----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 76 vizitatori și nici un membru online

Meşteşugul rugăciunii (VI)

de arhimandrit Serafim Alexiev

 

Episodul anterior

 

Dobândirea adevăratei rugăciuni (continuare)

Unii cugetă că adânca rugăciune lăuntrică este o datorie doar a feţelor celor duhovniceşti şi, în special, a monahilor. Dar dacă este un adevăr faptul că doar rugăciunea autentică apropie de Domnul şi ajută la mântuire, este limpede că ea este o îndatorire a oricărui creştin care doreşte să se mântuiască. Pentru aceasta, se cere de la toţi dobândirea rugăciunii lăuntrice duhovniceşti. Îndeletnicirea întru ea cere însă în principal două lucruri: primul – prin citirea rugăciunii să se pătrundă în sensul ei; şi al doilea – să se simtă gândurile şi dispoziţiile exprimate acolo. Aceasta Sfinţii Părinţi o numesc adunarea minţii în inimă, ori şederea cu mintea în inimă, ori petrecere înaintea lui Dumnezeu.

Dacă te rogi, dar mintea ta nu pătrunde cuvintele rugăciunii, cazi în păcatul împrăştierii. Iar întru împrăştiere nu ştii ce ceri mecanic cu buzele tale. Şi dacă tu însuţi nu pătrunzi întru rugăciunea ta, atunci îţi vei pierde îndrăzneala de a-I cere lui Dumnezeu să pătrundă întru ea. Ori, după cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, ,,dacă tu însuţi nu-ţi asculţi rugăciunea, cum doreşti atunci ca Dumnezeu să o audă pe ea ?”

Păcatul răspândirii naşte la rândul său un alt păcat: lipsa simţirii păcatului. Nu este cu putinţă să simţi binefăcătoarea putere a cuvintelor rugăciunii dacă eşti răspândit, iar această lipsă de simţire conduce către pierzare. Căci, fiind nesimţitor faţă de cuvintele rugăciunii care cel mai adesea te cheamă la pocăinţă, pomenind păcătoşenia ta, rămâi nesimţitor faţă de starea ta vrednică de plâns. Însă dacă tu însuţi nu te compătimeşti întru necazul tău, cum doreşti să atragi compătimirea lui Dumnezeu faţă de tine ? Dumnezeu este gata să ajute pe fiecare, însă ajutorul Său îl primeşte doar acela care-şi deschide inima către El.

Cum să învăţăm să ne rugăm lui Dumnezeu din toată inima ? Aceasta ne învaţă doar îndeletnicirea întru rugăciune. Sfântul Nicodim Aghioritul dă foarte frumoase sfaturi despre cum să ne îndeletnicim cu rugăciunea. Aceasta, după el, nu este o oarecare filozofie adâncă, ci ceva foarte simplu pentru însuşirea căreia se cere doar o stăruinţă permanentă. ,,Cum ai învăţat să citeşti ? întreabă el. Ai început să te nevoieşti întru aceasta şi ai învăţat. Cum ai învăţat să scrii ? Ai început să scrii şi te-ai deprins cu aceasta. Aşa te vei deprinde să te şi rogi”.

Practic, iată cum trebuie să procedezi: în fiecare zi, stând în faţa icoanelor de acasă, spunându-ţi rugăciunile de dimineaţă ori de seară, deprinde-te să urmăreşti cu mintea sensul cuvintelor pe care le citeşti în cartea de rugăciune şi străduieşte-te să simţi cu frângerea inimii ceea ce a simţit autorul acelei rugăciuni. Astfel, o zi, două, mai multe …, şi te vei deprinde să te rogi cu mintea adunată, cu evlavie, cu umilinţă în inimă şi cu aprindere lăuntrică. Însă, dacă luarea aminte nu este prezentă astăzi la rugăciune, aşa cum trebuie să fie, iar mâine citeşti rugăciunile cum nu se cuvine – fără luare aminte şi răspândit – procedând în acest chip, surpi tu însuţi pe acelea pe care mai înainte de aceasta le-ai zidit.

