăturii Sfinţilor Părinţi.

 

Singura modalitate prin care pot fi modificate canoanele şi schimbată dogma este convocarea unui sinod ecumenic, al VIII-lea

Dar cum poate fi modificată învăţătura Bisericii şi canoanele acesteia ? Numai printr-o instituţie a Bisericii, care să aibă dreptul de a formula dogme şi canoane; şi singura instituţie care, în Ortodoxie, ar putea să facă aceasta este un SINOD ECUMENIC.

În mod surprinzător, ideea convocării unui sinod ecumenic a fost înaintată, pentru prima oară, în 1923, de binecunoscutul ierarh mason Meletie Metaxakis, promotorul schimbării calendarului bisericesc. Din 1923 încoace, ierarhii şi teologii ortodocşi au conlucrat pentru a pregăti acest sinod, convocând numeroase conferinţe şi congrese pre-sinodale. În 1968 a fost creat un ,,Secretariat pentru pregătirea Sfântului şi Marelui Sinod” cu sediul la Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, Geneva.

Auzind de convocarea unui sinod ecumenic, în mod firesc, în mintea oricărui creştin ortodox se nasc întrebări la care vom încerca să răspundem în acest serial: poate fi convocat astăzi un sinod ecumenic, al VIII-lea în istoria Bisericii Universale ? Este nevoie, într-adevăr, de un sinod ecumenic ? Ar fi acest sinod în duhul Ortodoxiei, al celor şapte Sinoade Ecumenice din primul mileniu creştin şi al Sfinţilor Părinţi ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Râvnind la renumele Bisericii, de deţinătoare a revelaţiei despre Dumnezeu, la
începutul secolului XX, duşmanii Bisericii au iniţiat o campanie amplă de infiltrare a
oamenilor proprii pe cele mai înalte trepte ierarhice bisericeşti pentru a putea înlocui
învăţătura dumnezeiască cu filozofii omeneşti. Una dintre cele mai importante
personalităţi implicate în această campanie este patriarhul mason al Constantinopolului,
Meletie Metaxakis. El a convocat Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923,
ce a reprezentat fisura iniţială în zidul canonic al Bisericii Ortodoxe, fisură ce s-a
adâncit dramatic în următoarele decenii

 

Dintotdeauna, duşmanii Bisericii au căutat să-şi atribuie caracterul legitim al Bisericii, de a deţine şi propovădui revelaţia despre Dumnezeu

Creştinismul a dăruit lumii adevărata imagine despre Dumnezeu, păstrată, ca o comoară nepreţuită, de instituţia dumnezeiesco-umană care este Biserica. În jurul acesteia, Sfinţii Părinţi au construit, din canoane, rânduieli şi aşezăminte, un zid de neclintit, menit să apere învăţătura dumnezeiască de atacurile şi influenţele ideologiilor păgâne sau eretice şi să o păstreze nealterată.

De-a lungul secolelor, nu puţini au fost cei care au luptat împotriva învăţăturii Bisericii, considerând, din motive subiective, că aceasta nu reflectă adevărul, sau este învechită, sau imaginea lor despre Dumnezeu este superioară etc. Ei s-au străduit să înlocuiască revelaţia dumnezeiască cu propria învăţătură şi filozofie omenească, încercând să răpească caracterul de veridicitate şi universalitate ale primeia pentru a-l atribui celei din urmă. Toţi aceştia, fie ei păgâni sau eretici, s-au lovit, în tentativele lor, de zidul de neclintit al canoanelor şi rânduielilor bisericeşti şi, cu timpul, au înţeles că pentru a putea ajunge la comoara Bisericii este nevoie, mai întâi, să creeze fisuri în acest zid.

Ulterior, către sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, după multe încercări nereuşite de a pătrunde în inima Bisericii şi a-şi însuşi comoara acesteia, ei au realizat că lupta dusă din afara zidurilor Bisericii nu are sorţi de izbândă. Prin urmare, au pus la punct strategii şi au iniţiat o campanie amplă de acaparare a poziţiilor celor mai înalte din Biserică.

