----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 116 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (III)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
2
 
Iulian Apostatul: studiile sale, înclinaţia sa spre idolatrie, caracterul său – El este proclamat împărat în Galia – El merge împotriva lui Constanţiu – La moartea acestui împărat, el este recunoscut împărat în tot imperiul – Şederea sa la Constantinopol – Idolatria este instalată oficial acolo – Falsa toleranţă a lui Iulian – Epistola sa către poporul din Alexandria – Chemarea episcopilor ortodocşi şi motivele acestei măsuri – Eusebiu de Verceil şi Luchifer de Cagliari lucrează pentru ortodoxie înainte de a părăsi Răsăritul – Luchifer la Antiohia – Meletie şi Paulin – Eusebiu la Alexandria; relaţiile sale cu Atanasie – Proclamarea dumnezeirii Sfântului Duh la Sinodul din Alexandria – Eunomie şi Macedonie, arieni consecvenţi – Starea Bisericii din punct de vedere al dreptei credinţe – Iulian renunţă la falsa sa toleranţă şi cere bani creştinilor – Atanasie atacă păgânismul – Reacţie păgână în tot imperiul – Iulian interzice creştinilor să studieze literatura greacă – Cei doi Apolinarie şi literatura creştină – Plecarea lui Iulian la Antiohia – Violenţe în timpul călătoriei sale – Şederea la Antiohia – Persecuţii – Întoarcerea şi noul exil al lui Atanasie – Tulburări la Antiohia şi masacre în Palestina – Iulian hotărăşte să reconstruiască templul lui Daphne la Antiohia şi pe cel de la Ierusalim pentru evrei – O minune împiedică reconstrucţia acestuia din urmă – Creştinii din Antiohia îşi bat joc de Iulian; el le răspunde prin Misopogon; alte scrieri ale sale – El părăseşte Antiohia şi merge contra perşilor – El este omorât în luptă
 
Anii 361-363
 
Partea a II-a

Noi am observat anterior că Aetie şi Eunomie, arieni consecvenţi, negaseră consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl. Este evident că această eroare decurgea din dogma ariană. Dacă Fiul nu avea aceeaşi substanţă cu Tatăl, dacă Tatăl avea singur, prin necesitatea firii, substanţa dumnezeiască, Fiul şi Sfântul Duh nu aveau decât o dumnezeire prin împuternicire, primită; nu exista decât un Dumnezeu prin esenţă, Tatăl, şi doi Dumnezei prin împuternicire, nedeţinând decât o dumnezeire primită. Arie s-a mulţumit să atace consubstanţialitatea Fiului. Ucenicii săi trebuiau să meargă mai departe. Astfel, la puţin timp după Sinodul de la Niceea, s-a pus problema dumnezeirii Sfântului Duh. Această problemă avea să ia proporţii considerabile şi să ducă la convocarea celui de-al II-lea Sinod Ecumenic.

Aetie şi Eunomie nu au fost cu siguranţă autorii; dar ei i-au dat multă importanţă prin filozofia pe care o dezvoltau pentru a susţine erezia. Episcopul arian al Constantinopolului, Macedonie, i-a dat şi mai multă importanţă, din cauza poziţiei înalte pe care el o ocupa în Biserică.

Atanasie a considerat că trebuia să se pronunţe împotriva noii erori la fel de puternic ca împotriva celei dintâi. Este probabil că sofiştii alexandrini s-au lăsat cuceriţi de argumentele lui Aetie şi Eunomie şi le discutau în şcolile lor. Episcopii trebuiau să-şi prevină credincioşii împotriva noii erezii. Ei au dat mai multe hotărâri dogmatice, adică ei au promulgat credinţa pe care Biserica a învăţat-o întotdeauna: ,,Sfântul Duh este consubstanţial cu Tatăl şi cu Fiul în Treime; Fiul, făcându-Se om, a luat nu numai un trup omenesc, ci şi un suflet omenesc”. Hotărându-se asupra acestor două puncte, spune Socrate, episcopii nu au învăţat o dogmă nouă; ei doar au confirmat dogma pe care tradiţia bisericească a păstrat-o de la început şi pe care filozofii creştini au dovedit-o prin argumentele lor. Toţi anticii care au discutat despre aceste chestiuni ne-au expus această dogmă în scrierile lor; aşa sunt Irineu, Clement, Apolinarie de Hierapolis, Sinodul din Bosra ţinut împotriva lui Berilie, şi adversarul acestui episcop, Origen, preotul Pamfil şi Eusebiu de Cezareea.

