----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 29 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL (XXII)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

 

Principiul 12

Despre influenţa păgubitoare a ecumenismului asupra Ortodoxiei

A) Obiecţii ortodoxe împotriva ecumenismului

Într-un interviu acordat ziarului atenian „Orthodoxos Typos” (1972, nr. 170), Patriarhul Alexandriei, Nicolae VI (1968-1986) s-a pronunţat foarte categoric împotriva mişcării ecumenice: „Eu condamn ecumenismul şi îl consider nu doar o erezie, ci o pan-erezie – un cuib al tuturor ereziilor şi relelor credinţe. Cunoaştem bine forţele anticreştine care dirijează din culise ecumenismul ... Ecumenismul este îndreptat împotriva Ortodoxiei. El reprezintă astăzi cel mai mare pericol, deopotrivă cu necredinţa epocii noastre, divinizând afecţiunile şi plăcerile materiale”.

În timp ce toate Bisericile Ortodoxe locale participă la acţiunile C.E.B., apărătorii fermi ai Ortodoxiei sunt încurajaţi în zelul lor de aceste cuvinte pline de bărbăţie ale ierarhului din Alexandria: „Salut şi binecuvântez pe toţi clericii şi mirenii care luptă împotriva ecumenismului !” Patriarhul a adresat de asemenea Sfântului Sinod al Bisericii din Elada apelul de a ieşi din C.E.B..

Aceeaşi urare ar trebui adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, căci, dacă ele nu vor face acest pas hotărâtor acum, cât timp mai sunt ierarhi cu gândire ortodoxă şi mireni devotaţi Ortodoxiei, mâine – cu noua generaţie reeducată în spirit ecumenic – va fi prea târziu.

Din fericire, o astfel de propunere a fost făcută, în zilele noastre, de Biserica-Mamă, Sfânta Patriarhie din Ierusalim, în persoana destoinicului ei întâistătător, prea fericitul patriarh al Ierusalimului, Diodor, care, împreună cu Sfântul Sinod, a hotărât să întrerupă participarea Bisericii din Ierusalim la dialoguri cu heterodocşi şi în cadrul C.E.B.. În raportul prezentat Sfântului Sinod el a declarat direct: „Biserica din Ierusalim, ca ‘Biserică-Mamă’, trebuie să dea exemplu demn de urmat în problemele credinţei şi să păstreze întreagă credinţa, aşa cum a primit-o de la Domnul nostru Iisus Hristos, care a întemeiat-o prin cinstitul Său Sânge. De aceea astăzi, când întreaga lume trăieşte vremuri grele şi s-a pomenit faţă în faţă cu eforturile propagandei contemporane de revizuire a valorilor morale şi tradiţiilor, Biserica din Ierusalim este datoare să-şi ridice vocea pentru a-şi păzi păstoriţii de influenţe străine şi a lupta pentru apărarea credinţei ortodoxe ...

Biserica noastră Ortodoxă crede ferm că în ea este conţinută deplinătatea adevărului, că ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi Vistieria harului şi adevărului ... în care sunt cuprinse, în toată curăţenia şi spiritul mântuitor, toate dogmele credinţei noastre şi Sfânta Scriptură. Participarea Bisericii Ortodoxe la dialoguri este dăunătoare şi periculoasă. Dialogurile teologice sunt folosite de heterodocşi în dauna Bisericii noastre Ortodoxe”.

Arătând în continuare dauna pe care prozelitismul heterodox o aduce enoriaşilor ortodocşi (mai ales în Orientul Mijlociu), patriarhul Diodor încheie: „Dorinţa noastră de a păstra nevătămată credinţa noastră ortodoxă şi tradiţiile de acţiunile primejdioase ale heterodocşilor, ne-a determinat să încetăm dialogurile nu numai cu anglicanii, care au introdus de pe acum hirotonirea femeilor, dar şi dialogurile cu papiştii, precalcedonienii, luteranii şi confesiunile reformate, la care Biserica din Ierusalim nu a participat de la bun început”.

