Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste

 

Din roadele lor îi veţi cunoaşte pre ei. Au doar vor culege din spini, struguri ?
Sau din ciulini, smochine ? Aşa tot pomul bun, roade bune face, iar pomul rău,
roade rele face. Nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă
roade bune. Deci, tot pomul care nu face roadă bună, se taie şi în foc se aruncă
Matei 7, 16-19

 

PARTEA I

Referitor la multitudinea de curente ideologice contemporane, părintele Serafim Rose († 1982) spunea: ,,Nu văd totuşi cum se poate nega faptul că ideile ‘moderne’ alcătuiesc până la urmă un întreg: ele se formează întâi în afara Bisericii, se dezvoltă în minţile atee şi agnostice, apoi străbat întreaga societate până ce ajung în Biserică, schimbându-şi între timp forma spre a se potrivi cu fiecare curent de idei”.

Dar această opinie despre circuitul ideilor nu este împărtăşită de toţi. Alţii văd în deschiderea Bisericii faţă de propunerile venite din afara ei un lucru benefic: ,,Pentru această reînnoire (n.a.: este vorba de începutul dialogului ecumenist), pentru această răsturnare de atitudini, un rol decisiv l-au avut incitările din afara instituţiilor oficiale. În societatea umană, simplu definită, spiritul de toleranţă, dorinţa de cunoaştere şi de respect al celuilalt o luaseră înaintea atmosferei şi a stărilor bisericeşti (O dovadă în plus, dacă mai era nevoie, că Duhul suflă unde vrea …). Instituţia ecleziastică nu putea rămâne în urmă: se cade salutată şi conştiinţa şi umilinţa acelora dintre reprezentanţii ei care au iniţiat dialogul ecumenist”[1].

Aşadar, răul cel mare porneşte dintre noi, cei din Biserică, datorită faptului că nu luăm măsurile necesare pentru a ne apăra de duhul lumesc. Acesta ne pătrunde şi apoi noi începem să-l răspândim provocând dezbinare, fiindcă nu mai urmăm calea Sfinţilor Părinţi, ci mai mult a modelor intelectuale contemporane. De aceea, Sfinţii Apostoli şi apoi Sfinţii Părinţi au fost atât de categorici în ce priveşte alterarea dreptei credinţe: ,,În Noul Testament, intoleranţa este mai mult aplicată celor din interior, ereticilor şi evreilor, pe când în cazul celorlalţi oameni este aplicată îngăduinţa”[2].

Aşa cum ideile dezvoltate de psihanaliză au pătruns în ‘mentalul colectiv’, şi acum ele sunt luate de bune, fără să se mai întrebe nimeni despre originile şi scopul psihanalizei, la fel se întâmplă cu mişcarea ecumenistă: toţi vorbim despre ea şi aproape nimeni nu mai caută să-i afle adevăratele rădăcini.

Faptul că ecumenismul este un produs şi un instrument al masoneriei a fost demonstrat deja şi doar un om naiv ar mai putea considera ecumenismul drept o lucrare duhovnicească şi bineplăcută lui Dumnezeu. Totuşi, pentru a preîntâmpina eventuale obiecţii, putem aduce câteva mărturii în acest sens. Un argument mai original este următorul: dacă ecumenismul este o lucrare duhovnicească, cum se face că toate revistele bisericeşti (care de altfel erau strict cenzurate) apărute în timpul regimului comunist (care se ştie cât de anti-creştin era) erau ticsite de nenumărate ştiri şi articole privind mişcarea ecumenistă ?! Permitea oare doctrina comunistă ca prin ecumenism să se întărească creştinismul global, când ea lupta făţiş împotriva lui ? În nici un caz. Din contră, prin ecumenism se încerca şi se încearcă o slăbire, o diluare şi o pervertire a creştinismului.

Metodistul american John Mott (1865-1955), ,,părintele Consiliului Mondial al Bisericilor”[3], a avut o activitate tipică unui mason şi cu totul depărtată de duhul autentic creştin. El a fost preşedintele Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott. Cel dintâi a susţinut cu sume uriaşe de bani dezvoltarea ecumenismului la începutul secolului XX, afirmând: ,,Nu cunosc o asigurare mai bună pentru un om de afaceri în ce priveşte siguranţa investiţiilor sale, prosperitatea ţării sale şi stabilitatea viitoare a guvernului nostru, decât poate aduce această mişcare (este vorba aici de Mişcarea Mondială Interbisericească - Interchurch World Movement)”. Iar în alt loc, acesta îşi motivează sprijinul dat ecumenismului spunând că ,,un creştin este creştin, indiferent de ce biserică aparţine”[4].

Ecumenismul interreligios este promovat de cele mai multe ori din motive cu totul străine de teologie: ,,Rabinul Levi Olan (preşedintele Conferinţei Centrale a Rabinilor Americani) cere evreilor americani restrângerea dialogului ecumenist cu ceilalţi cetăţeni (americanii creştini) pentru că unii dintre aceşti cetăţeni nu asigură sionismului-Israel sprijin politic suficient. Aceasta este de asemenea politică sionistă … deghizată în teologie”[5]. Aceleaşi interese financiare se ascundeau şi în spatele Parlamentului Mondial al Religiilor şi Primului Congres de Istoria Religiilor despre care spunea chiar un istoric al religiilor că ,,amândouă au fost sponsorizate şi promovate nu numai de interese religioase şi academice, ci şi de puternice interese de afaceri”[6].

Într-un interviu care se poate asculta pe site-ul www.orthodoxmedia.com, părintele Dumitru Stăniloae afirmă de asemenea că el consideră ecumenismul un produs al masoneriei. Toţi părinţii de marcă ai contemporaneităţii consideră masoneria ca fiind o învăţătură greşită, ca şi fiica ei, ecumenismul. Părintele Sofronie de Essex scria despre această mişcare: ,,În vremea de acum, o mare parte a creştinismului din lume înclină spre una din cele mai primejdioase erezii. Această erezie constă în pretenţia că în zilele noastre nu mai este o singură Biserică ce să fi păstrat deplin adevărul învăţăturii lui Hristos, care stăpâneşte deplin cunoaşterea tainei sfintei vieţi pline de har în privinţa moralei şi nevoinţei; se consideră că multe din Bisericile ce se numesc ale lui Hristos au acelaşi har şi deci trebuie să se facă o unire a Bisericilor într-un oarecare program de obşte al tuturor. (...) Să fii adânc convins în inimă şi în minte că există pe pământ acea una adevărată Biserică pe care Domnul a întemeiat-o, că acea Biserică păstrează nestricată învăţătura lui Hristos, că ea în întregul ei (iar nu în vreunul din mădularele ei) deţine deplinătatea cunoaşterii şi a harului şi este fără de prihană. (...) Cel ce se va îndepărta de la o astfel de credinţă, acela nu va putea sta”.

Şi mai clar vedem exprimată această legătură în cuvintele unui mason francez care spunea: ,,Pentru a păstra unitatea între membrii lojilor, pastorul Anderson a avut ideea, în primul articol al Obligaţiilor din Constituţiile din 1723 şi mai ales din 1738, de a-i face pe masoni să adopte punctul de vedere universal al noahismului[7] (religia naturală), singura capabilă de a face să domnească toleranţa religioasă printre masonii anglo-saxoni împărţiţi între catolicism, anglicanism, diverse forme de protestantism şi deism. Această referinţă ‘disciplinară’ a lui Anderson la noahism se baza prin urmare pe voinţa deliberată a ecumenismului cu mult timp înainte. (...) Anderson dorea să-i facă pe masoni să adopte punctul de vedere universal al noahismului în intenţia ecumenistă de a face să domnească toleranţa în lojile anglo-saxone, ameninţate de certurile religioase. (...) Aceste trei scopuri ale noahismului masonic din secolul al XVIII-lea sunt şi astăzi actuale: ele se menţin la sfârşitul secolului al XX-lea în centrul preocupărilor hermeneutice, simbolistice şi universaliste ale masonilor din Marea Lojă a Franţei şi a obedienţelor ce au aceeaşi tradiţie”[8].

Dacă prin globalizare se încearcă unirea politică a lumii, prin ecumenism se încearcă unirea religioasă a acesteia şi formarea ,,religiei viitorului” despre care ne vorbeşte pe larg părintele Serafim Rose într-una din cărţile[9] sale: ,,Dacă, aşa cum proclamă Roma, omenirea va ajunge la o armonie religioasă văzută aici, pe pământ, neîndoielnic, ea va cuprinde nu o credinţă creştină comună, ci un fel de înţelegere întemeiată pe toleranţă şi stimă”.

Principiile care animă cele două organizaţii sunt asemănătoare până la contopire. Ambele au creat o structură supra-confesională şi supra-religioasă, prin care încearcă să depăşească ,,barierele” dintre confesiuni şi religii şi să le aşeze pe toate pe picior de egalitate.

,,Loja masonică este un fel de mişcare ecumenistă extra-eclezială”[10].

Dacă nu există, aşa cum susţin unii, nici o legătură între masonerie şi ecumenism, atunci cum se face că paşi care nu s-au făcut sute de ani între creştini de diferite confesiuni, s-au făcut o dată cu ajungerea în funcţiile cheie ecleziastice a unor masoni. Ne referim aici, de exemplu, la tristul caz al patriarhului ecumenic şi mason[11] Athenagora (1948-1972), prin ale cărui mijlociri a fost ridicată anatema asupra ereziilor romano-catolice. El a avut un ucenic foarte apropiat, anume arhimandritul român Andre Scrima[12], care s-a afirmat de asemenea prin numeroase activităţi ecumeniste, promovând un creştinism de multe ori depărtat de autenticul duh ortodox.

Un alt mason din rândul clerului a fost arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher (1887-1972) care, de asemenea, a făcut pasul epocal de a se întâlni cu papa, fapt ce nu se mai întâmplase din secolul al XVI-lea[13].

 

Ecumenism 72 1

Preşedintele american Dwight Eisenhower (1890-1969), stând jos şi ascultându-l
pe Geoffrey Fisher care se adresează Consiliului Mondial al Bisericilor, septembrie 1954

 

Deşi masoneria spune mereu că în lojile ei nu se vorbeşte despre religie, să vedem faptele care se ascund în spatele acestor vorbe cu două înţelesuri. Pe site-ul unuia dintre cei 3 candidaţi la conducerea masoneriei române, Cristian Tiberiu Popescu scrie: ,,În ziua de 8 octombrie 2006, candidatul Cristian Tiberiu Popescu a fost primit de Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, la sediul patriarhiei din Istanbul (foto). Întrevederea s-a axat pe probleme privind ecumenismul în etapa Ecumenism 72 2contemporană – atât cel confesional, cât şi cel al diverselor orientări de spiritualitate, ce trebuie să constituie punţi de legătură între diferite grupuri umane”.

Legătura dintre masonerie şi ecumenism este întărită şi de înfiinţarea la iniţiativa liderilor masoni a unor ‘capele ecumenice’. De exemplu, prima capelă de acest fel din Franţa a fost creată în 1970 la iniţiativa unor lideri catolici, protestanţi şi ai marelui rabinat al Marsiliei. ,,Loc de cult deschis tuturor confesiunilor, punct de adunare şi de întâlnire a tuturor celor ce cred în Dumnezeu, fără deosebire nici de rasă, nici de origine, capela ecumenică din Bouc-Bel-Air, a cărei creaţie a fost în mod egal încurajată şi de fostul mare maestru al Marii Loji a Franţei, Richard Dupuy, a fost consacrată în templu masonic de marele maestru Pierre Simon, în data de 8 mai 1971”[14]. Monseniorul romano-catolic de Paris, Daniel Pezeril, invitat fiind de acelaşi mare maestru Pierre Simon să vorbească într-o lojă a spus: ,,Masonii au fost respinşi pentru că ei au inventat ecumenismul într-un timp în care Biserica se încăpăţâna să afirme că în afara ei nu există mântuire. Acea Biserică nu este a mea”[15].

Asemenea capele ecumenice există şi în România. Prima dintre acestea se pare că a fost înfiinţată la Hunedoara în 1998. autorul cărţii de mai sus, masonul J.J. Gabut spunea că ,,masoneria în secolul al XVIII-lea era ‘ecumenistă’ avant la lettre. Ceea ce în fond este fără îndoială adevărat, deoarece ea era prima instituţie care a adunat în mijlocul ei creştini de toate confesiunile”. Apoi continuă: ,,Revoluţia ecumenistă dorită de Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005), începută de Papa Paul al VI-lea (1963-1978), este astăzi ireversibilă. Fiecare mason, oricare ar fi credinţa sa, poate să depună propria cărămidă la el [ecumenism]. Confruntaţi cu integrismul – acest rău absolut – el trebuie să se asocieze acestui vast efort de înţelegere între toate religiile”.

Aşadar, după cum constatam mai devreme, ceea ce mai întâi se gândea şi se practica în loji, se propovăduia apoi în societate pe plan mondial. ,,În acelaşi fel în care ecumenismul nu are limite planetare pentru că trebuie ca, în cele din urmă, să vizeze apropierea şi apoi unirea tuturor religiilor lumii, inclusiv religiile din Extremul Orient, în acelaşi chip, universalismul masonic nu trebuie să cunoască nici un fel de frontieră”.