Episcopii reuniţi la Alexandria nu s-au mulţumit să promulge credinţa; ei au vrut, la exemplul filozofilor creştini, s-o evidenţieze filozofic. Deci ei au discutat despre substanţă şi ipostas. Acest ultim cuvânt era obscur şi episcopii doreau să-i fixeze sensul. Unii atribuiau cuvântului ipostas acelaşi sens ca cel al cuvântului substanţă, şi afirmau că nu exista în Dumnezeu decât un ipostas. Ceilalţi dădeau acestui din urmă cuvânt sensul de persoană sau personalitate, şi susţineau că în Dumnezeu erau trei ipostasuri. Şi unii şi ceilalţi aveau dreptate după sensul pe care-l atribuiau cuvântului în litigiu. Pentru a evita orice discuţie între ortodocşi, trebuia să se determine în ce sens trebuiau înţelese cuvintele substanţă şi ipostas.

Atunci când Osie a fost trimis în Egipt de către Constantin pentru a opri dezbinările ariene încă de la început, a fost iniţiată o discuţie filozofică pe marginea acestor cuvinte, ca şi în ce priveşte erezia lui Sabelie pe care Arie pretindea că sistemul său o răstoarnă. Sinodul de la Niceea nu a socotit de cuviinţă să intre în această discuţie. Dar, la puţin timp după acest sinod, s-au întrebuinţat mult în discuţiile teologice cuvintele substanţă şi ipostas, care nu aveau în limba greacă un sens clar determinat[1].

Sinodul din Alexandria nu s-a considerat competent pentru a le determina sensul şi a decis că, atunci când se vorbea despre Dumnezeu, nu trebuia să se folosească cuvântul substanţă, care nu se regăsea deloc în Sfânta Scriptură, iar Sfântul Pavel nu a folosit cuvântul ipostas decât într-un sens indecis şi din necesitate, în lipsa unui cuvânt mai clar pentru a expune învăţătura. Totuşi acestea se puteau întrebuinţa, după sinod, pentru a respinge mai limpede erezia lui Sabelie, din teama că, în lipsă de expresii, s-ar fi putut avea o falsă idee despre Sfânta Treime.

După Sinodul din Alexandria[2], Eusebiu de Verceil s-a dus la Antiohia. El a obţinut acolo dovada că Paulin nu a fost ales cu consimţământul tuturor ortodocşilor şi că, prin hirotonirea lui, Luchifer a provocat o schismă între ei. Prin urmare, el a dezaprobat această hirotonie, dar fără a lăsa să se vadă ceea ce gândea, pentru a nu se declara împotriva lui Luchifer, şi a promis că toate problemele vor fi rezolvate într-un viitor sinod. El a încercat mai întâi să-i împace pe ortodocşi între ei, dar eforturile sale au fost inutile. Meletie, revenit din exil, şi-a regăsit adepţii care îi rămăseseră credincioşi şi a condus adunările lor. Paulin a rămas de asemenea în fruntea adepţilor săi, pe care îi reunea într-o mică biserică dintr-o suburbie. Euzoius, episcopul arian, s-a gândit să-l alunge de acolo, dar a revenit asupra hotărârii sale din cauza respectului pe care i-l inspira acest personaj cinstit.