Ecumenismul şi C.E.B. sunt supuse unei critici drastice şi de alte Biserici Ortodoxe locale. De pildă, în 1973, Sinodul Bisericii Ortodoxe Autocefale din America a publicat o amplă Epistolă regională vizând problemele unităţii creştine şi ale ecumenismului (Vestnik Russkogo zapadno-evropeiskogo Patriarşego Ekzarhata, 1973, nr. 83-84, 163-181, 239-256). Mesajul conţine gânduri excepţionale despre unitatea Bisericii ca unitate în Adevăr, dragoste şi sfinţenie, subliniind în mod aparte că „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică”. Ea este „unica Biserică a lui Hristos”, deoarece din timpul Domnului Iisus Hristos şi a apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă n-a acceptat nici un fel de învăţături greşite şi nici un fel de idealuri de viaţă false. Biserica Ortodoxă este unica Biserică nedespărţită a lui Hristos, nu datorită faptelor omeneşti, ci pentru că, graţie harului lui Dumnezeu, manifestat prin sângele martirilor şi prin mărturisirea sfinţilor, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat până acum misiunea dată ei de Dumnezeu – de a fi pentru lume trupul lui [al lui Hristos], plinirea celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 23).

În Epistolă este arătat limpede pericolul relativismului, adică pericolul transformării cu ajutorul ecumenismului a adevărurilor dogmatice ale credinţei în ceva relativ, şi primejdia secularizării, adică a laicizării Bisericii prin eforturile ecumenice „de a uni pe oameni în baza ideologiei laice”. În mesaj este demascată de asemenea convingerea ecumenică greşită precum că structura dogmatică a Bisericii şi idealurile morale sunt relative şi ar putea fi schimbate pentru anumite scopuri pragmatice, şi că „rânduiala creştină sacramentală, ierarhică a Bisericii, ce ne parvine de pe timpurile apostolilor, nu ar fi esenţială pentru credinţa creştină şi unitatea Bisericii”. Episcopii ortodocşi americani au declarat cu bărbăţie: „Noi considerăm drept o datorie sfântă a noastră să respingem toate metodele false de unire a Bisericii şi afirmăm cu consecvenţă că toate compromisurile dogmatice, etice şi sacramentale, care schimbă rânduiala Bisericii ... nu vor conduce în nici un caz la unitatea tuturor oamenilor întru Hristos şi nu vor putea uni pe creştini într-o singură Biserică. Urmând acestei logici, inter-comuniunea este respinsă în mod categoric ca mijloc de realizare a unităţii creştine, căci „în afara unităţii credinţei în Biserica Unică a lui Hristos, care nu poate fi împărţită, nu poate exista nici comuniune sacramentală, nici serviciu liturgic comun”. Arhiereii Bisericii Ortodoxe Autocefale Americane au condamnat de asemenea „încercarea de a transforma ecumenismul într-o Biserică universală”, adică într-o super-Biserică, opusă Bisericii Ortodoxe.

În 1973, când a fost publicată această Epistolă şi când ecumenismul încă nu-şi manifestase antiortodoxismul său, Biserica Ortodoxă Autocefală Americană nu intra, din considerente ideologice, în C.E.B. şi critica drastic tendinţele vicioase din ecumenism. S-ar fi putut aştepta că această atitudine critică va continua şi se va aprofunda după cele două adunări ale C.E.B., mai ales după cea din Vancouver, în cadrul căreia au ieşit la iveală inovaţiile antiortodoxe extremiste ale ecumenismului. Această Biserică însă nu numai că n-a adresat un nou protest ci, dimpotrivă, devenind membru al C.E.B., a luat parte la adunarea amintită, făcându-se părtaşă la acţiunile ecumenice obscure denigrate anterior, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: Şi să nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos să le defăimaţi (Efeseni 5, 11).