Pentru a realiza în toată profunzimea sa căderea şi practic masonizarea unei părţi însemnate a occidentului, putem da un mic detaliu. Încă din 1948, citim în ziarul New York Times un anunţ în care ni se spune că în ziua următoare masonii din New York vor celebra ‘Duminica mersului la biserică’ la care se aşteaptă peste 300.000 masoni. ,,În biserici şi sinagogi au fost pregătite slujbe speciale şi în multe lăcaşuri de cult se va spune o rugăciune specială numită ‘rugăciunea masonului’. O slujbă specială pentru masonii creştini şi evrei se va ţine mâine la Templul Israel” unde va predica rabinul Rosenblum şi un cleric unitarian. Masonii au fost invitaţi şi la biserica prezbiteriană unde pastorul va ţine o ‘predică masonică’. De asemenea, aflăm că ‘Noaptea Rotary’ anuală se va ţine de către Clubul Rotary în biserica reformată unde va predica cunoscutul pastor Norman Vincent Peale [mason de grad 33][16].

O contrazicere flagrantă a afirmaţiei că ,,în loji nu se discută politică şi religie” găsim într-o scriere a unui mason român, dintr-un volum apărut sub coordonarea fostului mare maestru al Marii Loji Naţionale a României, Gheorghe Comănescu. Iată ce spune acesta în studiul său numit ,,Marele secret al reconcilierii”: ,,Iar noi, francmasonii, trebuie să lucrăm pentru reunirea tuturor bisericilor într-o unică Federaţie, în interiorul căreia fiecare cult să păstreze specificitatea proprie a Ordinului nostru ce uneşte armonios o mare varietate de rituri”[17]

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 72/septembrie-octombrie 2012
 
 
 
PARTEA A II-A

Acelaşi scop – de deturnare a religiilor către filozofia masonică – găsim într-o cronologie pe tema ,,Biserica şi Franc-masoneria”. Aceasta, în mod surprinzător pentru dreptcredinciosul creştin, începe cu următorul eveniment petrecut în anul 1960: ,,Este creată organizaţia americană Templul Înţelegerii Reciproce ca Asociaţie a Religiilor Unite, cu scopul de ‘construire a templelor simbolice în diferite părţi ale lumii, în concordanţă deplină cu doctrina franc-masonică”[18]. La prima vedere, un ochi neavizat ar crede că este o greşeală, că acest eveniment nu are nici o legătură cu Biserica, dar la o privire mai profundă se înţelege, după cum reiese din toată cronologia, că scopul menţionării acestui eveniment este foarte firesc pentru masonerie deoarece, pe plan religios, ea nu doreşte altceva decât unirea tuturor religiilor, incluzând Biserica într-o ‘frăţietate’ şi ‘templu al înţelegerii reciproce’.

După cum era de aşteptat, cronologia menţionează ca evenimente importante în cadrul relaţiei Biserică – Franc-masonerie aproape numai întâlnirile ecumeniste şi cele interreligioase. Începând cu acţiunile organizate de Consiliul Ecumenic al Bisericilor (n.r.: actualmente, Consiliul Mondial al Bisericilor) sau de Conferinţa Bisericilor Europene, relaţiile dintre catolicism Ecumenism 73 1şi Biserica Ortodoxă, sau alte întâlniri intercreştine, până la relaţiile dintre catolicism şi comunitatea evreiască sau diverse întâlniri de genul: ,,În aprilie 1970, la Geneva, reprezentanţii a 10 religii mondiale s-au întâlnit pentru a discuta ‘Proiectul creării unei Societăţi Mondiale a Religiilor’”, sau ,,15-21 mai 1989: Ecumenismul european se reuneşte la Basel”.

De asemenea, în Franţa, o lojă care se numeşte ,,Marea Lojă Ecumenică din Orient şi Occident, creată în 1978, are ca scop reunirea credincioşilor celor 3 religii monoteiste (iudaismul, creştinismul şi islamismul); aşa se explică faptul că stema sa cuprinde la un loc steaua lui David, crucea latină şi semiluna”[19].

O mărturie mai veche despre dorinţele ecumeniste ale masoneriei găsim la cunoscutul filozof şi diplomat francez masonul Joseph de Maistre (foto) care în 1782 scria într-un memoriu către un duce despre mai multe ţeluri masonice, printre care şi ,,reunirea diferitelor secte creştine”. Fiindcă acesta considera că ,,orgoliul teologic” (deci nu dragostea pentru dreapta credinţă) ar putea da naştere la noi obstacole în calea reunificării, ,,această mare lucrare nu se poate pregăti decât în tăcere. Trebuie constituite comitete de corespondenţă compuse mai ales din preoţi de diferite confesiuni pe care noi să-i adunăm şi iniţiem. Vom lucra încet dar sigur. (...) Şi precum lumea a fost altădată surprinsă că ajunsese ariană, trebuie ca şi creştinii moderni să fie surprinşi când se vor descoperi reuniţi”[20]. Se pare că sfatul acestuia a fost urmat până în zilele noastre când se iau decizii ecumeniste la niveluri înalte şi apoi sunt implementate foarte încet şi cu grijă prin manipularea sistematică şi bine planificată a popoarelor ortodoxe şi a opiniei publice.Ecumenism 73 2

Pentru a nu fi părtinitori folosind doar surse anti-masonice pentru a combate ecumenismul, putem lăsa chiar pe adepţii acestei organizaţii să vorbească. Baronul Yves Marsaudon (foto), prezent şi în cartea Iluştri francmasoni[21], apărută în România, a scris un studiu despre poziţia masoneriei faţă de mişcarea ecumenistă. Aici el spune că ,,dacă creştinismul vrea să supravieţuiască şi să se apere, nu există decât o singură cale posibilă: unitatea. Dar pentru a ajunge la această unitate, putem spera că ea va fi dogmatică şi disciplinară sau putem să ne mulţumim cu înţelegerea reciprocă şi cu un spirit de dragoste ? Noi, francmasonii, zicem: Toleranţă”[22].

Această toleranţă nu este altceva decât un ‘cuvânt de lemn’, ‘o frază de dânşii inventată’ pentru a acoperi un refuz indirect al Ecumenism 73 3creştinismului care propovăduieşte o unitate întru adevăr. Masoneria tinde ca prin ecumenism sa se ajungă la unirea sutelor de milioane de creştini, aceasta fiind însă doar o etapă spre ,,unirea tuturor oamenilor, scop suprem al francmasoneriei. (...) Sperăm ca, în cel mai larg spirit de toleranţă, lumea creştină să-şi regăsească unitatea”[23]. Iată prin ce teorie filozofică îşi justifică masoneria aşezarea principiului toleranţei şi al ecumenismului în fruntea ‘virtuţilor’: ,,Doctrina masonică este deci purtătoarea ‘marelui secret al reconcilierii’ prin faptul că Principiul Suprem este infinit. El comportă un număr nelimitat de aspecte, de aceea francmasonul este liber să-l conceapă aşa cum doreşte şi înţelege. (...) Idolatria, aşadar, nu va mai fi înţeleasă ca un cult dedicat unui ‘zeu fals’, ci ca un act prin care absolutul este considerat un alt chip particular al lui Dumnezeu. În aceste condiţii, divergenţa dintre religii nu va mai fi generată din faptul că una deţine adevărul, pe când celelalte se află în eroare, ci din aceea că ele nu investesc divinitatea cu aceleaşi sensuri. Aceasta este cheia reconcilierii lor viitoare. Nu sunt deci condamnate la o rivalitate eternă; dimpotrivă au vocaţia de a forma un cor armonios întru lauda Principiului Comun”[24].

Să mai spunem că acest deziderat masonic se regăseşte întru totul în mişcarea ecumenistă, care susţine că toate religiile sunt egale, nici una nu deţine adevărul absolut, ci felurite faţete ale unui adevăr multiplu ?

Charles Riandey, fost suveran mare comandor al Consiliului Masonic Suprem al Franţei, spune clar: ,,Ne dăm asentimentul fără rezerve la aceste eforturi ale ecumenismului creştin. Dorim foarte mult realizarea unităţii creştinătăţii. Suntem clar în favoarea a tot ce uneşte şi condamnăm tot ceea ce divizează”[25]. Dar nu numai atât. Având în vedere că masoneria doreşte unificarea întregii omeniri, ei nu se opresc doar la unitatea creştinilor: ,,Pentru noi aceste eforturi [n.a.: ale mişcării ecumeniste creştine] nu reprezintă decât paşi pe calea unui ecumenism pe care îl dorim total”. Sau: ,,Noi, masonii, vorbim deja de un ecumenism extins. Această idee am simţit-o foarte clar la o ceremonie fastuoasă unde francmasoni din ritul nostru, când au fost ridicaţi la unul dintre cele mai înalte grade, au depus jurământ pe şapte cărţi sacre[26].

Ordinul Cavalerilor de Malta, având o mentalitate asemănătoare celei masonice, spune la fel: ,,Suntem un ordin profund ecumenic şi total apolitic”[27]. Ca oameni dotaţi cu raţiune şi logică, masonii şi-au dat seama că nu pot aşeza pe acelaşi plan mai multe ,,cărţi sacre”, zicând că toate reprezintă adevăruri de Dumnezeu revelate, căci uneori se contrazic una pe cealaltă. Atunci au adus drept explicaţie faptul că ,,francmasoneria nu se ocupă cu declaraţii dogmatice, obiective, ci cu dispoziţia subiectivă a individului. (...) Sarcina ei este, după cum spune o străveche maximă masonică, ‘să facă pe oamenii buni mai buni’, mai buni creştini, mai buni evrei, mai buni hinduşi, sau orice ar fi ei”[28].Ecumenism 73 4

Sigiliul Marii Loji a statului Israel cuprinde în el atât steaua lui David, cât şi o cruce şi o semilună (foto). Despre acest fel de ,,ecumenism total”, iată de exemplu ce se scria în anul 1984 într-o revistă bisericească: ,,Ecumenismul vremurilor noastre nu mai poate fi limitat la confesiunile creştine, ci el ‘trebuie să includă marile tradiţii religioase din întreaga lume’, fiindcă o teologie ecumenică implică o teologie a păcii şi o cale spre o teologie a religiilor lumii. (...) Astăzi religiile lumii sunt conştiente că nu se poate realiza o pace fără o nouă ordine morală internaţională. (...) Evaluarea celorlalte religii nu se mai poate face în perspectiva criteriilor impuse de ecleziologia confesională, care releva doar aspectele negative ale religiilor, determinate într-un anumit timp istoric. (...) În spiritul acestui climat frăţesc, realizat între cultele din ţara noastră, Biserica Ortodoxă Română a propus, în anul 1966, la Geneva, în cadrul unei conferinţe organizate de Consiliul Ecumenic al Bisericilor, crearea unui ‘Consiliu Mondial al Tuturor Religiilor’, care avea ca scop ‘slujirea omului’[29].

Un cleric romano-catolic, dintre cei mai cunoscuţi promotori ai dialogului interreligios, vorbea de un ,,ecumenism ecumenic”, care bineînţeles să depăşească ecumenismul inter-creştin: ,,Starea gravă a omenirii de astăzi necesită o extensie şi o transformare a înţelesului cuvântului ecumenism. (...) Ecumenismul ecumenic încearcă să extindă această nouă deschidere către întreaga familie umană. (...) Premisa de bază a ecumenismului ecumenic este aceea că nici un individ sau comunitate umană nu are competenţă universală. (...) Ecumenismul creştin dacă vrea să fie cu adevărat ecumenic trebuie să ia în considerare întreaga situaţie a lumii şi să încerce să găsească locul religiilor lumii în ‘iconomia creştină a mântuirii’ fără o subordonare a priori a altor religii faţă de înţelegerea creştină. (...) Ecumenismul ecumenic reprezintă căutarea comună a adevărului într-o autentică atitudine dialogică, în care tradiţiile religioase se deschid nu numai una către alta, ci şi către orice altă dimensiune a imanenţei şi/sau transcendenţei”[30].

După cum se vede, mentalitatea ,,adevărului multiplu” cotropeşte minţile tuturor, chiar teologi creştini ajungând să spună, precum necredinciosii, că ‘sunt în căutarea adevărului’.

Un alt mare învăţat mason spunea despre toleranţă: ,,Câtă vreme provin de la persoane sincere, toate concepţiile exprimate, mai ales dacă se opun, merită atenţie în egală măsură. Ele exprimă Adevărul în diferitele sale înfăţişări, ca efect al abordării din mai multe puncte de vedere”[31]. Tot el spune: ,,Catolici, ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, nu sunt la noi decât prenume; francmasoni este numele nostru de familie” …

Spiritul dizolvant şi diluant al filozofiei masonice reiese şi din ideile masonului Theodor Merzdorf, prezentate într-o lucrare de-a sa, care ne descrie chiar din titlu întregul crez masonic, Simbolurile, legile, istoria, scopul masoneriei nu exclud nici o religie (Leipzig, 1836): ,,Odată ce evreii şi ne-evreii se vor dezbăra de caracteristicile specifice ale religiilor lor individuale, se vor putea uni în esenţă”. Iar un alt autor mason spunea cu convingere că ,,religia masonică este chintesenţa tuturor celorlalte religii (...) şi nu constă în nimic altceva decât într-un comportament etic şi în credinţa într-o Fiinţă Supremă”[32].