Antiohia avea astfel trei episcopi în acelaşi timp – un eretic şi alţi doi ortodocşi. Aceasta era starea lucrurilor când Eusebiu a părăsit Antiohia. Luchifer a aflat că Eusebiu dezaproba ceea ce făcuse el. El s-a supărat atât de tare, încât s-a separat de comuniunea cu sfântul episcop de Verceil şi a ridicat acuzaţii împotriva sinodului pe care el îl prezidase împreună cu Atanasie al Alexandriei. El şi-a făcut partizani, care au luat numele de luchiferieni, şi a provocat astfel o nouă dezbinare în Biserică. Cu toate acestea, el a mărturisit întotdeauna credinţa ortodoxă; s-a izolat numai în biserica sa din Sardinia. Câţiva din partizanii săi au persistat, după moartea sa, în opiniile pe care el le învăţase; dar această schismă nu a avut mare importanţă şi s-a stins curând.

Eusebiu, revenind la biserica sa, a evanghelizat toate bisericile răsăritene pe care a trebuit să le străbată şi a învăţat acolo adevărata dogmă ortodoxă. El a trecut din Răsărit în Iliria şi de acolo în Italia, continuând pretutindeni propovăduirile sale.

El a fost, împreună cu Ilarie de Poitiers, apărătorul cel mai savant al dogmei ortodoxe în Apus[3]. Întregul Apus s-a declarat alături de ei pentru această dogmă. Cât despre Răsărit, el avea numeroşi ortodocşi, dar episcopii săi erau divizaţi în trei facţiuni: ortodocşii care-l aveau drept conducător pe Atanasie; acachienii care urmau dogma deschis ariană a lui Acachie de Cezareea, din Palestina; şi macedonienii care şi-au luat numele de la bătrânul episcop al Constantinopolului. Ei pretindeau că ţin un echilibru just între cei care admiteau cuvântul consubstanţial şi cei care pretindeau că Fiul era de o natură diferită de cea a Tatălui. Deci ei se pronunţau pentru cuvântul asemănător în substanţă. Din această facţiune s-a născut erezia macedoniană, în care se aplica Sfântului Duh aceeaşi dogmă pe care o învăţau despre Fiul. Ei refuzau şi Unuia şi Celuilalt dumnezeirea adevărată, dar li se atribuia o dumnezeire prin împuternicire; era o reminiscenţă a păgânismului.

În pofida acestor facţiuni diverse, dorinţele secrete ale lui Iulian au fost înşelate şi întoarcerea episcopilor ortodocşi, în loc să conducă la noi tulburări, a adus pacea într-un număr mare de biserici. Dar păgânii, încurajaţi de împărat, s-au dedat la fanatismul cel mai brutal contra creştinilor. La începutul domniei sale[4], Iulian a făcut bucuros dreptate creştinilor, atunci când acţionând astfel arunca un blam asupra memoriei predecesorului său; dar el a abandonat curând aparenţele sale false de toleranţă filozofică. El încerca să-L numească pe Iisus Hristos Galileanul şi pe creştini galileeni.

Ortodocşii şi arienii erau, în ochii săi, vrednici de acelaşi dispreţ. El a trebuit să recunoască că printre cei din urmă mai mulţi au arătat o credinţă adevărată, care te face să crezi că ei greşeau mai degrabă ca urmare a unei dialectici false decât din intenţia de a mărturisi opinii contrare adevăratei dogme. Printre aceştia era Maris de Calcedon; el era bătrân şi orb. Condus la împărat, el i-a reproşat cu curaj apostazia sa. Iulian a râs de el: ,,Tu nu eşti decât un orb, a spus el, şi Dumnezeul tău galilean nu te va tămădui”. ,,Mulţumesc lui Dumnezeu, a răspuns Maris, că mi-a luat vederea; nu am astfel nenorocirea de a vedea faţa unui apostat”. Iulian şi-a ascuns mânia pe moment, dar s-a răzbunat curând. El nu a vrut să-l imite pe Diocleţian, căci ştia că persecuţia violentă nu avusese ca rezultat decât a face creştinismul popular. El a născocit alt plan şi fiind filozof, pretins prieten al raţiunii şi inteligenţei, a dat o lege pentru a interzice instruirea creştinilor.