Mult mai consecvent acţionează Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care în august 1983, imediat după Adunarea de la Vancouver, a predat anatemei ecumenismul. „Anatema celor care se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe şi susţin că Biserica lui Hristos s-a împărţit în aşa-zise ‘ramificaţii’, ce diferă una de alta după doctrină şi modul de viaţă, sau că Biserica nu a existat în chip văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate ‘ramificaţiile’, sau părţile, sau confesiunile şi chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup. Anatema şi celor care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de ‘preoţia’ şi ‘tainele’ ereticilor, dar afirmă că botezul şi euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici anatema şi celor ce comunică în mod conştient cu ereticii amintiţi sau susţin, propagă şi iau apărarea ereziei ecumenice proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creştinilor scindaţi”. Textul anatemei, deşi succint, este destul de clar, aşa încât nu are nevoie de comentarii. Este, până acum, unica anatemă pronunţată la nivel oficial împotriva ereziei ecumenice contemporane.

Se cuvine de remarcat că la timpul respectiv s-a pronunţat în acelaşi sens şi Patriarhia Moscovei, care a convocat, în iulie 1948, Conferinţa Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu scopul de a respinge oficial invitaţia primită de a participa la Adunarea I Generală din august 1948 de la Amsterdam, când a şi fost fondat Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

La amintita consfătuire de la Moscova au fost prezentate numeroase referate despre pericolul ecumenismului. S-a reliefat mai cu seamă referatul arhiepiscopului rus din Bulgaria, Serafim (Sobolev), care a calificat ecumenismul ca o erezie împotriva dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, formulată în articolul 9 al Simbolului credinţei. Arhiepiscopul Serafim, cercetând succesiv aceste patru însuşiri ale Bisericii, a demonstrat că ecumenismul le denaturează, pentru a-şi crea propria ‘Biserică’ ecumenică, care va reuni pe toţi ereticii împreună cu creştinii ortodocşi. ,,Ecumeniştii ortodocşi – scria el – falsifică, încât nu mai poate fi recunoscut articolul 9 al Simbolului credinţei. În consecinţă rezultă un fel de amestec artificial al adevărului cu minciuna, al Ortodoxiei cu ereziile, ceea ce duce pe ecumeniştii ortodocşi la o denaturare extremă a noţiunii adevărate de Biserică, şi mai cu seamă pentru faptul că ei, fiind membri ai Bisericii Ortodoxe, sunt în acelaşi timp şi membri ai Bisericii ecumenice, mai exact, ai unui soi de comunitate eretică universală cu nenumăratele sale erezii. Ei ar fi trebuit să reţină pentru totdeauna cuvintele lui Hristos: Iar de nu-i va asculta pre ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).

Arhiepiscopul Serafim şi-a încheiat referatul cu cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor (Psalmi 1, 1), cuvinte ce răspund la întrebarea pusă în titlul referatului: „Se cuvine oare ca Biserica Ortodoxă Rusă să ia parte la mişcarea ecumenică ?”

În ciuda acestui referat excepţional, rezoluţia definitivă a Conferinţei în problema ecumenismului, deşi era îndreptată împotriva lui, n-a fost întru totul satisfăcătoare, având mai degrabă un caracter de conjunctură: în finalul documentului se sublinia că „participanţii la prezenta Conferinţă sunt nevoiţi să refuze de a participa la mişcarea ecumenică, în condiţiile propuse de aceasta la ora actuală”. Ultimele cuvinte lăsau să se întrezărească posibilitatea recunoaşterii ecumenismului în alte împrejurări.

Nu au trecut nici 10 ani după Conferinţa de la Moscova, şi în mai 1958, la solemnităţile prilejuite de împlinirea a 40 de ani de la restabilirea Patriarhatului, mitropolitul Nicolai Krutiţki a formulat pentru prima dată, în discursul „Ortodoxia şi contemporaneitatea”, ‘noua’ atitudine a Patriarhiei moscovite faţă de ecumenism. Amintind despre Epistola regională a Patriarhiei Ecumenice din 1920, care ar fi „definit poziţia Bisericii faţă de mişcarea ecumenică”, el a explicat refuzul Conferinţei de la Moscova din 1948 de a participa la Adunarea de la Amsterdam prin faptul că în acea vreme, în ecumenism, ideile social-economice dominau asupra sarcinii unităţii dogmatice, iar organizarea pământească era pusă mai presus decât mântuirea cerească. Rezoluţia Conferinţei de la Moscova din 1948 ar fi contribuit la depăşirea acestor dificultăţi, astfel încât „în ultimii 10 ani în mişcarea ecumenică s-au produs schimbări esenţiale ce vădesc evoluţia lui în sens bisericesc pozitiv”. În concluzie, „aprobând Declaraţia participanţilor ortodocşi la Adunarea de la Evanston”, Biserica Ortodoxă Rusă s-a declarat de acord să se întâlnească cu conducătorii C.E.B., deocamdată însă cu unicul scop de „familiarizare reciprocă cu punctele de vedere asupra raţionalităţii şi formelor relaţiilor de mai departe”.

