----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 62 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Principiul 12

Despre influenţa păgubitoare a ecumenismului asupra Ortodoxiei

 

A) Obiecţii ortodoxe împotriva ecumenismului

Într-un interviu acordat ziarului atenian „Orthodoxos Typos” (1972, nr. 170), Patriarhul Alexandriei, Nicolae VI (1968-1986) s-a pronunţat foarte categoric împotriva mişcării ecumenice: „Eu condamn ecumenismul şi îl consider nu doar o erezie, ci o pan-erezie – un cuib al tuturor ereziilor şi relelor credinţe. Cunoaştem bine forţele anticreştine care dirijează din culise ecumenismul ... Ecumenismul este îndreptat împotriva Ortodoxiei. El reprezintă astăzi cel mai mare pericol, deopotrivă cu necredinţa epocii noastre, divinizând afecţiunile şi plăcerile materiale”.

În timp ce toate Bisericile Ortodoxe locale participă la acţiunile C.E.B., apărătorii fermi ai Ortodoxiei sunt încurajaţi în zelul lor de aceste cuvinte pline de bărbăţie ale ierarhului din Alexandria: „Salut şi binecuvântez pe toţi clericii şi mirenii care luptă împotriva ecumenismului !” Patriarhul a adresat de asemenea Sfântului Sinod al Bisericii din Elada apelul de a ieşi din C.E.B..

Aceeaşi urare ar trebui adresată tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, căci, dacă ele nu vor face acest pas hotărâtor acum, cât timp mai sunt ierarhi cu gândire ortodoxă şi mireni devotaţi Ortodoxiei, mâine – cu noua generaţie reeducată în spirit ecumenic – va fi prea târziu.

Din fericire, o astfel de propunere a fost făcută, în zilele noastre, de Biserica-Mamă, Sfânta Patriarhie din Ierusalim, în persoana destoinicului ei întâistătător, prea fericitul patriarh al Ierusalimului, Diodor, care, împreună cu Sfântul Sinod, a hotărât să întrerupă participarea Bisericii din Ierusalim la dialoguri cu heterodocşi şi în cadrul C.E.B.. În raportul prezentat Sfântului Sinod el a declarat direct: „Biserica din Ierusalim, ca ‘Biserică-Mamă’, trebuie să dea exemplu demn de urmat în problemele credinţei şi să păstreze întreagă credinţa, aşa cum a primit-o de la Domnul nostru Iisus Hristos, care a întemeiat-o prin cinstitul Său Sânge. De aceea astăzi, când întreaga lume trăieşte vremuri grele şi s-a pomenit faţă în faţă cu eforturile propagandei contemporane de revizuire a valorilor morale şi tradiţiilor, Biserica din Ierusalim este datoare să-şi ridice vocea pentru a-şi păzi păstoriţii de influenţe străine şi a lupta pentru apărarea credinţei ortodoxe ...

Biserica noastră Ortodoxă crede ferm că în ea este conţinută deplinătatea adevărului, că ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică şi Vistieria harului şi adevărului ... în care sunt cuprinse, în toată curăţenia şi spiritul mântuitor, toate dogmele credinţei noastre şi Sfânta Scriptură. Participarea Bisericii Ortodoxe la dialoguri este dăunătoare şi periculoasă. Dialogurile teologice sunt folosite de heterodocşi în dauna Bisericii noastre Ortodoxe”.

Arătând în continuare dauna pe care prozelitismul heterodox o aduce enoriaşilor ortodocşi (mai ales în Orientul Mijlociu), patriarhul Diodor încheie: „Dorinţa noastră de a păstra nevătămată credinţa noastră ortodoxă şi tradiţiile de acţiunile primejdioase ale heterodocşilor, ne-a determinat să încetăm dialogurile nu numai cu anglicanii, care au introdus de pe acum hirotonirea femeilor, dar şi dialogurile cu papiştii, precalcedonienii, luteranii şi confesiunile reformate, la care Biserica din Ierusalim nu a participat de la bun început”.

Ecumenismul şi C.E.B. sunt supuse unei critici drastice şi de alte Biserici Ortodoxe locale. De pildă, în 1973, Sinodul Bisericii Ortodoxe Autocefale din America a publicat o amplă Epistolă regională vizând problemele unităţii creştine şi ale ecumenismului (Vestnik Russkogo zapadno-evropeiskogo Patriarşego Ekzarhata, 1973, nr. 83-84, 163-181, 239-256). Mesajul conţine gânduri excepţionale despre unitatea Bisericii ca unitate în Adevăr, dragoste şi sfinţenie, subliniind în mod aparte că „Biserica Ortodoxă este adevărata Biserică”. Ea este „unica Biserică a lui Hristos”, deoarece din timpul Domnului Iisus Hristos şi a apostolilor Săi, Biserica Ortodoxă n-a acceptat nici un fel de învăţături greşite şi nici un fel de idealuri de viaţă false. Biserica Ortodoxă este unica Biserică nedespărţită a lui Hristos, nu datorită faptelor omeneşti, ci pentru că, graţie harului lui Dumnezeu, manifestat prin sângele martirilor şi prin mărturisirea sfinţilor, Biserica Ortodoxă şi-a păstrat până acum misiunea dată ei de Dumnezeu – de a fi pentru lume trupul lui [al lui Hristos], plinirea celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 23).

În Epistolă este arătat limpede pericolul relativismului, adică pericolul transformării cu ajutorul ecumenismului a adevărurilor dogmatice ale credinţei în ceva relativ, şi primejdia secularizării, adică a laicizării Bisericii prin eforturile ecumenice „de a uni pe oameni în baza ideologiei laice”. În mesaj este demascată de asemenea convingerea ecumenică greşită precum că structura dogmatică a Bisericii şi idealurile morale sunt relative şi ar putea fi schimbate pentru anumite scopuri pragmatice, şi că „rânduiala creştină sacramentală, ierarhică a Bisericii, ce ne parvine de pe timpurile apostolilor, nu ar fi esenţială pentru credinţa creştină şi unitatea Bisericii”. Episcopii ortodocşi americani au declarat cu bărbăţie: „Noi considerăm drept o datorie sfântă a noastră să respingem toate metodele false de unire a Bisericii şi afirmăm cu consecvenţă că toate compromisurile dogmatice, etice şi sacramentale, care schimbă rânduiala Bisericii ... nu vor conduce în nici un caz la unitatea tuturor oamenilor întru Hristos şi nu vor putea uni pe creştini într-o singură Biserică. Urmând acestei logici, inter-comuniunea este respinsă în mod categoric ca mijloc de realizare a unităţii creştine, căci „în afara unităţii credinţei în Biserica Unică a lui Hristos, care nu poate fi împărţită, nu poate exista nici comuniune sacramentală, nici serviciu liturgic comun”. Arhiereii Bisericii Ortodoxe Autocefale Americane au condamnat de asemenea „încercarea de a transforma ecumenismul într-o Biserică universală”, adică într-o super-Biserică, opusă Bisericii Ortodoxe.

În 1973, când a fost publicată această Epistolă şi când ecumenismul încă nu-şi manifestase antiortodoxismul său, Biserica Ortodoxă Autocefală Americană nu intra, din considerente ideologice, în C.E.B. şi critica drastic tendinţele vicioase din ecumenism. S-ar fi putut aştepta că această atitudine critică va continua şi se va aprofunda după cele două adunări ale C.E.B., mai ales după cea din Vancouver, în cadrul căreia au ieşit la iveală inovaţiile antiortodoxe extremiste ale ecumenismului. Această Biserică însă nu numai că n-a adresat un nou protest ci, dimpotrivă, devenind membru al C.E.B., a luat parte la adunarea amintită, făcându-se părtaşă la acţiunile ecumenice obscure denigrate anterior, despre care Sfântul Apostol Pavel scrie: Şi să nu vă amestecaţi cu faptele cele fără de roadă ale întunericului, ci mai vârtos să le defăimaţi (Efeseni 5, 11).

Mult mai consecvent acţionează Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei, care în august 1983, imediat după Adunarea de la Vancouver, a predat anatemei ecumenismul. „Anatema celor care se ridică împotriva Bisericii Ortodoxe şi susţin că Biserica lui Hristos s-a împărţit în aşa-zise ‘ramificaţii’, ce diferă una de alta după doctrină şi modul de viaţă, sau că Biserica nu a existat în chip văzut, ci se va constitui abia în viitor, când toate ‘ramificaţiile’, sau părţile, sau confesiunile şi chiar toate religiile se vor uni într-un singur trup. Anatema şi celor care nu deosebesc preoţia şi tainele Bisericii de ‘preoţia’ şi ‘tainele’ ereticilor, dar afirmă că botezul şi euharistia ereticilor ar fi suficiente pentru mântuire. De aici anatema şi celor ce comunică în mod conştient cu ereticii amintiţi sau susţin, propagă şi iau apărarea ereziei ecumenice proaspăt apărute a acestora sub pretextul pretinsei iubiri fraterne sau presupusei uniri a creştinilor scindaţi”. Textul anatemei, deşi succint, este destul de clar, aşa încât nu are nevoie de comentarii. Este, până acum, unica anatemă pronunţată la nivel oficial împotriva ereziei ecumenice contemporane.

Se cuvine de remarcat că la timpul respectiv s-a pronunţat în acelaşi sens şi Patriarhia Moscovei, care a convocat, în iulie 1948, Conferinţa Bisericilor Ortodoxe Autocefale cu scopul de a respinge oficial invitaţia primită de a participa la Adunarea I Generală din august 1948 de la Amsterdam, când a şi fost fondat Consiliul Ecumenic al Bisericilor.