Această lege ajunge pentru a face să fie apreciată la valoarea sa geniul filozofului încoronat. El a dat încă o lege pentru a interzice creştinilor serviciul militar la palat. El a declarat, printr-o altă lege, că funcţia de guvernator al unei provincii este incompatibilă cu titlul de creştin, pe motiv că legea creştină era contrară pedepsei cu moartea, iar guvernatorii creştini nu puteau pronunţa pedeapsa capitală din cauza religiei pe care o mărturiseau.

Iulian credea că astfel îşi bate joc de creştini, dar în realitate aducea un omagiu spiritului creştinismului.

La această persecuţie ipocrită, Iulian adăuga linguşirile şi darurile pentru a determina personajele de la curte să aducă jertfe idolilor. Încercarea a fost decisivă: adevăraţii şi falşii creştini s-au descoperit. Cei care erau creştini sinceri s-au lipsit mai degrabă de funcţiile lor decât să renunţe la credinţa lor. Printre aceştia erau Iovian, Valentinian şi Valens, care au fost împăraţi după Iulian. Cei care au preferat credinţei lor avantajele vremelnice şi nu erau creştini decât în aparenţă au adus jertfe idolilor fără ezitare. Printre aceştia erau Ekibolios, sofist renumit din Constantinopol. În timpul lui Constanţiu, el a arătat o mare fervoare creştină. El a fost un idolatru nu mai puţin zelos în vremea lui Iulian; şi a redevenit creştin în timpul succesorilor săi. Atunci el a împins fervoarea până la a se culca pe pragul porţii bisericii, spunând credincioşilor: ,,Călcaţi-mă în picioare ca pe o sare fără gust”. Dar nimeni nu a crezut în sinceritatea sa.

Iulian a găsit alt mijloc de a le face rău creştinilor. Urcându-se pe tron, el a conceput un plan de a face război cu perşii care, în timpul domniei lui Constanţiu, făcuseră numeroase incursiuni în imperiu. Lui îi trebuiau bani pentru război. El a hotărât să-i ia de la creştini. Mai întâi el i-a pedepsit cu un impozit pe cei care refuzau să jertfească idolilor, şi a făcut ca acesta să fie perceput cu o rigoare extremă. Cuferele sale au fost curând pline, ceea ce dovedeşte numărul mare al creştinilor şi tăria lor în credinţă.

Acest impozit, cerut cu atâta violenţă, a reaprins fanatismul păgânilor şi mai ales al celor care se intitulau filozofi. Şi unii şi alţii îşi revărsau ura până şi asupra bieţilor copii; şi cum filozofii se consacrau magiei, ei îi omorau pe copii, le mâncau carnea şi căutau în măruntaiele lor semne magice. Aceste atrocităţi nu se petreceau doar în vreun târguşor încă barbar, ci în oraşele civilizate ca Atena şi Alexandria.

În acest din urmă oraş, ei aveau un adversar puternic în persoana lui Atanasie. O nouă arenă s-a deschis pentru marele episcop; el nu a ezitat să se avânte în ea, şi el a alcătuit atunci lucrarea sa împotriva păgânismului Discurs contra elinilor[5].

Autorul adresează discursul său unui prieten care se făcuse creştin şi-l felicită că a procedat astfel. Mai întâi el constată că adversarii creştinismului îl atacă prin intermediul ridicolului: ,,Păgânii, spune el, ne insultă şi îşi bat joc de noi fiindcă noi avem un Mântuitor răstignit. Râsetele lor provoacă milă; căci le este cu neputinţă să nu zărească în tot universul efectele acestei cruci, obiectul râsetelor lor”.

În loc de a recurge la ironii la adresa păgânismului, Atanasie îl atacă direct.

După el, originea păgânismului nu este decât o abatere a spiritului uman de la noţiunile sănătoase pe care Dumnezeu le-a dat încă de la început. Binele şi adevărul erau în planurile lui Dumnezeu; dar omul, abuzând de facultăţile sale, s-a întors de la Dumnezeu, s-a materializat, a devenit rău. Răul domnea în lume; păgânii au vrut să-i dea o origine veşnică, iar ereticii au căzut în aceeaşi aberaţie. Răul nu este decât negarea binelui, şi doar binele este veşnic. Uitarea binelui este cauza idolatriei.