În zadar susţine masoneria că nu este decât ,,un Ordin laic care nu depinde de nici o biserică şi de nici o religie”[33]. Realitatea mărturiseşte contrariul.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 73/noiembrie-decembrie 2012
 
 
 
PARTEA A III-A

Nu există persoană a-religioasă, deoarece întreaga existenţă este un fapt religios, dat fiind că Dumnezeu este Creatorul şi Mântuitorul lumii. De aceea, pretinsa neutralitate a doctrinei masonice faţă de (orice) Dumnezeu şi Adevăr este plină de înşelare, deoarece un om nu poate fi decât cu Domnul Iisus Hristos sau împotriva Lui. Întotdeauna există acest criteriu, şi, dacă nu ne încadrăm de bunăvoie în prima categorie, cu siguranţă că aparţinem celei de-a doua, conştient sau inconştient.

Acest ecumenism non-sectar, cum i se spune astăzi, va ajunge cu timpul – deoarece traiectoria unei astfel de organizaţii este de a deveni din ce în ce mai ,,inclusivă”[34] – la o simplă etică, în care ,,întemeietorii de religii” vor rămâne nişte simple personaje decorative. Un semn al acestui parcurs sunt astfel de cuvinte: ,,Asociaţia Tinerelor Femei Creştine (YWCA) cere adesea clericilor să facă rugăciuni ecumeniste la evenimentele sale, dar în trecut unii dintre aceştia au invocat numele lui Iisus. ‘Face parte atât de mult din ei, încât o spun fără să se gândească’, spune o reprezentantă a YWCA. Pentru a rezolva această problemă, YWCA va fi mai selectivă în a alege pe cine să săvârşească rugăciuni ecumeniste”[35].

Se ştie că această organizaţie YWCA, soră a YMCA, este de inspiraţie masonică, şi de aceea în sediile lor există, de exemplu, chiar capele de meditaţie, fără afiliere religioasă şi fără nici măcar un crucifix, deşi chiar în titlul organizaţiei se află cuvântul creştin[36].

Aceste idei sunt în perfectă consonanţă cu etica globală despre care se vorbeşte atât de mult. Există Global Ethic Foundation ce promovează ,,cercetarea şi educaţia interculturală şi interreligioasă”. Convingerea ce stă la baza proiectului pentru o etică globală constă din următoarele: ,,Nu poate exista pace între naţiuni fără pace între religii. Nu poate exista pace între religii fără dialog între religii. Şi nu poate exista dialog între religii fără investigarea temeliilor religiilor”. Scopul acestei fundaţii este şi învăţământul care ,,să promoveze rezultatele cercetărilor sponsorizate de fundaţie, în mod special ideile legate de o etică fundamentală comună tuturor bărbaţilor şi femeilor, o etică globală”[37].

Un alt scop este ,,publicitatea pentru promovarea unei etici globale prin media (articole în ziare, interviuri, programe de radio şi televiziune)”. În anul 1993, Parlamentul Religiilor Lumii a alcătuit şi o Declaraţie pentru o etică globală. Aici se vorbeşte despre ,,o cultură a toleranţei” care ar fi încălcată de ,,acei reprezentanţi ai religiilor care resping alte religii ca fiind mai puţin valoroase şi care predică fanatismul şi intoleranţa în locul respectului şiEcumenism 75 3 înţelegerii”.

Fundamentele ecumenismului de astăzi au fost puse cu câteva secole în urmă, atunci când s-au desprins de catolicism cei care aveau să fie numiţi protestanţi. Imediat, cărturarii vremii şi-au dat seama de dezastrul, în toate privinţele, al unei astfel de dezbinări şi au încercat să tămăduiască ruptura. Unul dintre cei care au luptat pentru acest deziderat a fost celebrul filozof Leibniz, despre care se spune, ca şi despre cei mai sus menţionaţi, că alcătuia rugăciuni care nu conţineau numele Domnului Iisus Hristos, acestea fiind bineînţeles combătute de teologii vremii. Leibniz, deşi luteran, considera, ca şi cei de astăzi, că unirea se poate face mai înainte de revenirea la dreapta credinţă a celor ce au părăsit-o.

 

Gottfried Wilhelm von Leibniz (1646-1716), matematician şi filozof german

 

Filozofului i-a răspuns un cunoscut teolog al vremii, catolicul Bossuet, care ,,spunea că metoda suspensivă propusă este inacceptabilă, căci tindea să admită împăcarea înainte de a se ajunge la principii; singura admisibilă este metoda declarativă, care stabileşte principiile înainte de a trece la fapte. A începe cu o conciliere de ordin practic, a reuni apoi o adunare în vederea unui acord nelitigios asupra doctrinei, pentru a ajunge până la urmă la un conciliu care ar decide asupra punctelor în privinţa cărora nu s-a ajuns la o Ecumenism 75 4înţelegere, ce greşeală ! Mai întâi, este nevoie de un conciliu care să-i primească pe protestanţii pocăiţi; după care se va trece la împăcare. Altminteri, s-ar ceda din capul locului asupra punctului capital: dacă protestanţii vor să reintre în Biserica Romană înainte de a se supune înseamnă că nu-şi mărturisesc greşeala, refuzând să recunoască autoritatea Bisericii; iată în ce constă problema”[38].

 

Jacques-Bénigne Bossuet (1627-1704), episcop şi teolog francez

 

O altă încercare de acelaşi fel avusese loc şi mai înainte, când învăţatul Jean Bodin (1530-1596) a scris o lucrare despre o utopică ,,armonie” a Ecumenism 75 57 oameni cu credinţe diferite, în care susţinea aceeaşi idee a relativismului adevărului şi a falsei toleranţe, exact ca cei de astăzi.

 

Jean Bodin (1530-1596), jurist şi filozof politic francez

 

Un fapt recent ne-a atras atenţia atunci când l-am privit dintr-o perspectivă patristică. Rabinul şef al Israelului a cerut în nenumărate rânduri, la mai multe întâlniri pe care le-a avut cu mai marii lumii acesteia, înfiinţarea unui ONU al religiilor[39]. Un astfel de organism, dacă el va fi înfiinţat, împlineşte surprinzător de bine o profeţie descrisă de scriitorul rus Vladimir Soloviov încă din anul 1900, pe baza Sfinţilor Părinţi. Acesta zice, vorbind despre vremurile lui antihrist, că atunci se va organiza la Ierusalim, un sinod ecumenic prezidat de însuşi antihrist, care va avea loc în ,,uriaşul templu închinat ‘unităţii tuturor cultelor’”[40].

Într-un interviu luat de ziarul Ziua[41], acelaşi rabin şef spunea: ,,Am propus la Lyon, în Franţa, în cadrul unei convenţii a mai multor lideri religioşi ai lumii, să înfiinţăm un nou ONU care să reunească, de data aceasta, nu diplomaţi şi ambasadori ai ţărilor lumii, ci lideri religioşi, aparţinând tuturor confesiunilor religioase din lume şi am propus ca acest sediu ONU să se înalţe aici, firesc, la Ierusalim, Oraşul Sfânt. Acest ONU nu vine să submineze autoritatea celui existent acum în Statele Unite ale Americii. Nu vine ca o piedică în activitatea diplomaţilor. Dimpotrivă. Vine ca o acţiune paralelă cu Organizaţia Naţiunilor Unite din New York care, în final de drum, au un punct comun: pacea, democraţia, drepturile omului, toleranţa”.

Această idee nu este nouă, ea fiind susţinută chiar de un fost patriarh, încă din anul 1966: ,,Credem însă că într-o etapă viitoare, acest for intercreştin (Consiliul Ecumenic al Bisericilor, astăzi Consiliul Mondial al Bisericilor) ar trebui să găsească principiile şi metodele care să permită închegarea, pe baze mult mai largi a unui Consiliu mondial al tuturor religiilor. Un asemenea organism reprezentativ al tuturor religiilor ar putea realiza, de pe poziţia acelor elemente comune oricărei credinţe religioase, o lucrare binecuvântată de sprijinire a ţelurilor spre care tind toate popoarele şi pe care le urmăreşte în activitatea ei Organizaţia Naţiunilor Unite”[42].

Tot în anul 1966, a avut loc la Paris primul congres în occident al Alianţei Mondiale a Religiilor. ,,La acest congres delegaţii au căutat să se cunoască mai bine între ei, propunându-şi să lupte împreună împotriva intoleranţei religioase şi pentru susţinerea valorilor spirituale ale omenirii. Rabinul Zaoni, director al Institutului Internaţional de Studii Ebraice, a propus chiar crearea unei ‘Organizaţii a Religiilor Unite’, în genul Organizaţiei Naţiunilor Unite, care să lucreze în permanenţă şi care să coopereze strâns cu marile instituţii internaţionale”[43].

Deja se fac paşi repezi spre înfiinţarea acestui nou organism antihristic. La întâlnirea de la Moscova din iulie 2006, organizată sub titlul Întrunirea Mondială a Liderilor Religioşi, s-a spus: ,,Credem că a venit vremea pentru un parteneriat mai sistematic între liderii religioşi şi Naţiunile Unite”[44]. Aceasta nu ar însemna decât întrepătrunderea mai profundă dintre duhul masonic al ONU şi ierarhii ortodocşi care vor participa la aceste acţiuni.

Iată aşadar că tot acest ecumenism nu este decât un preludiu al unificării tuturor oamenilor într-o pseudo-religie umanistă, deci fără Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul lumii.

Spre exemplificare, mai dăm câteva detalii istorice despre amploarea acestei mişcări ecumeniste. Săptămânile de rugăciune în comun, care se fac astăzi (nu numai între creştini, ci şi între creştini şi cei ce aparţin altor religii), nu sunt nimic nou. Ele existau încă de la începutul secolului XX, după cum citim chiar în revistele noastre bisericeşti. Astfel, în anul 1928 se scria despre cum a avut loc la Geneva un congres al religiilor unde s-a făcut o slujbă formată din diverse texte luate din cărţile de slujbă ale tuturor religiilor prezente, iar discursul principal a fost rostit de marele rabin al Angliei, Dr. Herz. La începutul secolului XX apărea în America, la iniţiativa unei organizaţii ecumeniste, o Carte de slujbă comună (A Book of Common Worship), ce era folosită la slujbe, numite ,,slujbe de unire”, la care participau evrei şi creştini[45].

Există de peste 100 ani o multitudine de organizaţii care promovează această nouă gândire ecumenistă. Există Institute de Studii Ecumeniste, exista încă din 1893 un Parlament al Religiilor Lumii. ,,Luând în considerare numai protestanţii, catolicii, evreii şi umaniştii, chiar şi aşa, avem în faţă cea mai extraordinară adunare ecumenistă a secolului XIX sau a oricărui alt secol”[46]. Asemănarea dintre idealurile acestui parlament şi cele masonice, prezentate mai sus, este izbitor: ,,Sperăm că Parlamentul Mondial al Religiilor va contribui la acel ideal comun tuturor minţilor religioase şi care va uni într-un final omenirea într-o singură credinţă şi va pregăti întemeierea unei singure biserici universale”[47].

 

Ecumenism 75 1

Parlamentul Religiilor Lumii a avut loc între 11-27 septembrie 1893, la Chicago

 

Că acest parlament a fost organizat în duhul unei mentalităţi masonice o dovedeşte apartenenţa multora dintre cei prezenţi acolo la această mişcare: conducătorul comisiei evreieşti, Isaac M. Wise, membru în masonerie şi B’nai B’rith şi Swami Vivekananda, care a ţinut una dintre cuvântările cele mai importante, sunt doar două exemple. Să remarcăm că la o şedinţă centenară a acestui parlament, care a avut loc în Bengalore, India, a participat şi Biserica Ortodoxă Română (singura dintre cele ortodoxe), cu un delegat. Dar să vedem puţin şi de ce a avut loc această aniversare tocmai în India. Motivul poate că stă în concepţia hindusă despre Dumnezeu.

Iată ce spunea Swami Vivekananda, vocea cea mai proeminentă de la întâlnirea fondatoare a acestui parlament, în discursul de inaugurare din 11 septembrie 1893. Să nu uităm, în acelaşi timp, că poziţia sa nu era influenţată numai de hinduism, ci şi de masonerie, al cărei membru era[48]: ,,Sunt mândru să aparţin unei religii[49] ce a învăţat lumea atât toleranţa, cât şi acceptarea universală. Noi nu credem numai în tolerarea universală, ci acceptăm şi toate religiile ca fiind adevărate. Oamenii se luptă pe diferite căi, care în final toate vin la Mine”.

 

Ecumenism 75 2

Swami Vivekananda (în mijloc), cu alţi lideri religioşi
la primul Parlament al Religiilor Lumii de la Chicago, 1893

 

Ispita de a agrea un asemenea discurs este foarte mare, fiindcă dorinţa de comuniune, de unitate şi de pace este sădită în sufletul omului; de aceea, acest tip de discurs va avea mare succes de acum încolo. Vedem că el a fost de la început însuşit de masonerie, care vrea să-l propage chiar în Biserică: ,,Nu trebuie să uităm că toate căile duc la Dumnezeu şi să ne menţinem în această curajoasă noţiune a libertăţii de gândire, care, şi aici putem vorbi chiar de o adevărată revoluţie, plecată din lojile noastre masonice s-a extins minunat până sub Domul Sfântului Petru (adică, la Vatican)”[50].