La amintita consfătuire de la Moscova au fost prezentate numeroase referate despre pericolul ecumenismului. S-a reliefat mai cu seamă referatul arhiepiscopului rus din Bulgaria, Serafim (Sobolev), care a calificat ecumenismul ca o erezie împotriva dogmei despre Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, formulată în articolul 9 al Simbolului credinţei. Arhiepiscopul Serafim, cercetând succesiv aceste patru însuşiri ale Bisericii, a demonstrat că ecumenismul le denaturează, pentru a-şi crea propria ‘Biserică’ ecumenică, care va reuni pe toţi ereticii împreună cu creştinii ortodocşi. ,,Ecumeniştii ortodocşi – scria el – falsifică, încât nu mai poate fi recunoscut articolul 9 al Simbolului credinţei. În consecinţă rezultă un fel de amestec artificial al adevărului cu minciuna, al Ortodoxiei cu ereziile, ceea ce duce pe ecumeniştii ortodocşi la o denaturare extremă a noţiunii adevărate de Biserică, şi mai cu seamă pentru faptul că ei, fiind membri ai Bisericii Ortodoxe, sunt în acelaşi timp şi membri ai Bisericii ecumenice, mai exact, ai unui soi de comunitate eretică universală cu nenumăratele sale erezii. Ei ar fi trebuit să reţină pentru totdeauna cuvintele lui Hristos: Iar de nu-i va asculta pre ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17).

Arhiepiscopul Serafim şi-a încheiat referatul cu cuvintele psalmistului: Fericit bărbatul, care nu a umblat în sfatul necredincioşilor (Psalmi 1, 1), cuvinte ce răspund la întrebarea pusă în titlul referatului: „Se cuvine oare ca Biserica Ortodoxă Rusă să ia parte la mişcarea ecumenică ?”

În ciuda acestui referat excepţional, rezoluţia definitivă a Conferinţei în problema ecumenismului, deşi era îndreptată împotriva lui, n-a fost întru totul satisfăcătoare, având mai degrabă un caracter de conjunctură: în finalul documentului se sublinia că „participanţii la prezenta Conferinţă sunt nevoiţi să refuze de a participa la mişcarea ecumenică, în condiţiile propuse de aceasta la ora actuală”. Ultimele cuvinte lăsau să se întrezărească posibilitatea recunoaşterii ecumenismului în alte împrejurări.

Nu au trecut nici 10 ani după Conferinţa de la Moscova, şi în mai 1958, la solemnităţile prilejuite de împlinirea a 40 de ani de la restabilirea Patriarhatului, mitropolitul Nicolai Krutiţki a formulat pentru prima dată, în discursul „Ortodoxia şi contemporaneitatea”, ‘noua’ atitudine a Patriarhiei moscovite faţă de ecumenism. Amintind despre Epistola regională a Patriarhiei Ecumenice din 1920, care ar fi „definit poziţia Bisericii faţă de mişcarea ecumenică”, el a explicat refuzul Conferinţei de la Moscova din 1948 de a participa la Adunarea de la Amsterdam prin faptul că în acea vreme, în ecumenism, ideile social-economice dominau asupra sarcinii unităţii dogmatice, iar organizarea pământească era pusă mai presus decât mântuirea cerească. Rezoluţia Conferinţei de la Moscova din 1948 ar fi contribuit la depăşirea acestor dificultăţi, astfel încât „în ultimii 10 ani în mişcarea ecumenică s-au produs schimbări esenţiale ce vădesc evoluţia lui în sens bisericesc pozitiv”. În concluzie, „aprobând Declaraţia participanţilor ortodocşi la Adunarea de la Evanston”, Biserica Ortodoxă Rusă s-a declarat de acord să se întâlnească cu conducătorii C.E.B., deocamdată însă cu unicul scop de „familiarizare reciprocă cu punctele de vedere asupra raţionalităţii şi formelor relaţiilor de mai departe”.

După aceea întâlnirile oficiale cu reprezentanţii ecumenici ai C.E.B. au devenit frecvente, şi peste 3 ani, în decembrie 1961, ele au condus la primirea oficială a Bisericii Ortodoxe Ruse în calitate de membru al C.E.B. la Adunarea a III-a Generală de la Delhi. După cum se ştie, acest proces s-a produs sub presiunea puterii sovietice, care a impus Sinodului Patriarhiei moscovite decizia de aderare la C.E.B. deja la 30 martie 1961 şi tot atunci acesta a expediat la Geneva cererea respectivă. Hotărârea Sinodală urma însă să fie confirmată de Soborul Arhieresc, care a fost convocat abia la 18 iulie 1961, aprobând-o post factum. La 14 iunie 1961, cu o lună înainte de Soborul Arhieresc, Conferinţa general creştină pentru apărarea păcii, care a avut loc la Praga, a expediat C.E.B. un mesaj de salut, în care se spunea: „Noi considerăm aderarea deja declarată a Bisericii Ortodoxe Ruse la Consiliul Mondial al Bisericilor drept unul din cele mai importante evenimente în istoria Bisericii”.

Face să comentezi oare această declaraţie extrem de transparentă ?

Chiar şi sub presiunea ecumenică Biserica Ortodoxă Rusă şi-a exprimat în repetate rânduri nemulţumirea şi dezacordul cu linia C.E.B.. După Conferinţa de la Bangkok pe tema „Mântuirea astăzi” (ianuarie 1973), Sinodul Patriarhiei de la Moscova în frunte cu patriarhul Pimen a expediat C.E.B. un mesaj, în care declară: „Înainte de toate provoacă nedumerire şi un mare regret faptul că în „Epistola către Biserici” lipseşte cu desăvârşire referirea excepţional de importantă, mai ales din punctul de vedere al păstorilor, la acel aspect al procesului mântuirii, fără care însăşi noţiunea mântuirii îşi pierde sensul esenţial. Se trece sub tăcere scopul final al mântuirii, adică viaţa veşnică întru Dumnezeu, şi nu se pomeneşte suficient de clar de îndreptarea şi desăvârşirea morală ca o condiţie necesară a mântuirii”.

În continuare, protestând împotriva sublinierii aproape excepţionale a „orizontalismului” în cauza mântuirii creştine, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse scrie: „În Epistolă nu şi-a găsit loc esenţialul – dimensiunea ‘verticală’, care arată că mântuirea cere desăvârşirea personalităţii ca parte a organismului obştesc, chemată să lupte cu păcatul în sine şi în jurul său, pentru a se ajunge la o plinătate a vieţii în legătura vie cu Dumnezeu şi în condiţiile pământeşti, şi în veşnicie”. În scrisoarea sinodală se arată că „sublinierea aproape excepţională a ‘orizontalismului’ în cauza mântuirii poate produce asupra a numeroşi creştini care ţin la sfintele tradiţii ale Vechii Biserici impresia că în ecumenismul contemporan ia naştere o nouă ispită a timidităţii faţă de propovăduirea despre Hristos cel răstignit şi Înviat din morţi – puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Corinteni 1, 23-24), drept care se trece sub tăcere însăşi esenţa Evangheliei Lui din neîntemeiata teamă a oamenilor de a părea retrograzi şi a-şi pierde popularitatea”.

La fel de biciuitoare a fost o scrisoare a Sinodului Patriarhiei moscovite adresată C.E.B. după cea de a V-a Adunare a acestuia, care a avut loc la Nairobi în decembrie 1975. În ea este supusă criticii trecerea artificială sub tăcere, în faţa lumii exterioare, a deosebirilor confesionale, este subliniat pericolul transformării C.E.B. într-un fel de ‘super-Biserică’, este respinsă în mod categoric propunerea ecumenică de a îngădui ‘preoţia’ femeilor. În sfârşit, în document se exprimă surpriza neplăcută avută de delegaţii ortodocşi în legătură cu „excluderea din elementele decorative exterioare a Adunării C.E.B. a simbolurilor general-creştine”, şi înainte de toate a sfintei cruci !

Deşi toate aceste fapte regretabile ar fi trebuit să determine ieşirea imediată din C.E.B. ca dintr-o adunătură necreştină, în scrisoarea sinodală se trage în mod surprinzător o concluzie diametral opusă: „Biserica Ortodoxă Rusă, în ciuda dezacordului său cu aspectele negative ale adunării, apreciază ca şi mai înainte participarea sa la această comunitate ecumenică a Consiliului Ecumenic al Bisericilor. Drept care, în urma participanţilor la Adunarea I generală a C.E.B. de la Amsterdam, vrem să repetăm, adresându-ne surorilor şi fraţilor noştri din Consiliul Ecumenic al Bisericilor: „Noi am hotărât să rămânem împreună !”

Această reluare ilogică, după 28 de ani, a cuvintelor participanţilor la Adunarea de la Amsterdam rupe orice legătură cu poziţia ortodoxă a Consfătuirii din 1948 de la Moscova, care a refuzat să participe la amintita adunare din raţiuni principiale, după care ar fi trebuit să se călăuzească Biserica Ortodoxă Rusă, mai cu seamă după Nairobi. Ne întrebăm, ce rost au avut protestele vehemente adresate Consiliului Ecumenic, dacă toate s-au sfârşit prin reîntoarcerea la noroiul mocirlei ecumenice (II Petru 2, 22) ?

Intrarea în C.E.B. a fost hotărâtă concomitent şi în paralel cu înlăturarea preoţimii de la administrarea parohiilor. La Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse din iunie 1988, această acţiune a fost declarată drept nelegală, şi statutul preotului de conducător al parohiei bisericeşti a fost restabilit. Ar fi fost logic şi firesc ca problema aderării Bisericii Ortodoxe Ruse la C.E.B. să fie revăzută de asemenea în 1961, acest lucru rezultând din „dificultăţile situaţiei în care s-a pomenit Biserica Ortodoxă Rusă la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 1960.

