----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICII (III)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
3
 

Starea intelectuală a Bisericii după moartea lui Constantin – Dogmă, constituţie, disciplină, liturghie, potrivit Părinţilor acestei epoci – Scriitori răsăriteni – Biserica Alexandriei – Sfântul Atanasie, opere istorice, dogmatice, exegetice

Biserica din Ierusalim – Sfântul Chiril; catehezele sale – Opuscule

Bisericile asiatice – Sfântul Vasilie de Cezareea – Operele sale exegetice, dogmatice şi ascetice – Liturghia sa – Sfântul Grigorie Teologul sau de Nazianz – Discursurile sale – Scrisorile sale – Poemele sale – Amfilohie al Iconiei – Alţi scriitori răsăriteni: Didim din Alexandria; Macarie din Alexandria, Macarie din Egipt şi mulţi alţi scriitori – Sfântul Efrem din Edesa

Bisericile apusene: Iuliu, episcop al Romei – Victorin, operele sale împotriva arienilor – Eusebiu de Verceil – Febadie de Agen – Sfântul Ilarie de Poitiers; lucrările sale exegetice, dogmatice, istorice – Zenon de Verona – Optatus de Mileve – Damas, episcop al Romei – Scrisorile sale – Poemele sale – Luchifer de Cagliari – Pacianus de Barcelona – Poeţii Juvencus, Sedulius, Severus, Ausonius – Sfântul Ambrozie de Milan – Operele sale exegetice, dogmatice, ascetice – Alţi scriitori apuseni

Ulfila, apostol al neamului goţilor; lucrările sale biblice

Mişcarea intelectuală în erezie: Acachie de Cezareea Palestinei, Avxentie de Milan şi alţi arieni – Apolinariştii – Priscilianiştii – Donatiştii

 

Partea a III-a

Dintre operele sale exegetice, trebuie să punem pe primul loc cele 9 omilii despre primul capitol al Facerii[1]. Acestea constituie o explicaţie aprofundată a creării lumii. Mai întâi, el opune unele altora diversele sisteme filozofice privind originea naturii[2]. Aceste sisteme, care sunt până astăzi ceea ce erau în perioada în care Vasilie le studia la Constantinopol şi la Atena, nu se bazează decât pe ipoteze contradictorii şi nu se apropie de filozofia profundă care emană din primele cuvinte ale Facerii: Întru început au făcut Dumnezeu cerul şi pământul.

Mai înainte de toate a apărut principiul lumii: Dumnezeu. Pentru a-l evita, filozofii au inventat mişcarea care ar fi fost cauza organizării naturii; dar această mişcare, care este principiul ei ? Toate sistemele dau înapoi în faţa dificultăţii, dar nu o rezolvă şi nu răspund la această întrebare primordială: care a fost principiul lucrurilor ? Filozofia a afirmat că acest principiu era în natura însăşi; dar natura, fiinţă multiplă, nu poate avea în ea însăşi un principiu identic; nu se zăresc în ea decât rezultate diferite, potrivit legilor stabilite în care nu se poate observa cauza din punct de vedere filozofic, atunci când se vrea a se face abstracţie de Dumnezeu.

Lumea a fost făcută întru început; adică, odată cu lumea a început timpul menit a măsura, prin clipe succesive, existenţele contingente ale fiinţelor care trebuiau s-o locuiască. Dar înainte de acest timp al lumii văzute, a existat o altă lume nevăzută despre care noi putem avea idee, dar a cărei natură este de neînţeles pentru noi[3].

Vorbind despre cerul şi pământul create de Dumnezeu, Sfântul Vasilie discută pe larg toate sistemele filozofice prin intermediul cărora se pretindea că ele sunt explicate. Se observă că el a făcut un studiu cât se poate de serios asupra acestor sisteme, şi obiecţiile pe care el le aduce acestora sunt de necombătut. Nu este cu putinţă decât a cădea în speculaţii absurde şi contradictorii din momentul în care se vrea a fi eliminat Dumnezeu şi legile Sale privind natura, şi a căuta raţiunea lucrurilor în lucrurile însele.

Dar aşezându-L pe Dumnezeu la începutul creaţiei pentru a o explica şi a-i determina principiul, Sfântul Vasilie nu caută [aici] deloc să facă lumină în ce priveşte originea şi evoluţiile lucrării dumnezeieşti.