Un istoric contemporan cu acest parlament, Sanford H. Cobb, ,,a fost unul dintre primii care au pus în discuţie problema ‘toleranţei religioase’: ‘A tolera – amintea acesta cititorilor săi – înseamnă a răbda, a purta o povară. (…) Egalitatea pune toate religiile în aceeaşi relaţie’; deci scopul nostru ar trebui să fie egalitatea religioasă”[51].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 75/ianuarie-februarie 2013
 
 
 
PARTEA A IV-A

Există periodice de studii ecumeniste, precum Journal of Ecumenical Studies, The Ecumenical Review (publicat de Consiliul Mondial al Bisericilor de peste 50 ani), The Ecumenist, Ecumenical Trends etc. Acest din urmă jurnal este publicat de Institutul Ecumenist şi Interreligios Graymoor cu sediul la New Tork, care se ocupă şi cu promovarea săptămânii de rugăciune pentru unitatea creştină în America. Există şi o teologie ecumenistă, ca şi cum teologia Sfinţilor Părinţi nu ar mai fi de ajuns, în facultăţile de teologie există catedre de misiologie şi ecumenism, în vreme ce cursurile de formare duhovnicească sau Ecumenism 76 1de ascetică şi mistică sunt eliminate. Există o traducere ecumenistă a Sfintei Scripturi, în care până şi gramatica trebuie să devină corectă politic. Şi bibliotecile se supun acum vremurilor, unele dintre ele fiind numite biblioteci ecumeniste, iar unele eparhii au chiar şi ,,consilier ecumenic”. La Centrul Ecumenic de la Geneva s-a înfiinţat şi o agenţie de ştiri ecumeniste, Ecumenical News International.

 

RES (Revista Ecumenică Sibiu), tipărită sub egida Institutului Teologic Ecumenic din Sibiu

 

Iar despre metamorfozarea facultăţilor de teologie, iată ce scria cu ceva ani în urmă renumitul laic ortodox român, arhitectul Mihai Urzică: ,,Trebuie revelat că, sub aspect înşelător, Consiliul Ecumenic al Bisericilor acordă ajutoare unor Biserici, dar care în realitate pornesc din aceeaşi viclenie pe care o are şi satana; îţi întind o mână de ajutor ca să te tragă mai bine la fund. Aşa s-a întâmplat şi cu Biserica Ortodoxă Română, care în anii trecuţi a primit o importantă donaţie în dolari, în vederea construirii Institutului Teologic Ecumenic, dar care reprezintă de fapt cuiul lui Pepelea în Casa Domnului. Donaţia respectivă a fost acceptată cu toată gratitudinea de oficialitatea Bisericii noastre strămoşeşti, precum şi cu agrementul Departamentului comunist al Cultelor. În acest fel, Institutul nostru Teologic, devenit ecumenic, se va simţi dator să-şi dovedească darul primirii de oaspeţi prin tot felul de predicatori şi studenţi adventişti, baptişti şi de la alte secte, care se vor strădui să niveleze cât mai bine terenul confesional care ne desparte, în vederea unirii Bisericilor. Iar prin aservirea Bisericii noastre donatorilor eretici, în loc ca studenţii noştri teologi, viitorii preoţi, să combată într-un spirit cât mai ortodox asemenea sectanţi, vor trebui să le asculte, tăcuţi, toate rătăcirile”[52].

 

Ecumenism 76 2
Theologia Pontică, revista Centrului de Cercetări Teologice,
Interculturale şi Ecumenice ,,Sfântul Ioan Cassian”

 

Lucrările Simpozionului internaţional ,,Ortodoxia românească şi rolul ei în mişcarea ecumenică. De la New Delhi la Porto Alegre 1961-2006”, Constanţa, iulie 2006, simpozion organizat de AIDRom - Asociaţia Ecumenism 76 3Ecumenică a Bisericilor din România şi Centrul de Cercetări Teologice, Interculturale şi Ecumenice ,,Sfântul Ioan Cassian”

 

Este ceea ce se întâmplă până astăzi, când, de exemplu, mesajul final al Adunării Ecumenice Europene de la Sibiu din 2007[53] recomandă ,,formarea şi studiul teologic comun”, iar la unele facultăţi de teologie ortodoxe studiază şi obţin doctorate de la preoţi profesori ortodocşi chiar şi ereticii monofiziţi. Cu finanţarea de doctoranzi ,,ecumenici”, deci nu misionari, se ocupă şi Centrul de Cercetare Ecumenică Sibiu. Acest centru, al cărui scop este ,,promovarea deschiderii ecumenice în educaţia teologică şi în Biserici”, are printre activităţi: cursuri şi seminarii ecumeniste, dezvoltarea unei biblioteci ecumeniste, ,,pagină web ca portal de informare ecumenică pentru România”[54] etc.

Însăşi istoria Bisericii se scrie acum din perspectivă ecumenistă. Iată ce se spune într-o astfel de ‘istorie’: ,,Istoria bisericească ecumenică susţine un înţeles al ‘Bisericii’ mult mai larg decât orice denominaţiune oficială, mai larg chiar decât un întreg conciliu inclusiv universal de denominaţiuni[55]. Istoria bisericească ecumenică recunoaşte Biserica oriunde doi sau trei se adună în numele lui Iisus Hristos (Matei 18, 20)”[56]. Aflăm de asemenea că încă din anul 1980 s-a înfiinţat în România o Comisie Naţională de Istorie Bisericească Comparată[57], unde ,,membrii comisiei sunt teologi şi istorici aparţinând tuturor confesiunilor din România”.

Nu lipsesc nici concertele şi expoziţiile ecumeniste. O primărie din Bucureşti, în colaborare cu alte organizaţii, ,,într-un amplu gest ecumenic, cultural şi de tradiţii”, a organizat în martie 2007[58], manifestarea ,,Fereastră către acelaşi Dumnezeu”, cu un concert ecumenist şi o expoziţie de obiecte de cult religios şi ecumeniste, aparţinând Bisericii Ortodoxe, romano-catolice şi cultului mozaic”. Chiar şi binecuvântatul sat românesc a fost astfel ‘tâlcuit’ de noii ideologi – în acelaşi fel în care comuniştii îşi găseau temeiuri pentru doctrina lor în viaţa creştinismului apostolic – încât a devenit şi el ecumenic. Acest fapt îl aflăm din expoziţia de la Sibiu, din septembrie 2007, numită ,,Elemente de ecumenism în satul românesc”.

Dacă suntem sătui de toate aceste activităţi ecumeniste, ne putem relaxa făcând ,,un pelerinaj ecumenic” aşa cum ne sfătuieşte mesajul final al Adunării Ecumenice Europene de la Sibiu, 2007. Totul se rescrie şi se reinterpretează pentru a susţine noua politică corectă de abordare a religiei.Ecumenism 76 4

Toate acestea se întâmplă pentru că s-a stabilit că am intrat chiar într-o ,,eră ecumenică”, potrivit Lexiconului Herder[59] (foto). În revistele bisericeşti exista, în timpul comunismului, o secţiune de ştiri ecumeniste care promova exact aceleaşi ‘directive’ ecumeniste care ne sunt impuse şi astăzi, aparent provenind de la altă sursă, aceea a ,,democraţiei”. Încă din 1967, Consiliul Ecumenic al Bisericilor publica la Geneva, în cele mai importante 3 limbi moderne (engleză, franceză şi germană), spre o mai bună răspândire a noii ideologii anti-creştine, un glosar de termeni ecumenişti. Iată ce spunea un teolog ortodox despre acesta:

,,Şi în domeniul religios s-a impus o terminologie neîntâlnită până acum, decurgând în special din necesitatea exprimării unor relaţii specifice noi. Ele sunt legate mai ales de trebuinţa definirii raporturilor frăţeşti care se stabilesc ori se tinde a se stabili între creştini şi între Biserici. Curentul ecumenist, cu rezonanţe adânci în contemporaneitate, a dus astfel la introducerea în limbajul obişnuit a unei serii de cuvinte care îmbogăţesc (n.r.: noi am spune, mai degrabă, deformează) lexicul religios uzual. La ora actuală se poate spune că există chiar o terminologie tehnică ecumenistă (n.r.: sau, mai bine zis, un limbaj de lemn ecumenist), care poate constitui ea singură material suficient pentru un dicţionar specializat.

Necunoaşterea noilor cuvinte intrate în uz este în stare a crea greutăţi acelora care iau parte, bunăoară, la diferitele întâlniri intercultice. Pentru a uşura sarcina celor care se dedică lucrării ecumeniste, conducerea CEB a luat iniţiativa întocmirii unui ‘glosar’ care a şi fost imprimat într-o primă ediţie de probă (Ecumenical glossary – Glossaire œcumenique – Ökumenische Terminologie, Geneva, 1967, 78 p.). Parcurgându-i paginile întâlneşti cuvinte şi expresii care şi dacă aparţin vorbirii comune, îţi dai seama că au dobândit în accepţiunea lor nouă, un alt conţinut decât cel anterior. Am putea indica spre exemplificare câteva: pluralism religios sau dogmatic[60], sincretism, comuniune (cu derivate multiple: intercomuniune, comuniune totală, comuniune deschisă la toţi, comuniune deschisă reciprocă, comuniune închisă), intercelebrare, diaconie, mărturie, demitologizare, nonviolenţă, obiecţie de conştiinţă, proexistenţă etc.

Ce rezultă de aici ? Apariţia unei terminologii neîntâlnite până acum, ale cărei contururi se precizează din ce în ce mai mult, ducând nu numai la crearea unui limbaj necunoscut înainte, ci chiar la un mod nou de a gândi şi de a pune problemele[61].

Vedem aici spus foarte limpede că vechilor cuvinte le este schimbat sensul, spre inculcarea unei noi gândiri despre locul şi importanţa creştinismului. Acest lucru este valabil şi în cazul cuvântului ‘toleranţă’. În 1975, acelaşi Consiliu publica, de data aceasta în 4 limbi, un Dicţionar de terminologie ecumenică, care nu avea nici mai mult, nici mai puţin de 580 pagini. Cuvântul ‘toleranţă’ şi-a schimbat sensul şi aceasta se poate observa şi din faptul că el este folosit în sintagme ca ,,spiritul religios tolerant şi ecumenic”[62]. ,,Tema centrală a celei de-a IV-a Adunări Generale a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, care se va ţine la Uppsala între 4-20 iulie 1968, anume ,,Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21, 5), presupune reevaluarea substanţei şi semnificaţiei teologice a multor noţiuni de bază din terminologia biblică, precum este ‘convertirea’”[63].

Un alt dicţionar ecumenist este şi Das Ökumenische Heiligenlexikon (Dicţionar ecumenic al sfinţilor) care cuprinde catolici, evanghelici, anglicani, ortodocşi, armeni, sau acel Ecumenical Martirology[64], editat de Comunitatea Bose din Italia. Aici găsim capitole cu totul întristătoare pentru conştiinţa ortodoxă. Deşi comunitatea se pretinde creştină, în acest ,,martirologiu ecumenic” găsim comemoraţi chiar şi evrei omorâţi pentru credinţa lor, pe lângă luterani, monofiziţi, maroniţi. Aceeaşi comunitate încearcă să aducă duhoarea ecumenistă şi asupra monahismului, editând cărţi precum Viaţa monahală şi dialogul ecumenist (Ed. Qiqajon, 2001), ‘mireasmă’ propagată şi prin întâlnirile interconfesionale dintre călugări[65], unii spunând chiar că viaţa monahală ar trebui să devină ,,fermentul reconcilierii între Bisericile europene”.

În acelaşi duh îşi desfăşoară activitatea şi membrii Fraternităţii Sfântul Ilie (,,profet venerat de evrei, de musulmani şi de creştinii din Orient şi din Occident”, ne spune site-ul lor), alcătuită din aproximativ 400 creştini de diferite confesiuni din 25 ţări. Scopul acestei fraternităţi, ca şi al Mânăstirii Sfântul Ilie din Franţa, este ca ,,în spiritul lui Ilie şi al sfinţilorEcumenism 76 5 din Carmel, pe linia ecumenică a Conciliului Vatican II, să urmăm la şcoala Părinţilor Bisericii şi a maeştrilor spirituali ai monahismului” precum şi ,,să cunoască mai bine rădăcinile lor evreieşti, ‘legătura care îi leagă spiritual’ pe iudei şi pe creştini”[66]. Ca şi la Bose, titlul revistei editate de fraternitate este unul ebraic: Mikhtav.