Ecumenismul a fost supus unei critici dure în referatul „Cu privire la principiile interpretării ortodoxe a ecumenismului”, prezentat de profesorul Academiei Teologice din Moscova, Alexei Osipov, la Congresul al II-lea al teologilor ortodocşi, care a avut loc în august 1976 la Atena. Chiar în introducere autorul subliniază că, potrivit concepţiei ortodoxe, creştinii trebuie să aspire la realizarea „nu a unităţii în genere, ci a unităţii în Biserică”, şi „nu a unităţii într-o Biserică oarecare, ci în Biserica cea adevărată, adică în aceea care răspunde tuturor cerinţelor interpretării ortodoxe a Bisericii ca trup al lui Hristos (Efeseni 1, 23), stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). În continuare se subliniază că ecumenismul îşi pune drept obiectiv primordial unitatea secularizată (laicizată) a creştinilor, neglijând ţelul principal al creştinismului – mântuirea veşnică a sufletului. Criticând scrisoarea sinodală privind Conferinţa de la Bangkok, Osipov întreabă pe bună dreptate: „La ce poate duce pe creştinii şi Bisericile care participă la mişcarea ecumenică această subliniere a ‘orizontalismului’, atât de frecvent întâlnită în documentele şi discuţiile ecumenice ?”, şi răspunde: „Fără a mai vorbi că, în acest caz, mişcarea ecumenică pierde din calitatea eclezială şi chiar din religiozitate, faptul ca atare poate servi drept armă de pregătire ideologică a multora, de va fi cu putinţă, şi pre cei aleşi (Matei 24, 24), pentru asumarea unui ideal diametral opus lui Hristos. Aceste din urmă cuvinte, confirmate de proorocirea lui Hristos că înainte de sfârşitul lumii vor fi amăgiţi şi cei drepţi, arată limpede că idealul contrar lui Hristos, spre care conduce ecumenismul, este o evanghelie mincinoasă a lui antihrist (comp. Galateni 1, 6-7; II Ioan 1,7).

Autorul condamnă de asemenea manifestările moderniste extravagante de misticism nesănătos la conferinţele ecumenice, pe care – în spiritul misticii ortodoxe – le defineşte ca fiind o rătăcire duhovnicească, o stare „identică lepădării de Biserică”. În acelaşi context dă un citat din Epistola Patriarhiei întocmită în legătură cu Adunarea a V-a a C.E.B.: „La Adunare, în momentele ... rugăciunilor publice se resimţea o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii sunt înclinaţi s-o interpreteze ca fiind o acţiune a Duhului Sfânt. Din punct de vedere ortodox acest lucru poate fi calificat ca o revenire la misticismul religios necreştin”. În finalul primei părţi critice a raportului autorul rezumă: „Nici baza secularistă a dimensiunii orizontale, nici misticismul spontan ... nu pot fi calificate ca semne pozitive ale unităţii creştinilor. La aceasta din urmă se poate ajunge numai pe temei pur bisericesc şi numai în Biserică”.

În partea a doua a raportului a fost supusă criticii ‘teoria’ ecumenică a ramificaţiilor, opunându-i-se comparaţia evanghelică a Bisericii cu viţa şi mlădiţele (Ioan 15, 1-6): „Aşa cum nici o mlădiţă a viţei, după cuvântul lui Hristos, nu poate aduce roadă, dacă nu rămâne în viţă, la fel şi Bisericile aflate în dezbinare nu au altă alternativă decât să caute adevărata Biserică şi să se reîntoarcă la ea”. Aplicând acest principiu la Biserica Ortodoxă, autorul trage următoarea concluzie: „Dacă Biserica Ortodoxă contemporană dă dovadă de fidelitate şi devotament faţă de Tradiţia Bisericii Universale şi îndeamnă la aceasta şi alte Biserici creştine, acest lucru nu poate fi calificat drept un confesionalism îngust sau egocentrism. Ortodocşii cheamă pe toţi creştinii nu la propria confesiune, ci la unitate cu acel Adevăr unic pe care îl deţine şi pe care îl poate afla oricine caută acest Adevăr ... Adevărul poate fi şi într-o singură Biserică. Şi în acest caz ea este acea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, în comuniune cu care pot dobândi adevărata unitate şi toate celelalte Biserici creştine. Biserica Ortodoxă, fiind cea care a păstrat intactă Tradiţia Apostolică, este expresia reală, vizibilă a organismului divino-uman al Bisericii”.

Acuzând ecumenismul că acesta face uz în mod frecvent de termeni ortodocşi, atribuindu-le un sens departe de conţinutul lor ortodox, şi „poate să dizolve aceşti termeni sacri în marea polisemantismului şi să ducă la completa lor devalorizare”, autorul disociază strict termenul ortodox „caracter catolic” (sobornicesc) al Bisericii de substituirea lui ecumenică prin noţiunea pur laică de „comunitate conciliară”, instituit de Adunarea a V-a a C.E.B., şi deduce: „Caracterul catolic, sau sobornicesc, înseamnă integritatea întregului trup al Bisericii, păstrată de unitatea spirituală, dogmatică, sacramentală, moralizatoare, instituţională şi care îşi găseşte plinătatea şi caracterul final în unitatea potirului Domnului”.

Pronunţându-se atât de îndrăzneţ referitor la abuzurile ecumenice faţă de noţiunea ortodoxă a Bisericii şi alte noţiuni ortodoxe, prof. Osipov şi-ar fi putut încheia în chip strălucit raportul, dacă nu ar fi făcut, din păcate, în chiar finalul lui, o piruetă ecumenică, care depreciază toate cele expuse până acolo. De teama, probabil, a unor atacuri ecumenice asupra adevărurilor enunţate, el citează în încheiere articolul mai sus amintit al prof. prot. L. Voronov „Confesionalism şi ecumenism”: „Credinţa că anume Biserica Ortodoxă este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică din Simbolul universal al credinţei nu înseamnă o negare principială la toate celelalte Biserici sau comunităţi creştine a comuniunii într-o măsură sau alta şi, cel puţin, a apropierii de o asemenea comuniune în viaţa Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici a lui Hristos”.

Glasul adevărului ortodox, gata să răsune, a fost stins şi înăbuşit, din păcate, printr-o frază confuză şi nebuloasă.

O contribuţie valoroasă a adus la studierea psihologiei vicioase a ecumenismului arhimandritul Constantin, profesor de teologie la Seminarul teologic rus pe lângă Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville (SUA), care aparţine Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora. În cursul său, „Teologia pastorală”, autorul cercetează procesul lepădării (apostaziei) treptate de la credinţă, care va duce în cele din urmă la antihrist (II Tesaloniceni 2, 3). În acest proces sunt reliefate două etape.

 

1. În prima etapă se pune începutul „renegării treptate a Unicei Biserici Adevărate, care a continuat să trăiască neabătut în dreptatea sa de la începuturi”, renegare ce se remarcă în Biserică încă din vremurile apostolice până în ultimul timp sub forma lepădării de la Biserica lui Hristos a unor comunităţi eretice, care contestă sau denaturează anumite adevăruri dogmatice. „În acest sens, scrie arhimandritul Constantin, în mod logic nu există decât o singură cale pentru restabilirea comuniunii confesionale: reîntoarcerea tuturor în sânul Bisericii primare. Adevărul este Adevăr, şi cel ce s-a lepădat de adevărata credinţă nu are altă cale de a reveni la adevărata Biserică decât aceea a întoarcerii prin pocăinţă, la orice treaptă a lepădării s-ar afla el”.

 

2. A doua etapă a lepădării de credinţă are loc în zilele noastre, şi „se caracterizează prin aspiraţia spre unire – nu însă prin felul întoarcerii apostaţilor la Unica Biserică Adevărată, părăsită de ei, ci prin felul căutării de limbaj comun, de acţiuni comune, chiar de comuniune în rugăciune ... a tuturor participanţilor la un soi de unitate colectivă, care doar convenţional poate fi numită ‘creştină’ şi în orice caz nicidecum „Trup al lui Hristos”, aşa cum este în Unica Biserică Adevărată”.

 

Astfel, „apariţia unei aspiraţii generale spre unire pe un fel de orizontală nedefinită, în schimbul ideii însăşi de reîntoarcere prin pocăinţă în sânul adevăratei Ortodoxii pe verticala gradată (în trepte) a apostaziei – iată ce anume determină esenţa noii faze a vieţii creştinătăţii mondiale. Până acum a decurs procesul îndepărtării treptate de la Adevărata Biserică ... dar aflarea creştinilor pe anumite trepte ale scării ‘apostaziilor’ nu a dezrădăcinat credinţa ... Astăzi însă se constată dispariţia treptată a acestui sentiment viu al legăturii cu Dumnezeul Cel Viu ... Astăzi sufletul duhovniceşte pustiit este tras nu spre Dumnezeul Cel Viu, ci spre inter-comuniune în atracţia visătoare pentru ceva necunoscut. Creştinul nu-şi mai îndreaptă ochiul lăuntric către Dumnezeu, ca să cunoască pe toate prin credinţă, ci îşi aruncă dezorientat privirea de jur împrejur, căutând ceva nou ... Întreaga energie a activităţii Bisericii se consumă în acţiuni de ordin bisericesc-obştesc ... în detrimentul, spre sărăcirea, slăbirea, spre înăbuşirea propriei vieţi intime a fiecărei Biserici. Este un lucru îngrozitor ce ne arată că a secat însuşi izvorul vieţii duhovniceşti – Biserica. Tocmai aceasta este ‘apostazia’, ‘lepădarea de credinţă’, în sensul ei concret, aşa cum a prevestit-o Sfântul Apostol Pavel în Epistola a II-a către Tesaloniceni (2, 3) ... El are în vedere prin lepădarea de credinţă nu procesul de lungă durată, pe care l-am trăit, ci anume sfârşitul lui, la care noi am ajuns astăzi. Este vorba de pregătirea reală pentru primirea antihristului”.