Circumstanţele le-au devenit favorabile la începutul secolului XX, când societatea omenească a traversat o perioadă de preschimbări profunde la nivel ideologic. Pe de-o parte, progresele deosebite ale ştiinţei şi tehnicii au condus la modificări în gândirea omului, care au dat naştere la noi curente filozofice. Încrederea în forţele omului şi în puterea lui crescândă de a rezolva diverse probleme concrete, dar şi abstracte, fără ajutorul vădit al lui Dumnezeu, au determinat o îndepărtare a filozofiei de perspectiva creştină. Pe de altă parte, expansiunea religiilor şi filozofiilor orientale către lumea occidentală, ca şi explozia ocultismului, a contribuit la umbrirea şi chiar eclipsarea mentalităţii tipic ortodoxe.

Această derivă spre materialism, cauzată de progresul ştiinţei, şi spre o spiritualitate îndoielnică a îndreptat atenţia omului spre noi orizonturi şi a abătut-o, în mare măsură, de la perspectiva Bisericii asupra lumii şi omului. În ţările ortodoxe, clasele superioare, printre care şi cea intelectuală, mai vulnerabile, au adoptat destul de rapid noile curente de gândire, care s-au înrădăcinat adânc în mentalitatea lor, înţelegerea rolului şi însemnătăţii Bisericii devenind profund alterată de noul sistem de valori. În plus, cercurile bisericeşti ortodoxe, deja influenţate de gândirea teologică apuseană, au fost infestate cu ideile ecumenismului protestant de sorginte masonică, care începuse să se dezvolte în acea perioadă.

 

Enciclicele din 1902 şi 1920 ale Patriarhiei Constantinopolului sunt primele documente oficiale în care apar germenii unei învăţături străine de cea a Bisericii

Primul document ortodox oficial în care încep să se strecoare ideile ecumenismului modern în dauna învăţăturii Bisericii este enciclica din 1902 a Patriarhului Ioachim al III-lea al Constantinopolului (1879-1884, 1901-1912). Pentru prima oară în istoria Ortodoxiei, această enciclică - care cerea discutarea ,,relaţiilor prezente şi viitoare cu cele două mari turme ale creştinătăţii: Biserica Apuseană şi Biserica protestanţilor” - îndeamnă la modificarea unor rânduieli bisericeşti.

Pasul următor este făcut de Patriarhia Constantinopolului în anul 1920, când Mitropolitul Dorotei de Brussa (1919-1921), Locum Tenens al tronului patriarhal, emite faimoasa enciclică intitulată ,,Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni”. Aceasta propovăduia unirea tuturor Bisericilor, ce urma a se realiza printr-o serie de compromisuri dogmatice şi canonice. Ea a devenit primul atentat public la autoritatea Uneia Sfinte Biserici Ortodoxe. Apărute într-o perioadă tulbure pentru Biserică, cele două enciclice au reprezentat rampa de lansare a Ortodoxiei către ecumenismul modern, de vreme ce din această perioadă istoria consemnează faptul că ierarhii ortodocşi încep să cocheteze cu diferite concepte străine de Biserică, în dauna Bisericii, dar în favoarea ecumenismului ce se năştea atunci.

 

,,Fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul întregii sale vieţi tumultuoase”

Cel care avea să pună în practică ideile exprimate în enciclicele Patriarhiei Constantinopolului a fost un ,,mare maestru al puterii”, care a realizat prima fisură în zidul canonic al Bisericii Ortodoxe: masonul Meletie Metaxakis (1871-1935). Strădaniile duşmanilor Bisericii de a se infiltra la nivelele cele mai înalte ale ierarhiei sale au fost încununate de succes când Meletie a fost propulsat în fruntea Bisericii.