După aceea întâlnirile oficiale cu reprezentanţii ecumenici ai C.E.B. au devenit frecvente, şi peste 3 ani, în decembrie 1961, ele au condus la primirea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în calitate de membru al C.E.B. la Adunarea a III-a Generală de la Delhi. După cum se ştie, acest proces s-a produs sub presiunea puterii sovietice, care a impus Sinodului Patriarhiei moscovite decizia de aderare la C.E.B. deja la 30 martie 1961 şi tot atunci acesta a expediat la Geneva cererea respectivă. Hotărârea Sinodală urma însă să fie confirmată de Soborul Arhieresc, care a fost convocat abia la 18 iulie 1961, aprobând-o post factum. La 14 iunie 1961, cu o lună înainte de Soborul Arhieresc, Conferinţa general creştină pentru apărarea păcii, care a avut loc la Praga, a expediat C.E.B. un mesaj de salut, în care se spunea: „Noi considerăm aderarea deja declarată a Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor drept unul din cele mai importante evenimente în istoria Bisericii”.

Face să comentezi oare această declaraţie extrem de transparentă ?

Chiar şi sub presiunea ecumenică Biserica Ortodoxă Rusă şi-a exprimat în repetate rânduri nemulţumirea şi dezacordul cu linia C.E.B.. După Conferinţa de la Bangkok pe tema „Mântuirea astăzi” (ianuarie 1973), Sinodul Patriarhiei de la Moscova în frunte cu patriarhul Pimen a expediat C.E.B. un mesaj, în care declară: „Înainte de toate provoacă nedumerire şi un mare regret faptul că în „Epistola către Biserici” lipseşte cu desăvârşire referirea excepţional de importantă, mai ales din punctul de vedere al păstorilor, la acel aspect al procesului mântuirii, fără care însăşi noţiunea mântuirii îşi pierde sensul esenţial. Se trece sub tăcere scopul final al mântuirii, adică viaţa veşnică întru Dumnezeu, şi nu se pomeneşte suficient de clar de îndreptarea şi desăvârşirea morală ca o condiţie necesară a mântuirii”.

În continuare, protestând împotriva sublinierii aproape excepţionale a „orizontalismului” în cauza mântuirii creştine, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse scrie: „În Epistolă nu şi-a găsit loc esenţialul – dimensiunea ‘verticală’, care arată că mântuirea cere desăvârşirea personalităţii ca parte a organismului obştesc, chemată să lupte cu păcatul în sine şi în jurul său, pentru a se ajunge la o plinătate a vieţii în legătura vie cu Dumnezeu şi în condiţiile pământeşti, şi în veşnicie”. În scrisoarea sinodală se arată că „sublinierea aproape excepţională a ‘orizontalismului’ în cauza mântuirii poate produce asupra a numeroşi creştini care ţin la sfintele tradiţii ale Vechii Biserici impresia că în ecumenismul contemporan ia naştere o nouă ispită a timidităţii faţă de propovăduirea despre Hristos cel răstignit şi Înviat din morţi – puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 23-24), drept care se trece sub tăcere însăşi esenţa Evangheliei Lui din neîntemeiata teamă a oamenilor de a părea retrograzi şi a-şi pierde popularitatea”.