Autorul descrie în chip amănunţit influenţa pe care o exercită apostazia asupra unor confesiuni aparte. În protestantism, „visul ecumenismului a înlocuit realitatea Bisericii, care era cât pe ce să pătrundă în conştiinţa protestantă” mai ales după primul război mondial, când, în persoana emigraţiei ruse care năpădise occidentul, protestantismul a venit în strâns contact cu Ortodoxia. Anume atunci „s-a produs întâlnirea nemijlocită în masă a europeanului cu Ortodoxia. A fost ... un fel de ‘descoperire’ de către occidentul creştin a patriei noastre, în esenţa ei ortodoxă ... ce pătrundea acum în conştiinţa occidentală ca o făclie salvatoare a Adevărului creştin ... De îndată însă, cât ai clipi din ochi, se procedează la substituirea soluţiei corecte din punct de vedere duhovnicesc, evident găsită deja, a problemei unde să aflăm mântuirea ? – printr-un surogat otrăvitor al ei: ‘În nici una din Biserici, ci numai într-o Biserică comună’ (adică în Biserica ecumenică).

Un rol fatal a jucat în acest sens aşa-numitul modernism rus ... – acel curent teologic dominant în patria noastră, care a orientat şcoala sa din occident către o interpretare corespunzătoare a Ortodoxiei şi, fireşte, a găsit afinitate cu tendinţa occidentală de tratare a Ortodoxiei, dând astfel occidentului posibilitatea facilă să cunoască nu adevărata Ortodoxie, ci una adaptată deja pentru conştiinţa apuseană ... Din articolul introductiv al prot. Serghie Bulgakov la culegerea Reunificarea creştină, intitulat „Problema ecumenică în conştiinţa ortodoxă”, se poate afla în ce măsură orientarea occidentală şi ecumenică a conştiinţei constituie o sugestie a gândirii teologice ruse moderniste. Este caracteristic în acest sens chiar subtitlul acestui articol: „Despre unitatea reală a Bisericii scindate în credinţă, rugăciune şi taine” ...

Ne putem lesne imagina ce rezonanţă au avut aceste cuvinte în conştiinţa protestantismului cu atracţia trezită în el către Biserică. Această atracţie capătă aici posibilităţi reale care îngăduie să nu renunţe la rătăciri, ci să le aducă în tezaurul comun al avutului bisericesc. Astfel, sabotorii ‘ortodocşi’, de tipul ereticului Bulgakov şi altor liber-cugetători filozofi şi ‘teologi’ ruşi din străinătate, au abătut protestantismul râvnitor de adevăr de la aspiraţia sa firească spre Ortodoxie, orientându-l spre ideea utopică a „pan-creştinismului nuanţat, care îmbină în sine toate culorile posibile” sub forma de ecumenism protestant.

O asemenea nemaipomenită înfrângere a ecumeniştilor ‘ortodocşi’ în occident, ajunsă să fie cauza înstrăinării heterodocşilor de la Ortodoxie, vine în contradicţie cu ecumenismul catolic ce caută să subordoneze pe oricine puterii papale, folosind în acest scop toate mijloacele posibile, dintre care unul este crearea unui „rit oriental”, pentru atragerea ortodocşilor la papism.

Între cele două genuri de ecumenism, protestant şi papal, fiecare dintre care stăruie asupra propriului avantaj, ‘ortodoxia’ ecumenică joacă un rol umilitor de mediator, propunându-şi apropierea şi unirea cu ambele genuri şi cu orice preţ, „lăsând fără nici o atenţie pentru esenţa ortodoxă de la care a pornit”.

În lecţia a 15-a, autorul cercetează cauzele acestei situaţii a Ortodoxiei. Subliniind că apostazia contemporană în Biserica Ortodoxă se datorează influenţei păgubitoare a liberei gândiri din occident, el constată că, din cauza acesteia, Ortodoxia îşi pierde treptat ideea despre bunul de nepreţuit care i-a fost dat ca moştenire ce descinde chiar de la apariţia Bisericii nou-testamentare. „Ortodoxia a încetat să mai preţuiască semnificaţia sa istorică ca Trup al lui Hristos, care ocupă un loc concret aparte în timp şi în spaţiu. Unele Biserici îşi pierd conştiinţa faptului că existenţa lor este determinată de efectiva lor apartenenţă la Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, consfinţită în Simbolul credinţei”.

Aşa se face că, „încetul cu încetul, Bisericile Ortodoxe locale – aceşti stâlpi ai Adevărului lui Hristos, pe care nici un fel de puteri ale iadului nu sunt în stare să-i dărâme, ele însele, cu o totală nepăsare şi necugetare, au apucat calea auto-suprimării ... Ele lunecau pe platforma comună a lumii ‘creştine’ în interpretarea eronată a esenţei creştinismului, în consecinţă pierzându-şi caracterul bisericesc fără îndoială individual, istoriceşte dat şi ... respectul faţă de propriul trecut, care cuprinde în neclintita sa continuitate doar adevărul şi întreg adevărul ecleziologiei ortodoxe; ele se transformau, din unicul şi irepetabilul stâlp şi temelie a adevărului, într-un soi de variantă a creştinismului – precum multe altele.

Toate aceste variante ‘creştine’ îşi trăiesc încă viaţa lor istorică, căreia însă trebuie să-i pună capăt pentru a se uni într-un fel de conglomerat colectiv, care întruchipa, pentru conştiinţa ortodoxă neafectată, apostazia în maturizare, în timp ce pentru conştiinţa ortodoxă înceţoşată devine unica ‘Biserică’ adevărată. Este o stare jalnică ! Care duce, în apropierea de heterodoxie pe platforma ecumenismului, la pierzare ... Aceasta şi este ceea ce definim noi ca ‘ecumenism ortodox’.

Astfel, „Ortodoxia, aruncându-şi de pe umeri încărcătura nepreţuită a trecutului său sfânt, ce trăieşte în ea şi o face un bun al fericitei Veşnicii, se lasă atrasă de concepţia ecumenică despre lume – un fel de produs final al Apostaziei”, care „ucide învăţătura Ortodoxiei, dogma, ataşamentul faţă de Scriptură şi Tradiţie şi însăşi ideea infailibilităţii Bisericii şi statorniciei ei ... omoară însuşi Trupul Bisericii, în unicitatea lui istorică, transformând formaţiile bisericeşti ortodoxe, absolut independent de calitatea lor bisericească obiectivă, în elemente ale unui soi de colectivitate, care se auto-organizează liber în ‘denominaţiuni’.

Ca urmare a activităţii distructive a ecumenismului, ‘ortodoxia’ ecumenică ajunge la auto-distrugere, care literalmente nu lasă piatră pe piatră din starea ei neclintită în Adevăr de altădată ... Se vădeşte, pretutindeni, un proces de degradare spirituală, care cuprinde în chip spontan toată lumea, dezvăluind o înrudire a sufletelor – după caracterul molipsirii de otrava lepădării de credinţă.

Un luptător consecvent împotriva ereziei ecumenice a timpului nostru a fost arhimandritul sârb Iustin Popovici († 1979), profesor de dogmatică la Facultatea de Teologie la Universitatea din Belgrad, autor a numeroase lucrări teologice, în special al cărţii Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, tradusă şi editată în 1974 în limba greacă de elevii săi la Salonic.

Cartea este alcătuită din două părţi, după cum arată şi titlul. În partea întâi autorul cercetează învăţătura ortodoxă despre Biserică (ecleziologia), stăruind în special asupra celor patru caracteristici fundamentale ale Bisericii – Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, după aceea asupra Cincizecimii şi harului, care a fost dat atunci Bisericii ca putere dumnezeiască lucrătoare în ea, transmisă prin „sfintele taine bisericeşti”, un rod al acţiunii binefăcătoare ce constituie „sfintele virtuţi”. Reflecţiile autorului subliniază ideea generală că „toate cele existente în Biserică sunt de natură divino-umană, pentru că provin de la Dumnezeu-Omul”.

În cea de a doua parte a cărţii esenţa divino-umană a Bisericii este opusă caracterului uman al ecumenismului în următoarele capitole:

 
1. Procesul uman şi divino-uman
2. Civilizaţia umană şi divino-umană
3. Societatea umană şi divino-umană
4. Cultura umană şi divino-umană
 

În penultimul capitol, „Omul şi Dumnezeu-Omul”, principiului umanist „omul este măsura tuturor lucrurilor” îi este opus Dumnezeu-Omul Iisus Hristos, care S-a făcut „o dată pentru totdeauna valoarea universală supremă şi măsura principală pentru neamul omenesc”.

În ultimul capitol, „Ecumenismul uman”, autorul rezumă: „Ecumenismul este numele comun al pseudo-creştinismului, al falselor Biserici din occident. El înglobează în sine întreaga umanitate europeană în frunte cu papismul. Pseudo-creştinismul şi pseudo-Bisericile nu sunt altceva decât o erezie peste erezie. Numele lor comun este pan-erezie. De ce ? Pentru că de-a lungul istoriei diferite erezii au negat sau au depreciat anumite calităţi ale Dumnezeului-Om Iisus Hristos, iar aceste erezii îndeobşte înlătură pe Dumnezeu-Omul, punând în locul lui omul. În această privinţă nu există o diferenţă esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi alte erezii, al căror nume este legiune” (comp. Luca 8, 30).

În încheierea intitulată „Ieşirea din situaţia fără ieşire”, arhimandritul Iustin scrie: „Ieşirea din această situaţie fără ieşire – umană, ecumenică, papistă – este în Dumnezeu-Omul istoric, Domnul Iisus Hristos şi în creaţia Sa divino-umană istorică, Biserica, al cărei Cap veşnic El este şi care înseamnă Trupul Său veşnic”.

Ecumenismul este supus unei critici dure de către numeroşi greci ortodocşi, înainte de toate de arhimandritul Haralambie Vasilopoulos († 1982), preşedintele Uniunii Ortodoxe Elene şi organului oficial al acesteia, Orthodoxos Typos, deseori citat de noi. Să ne oprim puţin asupra interesantei sale cărţi, Ecumenismul fără mască, apărută în a doua ediţie în 1972 la Atena.