În 1967, masonul Alexander Zervuldakis a scris o monografie despre tovarăşul său de lojă, Patriarhul Meletie al Constantinopolului; în aceasta, el relata că în 1906, la prima sa vizită la Constantinopol, Meletie a intrat în contact cu masonii din oraş. Realizând potenţialul deosebit al implicării lui Meletie în planurile lor, aceştia au acţionat în forţă pentru a determina ,,acel spirit curios şi investigator al lui Meletie (…) să se decidă (…) să urmeze exemplul multor episcopi englezi şi de altă naţionalitate şi (…) să se dedice tainelor ascunse ale masoneriei”.

Într-un timp foarte scurt, în 1909, Meletie este iniţiat în loja ,,Armonia” din Constantinopol cu nr. 44 (jurnalul Pathagore-Equerre, Vol. IV, Partea 7-8, 1935), evenimentul fiind descris, de acelaşi autor, astfel: ,,Îmi amintesc bucuria şi mândria exprimată de toată frăţimea cu ocazia iniţierii lui Meletie”. ,,După iniţierea sa”, continuă Zervuldakis, ,,fratele Meletie a răspândit activitatea masonică peste tot unde a mers în timpul întregii sale vieţi tumultuoase. Sunt foarte puţini cei care, precum fratele Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor”. Este de remarcat şi faptul că fratele Meletie a urcat în ierarhia masonică într-un ritm galopant, ajungând după numai un an, în 1910, mason de gradul 33.

Făcând din masonerie ,,experienţa vieţii sale”, el a urcat în paralel în ierarhia bisericească, circumstanţele devenindu-i favorabile după primul război mondial, când, în urma unei lovituri de stat, unchiul său, masonul Eleftherios Venizelos (1864-1936), a preluat puterea în Grecia. Prin maşinaţiunile politice ale cercurilor masonice din care făcea parte Venizelos, în 1919, Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi întregii Grecii este îndepărtat necanonic, iar Sinodul Bisericii Ortodoxe a Greciei este forţat să-l aleagă în fruntea sa pe Meletie Metaxakis. Evenimentul a determinat naşterea unei schisme în Biserica Greacă, între susţinătorii lui Meletie şi cei ai arhiepiscopului legitim Procopie.

În calitate de arhiepiscop al Atenei, Meletie începe să răspândească în Biserică o învăţătură străină de cea creştină. Umblă îmbrăcat în haine civile, şocându-i pe credincioşi, dă dispoziţii contrare canoanelor bisericeşti etc. Printre altele, el cere suprimarea privegherilor din ajunul praznicelor mari, determinându-i pe creştini să le săvârşească într-ascuns !

De asemenea, el susţine apropierea Bisericii Ortodoxe de confesiunile heterodoxe. Astfel, alături de episcopi anglicani şi alţi masoni de vază, el gândeşte o unire a Bisericii Ortodoxe cu cea Anglicană şi poartă numeroase discuţii cu reprezentanţii acesteia, participând chiar din 1921 la ,,slujbe anglicane, înveşmântat, unde îngenunchează în rugăciune împreună cu ei”.

 

În 1922, susţinut de cercurile masonice şi de ierarhii anglicani, Meletie Metaxakis este ales patriarh al Constantinopolului

Ierarhii greci sunt scandalizaţi de faptul că el, ca episcop şi conducător al Bisericii, propovăduieşte o învăţătură străină de cea pe care a jurat că o va păzi şi mărturisi, şi cer Sfântului Sinod să investigheze schisma generată de alegerea sa necanonică şi relaţiile sale necuvenite cu anglicanii. Ca urmare, la sfârşitul anului 1921, Meletie este depus de sinodul grec.

În ciuda acestui inconvenient, grupările oculte continuă să uneltească, încercând să-l propulseze din nou pe Meletie în ierarhia Bisericii. La 24 ianuarie 1922, ca urmare a presiunilor cercurilor politice masonice greceşti pe de-o parte, şi a ierarhilor anglicani pe de altă parte, Metaxakis este ales patriarh al Constantinopolului. Nedezamăgindu-şi susţinătorii, noul patriarh impune Bisericii Constantinopolului o primă abatere gravă de la canoanele ecleziastice: după numai şase luni de la alegerea sa, la 22 iulie 1922, patriarhia recunoaşte, printr-un act oficial, validitatea hirotoniilor anglicane. El trimite scrisori Bisericilor Ortodoxe, cerându-le să adopte cu rapiditate această măsură, fapt care se şi întâmplă în următoarele două decenii (1923-1939).