Iniţial, cerul şi pământul erau în starea de simple elemente, amestecate unele cu altele, şi fără această ordine pe care Dumnezeu a aşezat-o apoi prin voinţa Sa, adică prin legile pe care le-a impus tuturor fiinţelor. Pământul nu era la început decât o masă lichidă[4]. Apa care trebuia mai târziu să fie reunită şi să alcătuiască mările era răspândită pe toată suprafaţa pământului. Elementele fiind astfel amestecate, era necesară o muncă de organizare primară care s-a săvârşit prin voinţa lui Dumnezeu şi care pregătea pentru acestea o stare completă şi perfectă.

Această lucrare primordială se realiza într-o masă inertă, întunecată, ale cărei elemente erau dizolvate în apă, care forma un vast abis[5]. Peste acest abis Se purta Duhul lui Dumnezeu care acoperea, ca să spunem aşa, opera de creare şi dezvolta elementele sale de organizare[6].

Durata acestei incubaţii dumnezeieşti nu este fixată. Deci se poate admite ceea ce se va considera necesar pentru alcătuirea acestor materii primare care par să formeze temeliile pământului; ştiinţa poate de asemenea să se dedice în mod liber studierii şi determinării naturii lucrării diverselor elemente în formarea nucleului terestru.

Deodată, glasul lui Dumnezeu a răsunat deasupra acestui abis imens şi întunecat; Dumnezeu a spus: Să se facă lumină[7] şi de îndată, spune Sfântul Vasilie, atmosfera s-a aprins şi lumina a strălucit instantaneu în imensitate. Este de remarcat că, în ce priveşte natura luminii, savantul episcop admitea în secolul al IV-lea noţiunile pe care ştiinţa modernă îşi atribuie că le-a inventat[8].

Lumina avea un timp determinat pentru a se arăta; aceasta era ziua; şi un timp pentru a dispărea, aceasta era noaptea. Acest întuneric şi această lumină alcătuiesc o perioadă care nu era determinată de mişcarea soarelui. Această perioadă a avut o durată stabilită de Dumnezeu Însuşi[9].

Asupra acestui punct totuşi, expunerea revelată despre creaţie nu deranjează deloc sistemele ştiinţifice care s-ar putea inventa pentru a explica organizarea în care lumina trebuia să intre ca un element necesar. Nimic nu împiedică de asemenea a înţelege acest cuvânt lumină în accepţia sa mai largă, adică cu toate elementele pe care ştiinţa i le dă ca principii sau rezultate.

Durata luminii şi a întunericului nefiind determinată înainte de crearea soarelui, prima zi trebuie înţeleasă în sensul unei perioade nedefinite, nedeterminate. De aceea textul biblic nu numeşte această perioadă prima zi, ci într-o manieră generală, zi una[10].

Atunci când Facerea foloseşte cuvintele Dumnezeu au zis nu trebuie a se crede, spune Sfântul Vasilie, că El ar fi emis un sunet analog cuvântului omenesc. Voinţa dumnezeiască, prima mişcare a inteligenţei Sale, este Cuvântul lui Dumnezeu. Este totuna cu ceea ce învaţă Sfântul Ioan [Evanghelistul], că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Său şi că acest Cuvânt era Dumnezeu Însuşi.

După ce a creat lumina, Dumnezeu a creat tăria (sau bolta cerească), pentru a despărţi apă de apă. Este acesta alt lucru decât cerul care la început a fost creat deodată cu pământul ? Sfântul Vasilie îşi pune această întrebare[11] şi răspunde că tăria este spaţiul vast unde Dumnezeu ţine ca o rezervă masa de apă care corespunde forţei absorbante a focului. Acest foc este unul dintre principiile vieţii întregii naturi; el [focul] ar epuiza curând apele de pe suprafaţa pământului dacă tăria nu ar da drumul apelor de sus care reînnoiesc apele terestre.

Crearea tăriei, cu alte cuvinte, marea lucrare a separării apelor care ţineau dizolvate elementele terestre, a fost lucrarea din cea de-a doua zi, nu de durata cu care a fost numită atunci când a fost creat soarele, ci cu o durată nedefinită pe care ştiinţa o poate prelungi atât cât îi va conveni.