Un martirologiu ecumenic a apărut şi în România, fiind o premieră mondială de tristă amintire faptul că această carte a apărut (la o editură ortodoxă) cu binecuvântarea slujitorilor a 3 confesiuni: ortodoxă, romano-catolică şi protestantă. Preşedintele unei alte comunităţi ecumeniste, Sant’Egidio, Andrea Riccardi, a scris şi el o carte, Secolul martiriului (foto), tradusă şi ea în limba română, care, în acelaşi duh, pune la un loc pe cei care şi-au dat viaţa pentru credinţă din toate confesiunile creştine[67]. Urmărind acelaşi scop, într-o biserică de pe Insula Tiberina din Roma, această comunitate a înfiinţat 6 capele ,,adăpostind amintiri aparţinând martirilor contemporani de toate confesiunile”.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013
 
 
 
PARTEA A V-A

Observăm că plaga noii toleranţe venită din spaţiul occidental atacă şi locul cel binecuvântat al sfinţilor, modelele oricărui creştin. Lectura Vieţilor Sfinţilor este una capitală pentru creştinul ortodox, şi de aici el ia tărie şi luminare despre cum să-şi ducă viaţa, cum să se raporteze la diferitele probleme contemporane. Sfinţii au fost proslăviţi de Însuşi Domnul, ceea ce ne dă siguranţa extraordinară că, urmându-le viaţa, putem ajunge şi noi bineplăcuţi Domnului ca şi ei. Dar dacă în acest sfânt grâu ni se introduce neghina rătăcirilor, prezentându-ni-se drept modele, atunci criteriile de discernământ între minciună şi adevăr vor dispărea şi minciuna se va infiltra, încet-încet, drept adevăr în minţile noastre.

Trebuie să facem o distincţie foarte clară între sfinţii mucenici, care au fost creştini dreptslăvitori care au fost omorâţi pentru că nu au vrut să se lepede de credinţa lor, şi oameni de alte credinţe decât cea ortodoxă, care au fost victimele intoleranţei, urii şi fanatismului religios. Nu ştim ce va hotărî bunul Dumnezeu cu toţi aceştia, dar ceea ce ştim clar este că Sinodul de la Laodiceea (343) a hotărât astfel: ,,Tot creştinul nu se cade a părăsi pe martirii lui Hristos, şi a se duce la pseudomartirii [mincinoşi mucenici] ereticilor, sau la însuşi cei ce merg către mai înainte zişii eretici. Că aceştia sunt străini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dânşii fie anatema” (Canonul 34). ,,Să nu fie iertat a merge cei ai Bisericii, la cimitirele, ori la cele ce se zic martirii ale tuturor ereticilor, pentru rugăciune, ori pentru vindecare. Ci unii ca aceştia, de vor fi credincioşi, să se facă achinoniţi [neîmpărtăşiţi] până la o vreme, iar pocăindu-se, şi mărturisindu-se că au greşit, să se primească” (Canonul 9).

Având în vedere molima distrugătoare a mentalităţii ecumeniste, astăzi, dacă papa spune că numai în romano-catolicism ,,subzistă” deplin Biserica Domnului nostru Iisus Hristos, i se răspunde că astfel de declaraţii duc la ’răcirea relaţiilor ecumenice’, în loc să i se spună cu responsabilitate şi maturitate creştină că această învârtoşare în erezie îl face să-şi piardă mântuirea atât el, cât şi cei pe care-i păstoreşte, şi să i se aducă aminte nu de ’relaţii ecumenice’, ci de întoarcerea la credinţa primului mileniu de la care s-a depărtat.

Chiar actuala declaraţie a papei arată că vremea ecumenismului a trecut. Iată câteva mărturii în acest sens. Această temă este tratată pe larg de către profesorul ortodox de bioetică Gherman Engelhardt în studiul său ,,De ce cade ecumenismul: luarea în serios a diferenţelor teologice”[68], unde arată pe larg în ce constă prăpastia dintre creştinismul apusean contemporan şi cel al primului mileniu păstrat în Biserica Ortodoxă. Însuşi patriarhul Daniil vorbea într-un articol din 1998 despre o criză a mişcării ecumeniste şi de greşitul ,,ecumenism secularizat sau liberal care tinde să devină o ideologie a unei reconcilieri şi unităţi superficiale”[69].

Şi unii intelectuali laici au observat eşecul şi ineficienţa acestei mişcări, propunând în locul ei noua toleranţă a noului umanism: ,,Dureros, dar adevărat: mişcarea ecumenică creştină a eşuat, după toate aparenţele total, dovedindu-se, cel puţin până acum, pe deplin că unitatea creştină ecumenică nu se poate realiza prin ierarhii şi teologii săi reprezentativi. Drept consecinţă, ecumenismul laic, menit instaurării păcii mondiale, este obligat să depăşească principiile şi procedeele ecumenismului religios, dorindu-l totuşi ca aliat. Ecumenismului laic i se asociază şi reprezentanţi ai elitei intelectuale mondiale, care militează pentru pace sub egida UNESCO”[70].

Un cărturar ortodox, doctor în teologie la Sorbona, arătând pericolul mare care vine din partea noii toleranţe, spunea: ,,Consider că ecumenismul din zilele noastre nu mai reprezintă un pericol ca altădată. Este ceva care moare domol: congrese, vizite, publicaţii ..., nimeni nu mai crede în el, se continuă pentru că ’trebuie continuat’ şi am impresia că înşişi conducătorii nu mai cred în el. Primejdia reală vine din altă direcţie. Primejdia constă în sincretism, în ceea ce am putea numi drept lipsa de simţ al adevărului la modul global. Acolo este marele pericol ! Dar ecumenismul oficial – orice ar spune, orice ar decide, poporul nu-l va urma, aşadar nu este un pericol, nu mai reprezintă un pericol. Mult mai rău, mai pervers, este ceea ce mediile de informare descriu prin mondializare, adică uniformizarea valorilor. Încet-încet şi toţi ortodocşii intră în această înseriere şi înlănţuire care nivelează totul: toţi au ’aceeaşi valoare’, ortodocşi, musulmani, budişti se pot ’nivela’ – această uniformizare care este foarte dificil de ocolit şi care generează, şi el, reacţii fanatice: oameni care vor să reziste la toate acestea cad în cealaltă extremă, care este spiritul sectar şi fanatic. Trebuie să ştim să păstrăm echilibrul, spiritul eclezial, ataşat de adevăr, de unicul adevăr al Bisericii, al Sinoadelor şi al Sfinţilor, dar fără tendinţă schismatică, păstrând unitatea Bisericii”[71].

Acum este vremea realismului. Ecumenismul nu are nici o legătură cu realitatea. El subestimează importanţa crucială pe care o are credinţa în viaţa unui om, crezând că aceasta se poate negocia la întâlniri politico-ecumeniste. Dar după cum s-a văzut prea clar, roadele acestei mişcări au fost şi sunt cu totul nesemnificative în ce priveşte faptele bineplăcute lui Dumnezeu. Nici o comunitate de credinţă nu este dispusă să renunţe la tradiţia sa prin aceste demersuri politice. De la Biserica Ortodoxă, catolicism, şi până la iudaism toţi pornesc de la premisa că adevărul este la ei[72]. Este cumva firesc pentru o conştiinţă nesuperficială şi necoruptă de mentalitatea atottolerantă. Iată, de exemplu, ce spunea un rabin, profesor de istoria religiilor, la inaugurarea unei catedre de studii ecumenice şi interreligioase din America:

,,Există subiecte în iudaism[73] care ar trebui să fie excluse din cadrul dialogului interreligios. Nu ar trebui să existe niciodată cereri în legătură cu, sau tinzând spre caracterul esenţial al religiei noastre – principiile sale de bază, credinţele fundamentale şi dogmele. Nu ar trebui să intrăm pe terenuri care sunt fundamental specifice religiilor. Cu alte cuvinte, atunci când definim caracterul discuţiilor noastre religioase, trebuie să fim absolut siguri că nu vom vrea o situaţie conflictuală, instigând o religie împotriva alteia, punând în balanţă convingerile unei religii împotriva convingerilor alteia. În aceste discuţii nu pot exista câştigători sau învinşi. Întâlnirile noastre nu sunt dispute medievale unde călugărul şi rabinul se luptau unul cu altul[74]. Oameni din diferite religii nu trebuie să cadă de acord că credinţele lor sunt identice. Din contră, onestitatea religioasă şi intelectuală îi va îndemna adesea să insiste asupra poziţiilor lor diferite. Dar chiar pornind de la premise teologice diferite, interese comune – cum ar fi, de exemplu, acela de a dobândi dreptatea socială – pot duce la unitate de acţiune”[75].

Acesta pare a fi singurul bun dobândit de acţiunile mişcării ecumenice: acţiunea laolaltă pentru îndreptarea unor nedreptăţi sociale strigătoare la cer. Dar, din partea ortodoxă, acest lucru era posibil şi fără înfiinţarea acestei mişcări mondiale, care a făcut mai mult rău, căci a indus în minţile maselor ideea că unitatea de acţiune ar fi aceeaşi cu unitatea de credinţă. Căci acelaşi autor spune: ,,Cooperând pentru rezolvarea unor scopuri umanitare, oameni de diferite religii vor fi conduşi spre a recunoaşte şi afirma spiritualitatea pe care o au în comun. (...) Din această cooperare va creşte prietenia interreligioasă, care este temelia înrudirii interreligioase”.

 

Ecumenism 77 1

Complexul interreligios de la Vulcana-Băi. Vedere

Ecumenism 77 2

 

Dacă toate lucrurile devin ’ecumenice’, de ce nu ar deveni şi arhitectura ’ecumenică’ ? Iată ce spunea părintele Serafim Rose despre ,,camera de meditaţie” de la sediul ONU din New York[76]: ,,În clădirea ONU există o ‘capelă de meditaţie’ asupra căreia, atunci când a fost construită în urmă cu 20 de ani, s-au stârnit discuţii aprinse în privinţa tipului de închinare din acel spaţiu. Dacă pui o cruce, eşti identificat cu repeziciune ca fiind creştin; nu poţi pune nici ceva musulman sau hindus, căci şiacestea sunt identificabile şi interpretate tendenţios; trebuie să fie ceva ‘deasupra’ tuturorreligiilor. În final s-au hotărât asupra unui bloc depiatră neagră. E ca şi cum te-ai închina în faţa unui idol oarecare. Aceasta înseamnă dezvoltareaunui interes religios foarte vag”[77].

În 1984, Mircea Eliade nota în jurnalul său despre proiectul lui Gyora Novak: ,,Îmi arată planul şi mai ales îmi povesteşte despre Podul Păcii pe care îl va construi la intrarea în Ierusalim. A ‘visat’ proiectul (o gigantică spirală înaltă de sute de metri) într-o secundă, acum nu ştiu câţi ani. Va fi în întregime din metal şi aurită. Va întrupa sacralitatea Ierusalimului (cetate a păcii) nu numai pentru credincioşii (sau necredincioşii) celor trei religii biblice, dar pentru oricine: politeist, ‘primitiv’ etc. Când l-a văzut acum 2 ani Dalai Lama la Londra, i-a prins amândouă mâinile în mâinile lui şi i-a repetat de 20 ori: ‘Trebuie s-o faci !’ Novak îmi cere să compun câteva pagini despre simbolismul şi funcţia acestui Pod al Păcii. Accept”[78].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013
 
 
 
PARTEA A VI-A

Încă de la sfârşitul secolului XIX, unul dintre cei mai celebri arhitecţi ai lumii, Frank Lloyd Wright proiecta Templul Unităţii, adică o biserică unitariană. Acest templu se baza pe indicaţiile unchiului său Jenkin Lloyd Jones, lider proeminent al ‘Bisericii’ unitariene din Chicago cu viziuni mai degrabă umaniste decât creştine. Acesta a ţinut chiar o predică cu titlul ,,Noile probleme în arhitectura bisericească”, unde ataca tipul tradiţional de catedrală, spunând, printre altele, că nu aveau scaune şi lumină, două coordonate importante ale bisericilor ortodoxe, ce arată caracterul lor ascetic şi nelumesc, care pune accent mai mult pe ,,lumina lină a sfintei slave” decât pe cea creată, a soarelui sau a becurilor. O altă acuzaţie, de data aceasta îndreptăţită, la adresa catedralelor gotice era mărimea lor exagerată, unde omul se pierde în mulţime. În schimb, în Ortodoxie predomină bisericile de mărime mică, accentuându-se astfel caracterul de casă a Domnului, şi punându-se în valoare fiecare persoană, aşa cum dorea şi Jenkin. El ,,susţinea inovaţia în designul bisericilor ca parte a programului său mai larg de reformulare radicală a unitarianismului în vest”[79].

Din aceste cuvinte observăm ideea că transformarea arhitecturii ajută la transformarea gândirii în direcţia pe care o dorim. Jenkin a fost unul dintre pionii principali în iniţierea şi organizarea Parlamentului Mondial al Religiilor din 1893 şi, fiindcă unitarianismul se aseamănă cu iudaismul, participa şi la evenimentele evreieşti, precum consacrarea unei noi sinagogi din oraş. Dorea Ecumenism 78 1să pună o ,,bază etică”, non-sectară, drept fundament pentru unificarea creştinilor, lăsând la o parte hristologia şi chiar teologia, şi având mai mult idei universaliste ce susţineau apocatastaza. De aceea, nu este de mirare că la ultimul etaj al Centrului Abraham Lincoln (nume dat unui complex cu biserică şi birouri, comandat de el şi la care slujea ca preot), proiectat tot de Wright, Jenkin (foto) nu vroia nimic altceva decât o lojă masonică[80], după cum arată şi numele[81].