Cea mai mare lovitură pe care masonul Meletie a reuşit să o dea Bisericii a fost convocarea Congresului pan-ortodox de la Constantinopol, dintre 10 mai - 8 iunie 1923. Având în minte ţelurile organizaţiei oculte pe care o reprezenta – anume, distrugerea zidului dogmatic şi canonic al Bisericii – Meletie Metaxakis a propus, în cadrul acestei întruniri necanonice şi nereprezentative pentru Biserică, o serie de măsuri care se aflau într-o contradicţie flagrantă cu învăţătura creştină. Printre acestea se numără căsătoria după hirotonie, căsătoria clericilor văduvi şi a episcopilor, modificarea portului clerical şi tunderea bărbilor, modificarea canoanelor referitoare la post prin scurtarea posturilor de peste an, scurtarea slujbelor bisericeşti, într-un cuvânt, ,,modernizarea” canoanelor.

Însă, delegaţii prezenţi la congres nu au fost la fel de entuziasmaţi de aceste idei moderniste, astfel că singura măsură care a fost adoptată a constituit-o înlocuirea calendarului iulian cu un calendar ,,iulian îndreptat”, foarte asemănător cu cel gregorian, introdus de Papa Grigorie al XIII-lea în Biserica Catolică în 1582.

Chiar dacă aceasta a fost singura schimbare concretă din viaţa bisericească, Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923 a reprezentat un adevărat cal troian, un spin otrăvit înfipt în trupul Bisericii, a cărui venin a cauzat multă durere şi suferinţă în deceniile care au urmat. Acest congres este un punct de referinţă pentru începutul infiltrării otrăvii modernismului în Biserică şi al cangrenării unora dintre mădularele ei care, cu toate acestea, va rămâne vie şi de neclintit până la sfârşitul veacului, căci ,,porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Dorinţa ierarhilor străini de duhul Ortodoxiei de a convoca un Sinod Ecumenic este strâns legată
de ideea de modernizare a Bisericii Ortodoxe şi transformare a ei dintr-o instituţie dumnezeiesco-umană
cu putere mântuitoare într-o simplă organizaţie omenească. Printr-un asemenea sinod, ei ar putea legifera
măsurile reformatoare şi inovatoare pe care le consideră necesare împlinirii scopurilor lor. Cel care deschide
,,cutia Pandorei”, patriarhul Meletie, propune, la Congresul pan-ortodox din 1923, întrunirea unui sinod
ecumenic. Într-un cuget cu el, patriarhul român Miron Cristea, vorbind de nevoia Bisericii de
,,reorganizare şi reformare”, cere, în mai multe rânduri, reunirea unui sinod ecumenic

 

Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol, din 1923, reprezintă debutul procesului de introducere a modernismului în Biserică

Cei care au vrut să-şi însuşească caracterul legitim al Bisericii - de a deţine şi propovădui revelaţia despre Dumnezeu - au înţeles, în timp, că pentru aceasta trebuie să distrugă zidul de apărare, format din canoane, aşezăminte şi rânduieli, care apără învăţătura dumnezeiască de infiltrarea ideologiilor omeneşti.

La începutul secolului XX, după primul război mondial, care a reprezentat o adevărată bulversare a societăţii umane pe toate planurile, circumstanţele devin favorabile unui astfel de atac şi iniţiativa este luată imediat de conducerea Patriarhiei Constantinopolului. Aceasta emite două enciclice (1902, 1920), care susţin măsuri reformatoare ce vădesc acceptarea de către ierarhia bisericească a unei gândiri liberale.