În chiar prefaţa cărţii, la întrebarea: ,,Ce reprezintă ecumenismul de astăzi ?”, autorul răspunde: „Reprezintă o mişcare care îşi propune unirea confesiunilor occidentale eretice mai întâi cu Ortodoxia, după aceea, la etapa următoare, a tuturor religiilor într-o monstruoasă pan-religie.

În sfârşit, la ultima etapă a obscurului său plan ecumenismul îşi pune drept scop să înlocuiască slujirea Dumnezeului unic prin slujirea satanei”.

În capitolul întâi este dată istoria ecumenismului antihristic (catolic şi protestant), dirijat în taină de sionism şi masonerie. Sunt descrise etapele mişcării ecumenice, începând cu organizaţiile laice de tineret ale masonilor (YMCA, YWCA, boy-scoutism ş.a.) şi terminând cu comisiile ecumenice pregătitoare „Viaţă şi Activitate” şi „Credinţă şi Organizare”, care au dat naştere în 1948 Consiliului Mondial al Bisericilor. În capitolele 2 şi 3 sunt dezvăluite obiectivele şi planurile ecumenismului privind dezmembrarea statelor creştine şi distrugerea Bisericii.

În capitolui 4, „Ecumenismul se autodemască”, se analizează activitatea celor patru adunări generale ale C.E.B., iar între analizele adunărilor II şi IV este plasat un interesant compartiment, „Ce afirma ieri şi ce face azi Biserica Rusă”, în care este descrisă evoluţia relaţiilor Patriarhiei moscovite cu ecumenismul – de la condamnarea acestuia în 1948 şi până la intrarea în C.M.B. în 1961.

În capitolul 5, „Mijloacele folosite de ecumenism”, autorul se opreşte în mod special asupra aşa-numitelor „Consfătuiri general-creştine”, care au fost convocate în anii 1961 şi 1963 în Insula Rhodos. Preşedinte al Consfătuirii I, la care au fost trasate planurile reformelor în Ortodoxie, a fost mitropolitul grec al Filipinelor, Hrisostom, care în anul următor, 1962, a fost ales arhiepiscop al Atenei, cu numele de Hrisostom II (1962-1967). Când în 1963, patriarhul ecumenic Athenagor a convocat cea de a doua consfătuire, insistând în fel şi chip să participe şi Biserica din Elada, arhiepiscopul Hrisostom II, cunoscând bine planurile ecumenice ale primei constituiri, a refuzat categoric, susţinut de întreaga ierarhie greacă. Arhimandritul Haralambie descrie în culori vii aceste evenimente ca martor ocular al isprăvii mărturisitoare a arhiepiscopului Hrisostom. El se opreşte pe larg asupra modului în care se fac pregătirile pentru Sinodul Ecumenic VIII, denumit ulterior „Sinodul cel Mare şi Sfânt”, citează cele spuse în legătură cu viitorul for de alt militant contemporan împotriva ecumenismului – mitropolitul grec al Florinei, Augustin: „Nu suntem împotriva Sinodului, dar suntem pentru unul care ar condamna odioasa erezie, erezia ereziilor – ecumenismul”.

În capitolul 6 sunt arătaţi intermediarii folosiţi de ecumenism: ereticii, reprezentanţii laici ai autorităţilor, ierarhiile bisericeşti vândute etc.

În a doua parte a cărţii arhimandritului Haralambie sunt dezvăluite uneltirile iudeilor împotriva creştinilor, amintindu-se, în baza textelor istoricului antic Amian Marcelin (Istoria, v. 23, cap. 1), despre încercarea lor nereuşită de a restaura, cu ajutorul împăratului Iulian Apostatul, templul vechi-testamentar din Ierusalim, distrus de romani în anul 70: „Din temelia rămasă întreagă a templului au izbucnit îngrozitoare limbi de foc şi au ars pe cei ce lucrau”.

În capitolul întâi al părţii a doua se demonstrează că „islamul este o creatură a iudaismului”, concepută de evrei pentru subminarea creştinismului, care însă, în chip providenţial, s-a întors împotriva lor înşişi. În capitolul al doilea au fost publicate, în imagini fotografii documentare, cazuri înspăimântătoare şi scene cumplite din sângeroasele prigoniri la care papiştii au supus pe ortodocşii din Serbia în timpul celui de-al doilea război mondial, ale căror victime au devenit 800.000 de oameni, ca şi prigonirile Ortodoxiei în 1968 în Cehoslovacia.

În capitolul final, al treilea, autorul conchide: creştinii ortodocşi „sunt datori să nu îngăduie blestematului ecumenism să pângărească Ortodoxia”.

Din rândul teologilor greci, un mare adversar al ecumenismului este Constantin Murathydis, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena, care, într-o conferinţă publică ţinută la 21 octombrie 1970, a caracterizat ecumenismul ca demonism, iar într-un discurs televizat rostit la 15 mai 1972 a subliniat trei mari pericole la care ecumenismul expune Ortodoxia: a) înăbuşirea sentimentului ortodox; b) destrămarea unităţii religioase a poporului grec; c) influenţa păgubitoare a C.E.B., dirijat de pan-erezia protestantă.

Referitor la ultimul punct, profesorul Murathydis a spus: „Este foarte îngrijorător faptul că unii teologi ortodocşi, influenţaţi de teologia ecumenică, fără să se gândească, înaintează propuneri păgubitoare pentru dogmatica şi rânduiala canonică a Bisericii Ortodoxe”.

După cum ştim, cea mai însemnată lucrare teologică antiecumenică din ultimul timp este cea a teologului grec A. D. Delibasis, „Erezia ecumenismului” (Atena, 1972, 304 p.), având subtitlul „Mântuirea întru Hristos, ereziile şi pan-erezia ecumenismului” şi epigraful „Decăderea cea din urmă este decăderea sufletului”.

Raportând la erezie acest epigraf, preluat de la Sfântul Grigorie de Nyssa, autorul remarcă: „Adoptarea unei erezii este într-adevăr decăderea cea din urmă a sufletului”. Super-erezia ecumenismului este cel mai mare rău de pe pământ, căci luptă împotriva celui mai mare bun, care este credinţa creştină ortodoxă. Luptând cu credinţa ortodoxă, ecumenismul luptă împotriva Adevărului inspirat de Dumnezeu, care este Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. Ecumenismul luptă împotriva lui Hristos şi împotriva lui Dumnezeu ... Luptând împotriva lui Dumnezeu ecumenismul atacă şi Biserica Ortodoxă care este trupul lui Hristos (I Corinteni 12, 27) şi vistieria adevărului şi al harului dumnezeiesc. Ecumenismul reprezintă cea mai mare erezie anticreştină, antiumană şi inumană a tuturor veacurilor”.

Respectiva lucrare constă din patru compartimente: în primul compartiment se vorbeşte despre mântuirea noastră întru Hristos; în al doilea despre erezii ca duşmani ai mântuirii întru Hristos a omenirii; în al treilea despre erezia ecumenismului contemporan; în al patrulea despre teologia modernă.

Primele două compartimente ne introduc în tema principală, dezvăluită pe larg, în cel de-al treilea alcătuit din două părţi: „În partea întâi sunt reflectate naşterea şi evoluţia ereziei ecumenice în rândul ereticilor, în cea de a doua este descrisă atitudinea păgubitoare a multor ortodocşi faţă de mişcarea ecumenică şi participarea ecumeniştilor ‘ortodocşi’ la adunările C.E.B”.

În sfârşit, în compartimentul al patrulea, intitulat „Apostazia şi pocăinţa”, sunt arătate cauzele pentru care „numeroşi ortodocşi tolerează în acest sens ecumenismul şi chiar aderă la el, făcându-se promotorii lui, demni de dispreţ, dar şi periculoşi”. Potrivit autorului, cauza principală rezidă în „recurgerea teologiei răsăritene la filozofarea teologică ‘ştiinţifică’ a occidentului eretic”, drept care „noua teologie ortodoxă nu-şi are originea pe teren propriu, ci este adusă din străini”, adică nu mai este cea întemeiată de Sfinţii Părinţi, aşa cum a fost până odinioară. Această ‘nouă’ teologie se caracterizează prin necunoaşterea Sfinţilor Părinţi, în schimb cunoaşterea autorilor heterodocşi. Faptul cel mai regretabil însă este că teologii ortodocşi în majoritatea cazurilor, află despre „concepţiile Sfinţilor Părinţi din surse heterodoxe”, spune cu durere prof. P. Trembelas, un dogmatist ortodox de seamă. „Făcând şcoală la învăţători străini, ortodocşii nu-şi însuşesc ceea ce ne învaţă de fapt Sfinţii Părinţi, ci ceea ce vorbesc despre Sfinţii Părinţi şi despre învăţătura lor ereticii”.

După cum ştim, ‘teologia’ eretică nu este propriu-zis teologie, ci o disciplină despre om, fiindcă „teologia heterodocşilor nu este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, ci pe cuvântul omului”, care supune criticii raţionaliste ceea ce Însuşi Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin învăţătura Sa, tălmăcită corect de Sfinţii Părinţi. „După toate acestea, rezumă autorul, face să ne mai mirăm că teologii, pătrunşi de ‘ştiinţa’ împrumutată de la eretici, acţionează în sprijinul ereziei ecumenismului şi în detrimentul Bisericii Ortodoxe, manifestând ostilitate faţă de Ortodoxie şi fiind îngăduitori cu erezia. Simpatizând cu erezia, ei nu sunt în stare să predice drept cuvântul adevărului lui Dumnezeu şi nici capabili să apere cauza Bisericii Ortodoxe”.

Autorul îşi încheie lucrarea cu un apel către adevăraţii creştini ortodocşi de a fi credincioşi până la moarte (Apocalipsa 2, 10) în lupta cu super-erezia ecumenismului, ca „totală degradare a sufletului”, însufleţindu-i cu o exclamaţie liturgică: „Să stăm bine, să stăm cu frică !”