Autorul îşi demonstrează teza prin descrierile diverselor culte care constituiau idolatria în felurite părţi ale lumii. Aceste culte nu sunt decât divinizarea răului şi a fărădelegilor celor mai ruşinoase; el dădea astfel dovada intrinsecă a falsităţii păgânismului. În zadar au vrut filozofii să desprindă ideea de Dumnezeu de formele variate de cult; formele nu au dat o idee justă despre Dumnezeu şi, în opinia generală, idolii erau cu adevărat reprezentări ale zeilor corupţi, cărora poeţii şi istoricii le-au făcut cunoscute faptele ruşinoase.

În prezenţa obiecţiilor creştinismului, păgânii doreau să-i asimileze pe zeii lor cu îngerii creştini; ei nu ar fi fost decât fiinţe superioare subordonate Dumnezeului unic şi suprem. Atanasie respinge acest subterfugiu prin fapte şi mărturii din cele mai limpezi. Ideea unui Dumnezeu unic nu domina; fiecare naţiune, fiecare oraş avea zei particulari pe care-i prefera celor ai altor oraşe; ideea de zei diferiţi şi numeroşi era răspândită pretutindeni.

În această lucrare a lui Atanasie se găsesc noţiuni foarte curioase despre diversele idolatrii şi despre natura luptei care exista în secolul al IV-lea între păgânism şi creştinism. Idolatrului îi era, ca să spunem aşa, ruşine de cultul său şi, pentru a răspunde obiecţiilor creştinilor, încerca să-i dea o semnificaţie alegorică şi puţin spirituală. Dar el nu putea să reuşească decât negând toată istoria şi toate riturile cultului său.

Tabloul erorilor umane îl conduce pe Atanasie la următoarea deducţie: că Dumnezeu, în bunătatea Sa, L-a trimis pe Cuvântul Său pentru a readuce lumii adevărul şi binele. El expune apoi natura acestui Cuvânt, care nu era deloc un Dumnezeu diferit de Tatăl, ci chipul Său veşnic şi de o fiinţă. El respingea astfel arianismul care, fără a admite idolatria, consacra principiul pentru că el admitea un Dumnezeu adevărat, care ar fi primit dumnezeirea, şi nu ar fi deţinut-o [dumnezeirea] prin necesitatea firii.

Discursul Sfântului Atanasie despre Întruparea Cuvântului este urmarea celui anterior[6]. El trebuia să explice păgânilor că Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a stabili mai întâi că Dumnezeu este unic în esenţă şi creştinismul are o origine dumnezeiască, că el nu este decât o revelaţie a lui Dumnezeu. El pune faţă în faţă originea păgânismului şi cea a creştinismului; el demonstrează că, din punct de vedere filozofic, idolatria nu putea fi susţinută; şi el răspunde obiecţiilor pe care ea le-a ridicat creştinismului.

Sfântul episcop al Alexandriei era unul din acei oameni care nu ştia a face concesii circumstanţelor. El a preferat exilul şi s-a expus mai degrabă morţii decât să trădeze dogma creştină sub domnia lui Constanţiu. A preferat mai mult, sub Iulian, să se expună aceloraşi pericole decât să trădeze creştinismul. El ştia la ce se expunea atacând frontal păgânismul. De când Constantin s-a declarat în favoarea creştinilor, idolatrii au suferit prea multe afronturi pentru a nu profita din plin de protecţia lui Iulian.

În Alexandria păgânii erau încă numeroşi. Pe lângă poporul idolatru exista un mare număr de filozofi, puţin toleranţi prin natura lor şi foarte mândri de a vedea pe tron un om care se lăuda că aparţine sectei lor. În loc de a-i răspunde lui Atanasie şi a combate lucrările lui, ei au vrut să pună mâna pe el şi să-l omoare. Prietenii lui Atanasie l-au implorat să fugă. ,,De ce ?, le-a răspuns el. Acesta nu este decât un mic nor care trece peste Biserică; curând el se va împrăştia”[7]. Totuşi el a părăsit oraşul. Cei care-l urmăreau l-au ajuns şi i-au întrebat pe însoţitorii lui, pe care nu-i cunoşteau, dacă nu l-au văzut pe Atanasie. ,,Noi l-am văzut, le-au răspuns ei; grăbiţi-vă puţin şi-l veţi ajunge”. În timp ce ei îşi urmau drumul, Atanasie a reintrat în Alexandria, unde s-a ascuns până la sfârşitul persecuţiei.