La fel de biciuitoare a fost o scrisoare a Sinodului Patriarhiei moscovite adresată C.E.B. după cea de a V-a Adunare a acestuia, care a avut loc la Nairobi în decembrie 1975. În ea este supusă criticii trecerea artificială sub tăcere, în faţa lumii exterioare, a deosebirilor confesionale, este subliniat pericolul transformării C.E.B. într-un fel de ‘super-Biserică’, este respinsă în mod categoric propunerea ecumenică de a îngădui ‘preoţia’ femeilor. În sfârşit, în document se exprimă surpriza neplăcută avută de delegaţii ortodocşi în legătură cu „excluderea din elementele decorative exterioare a Adunării C.E.B. a simbolurilor general-creştine”, şi înainte de toate a sfintei cruci !

Deşi toate aceste fapte regretabile ar fi trebuit să determine ieşirea imediată din C.E.B. ca dintr-o adunătură necreştină, în scrisoarea sinodală se trage în mod surprinzător o concluzie diametral opusă: „Biserica Ortodoxă Rusă, în ciuda dezacordului său cu aspectele negative ale adunării, apreciază ca şi mai înainte participarea sa la această comunitate ecumenică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Drept care, în urma participanţilor la Adunarea I generală a C.E.B. de la Amsterdam, vrem să repetăm, adresându-ne surorilor şi fraţilor noştri din Consiliul Ecumenic al Bisericilor: „Noi am hotărât să rămânem împreună !”

Această reluare ilogică, după 28 de ani, a cuvintelor participanţilor la Adunarea de la Amsterdam rupe orice legătură cu poziţia ortodoxă a Consfătuirii din 1948 de la Moscova, care a refuzat să participe la amintita adunare din raţiuni principiale, după care ar fi trebuit să se călăuzească Biserica Ortodoxă Rusă, mai cu seamă după Nairobi. Ne întrebăm, ce rost au avut protestele vehemente adresate Consiliului Ecumenic, dacă toate s-au sfârşit prin reîntoarcerea la noroiul mocirlei ecumenice (II Petru 2, 22) ?

Intrarea în C.E.B. a fost hotărâtă concomitent şi în paralel cu înlăturarea preoţimii de la administrarea parohiilor. La Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din iunie 1988, această acţiune a fost declarată drept nelegală, şi statutul preotului de conducător al parohiei bisericeşti a fost restabilit. Ar fi fost logic şi firesc ca problema aderării Bisericii Ortodoxe Ruse la C.E.B. să fie revăzută de asemenea în 1961, acest lucru rezultând din „dificultăţile situaţiei în care s-a pomenit Biserica Ortodoxă Rusă la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 1960.

Ecumenismul a fost supus unei critici dure în referatul „Cu privire la principiile interpretării ortodoxe a ecumenismului”, prezentat de profesorul Academiei Teologice din Moscova, Alexei Osipov, la Congresul al II-lea al teologilor ortodocşi, care a avut loc în august 1976 la Atena. Chiar în introducere autorul subliniază că, potrivit concepţiei ortodoxe, creştinii trebuie să aspire la realizarea „nu a unităţii în genere, ci a unităţii în Biserică”, şi „nu a unităţii într-o Biserică oarecare, ci în Biserica cea adevărată, adică în aceea care răspunde tuturor cerinţelor interpretării ortodoxe a Bisericii ca trup al lui Hristos (Efeseni 1, 23), stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). În continuare se subliniază că ecumenismul îşi pune drept obiectiv primordial unitatea secularizată (laicizată) a creştinilor, neglijând ţelul principal al creştinismului – mântuirea veşnică a sufletului. Criticând scrisoarea sinodală privind Conferinţa de la Bangkok, Osipov întreabă pe bună dreptate: „La ce poate duce pe creştinii şi Bisericile care participă la mişcarea ecumenică această subliniere a ‘orizontalismului’, atât de frecvent întâlnită în documentele şi discuţiile ecumenice ?”, şi răspunde: „Fără a mai vorbi că, în acest caz, mişcarea ecumenică pierde din calitatea eclezială şi chiar din religiozitate, faptul ca atare poate servi drept armă de pregătire ideologică a multora, de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24), pentru asumarea unui ideal diametral opus lui Hristos. Aceste din urmă cuvinte, confirmate de proorocirea lui Hristos că înainte de sfârşitul lumii vor fi amăgiţi şi cei drepţi, arată limpede că idealul contrar lui Hristos, spre care conduce ecumenismul, este o evanghelie mincinoasă a lui antihrist (comp. Galateni 1, 6-7; II Ioan 1,7).