Medicul grec Alexandros Kalomyros a scris o voluminoasă carte „Împotriva adepţilor falsei uniri” (Atena, 1964), în care, pornind de la revelaţia divină şi supremaţia adevărului ortodox, demască necruţător pe aşa-numiţii ecumenişti ortodocşi care au trădat Ortodoxia de dragul avantajelor pământeşti şi al unor scopuri pseudo-umane. El dezvăluie caracterul anticreştinesc al concepţiilor oamenilor care caută să unească ‘Bisericile’, căci pentru ei nu există o Biserică Unică, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ci există o mulţime de ‘Biserici’ care nu se pot înţelege. Mai departe Kalomyros scrie: „Dacă Biserica s-a scindat – dar ea s-a scindat, de vreme ce are nevoie de unire – atunci tot ce a făgăduit Hristos se dovedeşte a fi minciună. Dar să nu hulim ! Biserica trăieşte şi va trăi până la sfârşitul lumii indivizibilă şi invulnerabilă, după făgăduinţa Domnului Iisus Hristos (Matei 12, 25; 16, 18). Iar cei care vorbesc despre unirea Bisericilor nesocotesc de fapt pe Hristos şi Biserica Lui”.

Protestând împotriva compromisurilor în credinţă, autorul scrie: „Nu Hristos doreşte aşa-numita unire a Bisericilor, ci lumea ... Toate aceste mişcări pentru unirea statelor şi Bisericilor, toate aceste compromisuri, toată această uniformitate organizată sub presiunea culturii tehnice nu înseamnă decât pregătirea venirii antihristului”.

Pentru adevăraţii credincioşi Biserica reprezintă o nouă corabie salvatoare a lui Noe. „Când însă vor veni timpurile antihristului, va fi greu să desluşeşti corabia Bisericii. Atunci mulţi vor zice: Iată aici este Hristos, sau acolo (Matei 24, 23). Aceştia vor fi însă prooroci mincinoşi (24, 24) ... Biserica oficială, vânzându-şi treptat comorile credinţei, va semăna a ceva cu desăvârşire amorf. Datorită unei viclenii satanice, ea îşi va păstra cele mai multe din semnele aparente ale unei Biserici. Şi doar pe alocuri mici grupuri de credincioşi, cu câţiva slujitori ai altarului, vor continua să ţină vie adevărata Tradiţie”.

Lumea nu poate iubi pe adevăraţii creştini, care nu se lasă duşi de curentul ei general. Despre ei Kalomyros scrie: „Cândva închinătorii la idoli urau pe creştini cu o ură cu care îi detestă acum lumea creştină” ... Dar tocmai această ură este semnul după care se poate înţelege dacă suntem adevăraţi creştini: De vă urăşte pre voi lumea, ştiţi că pre mine mai înainte decât pre voi m-a urât (Ioan 15, 18), ne previne Domnul nostru.

În împărăţia mondială a lui antihrist, zidită pe minciună, adevăraţii creştini vor constitui unica disonanţă în ‘armonia’ satanică. Aceste zile vor fi pentru ei zile de mare strâmtoare (Matei 24, 21). Va fi o nouă perioadă de mucenicie mai curând sufletească, decât trupească. În această împărăţie mondială creştinii ortodocşi vor ajunge să fie membri huliţi ai societăţii. Dar „creştinii nu trăiesc pentru astă lume. Ei nu recunosc drept patrie astă lume de surghiun şi nu vor s-o împodobească ca şi cum ar trăi veşnic în ea. Ei trăiesc pe acest pământ ca nişte călători în trecere, cu o anumită nostalgie pentru patria pierdută – raiul”.

„Împărăţia menită pentru prietenii lui Dumnezeu nu are nimic comun cu astă lume. Ea nu este făurită de om şi este veşnică”, spune în încheierea cugetărilor sale Kalomyros.

După cum am mai arătat, ecumenismul nu este preocupat de veşnica Împărăţie Cerească a lui Dumnezeu, ci de orânduirea vieţii pe pământ şi crearea plăcerilor pământeşti, drept care îşi şi dă osteneala să unească laolaltă cu orice preţ – chiar şi cu preţul adevărurilor dumnezeieşti – pe toţi credincioşi şi necredincioşii. El şi-a asumat o misiune pur pământească şi politică: să stabilească contacte cu toate confesiunile şi curentele religioase din lume. C.E.B. declară oficial în statutul său: „Se impune colaborarea cu reprezentanţii tuturor religiilor”.

Aşa stând lucrurile, oare poate fi îndreptăţit comportamentul unor ecumenişti ‘ortodocşi’ care vorbesc mereu despre un „ecumenism înţelept” sau „ecumenism sănătos”, cum s-a exprimat arhiepiscopul Atenei, Ieronim ? Prin aceste eufemisme şi noţiuni decorative se caută a se justifica participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică.

Însă după cele expuse mai sus se poate afirma oare că ecumenismul este „înţelept”, dacă el şi prin cuvânt, şi prin fapte vine în contradicţie cu raţiunea dumnezeiască infailibilă, proprie Sfintei Biserici a lui Hristos, cu care au fost înzestraţi Sfinţii Apostoli şi despre care unul din ei, în numele tuturor, a spus: Iar noi avem mintea lui Hristos (I Corinteni 2, 16). Ecumenismul nu este nici înţelept şi nici sănătos, căci el nu numai că nu îndeamnă la învăţătura cea sănătoasă (Tit 1, 9) şi nu se ţine de cuvintele cele sănătoase ale Domnului nostru Iisus Hristos (I Timotei 6, 3), ci, dimpotrivă, încearcă să molipsească cu credinţa dogmatică nedreaptă şi trădare canonică turma cea mică a lui Hristos (Luca 12, 32), unica rămasă încă sănătoasă pe pământ. Este înţelept şi sănătos doar ecumenismul Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos, fără pată sub aspect dogmatic şi fără cusur din punct de vedere canonic.

Astăzi mulţi vor să facă carieră prin ecumenism, denumind epoca noastră ‘ecumenică’. A sta la o parte de clocotul ecumenic poate părea ciudat şi chiar riscant. Un creştin ortodox îşi dă bine seama de acest lucru şi ştie că, împotrivindu-se spiritului ecumenic, poate atrage asupra sa numeroase epitete neplăcute, de genul: „retrograd”, „minte mărginită”, „fanatic limitat”, „schismatic”, fiind până şi prigonit, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Şi toţi care voiesc cu bună credinţă a vieţui întru Hristos Iisus, goniţi vor fi (II Timotei 3, 12).

Nimic însă nu poate să abată pe creştinul ortodox de la scopul desăvârşit, pe care şi l-a ales cu toată hotărârea, căci el:

 

1) crede neclintit în unica putinţă de mântuire prin credinţa ortodoxă şi se teme s-o trădeze, de frica pieirii veşnice;

2) se călăuzeşte în viaţă nu numai de simţirea sa ortodoxă, ci şi de înţelepciunea ortodoxă, care îl întăreşte pe această cale;

3) trage din istoria Bisericii multe învăţăminte, care îl însufleţesc în urmarea neabătută a sfintei şi scumpei Ortodoxii, pe care o nesocotesc astăzi fără pic de jenă şi ai noştri, şi străinii.

 

Ce scopuri urmăresc, de fapt, ecumeniştii de astăzi ? Ei propovăduiesc ca toţi credincioşii din toate religiile să dea mâna unii cu alţii. În felul acesta, ei creează un nou panteon, unde s-ar găsi loc pentru orice convingere religioasă. În acest panteon ecumenic sunt tolerate toate credinţele posibile, şi toate sunt socotite drept bune. Ortodoxia este acceptată şi ea în acest panteon, pe temeiuri comune cu restul, cu singura condiţie să renunţe la existenţa sa de a fi singura care învaţă credinţa cea dreaptă în Dumnezeu. În acest caz se promite o pace generală, zidită pe baza sincretismului, adică pe baza egalităţii ca valoare a tuturor credinţelor. Dacă însă Ortodoxia va insista asupra dreptăţii şi exclusivismului său, atunci va fi supusă prigonirilor din partea ecumenismului ‘tolerant’.

În una din lucrările specialistului francez în istoria Romei antice, Gaston Bouassié, consacrată Bisericii lui Hristos de pe timpul prigonirilor păgâne, se arată: „Din armonia generală a tuturor cultelor au fost excluse numai două culte: iudaismul şi creştinismul ... Toate celelalte religii au izbutit să-şi asigure recunoaşterea pe calea concesiilor. Numai iudeii şi creştinii, în virtutea caracterului credinţei lor, n-au putut accepta un asemenea compromis. Aflându-se în afara concordiei generale, ele nu puteau conta pe îngăduinţă ... Fermitatea lor în refuzul altor confesii şi în păzirea de orice amestec a propriilor crezuri, ca fiind unicele drepte, a provocat mai întâi o mare uimire, iar după aceea mânia înverşunată a lumii greco-romane ... Ura înverşunată faţă de iudei s-a potolit abia atunci când ei s-au unit cu păgânii în urmărirea generală a creştinismului”.

Atunci ura păgânilor s-a îndreptat asupra creştinilor. „Mai târziu s-au făcut încercări de a-L potrivi pe Dumnezeul creştinilor după alţi zei. Oracolul lui Apollo a început chiar a-L lăuda cu prefăcătorie, şi filozoful Porfir, deşi un păgân zelos, nu era împotrivă să recunoască dumnezeirea lui Hristos” (v. Augustin, „Despre cetatea lui Dumnezeu”, 19, cap. 23).