În autobiografia sa, Frank Lloyd Wright, care mai târziu avea să devină ucenic al gurului Gurdjieff, scria că ,,a început procesul proiectării Templului Unităţii cu ideea eliminării turlei tradiţionale bisericeşti care ţintea spre cer. În loc, întreba el, ,,de ce să nu construim un templu pentru om, corespunzător nevoilor sale ca loc de întâlnire. O casă de întâlnire modernă, şi un loc unde să te simţi bine”[82]. ,,Fără turlă se exprimă ideea credinţei liberale cum că Dumnezeu nu trebuie căutat în cer, ci pe pământ, printre fiii oamenilor”[83], spunea un alt apropiat al lui Wright.

Un alt lucru eliminat pentru a satisface caracterul tolerant şi inclusiv al unitarienilor a fost numele de biserică, ce a fost înlocuit cu cel de templu. ,,Este normal ca Biserica Unităţii, care reprezintă o credinţă bazată pe raţiune şi nu pe tradiţie sau precedent, să se depărteze de formele tradiţionale de arhitectură; refuzând să fie legată de trecut în teologie, poate de asemenea să se depărteze şi de formele tradiţionale de arhitectură”[84].

 

Ecumenism 78 2

Templul Unităţii, construit între anii 1905-1908

 

Ecumenism 78 3

Interior

 

Urmând cursul duhului lumesc, aflăm că în El Salvador s-a pornit construcţia unui templu ecumenic. Din nefericire, iniţiative asemănătoare există şi la noi în România unde există de ani buni Complexul Interreligios de la Vulcana Băi, Dâmboviţa, ce conţine o biserică ortodoxă, o sinagogă şi o moschee. Acolo, pe un monument impunător de la intrare este scrisă următoarea absurditate: ,,Ecumenismul – religia speranţei”. Acest complex ţine de Centrul Internaţional Ecumenic înfiinţat prin afacerile dubioase ale celui care a fost şi directorul Băncii Internaţionale a Religiilor. Ca şi alte comunităţi ce tind spre impunerea legilor noahide ca norme supreme de vieţuire, mai presus de Evanghelie, ,,doctrina Centrului Internaţional Ecumenic porneşte de la credinţa că legea curcubeului este legea morală a armoniei”[85] şi, ca multe alte organizaţii ce încearcă să deturneze comunităţile creştine de la menirea lor, şi acest Centru ,,funcţionează sub egida UNESCO”, dovedind astfel că nu are nici o legătură cu evlavia Bisericii Ortodoxe.

Un teoretician al arhitecturii vorbea despre ,,nihilismul arhitectural importat din Europa şi SUA” şi considera că unii oameni, fiind vrăjiţi de arhitectura modernistă şi strălucitoare contemporană, ajung, datorită acestei ,,infecţii mintale, la o cultură a urii faţă de propriul lor trecut”. ,,Ca multe alte ţări din lume, Grecia este asaltată de un canibalism arhitectural instigat de atacul unei noi viziuni asupra lumii. Această viziune este intolerantă şi înlocuieşte tradiţia, cultura şi chiar religia unei naţiuni. … Câţiva greci au fost spălaţi la creier să-şi distrugă propria moştenire. Aceştia doresc cu disperare să se conformeze cultului contemporaneităţii”[86].

Biserica nu acceptă modernizarea şi aggiornamento arhitectural, această atitudine fiind motivată pe de o parte de simbolismul bisericesc care este în mare legătură cu actele de cult pe care le săvârşeşte preotul, orice schimbare arhitecturală rupând unitatea dintre programul iconografic-slujbe-arhitectură; şi pe de altă parte din dorinţa de a păstra, şi din punct de vedere vizual, ca şi în iconografie, o continuitate, un punct fix, cu care omul de astăzi să se identifice cu generaţiile trecute şi în acelaşi timp să se simtă ideea că, deşi toate se schimbă, Biserica este aceeaşi, Dumnezeu este acelaşi, şi nimic nu s-a schimbat în raportul Dumnezeu-om, chiar dacă lângă biserici sunt coteţe, bănci, câmpii sau zgârie-nori.

Bineînţeles că Biserica, urmând principiul ,,acomodării”, adică al preluării şi încreştinării elementelor locale în acţiunea de propovăduire a creştinismului, nu impune o unică arhitectură pe tot globul, dar nici nu consideră că modernizarea, ca şi în cazul dogmaticii, este soluţia pentru o mai eficientă misiune. Lăcaşul de cult creştin ortodox are un anumit simbolism, izvorăşte dintr-o anumită dogmatică, care-l deosebeşte net de alte ,,spiritualităţi” şi confesiuni[87] şi de aceea este necesar ca în facultăţile de teologie şi la centrele eparhiale să existe oameni care să cunoască foarte bine această predanie, parte a cugetului ortodox de veacuri. Şi în acest domeniu, revine fiecărei generaţii responsabilitatea de a aprofunda şi duce mai departe moştenirea bimilenară creştină.

Raportul despre libertatea religioasă din România, emis de Statele Unite ale Americii în 2006, este şi el un exemplu despre dorinţa de a impune slujitorilor Bisericii un anumit comportament. În acest raport, diversele ,,biserici” şi ,,confesiuni” creştine sunt numite religii şi Biserica Ortodoxă este acuzată că pe unele dintre ele le numeşte secte şi că declară prozelitismul protestant ca fiind nociv oamenilor. Folosirea cuvântului religie în loc de confesiune credem că nu este o scăpare datorată neştiinţei (deoarece confesiune apare în alte locuri ale raportului), ci este folosit cu bună ştiinţă, pentru a pune pe acelaşi plan – al religiilor care ar trebui să se bucure de aceleaşi drepturi – Biserica Ortodoxă cu alte organizaţii ce pretind şi ele că propovăduiesc învăţătura Mântuitorului Hristos. Aşadar nu vom spune sectă sau confesiune creştină, pentru că de aici reiese evident faptul că una este cea adevărată şi celelalte nu, ci vom spune religii, termen neutru, ,,corect politic”, sub care îşi găsesc legitimitatea toate acestea.

Folosirea termenului de religie în loc de cel de confesiune s-ar putea să mai aibă şi un rol psihologic, de mare impact, deoarece, dacă se adună la un loc numărul tuturor celor care se pretind creştini, atunci creştinismul ar fi pe primul loc în lume ca număr de credincioşi, pe când, separaţi, vor fi (prin romano-catolicism) pe locul 2 după islamism.

Tot din acest raport se observă munca asiduă care se duce de către organismele politice internaţionale pentru a ridica la rang de religie orice învăţătură care are câteva minime caracteristici ce ar putea-o nominaliza pentru acest titlu ambiguu. Prin aceste demersuri vrăjmaşul mântuirii noastre nu face decât să creeze o confuzie teribilă în minţile oamenilor, aruncând multă îndoială în inimile contemporanilor noştri cărora le este aproape imposibil să mai discearnă unde este adevărul în această puzderie de religii.

Se propune tolerarea tuturor rătăcirilor, pentru a se elimina deosebirea dintre adevărul dumnezeiesc şi minciuna omenească, ca apoi criteriile creştine de discernământ fiind uitate, oamenii fiind cu totul dezorientaţi, să se impună alte criterii, ale celor ce tăgăduiesc pe Domnul Iisus Hristos. Toleranţa este astăzi noul nume al anti-creştinismului. Pentru că în discursul noii toleranţe, nu intoleranţa este ţinta, ci creştinismul. Această luptă împotriva intoleranţei, mai ales în România, este una virtuală, pentru că aici, după cum au afirmat mai mulţi cercetători nu există intoleranţă. Iată câteva mărturii, chiar occidentale, citate de Mircea Eliade într-un studiu: ,,Caracteristicile dominante ale sufletului românesc sunt bunătatea, toleranţa şi ospitalitatea. Cine a suferit demult din cauza intoleranţei şi cruzimii altora se apără şi se purifică prin cultivarea virtuţilor contrare. ‘Ţăranul român este omul cel mai tolerant din Europa’, scrie Lucien Romier (Paris, 1931). Sir Ernest Baker, rectorul King’s College, numeşte ‘olandeză’ toleranţa românilor”[88].

Războiul împotriva ,,intoleranţei” este unul importat din spaţiul occidental, unde într-adevăr, prin catolicism şi alte învăţături greşite, s-a ajuns la unele manifestări nepotrivite ale celor credincioşi. Dar dacă cineva ar cerceta viaţa de zi cu zi din România nu cred că ar găsi forme de intoleranţă, pentru că românul ortodox nu şi-a asuprit niciodată vecinul de altă credinţă, după cum s-a dovedit de-a lungul istoriei. Iată, de exemplu, ce se spunea într-un articol despre istoria evreilor din România, apărut în anul 1901, într-o revistă americană: ,,Clerul ortodox era de obicei mai puţin neprietenos şi foarte adesea favorabil evreilor”[89].

Toleranţa, ca şi activitatea socială, nu are de ce să fie propovăduită unor creştini ortodocşi, deoarece ea este inclusă în creştinism. Ea poate că are rost să fie propovăduită în spaţiul apusean, unde nu încetează luptele catolicilor cu protestanţii, sau în alte ţări unde există diverse conflicte[90]. Ceea ce trebuie propovăduit ,,cu timp şi fără timp” este o vieţuire după poruncile Domnului.

Cu mult realism descria Eminescu această tragică stare de lucruri – a preluării fără discernământ în spaţiul ortodox a unor soluţii occidentale pentru probleme occidentale – încă de acum peste 100 ani: ,,De câte ori un creştin se apucă la noi să scrie un rând, ca să lumineze neamul, de atâtea ori pune mâna-n raft şi scoate la iveală o carte nemţească sau una franţuzească şi răsfoieşte până ce găseşte ce-i trebuie. Precum ni se aduc toate de-a gata din străinătate şi n-avem alt chin decât să băgăm mâinile în mânecile paltonului venit de la Viena şi piciorul în cizma pariziană, tot astfel facem şi cu cunoştinţele; le luăm frumos din cărţi străine, le aşternem pe hârtie în limbă păsărească şi facem ca negustorul care nu-şi dă nici el seama de unde-i vine marfa, numai să se treacă. Chiar învăţaţii noştri, când vor să polemizeze, polemizează cu citate. Cutare minune a străinătăţii, dl. X sau Y a vorbit cutare lucru, deci trebuie să fie neapărat adevărat şi să se potrivească, pentru că a ieşit dintr-o minunată morişcă de creier. Să fie sănătos dl. X, împreună cu toată casa sa, dar de se potriveşte, e altă căciulă !”[91]

Noua toleranţă nu este decât o ,,momeală” pentru a ne face să muşcăm din anti-creştinism. Astfel se pregăteşte terenul pentru acceptarea religiei antihristice, care va părea ca o izbăvire din toate aceste îndoieli, fiindcă va fi una globală şi unificatoare, dar, din nefericire, nu şi mântuitoare. Cei care propovăduiesc cu atâta fervoare noua toleranţă sunt prea inteligenţi pentru a nu-şi da seama de neajunsurile unei astfel de ,,politici” religioase. De aceea credem că noua toleranţă este doar un mijloc, şi nicidecum ţinta finală. Dacă prin comunism s-a încercat distrugerea fizică a creştinismului, acum în aşa-numita democraţie care promovează cât mai multe religii, se tinde spre acelaşi scop, numai că într-o variantă mai ,,soft”, mai non-violentă. Atunci se combătea pe faţă creştinismul, acum aceasta se face indirect, prin înăbuşirea creştinismului autentic cu mii de secte şi religii puse pe acelaşi plan.

Comisia Europeană împotriva rasismului şi intoleranţei după ce ,,notează cu îngrijorare că, deşi nu are statutul unei religii de stat, Biserica Ortodoxă, care constituie religia majoritară în România, deţine poziţia dominantă în societatea românească”, recomandă autorităţilor române ,,apărarea principiului egalităţii între toate denominaţiunile religioase” şi ca aceleaşi autorităţi să ,,iniţieze un dialog echitabil între Biserica Ortodoxă şi minorităţile religioase astfel încât să fie încurajat respectul reciproc (...) şi să fie conduse campanii de informare pentru a promova ideea unei societăţi multidenominaţionale”[92]. Aceasta este o tactică binecunoscută despre care ne vorbeşte Domnul, când zice că sunt oameni care primesc sămânţa cuvântului evanghelic şi-l ascultă, dar spinii ideilor veacului şi înşelăciunile minciunilor pătrunzând în ei îneacă cuvântul şi se face neroditor (Marcu 4, 19).

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 78/iulie-august 2013

 

Adaptare după ‘Zeul toleranţei’ şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă, Editura Christiana, Bucureşti, 2009

 


[1] Spunea A. Scrima într-un interviu apărut în volumul: Andre Scrima, Teme ecumenice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 116.

[2] Arhimandrit Anastasios Yannoulatos, Various christian approaches to other religions, Editions Poreuthentes, Atena, 1971, p. 66.

[3] C. Howard Hopkins, ,,John R. Mott – Architect of World Mission and Unity” în Mission Legacies: Biographical Studies of Leaders of the Modern Missionary Movement, coord. Gerald H. Anderson, Orbis Books, 1995, p. 79.

[4] Apud Charles E. Harvey, ,,John D. Rockefeller, Jr., and the Interchurch World Movement of 1919-1920: A different angle on the ecumenical movement”, Church History, vol. 51, nr. 2 (iunie, 1982), p. 202.