În această omilie, ca în cele anterioare, Sfântul Vasilie expune diversele sisteme filozofice şi le combate cu argumente temeinice, ca şi erorile anumitor eretici care vroiau să înţeleagă Facerea într-o manieră alegorică şi bazau pe aceste interpretări fanteziste ideile cele mai bizare şi mai eronate. Savantul doctor a studiat foarte serios ştiinţele fizice şi matematice, şi el se serveşte de cunoştinţele sale pentru a stabili că dogma revelată era mai îndestulătoare pentru inteligenţă decât toate sistemele diferitelor şcoli. Omiliile sale despre lucrarea celor şase zile nu au putut fi adresate decât credincioşilor foarte învăţaţi; deoarece detaliile ştiinţifice pe care ele le conţin erau mult deasupra inteligenţei comune.

În prefaţa celei de-a patra omilii, Sfântul Vasilie îi invită pe auditorii săi să studieze lucrarea Creatorului şi să prefere această contemplare plăcerilor jalnice la care se dedau cei care nu vedeau în lume decât mijloace de a se lăsa pradă patimilor lor.

În cea de-a treia zi, Dumnezeu a reunit în spaţiile vaste numite mări apele care rămăseseră pe suprafaţa pământului, şi a apărut uscatul. Pe acest element s-a desfăşurat o imensă odrăslire a tuturor plantelor care trebuiau să-şi dobândească creşterea sub acţiunea luminii care urma întunericului, şi alcătuia cea de-a treia perioadă sau cea de-a treia zi. Sfântul Vasilie explică această lucrare din cea de-a treia perioadă în cea de-a patra omilie a sa[12].

Sub acţiunea legilor create prin voinţa lui Dumnezeu, elementele terestre au fost grupate într-o manieră diferită de maniera în care apa se putea aduna, după legea care i-a fost dată, în spaţiile cele mai de jos şi forma mările. Uscatul a apărut atunci şi Dumnezeu i-a dat numele de pământ, şi noianelor de apă care s-au reunit în terenurile cele mai joase le-a dat numele de mări[13].

Cea de-a cincea omilie[14] dedicată odrăslirii terestre este plină de detalii curioase cu privire la utilitatea plantelor, fie pentru alimentaţie, fie pentru conservare sau vindecarea oamenilor şi animalelor. Noi nu trebuie deloc să intrăm în detalii; ne va fi suficient să spunem că Sfântul Vasilie furnizează acolo dovada că el cunoştea bine istoria naturală, aşa cum el ne-a dat mai înainte dovezi despre cunoştinţele sale de fizică, matematică şi geografie. Puţini oameni din secolul al IV-lea aveau cunoştinţe atât de complete.

În cea de-a patra zi sau perioadă nedefinită, Dumnezeu a creat astrele pentru a determina prin mişcările lor de revoluţie durata zilei şi a nopţii, anotimpurile, anii, epocile. Este subiectul celei de-a şasea omilii a Sfântului Vasilie[15]. El expune acolo noţiunile astronomice cele mai exacte şi respinge fanteziile astrologilor care atribuiau astrelor o menire pe care n-o primiseră de la Creator.

În cea de-a cincea zi, care este prima care trebuie acceptată ca având durata de 24 ore, deoarece exista soarele, Dumnezeu a creat animalele; mai întâi, pe cele mai puţin desăvârşite care trăiesc în ape, şi reptilele; apoi, păsările care ocupă un loc superior în viaţa organică.

Sfântul Vasilie a scris în cea de-a şaptea omilie despre reptile; şi cea de-a opta despre peşti şi păsări[16]. Aceste cuvântări sunt de cel mai mare interes pentru a constata starea ştiinţelor naturale în secolul al IV-lea. Cărţile filozofilor din aceeaşi epocă nu conţineau atâtea informaţii şi mai ales nu sunt scrise într-un stil atât de frumos.

Cea de-a noua omilie este consacrată lucrării din cea de-a şasea zi în timpul căreia Dumnezeu a creat animalele înzestrate cu o structură superioară şi care vieţuiesc pe pământ, şi la urmă omul, cea mai desăvârşită dintre fiinţe sub raportul organizării şi căruia Dumnezeu i-a dat un element spiritual, sufletul, care-l aşază într-un grad excepţional deasupra tuturor celorlalte fiinţe aparţinând lumii văzute.

Se pot considera o adăugire la Hexameron omiliile Sfântului Vasilie despre condiţia omului, locul pe care-l ocupă el în creaţie şi despre rai, unde a fost aşezat primul om.