Pasul următor este realizat de Patriarhul Meletie al Constantinopolului (1871-1935), care, profitând de poziţia sa, introduce în Biserică o serie de idei străine de învăţătura propovăduită de Sfinţii Părinţi. Mai mult, afirmând că ,,sfintele tradiţii ale Ortodoxiei sunt depăşite, de modă veche şi reprezintă nişte impedimente clare pentru unitatea creştină”, el începe să lovească cu putere în zidul canonic al Bisericii.

Un moment crucial al atacului său a fost Congresul ,,pan-ortodox” din 1923, de la Constantinopol, pe care l-a convocat pentru a-şi impune măsurile reformatoare întregii Biserici Ortodoxe. Deşi la acest congres, el nu a reuşit decât să introducă o schimbare a calendarului bisericesc, celelalte măsuri ale sale fiind prea inovatoare pentru acel moment, prin aceasta a obţinut un precedent pentru viitoare modificări ale canoanelor Bisericii şi, mai grav, a tulburat profund şi a dezbinat lumea ortodoxă.

 

Meletie Metaxakis este primul mare ierarh al Bisericii Ortodoxe care susţine oficial convocarea unui Sinod Ecumenic, al VIII-lea, pentru a decide ,,asupra tuturor problemelor Bisericii”

Un alt eveniment plin de semnificaţii al congresului, dar care a trecut aproape neobservat, a avut loc la cea de-a şasea sesiune a acestuia. După ce, înainte de primul război mondial şi în anii ’20 începuseră să se facă auzite voci moderniste care cereau convocarea unui ,,al VIII-lea Sinod Ecumenic”, în timpul celei de-a şasea şedinţe a congresului, patriarhul Meletie a propus ca Patriarhia Constantinopolului să ia iniţiativa pentru convocarea unui Sinod Ecumenic. Spre deosebire de cererile anterioare, care s-au făcut auzite din afara Bisericii, acum se auzea, pentru prima oară, această dorinţă exprimată din inima Bisericii, de însuşi patriarhul Constantinopolului. Poziţia sa era cu atât mai importantă cu cât el avea autoritatea necesară pentru convocarea unui astfel de sinod.

Potrivit cuvintelor patriarhului, acest sinod urma să decidă ,,asupra tuturor problemelor ce preocupă Biserica Ortodoxă la un moment dat”. Mai mult, Meletie a propus concret ca sinodul să aibă loc în anul 1925, în oraşul Nis (n.r.: actualmente în Serbia). Graba cu care el dorea convocarea unui sinod ecumenic vădeşte, într-o oarecare măsură, interesele oculte ale patriarhiului; probabil, el a încercat să-i ia pe nepregătite pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale prezenţi la congresul din 1923 ca aceştia să-şi dea acordul în pripă, pentru ca ulterior el să poată dirija cu abilitate evenimentele în direcţia dorită.

Mediul tulbure din punct de vedere politic, economic şi social al acelor ani era prielnic unor manevre de culise, care ar fi putut trece cu uşurinţă în ochii posterităţii ca fiind motivate de circumstanţele istorice ale momentului. Societatea se afla într-un proces de transformare profundă şi poate că nu ar fi dat prea mare atenţie hotărârilor unui sinod, care apoi ar fi fost introduse în Biserică pe nesimţite, dar ca literă de lege. Contextul era favorabil şi din cauza faptului că Biserica Ortodoxă Rusă, cea mai mare dintre Bisericile Ortodoxe şi, poate, cea mai conservatoare, fusese puternic atacată de regimul comunist şi nu ar fi putut lua parte la discuţiile şi hotărârile pe care le implica un astfel de sinod.

Însă, după experienţa amară a congresului din 1923, care a introdus o schismă gravă în sânul Bisericii Ortodoxe, Biserica Serbiei şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe locale să facă pregătiri serioase pentru desfăşurarea sinodului şi, eventual, să aibă loc o conferinţă pregătitoare. În aceste condiţii, sinodul a fost amânat.