Iulian se prefăcea că se arată tolerant în cuvinte, dar delegaţii săi cunoşteau sentimentele lui şi îi jigneau pe creştini prin toate mijloacele aflate în puterea lor. Când creştinii se plângeau lui de aceste jigniri, el făcea pe spiritualul şi răspundea: ,,Este o datorie pentru voi a suferi cu răbdare injuriile; este o învăţătură a Dumnezeului vostru”.

Un astfel de răspuns îl caracterizează mai bine pe apostat decât toate dizertaţiile făcute pe seama lui. În mai multe provincii ale imperiului, se pot semnala fapte care amintesc de persecuţiile cele mai atroce ale împăraţilor păgâni. La Mira, în Frigia, guvernatorul provinciei, Amachius, a deschis templul păgân, a aruncat gunoaiele care se adunaseră acolo, a pus să fie spălate statuile şi a pregătit totul pentru inaugurarea cultului păgân. Trei creştini râvnitori, Macedonie, Teodul şi Tatian, s-au hotărât să se opună acestei nelegiuiri pe cât puteau; ei au pătruns în timpul nopţii în templu şi au spart toate statuile.

Guvernatorul, furios, i-a adus în faţa judecăţii pe toţi creştinii pentru această faptă şi atunci cei trei vinovaţi s-au prezentat şi au mărturisit delictul care le făcea cinste. Ei au avut de ales între jertfa păgână şi moarte; ei au preferat să moară. Amachius a poruncit să fie puşi pe jar fierbinte. Cei trei creştini însufleţiţi de idei alese, întăriţi de harul dumnezeiesc, i-au spus lui Amachius în timp ce se prăjeau: ,,Dacă tu ai vrea să guşti puţin din carnea noastră să vezi dacă suntem suficient fripţi ! Ar trebui poate să ne întoarceţi pe cealaltă parte, fără aceasta noi nu am fi fripţi îndeajuns”.

Bătându-şi astfel joc de călăul lor, ei şi-au sfârşit viaţa[8].

Iulian a crezut că dă o grea lovitură creştinismului interzicând creştinilor studiul clasicilor elenismului.

Decretul său despre acest lucru demonstrează îndeajuns micimea sufletului său. Rezultatele au fost cu totul altele decât cele la care se aştepta.

Biserica avea atunci doi scriitori, tatăl şi fiul, pe nume Apolinarie[9]. Primul a făcut un studiu aprofundat al gramaticii, iar al doilea al retoricii. Ei şi-au pus cunoştinţele în slujba fraţilor lor. Apolinarie tatăl a alcătuit un curs de gramatică pentru uzul creştinilor şi a pus în versuri eroice Cartea Facerii; el a scris poeme didactice şi tragedii cu subiecte biblice şi a încercat să pună la dispoziţia fraţilor săi toate resursele literaturii greceşti. Apolinarie fiul a pus în dialoguri, asemănătoare cu cele ale lui Platon, Evangheliile şi scrierile apostolilor. Lucrările celor doi Apolinarie nu au fost foarte utile căci, la scurt timp după scrierea lor, Iulian a murit; dar ele atestă cel puţin că creştinii nu erau dispuşi să rămână în ignoranţa impusă de un despot sofist.