Ştim că împăratul Alexandru Sever a pus chipul Lui alături de cele ale lui Orfeu şi Apolonie Tianitul în încăperea de rugăciuni, unde se ruga, în fiecare dimineaţă, zeilor săi casnici. O asemenea profanare făcea pe adevăraţii creştini să se îngrozească. Ei răspundeau îndemnurilor filozofilor şi preoţilor păgâni cu următoarele cuvinte ferme din cărţile sfinte: Cel ce jertfeşte dumnezeilor, cu moarte să piară, fără numai Domnului (Ieşirea 22, 20). „Păgânii nu puteau deloc înţelege acest lucru (v. Tertulian, Apologetica, cap. 277), ceea ce îi făcea neîngăduitori şi furioşi. Nimeni nu învinuia pe creştini că ei aduc în Roma un nou dumnezeu, căci era un fenomen obişnuit în ultimii doi ani. Dar îi mira şi îi supăra pe păgâni, că acest Dumnezeu nu vroia să fie pus alături de toţi ceilalţi dumnezei, strânşi laolaltă în bogatul panteon păgân. Tocmai această împotrivire a creştinilor, care fugeau de restul lumii ca să-şi ţină credinţa neîntinată de orice influenţă străină, poate explica cruzimea prigonirilor la care au fost supuşi de-a lungul a trei veacuri din partea unui popor ce trata cu atâta bunăvoinţă alte religii”.

Istoria se repetă. După o remarcă a înflăcăratului apărător al Ortodoxiei, mai sus amintitul mitropolit Augustin, „ecumenismul reprezintă revenirea la vechiul curent – sincretismul, datorită căruia popoarele antice, îndoindu-se de adevărul propriilor religii, căutau să-şi potolească setea metafizică, deoarece în acest curent se vărsau pârâiaşele a numeroase şi felurite credinţe”. În actualul panteon sincretic al ecumenismului, C.M.B., sunt invitate să intre nu numai confesiunile creştine, ci şi toate religiile. Această idee devine tot mai populară în masele largi. Oamenii vor pace şi bunuri pământeşti, şi pentru acestea ei sunt gata să facă un compromis în credinţă şi sunt de acord cu orice sincretism religios. Prea puţin le pasă că acest lucru nu este plăcut lui Dumnezeu, că este oprit de Biblie, de sfintele dogme şi canoane bisericeşti. Pentru ei nu contează decât să se elimine, cu orice preţ, neînţelegerile dintre religii, măcar şi cu preţul compromisurilor, şi să se ajungă la pace pământească, dreptate pământească, chiar dacă asta duce la un conflict cu Dumnezeu şi cu adevărul Lui. După cum a prevăzut cu perspicacitate încă în secolul trecut filozoful religios rus Constantin Leontiev: „În faţa dreptăţii lumeşti oamenii vor uita adevărul lui Dumnezeu”.

Creştinul ortodox nu poate, de dragul dreptăţii lumeşti de conjunctură, care este în dezacord cu dreptatea şi adevărul absolut al lui Dumnezeu, să facă compromisuri confesiunilor heterodoxe.

 

B) Lepădarea de Sfânta Ortodoxie a unor ierarhi de frunte ai Bisericii

Această afirmaţie s-ar putea să pară bizară, dar iată ce a spus patriarhul Alexandriei, Nicolae VI, în timpul vizitei la Alexandria a patriarhului bulgar Maxim în mai 1973: „Ortodoxia în prezent poate vădi sânge şi cununi duhovniceşti, prigoane şi dureri. Deopotrivă cu aceasta însă, se poate vedea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ierarhi”. În acelaşi discurs, patriarhul Nicolae VI a lansat apelul de a se lupta „împotriva tuturor curentelor din timpul nostru, care încearcă să împingă corabia Ortodoxiei în prăpastia haosului şi dezordinii”.

În revista ortodoxă germană Orthodoxie Heute (1967, nr. 19, p. 21) citim următoarele: „Patriarhul Constantinopolului, Athenagor, a însărcinat pe parohul centrului ortodox din Thesée (Franţa), arhimandritul Damaschin, să pună începutul unor tratative teologice cu reprezentanţii confesiunilor catolică şi evanghelică privind cuminecarea la slujbele ecumenice”. Unele gazete franceze au comunicat, la începutul anului 1970, că acelaşi patriarh a declarat unui pastor protestant, monah din Thesée, care i-a făcut o vizită la Viena: „Dvs. sunteţi slujitor al altarului. Eu aş putea să mă spovedesc la dvs.”, adăugând: „Ar fi bine să oficiem slujbe comune” (Protestanţii, dacă veni vorba, îndeobşte nu recunosc taina spovedaniei).

Patriarhul Athenagor s-a făcut vinovat în faţa Ortodoxiei în mai multe privinţe. El socotea că un cleric se poate căsători şi după hirotonire, adică clerul monahal poate încheia căsătorii fără a-şi pierde cinul, iar preoţii căsătoriţi pot să se căsătorească a doua oară. Patriarhul Athenagor se pronunţa şi împotriva veşmintelor preoţeşti. El era de părere că „dialogul despre iubire este mai important decât disputele teologice”, adică decât căutarea adevărului. Din cauza inovaţiilor lui ecumenice, unii mitropoliţi greci (Policarp din Sissan, Augustin din Florina, Pavel din Metim, Ambrozie din Eleutheropol ş.a.) au încetat a-l mai pomeni, rămânând fermi până la sfârşit în hotărârea lor, deşi în felul acesta riscau să-şi piardă rangul.

Inovaţiile ecumenice ale patriarhului Athenagor, în special apropierea lui de Roma, faptul că a retras cu de la sine putere papei (la 7 decembrie 1965) anatema din 1054, au indignat până şi pe monahii athoniţi şi mânăstirile de sub jurisdicţia sa, care au încetat a-l pomeni pe Athenagor la sfintele liturghii. Mai târziu, când în urma pedepselor impuse de Patriarhia din Constantinopol, mânăstirile athonite au fost nevoite să-l pomenească, Mânăstirea Esfigmenu a arborat un steag negru având inscripţia: „Ortodoxia sau moartea !”, rămânând credincioasă acestei devize până în ziua de azi.

Într-o scrisoare deschisă adresată patriarhului Athenagor (14.02.1966), protoiereul N.D. Karabelas scria: „În urmă cu zece ani, aflându-mă în SUA, am făcut o vizită creştinilor ortodocşi din Rapid City. Ei mi-au mărturisit că se împărtăşesc la biserica episcopală şi că patriarhul Athenagor, fiind arhiepiscop în America, le-a permis să meargă pentru împărtăşanie la protestanţii locali”. Cu alte cuvinte, încă în vremea aflării sale în America, Athenagor a rezolvat în spirit deloc ortodox problema intercomuniunii cu heterodocşii.

Un grup de egumeni, ieromonahi şi monahi athoniţi a adresat o amplă scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii din Elada, în care îşi exprimă nemulţumirea faţă de trecerea sub tăcere de către acesta din urmă, în anii 1967-1970, a modului în care a fost săvârşită trădarea credinţei şi tradiţiei ortodoxe. Ei enumeră 11 cazuri de trădare, acuzând în special pe patriarhul Athenagor – întâistătătorul de rea faimă al Bisericii Ortodoxe, despre care se cunoaşte documentar că este mason de gradul 33 (o fotografie de la primirea lui în rândul masonilor a fost publicată în Orthodoxos Typos).

În revista catolică Irenikon (1971, nr. 2, p. 220-221) a fost publicată o declaraţie a Patriarhiei din Constantinopol în legătură cu epistola Papei Paul VI către patriarhul Athenagor, declaraţie care se încheie cu cuvintele: „De ce să nu ne întoarcem în mod automat la Potirul comun, deoarece după anul 1054 nu au survenit în acest sens nici un fel de obstacole importante, iar divergenţele existente se reduc încontinuu ?” În respectivul mesaj patriarhia ignoră cu desăvârşire divergenţele dogmatice dintre Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică, apărute anume după anul 1054.

Iată care sunt acestea: dogma Sinodului din Trident (secolul al XVI-lea) despre păcatul originar, interpretat în spirit pelagian mai atenuat; despre îndreptăţirea prin fapte, care se atribuie ca ‘merite’; despre faptele sfinţilor şi respectiv despre indulgenţe; despre purgatoriu; ‘dogma’ despre zămislirea neprihănită a Prea Sfintei Fecioare Maria, adoptată de Papa Pius IX fără o respectivă hotărâre sinodală, şi mai ales ‘dogmele’ despre supremaţia şi infailibilitatea papei, proclamate drept ‘adevăruri’ obligatorii ale credinţei la Sinodul I de la Vatican (1870) sub presiunea aceluiaşi Pius IX. Cum, după atâtea inovaţii nedrepte în dogmatica catolică, introduse anume după anul 1054, se poate afirma că după 1054 n-au apărut „nici un fel de obstacole importante (pentru comuniunea euharistică)” ?! Atât timp cât Biserica Catolică nu va renunţa la dogmele sale greşite, clerul şi mirenii ortodocşi nu au dreptul să intre în intercomuniune cu ei. Altfel ei vor greşi împotriva curăţiei credinţei şi canoanelor ortodoxe, ceea ce este totuna cu lepădarea lor lăuntrică de Ortodoxie (comp. Tit 3, 11).

În revista Ţerkovnîi Vestnik (Mesagerul Bisericesc) (1971, nr. 4, p. 16) se poate citi că „benedictinul p. Daniel Celsi a făcut o vizită patriarhului României, Iustinian, care l-a ridicat la rangul onorific de protosinghel al Bisericii Române, înmânându-i crucea patriarhală pentru merite faţă de Ortodoxie” (!). Nu se vorbeşte nimic despre rostul acestei hirotesii. Dar însuşi faptul că un patriarh ortodox săvârşeşte punerea mâinilor pe un cleric catolic fără ca acesta să se lepede de învăţăturile şi dogmele sale greşite stă mărturie unei grave încălcări a dogmelor şi canoanelor ortodoxe şi abaterii de la tradiţia ortodoxă, reflectată în Marele Trebnic în cadrul diferitelor ritualuri de primire a heterodocşilor în Biserica Ortodoxă prin renunţarea acestora la rătăcirile corespunzătoare. Potrivit canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, este inadmisibil, pentru un arhiereu ortodox, să săvârşească hirotonirea unui heterodox. Încălcarea va însemna recunoaşterea treptată a hirotonirii reprezentanţilor tuturor confesiunilor heterodoxe, căci tocmai în „recunoaşterea reciprocă a ierarhiei” constă scopul propriu-zis al documentului ecumenic B.E.M..