Congresul ,,pan-ortodox” de la Constantinopol a provocat o asemenea zarvă în sânul Bisericii Ortodoxe, încât la câteva luni de la încheierea sa, Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) nu a modificat prea mult starea lucrurilor. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiilor introduse de liderul său masonic, urmărind în continuare schimbarea învăţăturii Bisericii cu o ideologie umană.

 

Nici în moarte, Meletie nu s-a dezis de adevăratul său crez: el a fost înmormântat după rânduiala masonică

Biruinţa patriarhului Meletie a fost imensă. Prin hotărârile adoptate la congresul din 1923, el a reuşit să producă o fisură în zidul canonic al Bisericii, urmată de o schismă în sânul ei.

Acest ierarh, care a luptat împotriva Bisericii de la cel mai înalt amvon al său, este descris de părintele Iustin Popovici (1894-1979) astfel: ,,Faimosul şi mândrul modernist, reformator şi autor al schismelor din sânul Ortodoxiei”, iar mitropolitul Meftodie Kondostanos (1942-1967) scria despre el: ,,Acest exilat din Ţara Sfântă (n.r.: în 1908, de către Patriarhul Damian al Ierusalimului, pentru ,,activităţi împotriva Sfântului Mormânt”), din Kition (Cipru), din Atena (n.r.: în 1921, el a fost depus de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei pentru activităţi potrivnice Bisericii, iar depunerea sa a fost revocată necanonic în urma presiunilor masonilor care doreau să-l înscăuneze patriarh de Constantinopol), din Constantinopol (n.r.: în 1923, în urma scandalului şi schismei provocate de congresul din 1923), Meletie Metaxakis - un spirit instabil, neliniştit, flămând de putere, un adevărat demon”. Sfârşitul vieţii sale, ca întreaga sa viaţă în sânul Bisericii, mărturiseşte adevărata identitate a patriarhului Constantinopolului, Meletie Metaxakis: după relatarea martorilor oculari, el a fost înmormântat, în 1935, la Cairo, ca patriarh de Alexandria, după rânduiala masonică !

 

Prin declaraţiile şi activităţile sale ca patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea îşi vădeşte unitatea de cuget cu Meletie MetaxakisEcumenism 32-1

Din nefericire, el nu a fost singurul ierarh care a propovăduit idei străine de învăţătura ortodoxă şi care a luptat pentru a le introduce, în scopul de a lovi zidul de apărare al Bisericii. Un alt exemplu grăitor pentru această atitudine anti-ortodoxă a ierarhilor din ultimul secol este patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea (1868-1939, mitropolit primat între anii 1920-1925, patriarh între anii 1925-1939), mason cu ,,grad foarte înalt” şi fost ierarh … greco-catolic.

 

Delegaţia unirii la Bucureşti (1918), formată din episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu (greco-catolic), Caius Brediceanu, Al. Vaida-Voievod şi Vasile Goldiş

 

Măsurile pe care Miron Cristea a încercat, la rândul său, să le introducă în Biserica Ortodoxă Română vădesc limpede o unitate de vederi între el şi patriarhul Meletie Metaxakis. Astfel, imediat după înscăunarea sa, la 1 ianuarie 1920, ca mitropolit primat al Bisericii Ortodoxe Române, el a declarat că Biserica are nevoie de ,,reorganizare şi reformare”, dorind, în acord cu ceilalţi ierarhi ortodocşi masoni, organizarea unui sinod ecumenic. Acest lucru îl făcuse cunoscut încă de la alegerea sa ca mitropolit primat în 1919, când a trimis o scrisoare tuturor patriarhilor ortodocşi în care propunea convocarea unui sinod ecumenic care să rezolve ,,problemele arzătoare ale Bisericii”.