Lucrările celor doi Apolinarie nu puteau în mod evident să înlocuiască capodoperele antichităţii păgâne, mai ales în privinţa valorii literare. De aceea creştinii, după moartea lui Iulian, au continuat ca înainte să studieze aceste capodopere. Sofiştii le reproşau aceasta, iar credincioşii mai râvnitori decât prudenţi nu au fost departe de a le adresa acelaşi reproş; dar se înţelege că studiul anticilor, necesar din punct de vedere literar, nu era lipsit de rost nici din orice alt punct de vedere. În aceste lucrări se găsesc în mod incontestabil multe erori, dar se întâlnesc de asemenea dovezi că adevărul nu a fost ignorat de ei, şi dacă nu-l adorau, ei nu au avut nici o scuză. Deci, creştinul găseşte în operele lor multe adevăruri perfect exprimate, şi dacă întâlneşte erori, creştinismul îi furnizează un antidot care-i îngăduie să nu fie înşelat de ele[10].

Când Iulian a promulgat legea privind studiul anticilor de către creştini era prea târziu, deoarece Biserica avea atunci genii în faţa cărora cel al împăratului sofist şi ale prietenilor săi pălesc.

Noi am făcut cunoscute deja câteva opere ale lui Atanasie şi ne-am putut face o idee despre elocvenţa sa elegantă şi filozofia sa profundă. Sofiştii din Alexandria au găsit că este mai uşor să-l persecute decât să-i răspundă. În aceeaşi perioadă trăiau în Răsărit doi colegi de-ai lui Iulian de la şcolile din Atena, Vasilie şi Grigorie de Nazianz; şi nu cu astfel de oameni se putea compara el în ce priveşte eleganţa literară şi profunzimea spiritului filozofic.

Noi vom studia operele acestor mari filozofi creştini şi a atâtor altor scriitori iluştri care au trăit în această epocă, şi se va demonstra că Biserica, în secolul al IV-lea, era nucleul mişcării literare şi al filozofiei înalte; că literatura păgână era în aceeaşi perioadă într-o decadenţă din care nu şi-a mai putut reveni niciodată.

Iulian, adunând în jurul lui la Constantinopol filozofi din toate şcolile, nu a putut decât să ofere lumii spectacolul discuţiilor lor pasionate şi al viciilor lor. Dispreţul de care ei erau demni de mult timp a crescut încă mai mult atunci când vieţuiau alături de împărat şi când viciile lor au ieşit şi mai mult în evidenţă.

Dacă Iulian ar fi fost un filozof adevărat şi nu un adversar fanatic al creştinismului, el ar fi înţeles că, încercând să alcătuiască un păgânism filozofic, însemna a încerca imposibilul. Dar orgoliul său i-a impus un rol: el vroia să distrugă opera lui Constantin şi să treacă în istorie drept restauratorul elenismului şi al filozofiei. Scopul pe care şi-l propunea demonstrează că, în ciuda unei capacităţi pe care nimeni nu i-o contestă, Iulian, orbit de orgoliu, nu a putut să se ridice la idei cu adevărat filozofice. Dacă ar fi trăit mai mult timp, istoria ar fi trebuit să-l numere printre cei mai atroce persecutori, în pofida toleranţei cu care a vrut să se laude la începutul domniei sale.

Incursiunile perşilor pe teritoriul imperiului i-au distras atenţia lui Iulian de la proiectele sale de restaurare a păgânismului şi filozofiei. După ce a smuls creştinilor banii necesari pentru război[11], el s-a îndreptat către Antiohia, unde era stabilită întâlnirea cu întreaga armată.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 8.

   [2] Ibid., c. 9.

   [3] Ibid., c. 10.

   [4] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 11, 12, 13; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 17.

   [5]SfântulAtanasie, Λογος κατα Ελληνων. Filozofii păgâni îşi dădeau titlul de elini şi îi considerau pe creştini barbari, galileeni, cum spunea Iulian.

   [6]SfântulAtanasie, Λογος περι της ενανθρωπησεως του λογου, etc.

   [7] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 14.

   [8] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 15.

   [9] Ibid., c. 16. Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 18.

   [10] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 16. Discuţia, privind clasicii păgâni, pusă în zilele noastre, nu este nouă, aşa cum se vede din capitolul din Socrate pe care noi îl analizăm aici.

   [11] Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 17; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 5.

 

Episodul urmator