Expunând prima chestiune, Sfântul Vasilie comentează textul Facerii privind întâietatea acordată omului în faţa celorlalte fiinţe cu structură superioară[17]. Iată definiţia creştină pe care el o dă omului: ,,Este o operă a lui Dumnezeu înzestrată cu raţiune şi făcută după chipul Creatorului”[18]. Se întâlnesc în aceste cuvântări observaţii fiziologice de cel mai mare interes, şi sfântul doctor combate aici cu tărie prejudecata păgână despre inferioritatea naturală a femeii.

Omilia despre rai, atât cât ne-a parvenit din ea, nu pare întreagă. Sfântul Vasilie deplânge acolo că, prin decăderea umană, răul se găseşte alături de bine în această natură pe care Domnul a creat-o atât de bună şi de admirabilă.

Sfântul Vasilie a alcătuit probabil un comentariu al tuturor psalmilor. Această lucrare nu ne-a parvenit în întregime; dar ceea ce avem din ea este demn de elocvenţa şi geniul marelui doctor. Se poate spune acelaşi lucru despre fragmentele din comentariul său la Proorocul Isaia[19].

Aceste opere exegetice erau adresate credincioşilor din Biserica Cezareei şi ne fac să vedem ce învăţătură profundă puteau înţelege credincioşii din această epocă. Tâlcuirea Sfintelor Scripturi alcătuia temelia învăţămintelor date credincioşilor în toate Bisericile. Credincioşii citeau Scriptura şi puteau să înţeleagă explicaţiile foarte înalte pe care le dădeau cei mai mari episcopi. Aceste explicaţii ne ajută să cunoaştem nu numai geniul doctorilor Bisericii, ale căror cuvântări le avem, ci şi starea intelectuală a societăţii creştine căreia păstorii puteau să-i adreseze astfel de învăţăminte.

În fruntea lucrărilor dogmatice ale Sfântului Vasilie, noi aşezăm cele trei cărţi ale sale împotriva lui Eunomie[20]. Acest eretic, aşa cum noi am remarcat deja, dedusese din arianism toate consecinţele pe care le conţinea acest sistem. Nu numai că Fiul nu mai era în ochii săi decât o făptură, ci şi Sfântul Duh nu era mai mult decât o fiinţă creată. Dumnezeu, unic în esenţă, era deopotrivă unic în ce priveşte personalitatea; Fiul şi Sfântul Duh nu erau decât agenţii Săi în lucrările Sale exterioare; Ei nu alcătuiau împreună cu El decât o Treime impropriu-zisă, fiindcă Ei nu Îşi aveau obârşia în substanţa Sa, mai înainte de toţi vecii; fuseseră doar creaţi înaintea celorlalte fiinţe contingente, şi fuseseră înzestraţi cu însuşiri superioare şi dumnezeieşti.

Arie nu ridicase decât chestiunea consubstanţialităţii Fiului. Eunomie a ridicat-o pe cea a consubstanţialităţii Sfântului Duh. Sub acest aspect a apărut arianismul spre mijlocul secolului al IV-lea. Noi am studiat deja scrierile Sfântului Atanasie al Alexandriei împotriva eunomianismului. Sfântul Vasilie a urmărit aceeaşi eroare în Răsărit, în cărţile sale contra lui Eunomie; este o lucrare de cea mai înaltă valoare teologică.

El o începe prin această observaţie sobornicească[21]: ,,Dacă toţi aceia asupra cărora a fost chemat numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos ar fi dorit să urmeze adevărul Evangheliei şi să se mulţumească cu tradiţia apostolică şi cu simplitatea credinţei, nu ar mai fi fost nevoie să alcătuim această lucrare. Dar, adaugă el, vrăjmaşul a semănat întotdeauna neghină în sânul Bisericii; iată de ce suntem siliţi să lucrăm în favoarea celor care ar putea să se lase amăgiţi de artificiile sale”.

Într-adevăr, erezia este cea care a pricinuit toate discuţiile care au tulburat atât de profund Biserica în toate epocile istoriei sale; adevărul evanghelic nu putea fi răspunzător de aceasta, şi apărătorii săi din toate timpurile nu s-au străduit decât să-l opună, în expresia sa cea mai limpede şi cea mai exactă, sistemelor cu ajutorul cărora erezia lupta să-l întunece.