Prin urmare, la rugăciune omul trebuie să se despovăreze de toate impresiile păcătoase şi de toate grijile deşarte care s-au îngrămădit asupra sa, în timpul nopţii ori în timpul zilei, cât şi de relele sale simţăminte către aproapele. Iar dacă o oarecare trăire păcătoasă l-a stăpânit cu silinţă şi îl urmăreşte şi în timpul rugăciunii, el trebuie fie să înlăture cu o forţare a voinţei pe aceasta de la el, iar dacă se arată cu neputinţă, să facă din această stare neplăcută lui Dumnezeu obiect al rugăciunii lui şi cu frângerea inimii să ceară de la Dumnezeu milă şi îndurare.

Astfel de sfaturi ne dă şi Sfântul Teofan Zăvorâtul. Având în vedere importanţa practică a chestiunii cercetate, vom cita cu de-amănuntul opinia lui în cazul dat, cu riscul de a ne repeta. Socotim însă ca mai importantă repetiţia, nedorind ca lucrurile să rămână nelămurite.

Sfântul Teofan ne învaţă că la adevărata rugăciune se ajunge atunci când se înfăptuieşte unirea minţii cu inima. În ce chip se petrece aceasta ? Mintea este ceva care nu are astâmpăr, alergând de la un lucru la altul şi alunecând spre asocieri. Cum poate să se abţină ea în timpul rugăciunii de la împrăştiere şi să-şi îndrepte luarea aminte asupra cuvintelor rugăciunii ? Aceasta poate să se petreacă dacă omul năzuieşte în timpul rugăciunii ca mintea lui să înţeleagă cele citite şi cu inima să le simtă pe acestea. Fiecare rugăciune ascunde înalte simţăminte care au impresionat pe autorii ei. Încercând să trezească aceste simţăminte în propria lui inimă şi în minte, cel care pătrunde în rugăciune îşi va uni mintea cu inima, va intra întru ea şi va rămâne acolo.

,,Nu poate mintea să stea cu gândul la Dumnezeu ..., ea tot aleargă şi aleargă”. Ca să se înfrâneze de la aceasta, ea trebuie să se unească cu simţirea. Dacă coboară în inimă, ea se linişteşte şi se opreşte din zborul ei necontrolat. Din punct de vedere psihologic, adevărul este că simţirile sunt mai puternice decât mintea şi că mintea se supune simţirii. Dacă am ajuns în îndeletnicirea noastră de rugăciune până la sporirea în simţăminte de pocăinţă, de mulţumire, de umilinţă, de frângere a duhului, mintea se va menţine în inimă în toată vremea în care acolo ard acele sentimente. Dacă ele se sting însă, ea va porni să rătăcească pe nenumărate cărări. Arta constă în a se deprinde omul să se roage cu simţăminte sincere. Atunci şi mintea ajută simţirii şi simţirea ţine mintea în cercul gândurilor de rugăciune.

Însă cum poate fi creată o dispoziţie de rugăciune ? Aceasta nu stă pe deplin în puterea omului, însă ea nu se face fără voia lui. Dumnezeu dă simţăminte pline de har. Pentru aceasta, trebuie să strigăm către El: ,,Doamne, încălzeşte inima mea !” Omul însuşi pregăteşte inima lui pentru primirea unei dispoziţii de rugăciune. Împărăţia cerurilor se sileşte, şi silitorii o răpesc pre ea (Matei 11, 12). Aici ajută încordarea voii. Cu o asemenea încordare a voii trebuie să izgonim dinlăuntrul nostru plăcerea de sine – acest amăgitor lăuntric –, constrângându-ne către pocăinţă şi rugăciunea cu luare aminte. Omul trebuie în chip conştient să se întristeze că este păcătos şi nevrednic de cer. El trebuie să se întristeze că nu se roagă aşa cum se cuvine şi să se smerească. Ca să primească o mai adâncă smerenie este nevoie să se silească pe sine să rabde ocări, împunsături, vrăjmăşii, boli, necazuri. Dacă se deprinde să le rabde pe acestea ca pe deplin meritate, el va dobândi smerenia.