[5] Rabbi Elmer Berger, ,,Jews in ecumenism”, The New York Times, 19 iulie 1969, p. 24. Şi articolul rabinului Olan din acelaşi cotidian, 17 iunie 1969.

[6] Joseph M. Kitagawa, ,,Humanistic and theological history of religions”, Numen, vol. 27 (1980), nr. 2, p. 198.

[7] N.r.: Legile noahide sunt imperative morale naturale, care au fost date, potrivit tradiţiei rabinice, de Dumnezeu lui Noe, ca un legământ etern al Său cu întreaga omenire. Ele nu se găsesc în Sfânta Scriptură unde se vorbeşte despre legământul cu Noe (Facerea 9), ci apar pentru prima dată, după Hristos, în scrierile tradiţionale iudaice. Cele 7 legi ale lui Noe sunt socotite de către evrei codul legislativ şi moral cel mai vechi al omenirii, iar impunerea lor pretutindeni, ca fiind de o generalitate acceptabilă tuturor, înseamnă cât se poate de limpede impunerea iudaismului pretutindeni şi negarea lui Hristos.

[8] Patrick Negrier, Gândirea masonică din secolul al XIV-lea până în secolul al XX-lea, Editura Libripress, Bucureşti, 2007, p. 131.

[9] Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi religia viitorului, ediţia a doua, Editura Cartea Ortodoxă, Galaţi, 2004.

[10] Dan Walters, ,,The ecumenical religion of masonry”, Truth Magazine 29 (1985), nr. 5, p. 131.

[11] Apartenenţa sa la masonerie, pe lângă faptul că este mărturisită de masonii înşişi, este mărturisită foarte clar de faptele sale de multe ori potrivnice cugetului ortodox.

În cartea sa, Eglise, religions et franc-maconnerie. Le dosier complet, publicată la celebra editură Les Editions du Cerf, Paris, 2006, p. 205, masonul Jean-Jacques Gabut, mare maestru honoris causa al Marii Loji a Franţei, scrie: ,,Patriarhul Athenagora era titularul gradului 33 în ritul scoţian şi a primit omagiul fraţilor săi (masoni) atunci când sufletul său a plecat către Orientul Etern în 1972”.

Un fapt nu puţin important din traseul biografic al acestui patriarh de tristă amintire este perioada în care – ca şi predecesorul şi mentorul său, patriarhul Meletie Metaxakis (tot mason, şi autor al teribilei reforme şi schisme calendaristice) – a fost episcop în America. A se vedea Vasil T. Stavridis, ,,Two ecumenical patriarchs from America: Meletios IV Metaxakis (1921-1923) and Athenagoras I Spyrou (1948-1972)”, The Greek Orthodox Theological Review, vol. 44 (1999), nr. 1-4, p. 55-84.Ecumenism 72 3

Şi în Dex-ul masonic se spune: ,,Însuşi P.S. Athenagora I, Patriarhul Constantinopolului, era deja unul din iluştrii fraţi ai masoneriei universale” (Olimpian Ungherea, Dex Masonic, vol. I, p. 172). Precum a spus Domnul Hristos: Vrăjmaşii omului, casnicii lui (Matei 10, 36).

[12] Biografia masonică a acestuia se găseşte la Horia Nestorescu-Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a Francmasoneriei din România, vol. III, Editura Phobos, Bucureşti, 2005, p. 199. Pe aceşti doi ‘fraţi’ îi găsim chiar ţinându-se de mână, fapt ce arată apropierea strânsă a duhurilor lor. A se vedea A. Scrima, Duhul Sfânt şi unitatea Bisericii, Editura Anastasia, 2004, foto final.

[13] A se vedea articolul lui Iasha Beresiner, ,,A Godly Man and a Brother”, din revista Marii Loji Unite a Angliei, Masonic Quarterly Magazine, vol. 18 (2006); de asemenea, studiul lui Colin Bissel, ,,The Masonic Archbishop of Canterbury – Geoffrey Fisher”, în ,,The Canonbury Papers”, vol. III: Freemasonry and Religion. Many Faiths, One Brotherhood, Canonbury Masonic Research Center, Londra, 2006, p. 13.

[14] J.J. Gabut, Eglise, religions et franc-maconnerie, p. 177.

[15] Ibid., p. 176.

[16] A se vedea ,,Go-to-Church Sunday”, The New York Times, 6 noiembrie 1948, p. 14.

[17] Maestrul Cornel Tăbârcă, ,,Marele secret al reconcilierii” în Memento Masonic. Studii masonice, lucrare apărută sub coordonarea marelui maestru al MLNR Gheorghe Comănescu, 6001 (2001), p. 115.

[18] R. Comănescu, E.M. Dobrescu, Istoria franc-masoneriei (1960-1968), vol. III, Editura Societăţii Tempus România, Bucureşti, 1995, p. 194. Am citat această primă ediţie, deoarece în cea din 2004 (p. 190) textul este puţin schimbat.

[19] R. Comănescu, E.M. Dobrescu, Franc-masoneria – o nouă viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. II, Editura Europa Unită, Bucureşti, 2004, p. 347.

[20] A se vedea lucrarea lui Joseph de Maistre, Memoire au Duc de Brunswick, p. 18. Este interesant de remarcat că acest filozof considera drept sarcină a masoneriei promovarea creştinismului şi vroia ca nici un mason să nu fie primit dacă nu recunoaşte dumnezeirea Mântuitorului Hristos. Fiind misionar creştin, atât cât putea, De Maistre constata şi el că ,,în ceea ce priveşte religia am căzut [noi masonii] într-o indiferenţă stupidă pe care o numim toleranţă”.

[21] E.M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, Editura Nemira, Bucureşti, 2003, p. 125.

[22] Yves Marsaudon, L’œcumenisme vu par un franc-maçon de tradition, L’horizon International, Editions Vitiano, Paris, 1964, p. 61.

[23] Ibid., p. 24.

[24] Maestrul Cornel Tăbârcă, ,,Marele secret al reconcilierii”, p. 115.

[25] Yves Marsaudon, p. 14. Este de-a dreptul ilar faptul că diavolul păcăleşte milioane de oameni prin aceeaşi frază ‘de lemn’ care se regăseşte la toate întâlnirile ecumeniste.

[26] Ibid., p. 126. În Constituţia Marii Loji Naţionale a României, secţiunea I, cap. I, art. 2, se spune că una dintre cele trei Mari Lumini Masonice este Cartea Legii Sacre care poate fi Biblia, Torah, Coranul sau Zend Avesta (cartea de căpătâi a zoroastrianismului).

[27] A se vedea articolul ,,Ceremonie – De la Malta la Suceava”, Jurnalul Naţional, 28 ianuarie 2007.

[28] David McReady, ,,The theology of craft ritual as demonstrated in emulation working” în ,,The Canonbury Papers”, vol. III: Freemasonry and Religion. Many Faiths, One Brotherhood, Canonbury Masonic Research Center, Londra, 2006, p. 110.

[29] Preot dr. N.V.D., ,,Ecumenismul interreligios”, în revista Glasul Bisericii 43 (1984), nr. 7-9, p. 611-621.

[30] Raimon Panikkar, The Intrareligious Dialogue, Paulist Press, 1999, p. 103, 104.

[31] Oswald Wirth, Francmasoneria pe înţelesul adepţilor săi, Editura Rao, Bucureşti, 2005, p. 114.

[32] Jacob Katz, Juifs et franc-maçons en Europe, 1723-1939, Cerf, Paris, 1995, p. 193.

[33] J.J. Gabut, Eglise, religions et franc-maconnerie, p. 220.

[34] N.r.: A se vedea Iulie 2008. Ştiri, ultima ştire din grupaj, Un nou principiu ecumenist la modă: principiul atotcuprinderii.

[35] Susan Jacobs, ,,Peace assembly assailed due to Jesus lyrics”, The Jewish Chronicle, 27 octombrie 2005, p. 2.

[36] N.r.: Încă în 1925, YMCA s-a angajat să-i ajute pe turci prin diferite programe educaţionale pentru tineretul turc, musulman, şi a acceptat condiţiile guvernului de la Angora de a nu purta numele de creştin (A se vedea George Horton, Nenorocirea Asiei, partea a IV-a, Anexă).

Pe 7 ianuarie 2011, The Telegraph anunţa că Asociaţia Tinerelor Femei Creştine (YWCA), înfiinţată în 1855, a renunţat la cuvântul creştin din denumirea sa, ,,pentru a reflecta mai bine rolul său în societate”. Astăzi, asociaţia se numeşte Platforma 51. În prezent, cele două asociaţii surori (YMCA şi YWCA) susţin organizaţia Planned Parenthood şi implicit avortul.

[37] Înşişi teologi creştini sunt implicaţi în aceste proiecte, catolicul Hans Kung fiind cel care a redactat Declaraţia pentru o etică globală.

[38] Paul Hazard, Criza conştiinţei europene. 1680-1715, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 239.

[39] Pentru acest nou ONU al Religiilor a fost propus ca preşedinte Dalai Lama. N.r.: Despre aşa-zisa toleranţă a lui Dalai Lama, a se vedea Iulie 2007. Ştiri, ultima ştire din grupaj, ,,Creştinii nu au ce căuta în Mongolia”, afirmă deschis Dalai-lama, şi Ştiri de pe mapamond. Piaţa actuală de informaţii false şi şocante (I), subtitlul: Este remarcabil faptul că marele ‘împăciuitor’ al religiilor, susţinătorul armoniei între toate religiile pământului, Dalai lama îşi declară deschis orientarea marxistă.

[40] Vladimir Soloviov, Povestire despre antirist, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 185.

[41] Publicat pe 6 februarie 2006.

[42] Din cuvântul patriarhului ţinut la Consiliul Ecumenic al Bisericilor de la Geneva, Biserica Ortodoxă Română 84 (1966), nr. 7-8, p. 745. Şi actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii, Chiril, a făcut o propunere similară în martie 2007, pe când era mitropolit de Smolensk şi Kaliningrad. A se vedea Octombrie 2007. Ştiri, a treia ştire din grupaj, Consiliul Consultativ al Religiilor sau Marea Lojă Unită a Religiilor Lumii ?. De remarcat, în cadrul aceleiaşi ştiri, camera de meditaţie existentă la ONU, fără afiliere religioasă.

[43] Emilian Vasilescu, ,,Congresul alianţei mondiale a religiilor”, Ortodoxia 18 (1966), nr. 2, p. 315.

[44] A se vedea mesajul liderilor religioşi semnat la sfârşitul acestei întâlniri (5 iulie 2006) de cei prezenţi. N.r.: A se vedea şi Iunie 2007. Ştiri, a patra ştire din grupaj, Rusia – centru al dialogului interreligios. La această întâlnire mondială a liderilor religioşi a luat parte şi patriarhul Teoctist († 2007), însoţit de o delegaţie a Bisericii Ortodoxe Române.

[45] A se vedea articolul ,,Ought Jew and Christian to Unite in Worship ?”, Current Literature, vol. 50 (1911), nr. 2, p. 180. Aici se arată că încă de atunci, atât în lumea evreiască, cât şi în cea creştină existau voci care se opuneau acestui sincretism. Din nefericire, şi în România a apărut tipărită o invenţie numită proiect de liturghie ecumenistă.

[46] Richard H. Seager, ,,Pluralism and the American Mainstream: The View from the World’s Parliament of Religions”, The Harvard Theological Review, vol. 82 (1989), nr. 3, p. 316.

[47] The World’s Parliament of Religions and the Religious Parliament Extension, The Open Court Publishing Company, Chicago, 1896, p. 38.

[48] Masoneria exista în India din 1730, iar Swami Vivekananda a fost iniţiat în 1884. Astăzi există în India şi o lojă ce poartă numele său.

[49] ,,Un alt semn al acestui geniu al totalităţii este felul în care India, de la primele invazii indo-europene, a integrat mai degrabă zeii străini în loc să-i excludă. Un sincretism nelimitat … Un ecumenism corespunde acestui sincretism. Cei mai mari gânditori ai Indiei moderne sunt toţi ecumenişti: Ramakrishna, Vivekananda, Aurobindo, Ghandi” (Christian Godin, ,,The Notion of Totality in Indian Thought”, Diogenes, vol. 48 (2000), p. 58). N.r.: ,,Acest geniu al totalităţii” s-a manifestat, printre altele, prin construirea unui ashram inedit, care îmbină elemente de hinduism, creştinism şi islamism. A se vedea August 2008. Ştiri, a doua ştire din grupaj, Noutăţi hinduse.

[50] Yves Marsaudon, L’œcumenisme vu par un franc-maçon de tradition, L’horizon International, Editions Vitiano, Paris, 1964, p. 121.

[51] The Rise of Religious Liberty in America. A History, New York, 1902, p. 8, 521 citat în Egal Feldman, ,,American Ecumenicism: World’s Parliament of Religions of 1893”, Journal of Church and State, vol. 180 (1967), p. 197.

[52] Mihai Urzică, Biserica şi viermii cei neadormiţi sau cum lucrează în lume ‘taina fărădelegii’, Editura Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 241.

[53] A se vedea Septembrie 2007. A luminat Lumina lui Hristos la Sibiu ?