Autorul condamnă de asemenea manifestările moderniste extravagante de misticism nesănătos la conferinţele ecumenice, pe care – în spiritul misticii ortodoxe – le defineşte ca fiind o rătăcire duhovnicească, o stare „identică lepădării de Biserică”. În acelaşi context dă un citat din Epistola Patriarhiei întocmită în legătură cu Adunarea a V-a a C.E.B.: „La Adunare, în momentele ... rugăciunilor publice se resimţea o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii sunt înclinaţi s-o interpreteze ca fiind o acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox acest lucru poate fi calificat ca o revenire la misticismul religios necreştin”. În finalul primei părţi critice a raportului autorul rezumă: „Nici baza secularistă a dimensiunii orizontale, nici misticismul spontan ... nu pot fi calificate ca semne pozitive ale unităţii creştinilor. La aceasta din urmă se poate ajunge numai pe temei pur bisericesc şi numai în Biserică”.

În partea a doua a raportului a fost supusă criticii ‘teoria’ ecumenică a ramificaţiilor, opunându-i-se comparaţia evanghelică a Bisericii cu viţa şi mlădiţele (Ioan 15, 1-6): „Aşa cum nici o mlădiţă a viţei, după cuvântul lui Hristos, nu poate aduce roadă, dacă nu rămâne în viţă, la fel şi Bisericile aflate în dezbinare nu au altă alternativă decât să caute adevărata Biserică şi să se reîntoarcă la ea”. Aplicând acest principiu la Biserica Ortodoxă, autorul trage următoarea concluzie: „Dacă Biserica Ortodoxă contemporană dă dovadă de fidelitate şi devotament faţă de Tradiţia Bisericii Universale şi îndeamnă la aceasta şi alte Biserici creştine, acest lucru nu poate fi calificat drept un confesionalism îngust sau egocentrism. Ortodocşii cheamă pe toţi creştinii nu la propria confesiune, ci la unitate cu acel Adevăr unic pe care îl deţine şi pe care îl poate afla oricine caută acest Adevăr ... Adevărul poate fi şi într-o singură Biserică. Şi în acest caz ea este acea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în comuniune cu care pot dobândi adevărata unitate şi toate celelalte Biserici creştine. Biserica Ortodoxă, fiind cea care a păstrat intactă Tradiţia Apostolică, este expresia reală, vizibilă a organismului divino-uman al Bisericii”.

Acuzând ecumenismul că acesta face uz în mod frecvent de termeni ortodocşi, atribuindu-le un sens departe de conţinutul lor ortodox, şi „poate să dizolve aceşti termeni sacri în marea polisemantismului şi să ducă la completa lor devalorizare”, autorul disociază strict termenul ortodox „caracter catolic” (sobornicesc) al Bisericii de substituirea lui ecumenică prin noţiunea pur laică de „comunitate conciliară”, instituit de Adunarea a V-a a C.E.B., şi deduce: „Caracterul catolic, sau sobornicesc, înseamnă integritatea întregului trup al Bisericii, păstrată de unitatea spirituală, dogmatică, sacramentală, moralizatoare, instituţională şi care îşi găseşte plinătatea şi caracterul final în unitatea potirului Domnului”.

Pronunţându-se atât de îndrăzneţ referitor la abuzurile ecumenice faţă de noţiunea ortodoxă a Bisericii şi alte noţiuni ortodoxe, prof. Osipov şi-ar fi putut încheia în chip strălucit raportul, dacă nu ar fi făcut, din păcate, în chiar finalul lui, o piruetă ecumenică, care depreciază toate cele expuse până acolo. De teama, probabil, a unor atacuri ecumenice asupra adevărurilor enunţate, el citează în încheiere articolul mai sus amintit al prof. prot. L. Voronov „Confesionalism şi ecumenism”: „Credinţa că anume Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică din Simbolul universal al credinţei nu înseamnă o negare principială la toate celelalte Biserici sau comunităţi creştine a comuniunii într-o măsură sau alta şi, cel puţin, a apropierii de o asemenea comuniune în viaţa Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Hristos”.