Ecumenismul a urmărit de asemenea scopul să deformeze şi să discrediteze toate tainele Bisericii Ortodoxe, şi deseori acest lucru se face cu ajutorul ierarhilor sus-puşi ai Bisericii, corupţi de spiritul ecumenic al zilelor noastre.

Vine timpul când sub influenţa ecumenismului taina ortodoxă a spovedaniei va fi cu totul dată uitării, şi preoţii şi mirenii îşi vor permite să se împărtăşească fără a-şi curăţi mai întâi sufletul de păcate prin taina pocăinţei, rânduită de Dumnezeu (Ioan 20, 23). Aşa ceva s-a întâmplat deja în Biserica Autonomă Finlandeză, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. După Congresul nesăbuit de la Constantinopol care a introdus ‘noul stil calendaristic’, Biserica Finlandeză a adoptat şi ‘Pascalia’ gregoriană, pe care o urmează şi azi, constituind o excepţie în rândul Bisericilor Ortodoxe locale. Arhiepiscopul Finlandei Pavel, influenţat, fără îndoială, de patriarhul Athenagor, a declarat în 1971 că îngăduie mirenilor să primească sfânta împărtăşanie fără a se spovedi mai înainte, „dacă duhovnicii sunt de acord”. Despre acestea a scris revista ecumenică elveţiană Internationale Kirchliche Zeitscrift (1971, nr. 3, p. 128).

Ne întrebăm: de ce s-a făcut abatere de la practica bisericească de secole, potrivit căreia trebuie să te spovedeşti neapărat înainte de sfânta împărtăşanie ? (I Corinteni 11, 28). Bineînţeles că nu de dragul creştinilor ortodocşi, căci lor li se face un deserviciu cu preţul încălcării hotărârilor canonice (canonul apostolic 52, canonul 102 ale Sinodului VI Ecumenic). A primi sfânta împărtăşanie fără a-şi cerceta conştiinţa şi a se spovedi înseamnă a se osândi pe sine însuşi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 27-29), şi este o degradare periculoasă a disciplinei bisericeşti a pocăinţei, degradare care îi corupe pe mireni şi preoţi. Acest fel de împărtăşire privează pe creştin de posibilitatea de a-şi curăţi inima de păcate şi a se pune epitimii, aceste mijloace binefăcătoare de tămăduire a sufletului. Prin asemenea abatere păgubitoare se nesocoteşte una din tainele rânduite de Dumnezeu ale Sfintei Biserici Ortodoxe – sfânta spovedanie (Matei 18, 18; Ioan 20, 23). Dând o ripostă hotărâtă, în anul următor, 1972, abaterii cu pricina, patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, a spus, în cadrul unei întâlniri cu profesorii Academiei şi Seminarului de Teologie din Moscova: „Este necesar să explicăm mai des chestiunile ce ţin de spovedanie, epitimie, de aplicarea epitimiei, despre care nu toţi şi nu totdeauna ştiu şi judecă drept” (IMP, 1972, nr. 2, p. 15).

Avem certitudinea că abaterea la care ne referim a fost făcută sub influenţa patriarhului Constantinopolului, Athenagor, în Biserica Finlandeză subordonată lui, căci el este cel care a permis împărtăşania fără spovedanie preliminară, urmărind anumite scopuri ecumenice: 1) să înlesnească participarea la intercomuniune a acelor romano-catolici care, dorind să se împărtăşească în Biserica Ortodoxă, ar trebui să se spovedească şi, eventual, să se pocăiască în timpul spovedaniei şi să renunţe la convingerile lor catolice greşite, aşa cum se proceda dintotdeauna în asemenea cazuri; 2) ca spovedania să nu fie o piedică pentru împărtăşirea ortodoxă a protestanţilor şi sectanţilor, care îndeobşte nu recunosc, după cum ştim, taina spovedaniei. Iată cum tainele ortodoxe sunt profanate, de hatârul ecumenismului.

Maşinăria ecumenică este concepută atât de şiret şi subtil, încât distruge necruţător puritatea Ortodoxiei. Într-o anume Biserică locală ea subminează dogmatica Ortodoxiei, în alta loveşte în canoane, profitând adesea de conjunctura politică şi de lipsa de contacte interortodoxe bazate pe interesele Ortodoxiei, şi nu pe presiunea ecumenică. În felul acesta ecumenismul slăbeşte treptat din interior cetatea Ortodoxiei.

După distrugerile ce le va face în unele Biserici locale, va fi convocat aşa-numitul ‘Marele sinod pan-ortodox’, care va ‘legaliza’ aceste nelegiuiri şi va aproba în calitate de curs ecumenic obligatoriu abaterile săvârşite în unele Biserici locale aparte.

Abaterile urmează a fi ‘consfinţite’ de plănuitul ‘Sinod ecumenic pan-creştin’, care va fi organizat, neîndoielnic, sub presiunea masoneriei. De remarcat că protestanţii, care altădată nu recunoşteau nici un fel de Sinoade Ecumenice, au început dintr-odată a vorbi despre „convocarea unui sinod ecumenic al tuturor confesiunilor creştine” (propunerea teologului luteran Pannenberg) sau despre convocarea unui sinod ecumenic pan-creştin (propunerea reformaţilor).

Sfânta Ortodoxie este sarea lumii creştine (Matei 5, 13). Ecumeniştii ‘ortodocşi’ vor astăzi să înlăture sarea credinţei ortodoxe, pentru a o uni pe aceasta cu alte confesiuni. Sub influenţa noilor curente ecumenice, Bisericile Ortodoxe locale sunt duse de valurile şi purtate de vânturile ecumenismului (comp. Efeseni 4, 14). Ele se clatină din temeliile lor dogmatice şi canonice, căzând pradă ispitelor timpului. ‘Reprezentanţii’ lor oficiali – militanţii ecumenici – depun eforturi febrile pentru a duce la îndeplinire sarcina intercomuniunii pusă în faţa lor de ecumenismul francmasonic. Şi obţin succese în rândul mirenilor ‘ortodocşi’ slabi cu duhul şi chiar în rândul clericilor docţi în teologie, pentru care ideile ecumenismului şi ale C.E.B. sunt mai scumpe decât poruncile Bisericii Mamă.

Vorbind despre abaterea unor Biserici Ortodoxe locale, nu acuzăm deloc Sfânta Biserică Ortodoxă ca unitate divino-umană. Bisericile locale pot să greşească chiar şi în persoana reprezentanţilor lor superiori, şi să se lepede de adevăr. Apocalipsa (cap. 2 şi 3) mustră Bisericile locale din Asia Mică în persoana ‘îngerilor’ acestora, adică a episcopilor, pentru lipsurile, vina gravă şi păcatele de neîngăduit (cu excepţia Bisericii din Filadelfia, care a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi nu a tăgăduit numele lui Dumnezeu – v. 3, 8). Aceasta însă nu înseamnă defel că s-a făcut vinovată în faţa Domnului întreaga Biserică a lui Hristos, care este în veci sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 27).

Vorbind despre infailibilitatea Bisericii lui Hristos, avem în vedere Biserica Ortodoxă ca atare, şi nu părţile ei locale. În trecut, Biserica Ortodoxă Universală nu o singură dată a fost încercată de valurile relei credinţe, întotdeauna însă a rămas neclintită pe piatra credinţei încredinţate ei, după porunca Sfântului Apostol Pavel: Să ţinem cu tărie mărturisirea (Evrei 4, 14). Deseori a fost nevoită să se ascundă în catacombe şi în pustie, iar uneori în peşteri şi în crăpăturile pământului (comp. Evrei 11, 38), dar întotdeauna a existat, şi în epoca puternicei presiuni a arianismului, în anii molimei monofizite, şi în timpul ciumei iconoclaste ...

Biserica Ortodoxă a rămas neînvinsă şi neatinsă în faţa furtunilor seculare, fie şi ca turmă mică (Luca 12, 32), dar care a lucrat peste tot ca o drojdie bună (Luca 13, 21). Ea există şi azi şi va exista şi în timpurile antihristului, întărită nevăzut de Hristos Mântuitorul (Matei 28, 20). În ea au fost mântuiţi, se mântuiesc şi vor fi mântuiţi, până la sfârşitul lumii, toţi fiii lui Dumnezeu, credincioşi lui Hristos, luminând în mucenicie tăcută şi tăinuită pentru adevărul lui Hristos şi dreptatea lui Dumnezeu.

Aceşti cu adevărat dreptcredincioşi fii ai lui Dumnezeu nu se cred deloc fără de prihană. Ei îşi simt adânc vina în faţa lui Dumnezeu, se roagă mereu pentru iertarea păcatelor şi se călăuzesc după părerea binecuvântată, pe care o exprimă Sfântul Teofan Zăvorâtul în scrisorile adresate fiilor săi duhovniceşti, dornici de mântuire: „Adevărul lui Dumnezeu nu poate fi strâmbat. El nu este al nostru, ci ne-a fost dat. Datoria noastră este să-l mărturisim şi să-l aducem tuturor curat, aşa cum a ajuns la noi din gura lui Dumnezeu. De trăit, trăim rău; cel puţin Adevărul lui Dumnezeu să-l propovăduim fără amestec străin, şi tot ar fi bine”.

În acelaşi spirit se pronunţa şi marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului: „Vom mărturisi până la ultima suflare, cu toată cutezanţa, acea bună chezăşie a Sfinţilor Părinţi – credinţa mărturisitoare pe care o cunoaştem din copilărie, căreia la început i-am dat glas şi cu care, la sfârşit, vom pleca de aici, luând cu noi ... cel puţin Ortodoxia !”