[54] A se vedea www.ecum.ro.

[55] Este bine cunoscut faptul că ecumenismul alterează până la distrugere ecleziologia – acea ramură a teologiei ortodoxe care defineşte Biserica şi o caracterizează.

[56] Telling the Churches’ Stories: ecumenical perspectives on writing christian history, Timothy J. Wengert ed., Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1995, p. 5. A se vedea şi Valerie A. Karras, ,,Ecumenical principles for teaching and writing history”, Journal of Ecumenical Studies, vol. 35 (1998), p. 387.

[57] Potrivit www.ecum.ro, Comisia Naţională de Istorie Bisericească Comparată, afiliată la Commission Internationale d'Histoire des Études du Christianisme, a fost înfiinţată în anul 1979 la iniţiativa prof. dr. Ştefan Ştefănescu şi şi-a început activitatea în anul 1980 sub preşedinţia mitropolitului Nestor Vornicescu († 2000). Membrii comisiei sunt teologi şi istorici aparţinând tuturor confesiunilor din România. Câteva din personalităţile care au participat mai des la întâlnirile comisiei sunt: prof. dr. Vasile Leb, prof. dr. Alexandru Moraru, pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu, prof. dr. Nicolae Chifăr, prof. dr. Tudor Teotei, prof. dr. Nicolae Bocşan, prof. dr. Constantin Petolescu, prof. dr. Anton Despinescu, prof. dr. Hermann Pitters, pr. dr. Gerhard Schullerus.

Printre ierarhii care sunt membri permanenţi se numără P.S. Timotei al Aradului, P.S. Casian al Dunării de Jos şi P.S. Calinic al Argeşului şi Muscelului.

Comisia se întâlneşte cel puţin o dată pe an, având în general o temă propusă.

[58] Acesta este doar un exemplu dintre multe altele.Ecumenism 76 6

[59] A se vedea despre aceasta şi The Ecumenical Era in Church and Society, Edward Jurji ed., Macmillan Company, New York, 1959. Aici, fostul secretar general al Consiliului Mondial al Bisericilor, Carson Blake, spunea că organizaţia sa este singura dintre cele creştine unde ,,bisericile tinere” simt egalitatea de statut cu celelalte biserici, ca parteneri deplini şi independenţi.

 

Eugene Carson Blake, pe coperta revistei Time (1961)

 

[60] A se vedea studiul lui Avery Dulles, ,,Paths to doctrinal agreement: ten theses”, Theological Studies, vol. 47 (1986), p. 32-47, în care se enumeră 10 teze ecumeniste pentru ,,unificarea Bisericilor” şi se spune că ,,formulările teologice diferite ale Bisericilor Răsăritene şi Apusene ar putea fi considerate mai degrabă complementare decât în opoziţie”.

[61] Arhim. T.S., în revista Mitropolia Banatului 17 (1967), nr. 7-9, p. 576-577.

[62] Pr. Dr. I.V.D., ,,Toleranţa religioasă în Ţara Românească şi în Moldova în timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XVII-lea”, în revista Glasul Bisericii 43 (1984), nr. 3-4, p. 253.

[63] Diacon I. Bria, citat din rec. la revista The Ecumenical Review (3/1967) în Ortodoxia 19 (1967), nr. 4, p. 604. Versetului din Apocalipsă, ca şi în alte cazuri de versete, i se dă o interpretare care să convină politicii de aggiornamento şi ,,evoluţionism teologic” al forurilor ecumeniste.

[64] Enzo Bianchi, Il libro dei testimoni. Martirologio ecumenico, Edizioni San Paolo, 2002. Acest călugăr italian este şi membru în Conciliul Internaţional al Creştinilor şi Evreilor; editura comunităţii are un nume ebraic (Qiqajon, denumirea ebraică pentru vrej din Iona 8, 10, vrând probabil să atragă atenţia asupra milei pe care Domnul o are faţă de popoarele păgâne), şi editează şi cărţi ale scriitorilor evrei.

[65] A se vedea, de exemplu, ,,Al XV-lea Congres Internaţional şi Interconfesional monahal” din 2007, descris în Candela Moldovei 16 (2007), nr. 7-9, p. 42. Una dintre cuvântările de la acest congres a fost: ,,Un ecumenism în plină schimbare: provocări pentru viaţa monastică”. ,,Toţi monahii şi monahiile au luat parte la slujbele săvârşite în biserica mânăstirii de către membrii comunităţii sau ai delegaţiilor participante”. Se mai vorbeşte în acest articol şi despre ,,bogăţia Bisericii creştine şi a diversităţii eclesiastice oferite de participanţi”. A se vedea, de asemenea, despre întâlnirile monahale din anii 2008 şi 2010 Iulie 2008. Ştiri – Un nou principiu ecumenist la modă: principiul atotcuprinderii, Martie-aprilie 2010. Mozaic ecumenist – Insinuarea catolicismului în sânul Ortodoxiei se face în mod susţinut, Noiembrie-decembrie 2010. Ştiri din lumea ortodoxă – Frontul nu bate pasul pe loc nici în domeniul acţiunilor comune ortodoxo-catolice.

[66] Citate preluate de pe site-ul fraternităţii: www.monasteresaintelie.com. Această mânăstire are şi un ,,metoc ecumenic” în România, la Stânceni (Mureş), iar în capela acestuia ,,frescele fac mărturia ecumenismului trăit în acest loc: sfinţi ortodocşi sunt pictaţi alături de sfinţi catolici, reuniţi prin sfinţenia lor în lumina trinitară” (www.catholica.ro).Ecumenism 76 7

[67] Apărută la Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004. Chiar în icoana de pe copertă (în imagine), observăm că au fost puşi laolaltă sfinţiţii ierarhi ortodocşi cu clericii catolici, fapt nemaiîntâlnit în istoria icoanei.

[68] ,,Why ecumenism fails: taking theological differences seriously”, Christian Bioethics, vol. 13 (2007), nr. 1.

[69] ,,Ideal and crisis in the ecumenical movement”, în Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the truth in love, Editura Trinitas, Iaşi, 2001.

[70] Dicţionarul spiritului tolerant, Editura Evenimentul, Bucureşti, 1997.

[71] Fragment dintr-un interviu cu ieromonahul athonit de origine franceză, Macarie Simonopetritul, în Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Editura Anastasis, 2007.

[72] A se vedea şi Anton Karl Kozlovic, ,,Who should be allowed to participate in official interreligious dialogues ?”, Marburg Journal of Religion, 6 (2001), nr. 2. Aici se tratează pe larg probleme inerente şi mai puţin vizibile ale dialogului interreligios: cine sunt cei care pot reprezenta o religie în cea mai autentică formă a ei ? Care denominaţiune a unei religii vor reprezenta aceia ? Cum ne putem da seama că aceia nu vor trăda în vreun fel credinţa pe care o reprezintă ? Sunt participanţii la acest dialog trăitori fideli sau tratează credinţa lor doar în chip academic şi intelectual ? Tot aici se şi recunoaşte că dialogul profund între două credinţe este ceva cu totul rar în mişcarea interreligioasă contemporană şi că nu trebuie în nici un caz ,,sacrificate convingerile cuiva pentru realizarea unei unităţi superficiale”.

[73] N.r.: Acelaşi lucru ar putea spune un ortodox despre credinţa sa.

[74] N.r.: Aici se vădeşte, negru pe alb, că în actualul ecumenism nu este vorba câtuşi de puţin despre convertirea lumii la adevărata credinţă în Dumnezeu, care este Ortodoxia, ci de realizarea unei uniri strict administrative, superficiale a tuturor religiilor lumii sub umbrela unui sincretism, sau de un soi de dialog în scopul cunoaşterii în sine a religiilor. Prin urmare, nu mai poate fi invocat motivul principal al intrării Bisericilor Ortodoxe oficiale în mişcarea ecumenistă, anume dorinţa de a face cunoscută întregii lumi Ortodoxia şi a întoarce la adevărata Biserică a lui Hristos pe cei rătăciţi.

[75] Rabbi Alfred Gottschalk, What does ecumenism mean to a jew, cuvântare la inaugurarea catedrei de studii interreligioase-ecumenice de la Universitatea Xavier, Cincinatti, Ohio, 7 aprilie 1981.

[76] Despre camera de meditaţie de la sediul ONU din New York, a se vedea, de asemenea, Octombrie 2007. Consiliul Consultativ al Religiilor sau Marea Lojă Unită a Religiilor Lumii ?

Alte exemple de lăcaşuri multiconfesionale: Catedrala tuturor religiilor din Kazan, care aduce laolaltă 16 religii (Februarie 2008. ,,Ritorul” religiei unice, patriarhul Daniil doreşte îndoctrinarea copiilor din fragedă pruncie); ashramul inedit, care reuneşte elemente caracteristice unui templu hindus, biserici şi moschei (August 2008. Noutati hinduse); Complexul interreligios de la Vulcana-Băi şi Biserica Sfântul Ilie din Bucureşti (Septembrie 2008. Caleidoscop - Biserica Ortodoxa Romana promoveaza religia unica) etc.

[77] Ieromonah Serafim Rose, ,,Contemporary signs of the end of the world”, The Orthodox Word, vol. 39 (2003), nr. 1, p. 31. Acest bloc de piatră aduce aminte mai degrabă de simbolismul ,,pietrei şlefuite” din masonerie sau de ,,stânca lui Avraam” din Moscheea lui Omar unde a fost templul lui Solomon, stâncă-simbol al aşa-numitelor ,,religii avraamice”.

 

Ecumenism 77 3

Interiorul Moscheei lui Omar, cunoscută şi sub numele de Domul Stâncii (circa 1870, Bonfils, Biblioteca Congresului SUA). Potrivit tradiţiei iudaice, piatra a fost locul pe care Avraam l-a legat pe Isaac pentru a-l aduce jertfă lui Dumnezeu şi locul Sfintei Sfintelor din Templul din Ierusalim. Musulmanii cred că de aici s-a înălţat la cer profetul Mahomed.

 

[78] Jurnal 1970-1985, 9 octombrie, p. 489.

[79] Joseph Siry, ,,Frank Lloyd Wright’s Unity Temple and Architecture for Liberal Religion in Chicago, 1885-1909”, The Art Bulletin, vol. 73 (1991), nr. 2, p. 257. Siry a scris şi o carte cu acelaşi titlu, apărută în 1996 la Cambridge University Press.

[80] A se vedea Joseph Siry, ,,The Abraham Lincoln Center in Chicago”, The Journal of the Society of Architectural Historians, vol. 50 (1991), nr. 3, p. 246.

[81] Preşedintele american Lincoln îşi exprimase dorinţa de a intra în masonerie după terminarea mandatului, dar nu a apucat să fie mason, fiind asasinat.

[82] J. Siry, art. cit., p. 273.

[83] Ibid., p. 275.

[84] Ibid., p. 277.

[85] A se vedea www.vulcanabai.ro/centru_ecumenic.php.

[86] Nikos A. Salingaros, ,,Architectural cannibalism in Athens”, articol aflat la adresa www.orthodoxytoday.org/articles7//SalingarosAthens.php. A se vedea şi cartea acestuia, Anti-Architecture and Deconstruction, Umbau-Verlag, 2004.

[87] A se vedea, de exemplu, legătura dintre Arhitectură gotică şi gândire scolastică, în cartea cu acelaşi nume a lui Erwin Panokski, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999. Despre specificul arhitecturii ortodoxe pot fi consultate studiile profesorului Augustin Ioan precum şi Mihaela Palade, O posibilă erminie arhitecturală. Alcătuirea bisericilor din spaţiul ortodox, Editura Sofia, Bucureşti, 2004.

[88] Mircea Eliade, Jurnal portughez şi alte scrieri, ,,Românii, latinii orientului”, vol. 2, Editura Humanitas, 2006, p. 266.

[89] Dr. E. Schwarzfeld, ,,The jews of Roumania from the earliest times to the present day”, American Jewish Year Book, vol. 3 (1901-1902), p. 32. Tot aici se spune că atunci când masele pătimaşe din Iaşi, instigate de un pamflet, s-au răzvrătit împotriva evreilor în 1803, ,,evreii au fost salvaţi de mitropolit care i-a adăpostit în curtea reşedinţei sale arhiepiscopale” (p. 48). Acel mitropolit era strălucitul ucenic al Sfântului Paisie de la Neamţ, Veniamin Costachi. Iar sub domnia binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare, ,,evreii făceau comerţ în mod liber chiar la Suceava, capitala principatului, unde au făcut profituri mari din comerţul cu vite” (p. 29).

[90] Un profesor american de ştiinţe politice spunea şi el că ,,toleranţa religioasă nu poate fi aplicată prea repede în societăţile non-protestante fără a crea cel puţin o situaţie stânjenitoare” (Jeff Spinner-Halev, ,,Hinduism, christianity and liberal religious toleration”, Political Theory, 33 (2005), p. 43).

[91] Mihai Eminescu, Publicistică, ,,Abecedarul nostru economic”, articol din 21 decembrie 1877, Editura Cartea Moldovenească, Chişinău, 1990, p. 86.

[92] Fragmente din Al treilea raport despre România (iunie 2005). Poate fi accesat la adresa www.coe.int/T/e/human_rights/ecri/1-ECRI/.