De asemenea, la scurt timp după alegerea sa, în 1920, el a prezentat sinodului român un program de reformă în 9 puncte, care seamănă uimitor cu planurile patriarhului Constantinopolului. Acest program susţinea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi, precum şi organizarea unor instituţii de propagandă. O latură importantă a activităţii sale de conducător al Bisericii Române a constituit-o ecumenismul local, fiind considerat ,,pionierul mişcării ecumeniste din România”. Sunt cunoscute relaţiile sale apropiate cu ierarhii Bisericii Anglicane, numeroasele vizite şi participări la întruniri ecumeniste, recunoaşterea oficială a validităţii hirotoniilor anglicane în 1936 etc.

 

Ecumenism 32-2

Patriarhul Miron al României şi arhiepiscopul de Canterbury,
Cosmo Gordon Lang, la Palatul Lambeth, Anglia, 3 iulie 1936

 

Patriarhul Miron s-a străduit să imprime Bisericii Ortodoxe Române un puternic avânt modernist

Mitropolitul Miron a primit cu bucurie convocarea congresului din 1923, iar delegaţii români prezenţi la această întrunire au susţinut iniţiativa patriarhului Meletie cu privire la sinodul ecumenic. De asemenea, în urma consultării cu sinodul român, Miron a anunţat, în scrisoarea sa din 17 decembrie 1923, că Biserica Ortodoxă Română acceptă hotărârile congresului de la Constantinopol. Într-adevăr, un an mai târziu, la 1 octombrie 1924, avea loc schimbarea calendarului bisericesc în România. Mai mult, el a dorit să schimbe nu numai calendarul iulian, ci şi pascalia iuliană (n.r.: pascalia este metoda de calcul a datei Învierii Domnului), datele Învierii Domnului din anii 1926 şi 1929 nestabilindu-se după pascalia iuliană şi nici măcar după cea gregoriană.

Este interesant de remarcat faptul că patriarhul Miron, asemenea lui Meletie Metaxakis, a avut puterea politică de partea sa şi a putut, graţie acesteia, să opereze unele schimbări profunde în Biserică. ,,Relaţiile” pe care le avea deja când a ajuns patriarh s-au consolidat fenomenal în clipa în care el a devenit unul dintre membrii consiliului de regenţă înfiinţat în anul 1927, la moartea regelui Ferdinand.

Perseverenţa lui Miron Cristea în a imprima Bisericii Ortodoxe Române, ca una dintre cele mai mari Biserici Ortodoxe, un puternic avânt modernist este răsplătită de Patriarhia Constantinopolului, în 1925, cu ridicarea la rangul de Patriarhie.

 

Miron Cristea prevesteşte crearea Consiliului Mondial al Bisericilor

Patriarhul Miron îşi continuă activitatea modernistă la cârma Bisericii Române şi în deceniul următor, susţinând puternic convocarea unui sinod ecumenic pentru rezolvarea problemelor Bisericii, sau mai bine zis pentru legiferarea modernizării Bisericii şi distrugerea zidului canonic al acesteia. Astfel, la Conferinţa de la Sinaia, desfăşurată între 22-23 septembrie 1934, a fost emisă din nou ideea întrunirii unui sinod ecumenic. De asemenea, s-a discutat despre ,,lărgirea perspectivei pentru viitoare organizaţii ecleziologice internaţionale”, fapt care s-a tradus în realitate prin crearea, în anul 1948, al Consiliului Mondial al Bisericilor şi subscrierea Bisericii Ortodoxe Române la ,,idealurile” acestuia.

Din nefericire, Patriarhul Meletie al Constantinopolului şi Patriarhul Miron al României sunt doar două exemple din pleiada de înalţi ierarhi care au condus Biserica Ortodoxă în secolul XX şi care nu au urmărit decât înlocuirea învăţăturii ei dumnezeieşti cu ideologii omeneşti. Toţi aceştia au luptat împotriva Bisericii care le-a dat naştere şi s-au purtat nu ca ,,fii ai luminii”, ci ca nişte pui de năpârcă, care sfâşie pântecele mamei pentru a ieşi la lumină …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004) 

 

Ioachim Arnăutu