Domnul Însuşi Se îngrijeşte să ne smerească. În acest scop, El îngăduie să fim obijduiţi, să fim mustraţi ori vătămaţi. Folosind astfel de întâmplări, să ne îndeletnicim cu răbdarea. Iar răbdarea va rodi smerenia; iar smerenia umilinţa şi căldura inimii, care se manifestă îndeosebi în timpul rugăciunii. Astfel, căldura inimii va menţine mintea în inimă. Atunci omul va putea să se roage cu mintea şi cu inima.

Ca să se deprindă omul să pătrundă cu mintea sa şi să simtă în inimă rugăciunile citite, trebuie, după Sfântul Teofan Zăvorâtul, să facă următorul exerciţiu: să aleagă un ceas în afara pravilei de rugăciune, să ia cartea de rugăciuni şi să citească cu zăbavă rugăciunile, cugetând asupra sensului lor, ca prin aceasta să se străduiască să creeze în inima sa simţăminte potrivite acestor rugăciuni. Când vine apoi vremea pravilei de rugăciune, cu aceeaşi stăruinţă omul să pătrundă, să înţeleagă şi să simtă rugăciunile pe care le citeşte. Aceasta este prima metodă a atragerii minţii în inimă.

A doua metodă este următoarea: când citeşte rugăciunile de acasă, după ce a împlinit prima pravilă şi simte că rugăciunile citite nasc simţăminte pline de har, care răpesc pline de tărie sufletul şi cuprind întreaga conştiinţă, omul trebuie atunci să întrerupă citirea după cartea de rugăciuni şi să spună o oarecare scurtă rugăciune, de la sine, rugăciune născută întru el din încordarea binecuvântatelor simţăminte. Aceste simţăminte nu trebuie să fie retezate prin continuarea citirii după cartea de rugăciuni şi cu schimbările lucrurilor rugăciunii. Dimpotrivă, trebuie să li se dea posibilitatea să se reverse în chip liber. Sfântul Teofan nu pune accentul asupra mulţimii rugăciunilor citite, ci pe calitatea convorbirii cu Dumnezeu. El recomandă ca în asemenea situaţii să nu săvârşim toate rugăciunile din pravila de rugăciune dată, ci să luăm seama doar la binecuvântata aprindere a inimii. Rugăciunea vie către Dumnezeu este mai importantă; chiar dacă a mai rămas ceva necitit din pravilă, nu este un necaz atât de mare.

Un mare nevoitor citea foarte rar chiar şi o ,,slavă” din Psaltire, pentru că era răpit de simţămintele sale duhovniceşti; şi stând el cu inima înaintea lui Dumnezeu se ruga de la sine, cu simţire, lui Dumnezeu. Şi nu se întorcea la Psaltire până ce nu i se linişteau simţămintele. Se înţelege, fără Psaltire şi fără cartea de rugăciuni nu se poate. Cu ele ne încălzim inima, după cum aruncând un lemn în sobă se înteţeşte focul care este gata să se stingă. ,,Însă, atunci când inima se aprinde şi un oarecare simţământ binecuvântat cuprinde întregul nostru suflet, atunci nu trebuie să se mai continue citirea. Aceasta va slăbi doar simţirea şi pravila va fi fără vreun folos”.

Aceste preţioase sfaturi ale Sfântului Teofan Zăvorâtul trebuie să le aibă în vedere oricine doreşte să se deprindă să se roage aşa cum se cuvine. La îndrumările de mai sus să o adăugăm şi pe următoarea, pe care Sfântul Teofan o recomandă unei tinere fecioare: ,,Nicicând nu trebuie să socoteşti ca desăvârşit ceva din pravila ta duhovnicească, şi încă mai puţin rugăciunea. Dimpotrivă, trebuie să simţi ca şi cum ai începe să te rogi pentru prima oară. Ceea ce se săvârşeşte pentru prima oară se săvârşeşte cu osârdia cea dintâi. Dacă păşind către rugăciune te vei simţi astfel ca şi când încă nu te-ai rugat aşa cum se cuvine, vei săvârşi rugăciunea ta cu osârdia cea dintâi. Şi ea va merge bine. Dar dacă în rugăciune nu izbândeşti, să nu aştepţi izbânda întru nimic altceva. Aceasta este rădăcina a toate”.