Glasul adevărului ortodox, gata să răsune, a fost stins şi înăbuşit, din păcate, printr-o frază confuză şi nebuloasă.

O contribuţie valoroasă a adus la studierea psihologiei vicioase a ecumenismului arhimandritul Constantin, profesor de teologie la Seminarul teologic rus pe lângă Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville (SUA), care aparţine Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În cursul său, „Teologia pastorală”, autorul cercetează procesul lepădării (apostaziei) treptate de la credinţă, care va duce în cele din urmă la antihrist (II Tesaloniceni 2, 3). În acest proces sunt reliefate două etape.

1. În prima etapă se pune începutul „renegării treptate a Unicei Biserici Adevărate, care a continuat să trăiască neabătut în dreptatea sa de la începuturi”, renegare ce se remarcă în Biserică încă din vremurile apostolice până în ultimul timp sub forma lepădării de la Biserica lui Hristos a unor comunităţi eretice, care contestă sau denaturează anumite adevăruri dogmatice. „În acest sens, scrie arhimandritul Constantin, în mod logic nu există decât o singură cale pentru restabilirea comuniunii confesionale: reîntoarcerea tuturor în sânul Bisericii primare. Adevărul este Adevăr, şi cel ce s-a lepădat de adevărata credinţă nu are altă cale de a reveni la adevărata Biserică decât aceea a întoarcerii prin pocăinţă, la orice treaptă a lepădării s-ar afla el”.

2. A doua etapă a lepădării de credinţă are loc în zilele noastre, şi „se caracterizează prin aspiraţia spre unire – nu însă prin felul întoarcerii apostaţilor la Unica Biserică Adevărată, părăsită de ei, ci prin felul căutării de limbaj comun, de acţiuni comune, chiar de comuniune în rugăciune ... a tuturor participanţilor la un soi de unitate colectivă, care doar convenţional poate fi numită ‘creştină’ şi în orice caz nicidecum „Trup al lui Hristos”, aşa cum este în Unica Biserică Adevărată”.

Astfel, „apariţia unei aspiraţii generale spre unire pe un fel de orizontală nedefinită, în schimbul ideii însăşi de reîntoarcere prin pocăinţă în sânul adevăratei Ortodoxii pe verticala gradată (în trepte) a apostaziei – iată ce anume determină esenţa noii faze a vieţii creştinătăţii mondiale. Până acum a decurs procesul îndepărtării treptate de la Adevărata Biserică ... dar aflarea creştinilor pe anumite trepte ale scării ‘apostaziilor’ nu a dezrădăcinat credinţa ... Astăzi însă se constată dispariţia treptată a acestui sentiment viu al legăturii cu Dumnezeul Cel Viu ... Astăzi sufletul duhovniceşte pustiit este tras nu spre Dumnezeul Cel Viu, ci spre inter-comuniune în atracţia visătoare pentru ceva necunoscut. Creştinul nu-şi mai îndreaptă ochiul lăuntric către Dumnezeu, ca să cunoască pe toate prin credinţă, ci îşi aruncă dezorientat privirea de jur împrejur, căutând ceva nou ... Întreaga energie a activităţii Bisericii se consumă în acţiuni de ordin bisericesc-obştesc ... în detrimentul, spre sărăcirea, slăbirea, spre înăbuşirea propriei vieţi intime a fiecărei Biserici. Este un lucru îngrozitor ce ne arată că a secat însuşi izvorul vieţii duhovniceşti – Biserica. Tocmai aceasta este ‘apostazia’, ‘lepădarea de credinţă’, în sensul ei concret, aşa cum a prevestit-o Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Tesaloniceni (2, 3) ... El are în vedere prin lepădarea de credinţă nu procesul de lungă durată, pe care l-am trăit, ci anume sfârşitul lui, la care noi am ajuns astăzi. Este vorba de pregătirea reală pentru primirea antihristului”.

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.