Cele mai importante sfaturi practice pe care Sfântul Teofan le dă oricui doreşte să se îndeletnicească cu nevoinţa rugăciunii şi să se deprindă cu adevărata rugăciune mântuitoare sunt, pe scurt, următoarele:

 

1. Alege pravila de rugăciune potrivită ţie – de dimineaţă, din cursul zilei şi de seară.

2. Pentru început, această pravilă nu trebuie să fie prea mare, ca să nu te depărtezi de nevoinţa rugăciunii.

3. Străduieşte-te ca întotdeauna să te rogi cu frică plină de evlavie, cu osârdie şi cu luare aminte.

4. Foloseşte mijloacele din afara rugăciunii: statul în picioare, metaniile, îngenuncherile, închinăciunile, citirea cu glas tare, uneori chiar şi cântarea.

5. Roagă-te astfel adeseori, chiar dacă nu continuu. Unii fac aceasta în fiecare ceas.

6. În cartea de rugăciuni este arătat ce rugăciuni să se citească. Tu alege acea rugăciune care te aşază într-o dispoziţie duhovnicească şi începe cu ea.

7. Începutul rugăciunii este simplu; stai la rugăciune cu evlavie, cu frică şi cu cutremur, vorbeşte ca la urechea lui Dumnezeu, fă semnul crucii, fă închinăciuni şi metanii, îngenunchează.

8. Pravila asumată trebuie neapărat împlinită.

9. Nu are importanţă dacă vei citi ori dacă vei cânta cu glas tare, dacă vei şopti ori dacă te vei ruga în gând; în toate cazurile Domnul este aproape.

10. Trebuie să-ţi aduci aminte în chip limpede care este scopul rugăciunii. Este potrivită acea rugăciune care se săvârşeşte cu frângerea inimii înaintea lui Dumnezeu şi cu acest simţământ. ,,Dumnezeule, după cum voieşti, mântuieşte-mă !”

11. Rugăciunea are felurite trepte: Prima treaptă este cea a rugăciunii trupeşti (cea din afară) – în citit, statul în picioare, în a face închinăciuni. Mintea se răspândeşte, inima este fără simţire, lipseşte dorinţa de a ne ruga. Este nevoie, în cazul dat, de răbdare, trudă şi sudoare. Deşi nu este prea uşor, să ai întotdeauna înaintea ochilor scopul rugăciunii. Roagă-te ! Aceasta este o rugăciune care cere nevoinţă.

A doua treaptă este rugăciunea cu luare aminte: mintea silită să se adune în timpul rugăciunii se arată acum pe de-a întregul fără răspândire. Luarea aminte se concentrează întru cuvintele scrise şi mintea le repetă pe acestea ca fiind ale sale.

Cea de-a treia treaptă este rugăciunea numită cu simţirea. Din luarea aminte inima se încălzeşte, iar gândurile (în timpul rugăciunii), se spune, se întorc întru simţire. Cuvintele citite despre frângerea inimii se prefac întru adevărată zdrobire (a inimii). Expresiile de cerere se simt ca nevoi şi trebuinţe proprii. Când a ajuns la treapta simţirii, creştinul se roagă fără cuvinte, căci Dumnezeu este Dumnezeu al inimii. Scopul îndeletnicirii întru rugăciune este ca stând la rugăciune să treci de la o simţire către o altă simţire.

12. Oricât ar socoti cineva că este de desăvârşit în rugăciune, nicicând să nu-şi lase pravila şi să o săvârşească aşa cum este rânduit şi tot timpul să înceapă cu rugăciunea nevoinţei. Cu ea trebuie să se lege şi rugăciunea minţii, după care va ajunge şi la rugăciunea inimii. Dacă aceasta nu se păzeşte, următoarele două trepte ale rugăciunii se vor pierde, iar omul va cugeta că se roagă fără ca aceasta să se întâmple în realitate.

13. Când rugăciunea devine una neîncetată, atunci începe rugăciunea duhovnicească, care este un dar al Sfântului Duh, ce Se roagă întru noi. Aceasta este ultima treaptă a rugăciunii. Sfinţii Părinţi spun că există însă şi o rugăciune de neatins pentru minte, care întrece hotarele conştiinţei noastre (amintea, de pildă, Isaac Sirul).

 

Episodul urmator