Operele Sfinţilor Părinţi din primele trei secole au demonstrat deja acest fapt incontestabil. Cei din secolul al IV-lea şi următorii îl demonstrează în egală măsură, ca şi actele Sinoadelor. Aceia care au avut dreptul de a vorbi în numele Bisericii, în timpul primelor opt secole, nu au opus tuturor inovaţiilor ereticilor decât dogma propovăduită de la început şi transmisă fără întrerupere. Nu se poate găsi în documentele care ni le-au lăsat nici cea mai mică urmă a unei dogme noi.

După Sfântul Vasilie, şi aşa cum am spus-o mai înainte, Aetie a fost primul care a extras consecinţele din sistemul arian; dar Eunomie a dat o mai mare întindere ereziei şi a prezentat-o sub aparenţe mai filozofice; iată de ce el a fost considerat adevăratul autor. Aetie era sirian; Eunomie era din Galata[22]. Acesta din urmă a procedat într-un mod foarte viclean pentru a propovădui erezia sa. În loc de a o prezenta ca pe o dogmă nouă, personală, ceea ce ar fi fost suficient pentru a fi respinsă de credincioşi, el se prefăcea că este pe nedrept incriminat şi se apăra că el nu propovăduieşte nici o eroare[23]. Acest mod făţarnic i-a câştigat adepţi care-şi imaginau că iau partea unui om atacat pe nedrept, dar Sfântul Vasilie a dezvăluit escrocheria sa.

El îl citează textual pe adversarul său şi răspunde la fiecare din afirmaţiile sale, astfel că lucrarea sa este alcătuită sub forma unui dialog între el şi Eunomie. În prima sa carte, el dezvăluie procedeul său ipocrit[24] şi opune pretenţiilor sale personale dogma tradiţională a sfinţilor. Ereticul îndrăznea să se socotească apărătorul acestei dogme tradiţionale; dar Sfântul Vasilie îl demască şi-l reduce la simpla sa expresie de inovator eretic, care abuzează de o filozofie sofistă pentru a ruina dogma pe care el părea s-o mărturisească în aparenţă.

Este remarcabil a-l vedea pe Eunomie dându-se drept apărătorul dogmei tradiţionale pentru a-i amăgi pe credincioşi. Mai mulţi eretici din vechime au recurs la aceeaşi făţărnicie, ceea ce dovedeşte că în toată Biserica se accepta drept criteriu al credinţei această mărturie permanentă a societăţii creştine la care au recurs toţi doctorii pentru a demasca erezia.

Sfântul Vasilie şi-a urmărit adversarul prin toate subterfugiile pe care i le furniza lui o filozofie nebuloasă. Doctorul creştin era un filozof mai profund decât ereticul. El respinge victorios toate afirmaţiile sale despre firea dumnezeiască, despre actul veşnic prin care El L-a născut pe Fiul mai înainte de toţi vecii şi despre actul creaţiei[25].

Mai presus de argumentele sfântului doctor pluteşte dogma, tainică, este adevărat, de neînţeles, dar certă şi revelată, a Tatălui născându-L pe Fiul mai înainte de toţi vecii. Eunomie a suprimat cele două cuvinte, Tatăl şi Fiul, şi le-a înlocuit cu Nenăscut şi Născut, cu scopul de a stabili mai uşor inegalitatea substanţială pe care el o propovăduia; dar Sfântul Vasilie l-a raportat la terminologia creştină şi la dogmă aşa cum fusese revelată, şi a respins toate sofismele sale mai mult sau mai puţin filozofice.

Pentru a explica cum Fiul era înainte de timp, deşi a fost făptură, Eunomie fixa începutul timpului la crearea astrelor; dar Sfântul Vasilie i-a opus o noţiune mai filozofică. Astrele măsoară astăzi timpul, dar nu ele l-au făcut; el [timpul] exista dinainte de astre şi corespunde în mod necesar existenţei oricărei fiinţe contingente. Naşterea Fiului având loc înaintea timpului, Fiul nu este o făptură, El a fost născut deci mai înainte de toţi vecii, şi El este împreună-veşnic cu Tatăl.

În prima sa carte, Sfântul Vasilie a avut în principal scopul de a respinge erorile lui Eunomie despre Tatăl. În cea de-a doua carte, el respinge erorile ereticului în privinţa Fiului.

Aceste erori constau mai cu seamă în interpretările false ale cuvintelor ipostas şi esenţă[26]. Valoarea teologică a acestor cuvinte nu era încă absolut determinată; dar dogma revelată nu depindea de interpretările care i se puteau da; ea era prin ea însăşi perfect definită, şi numai în urma unor discuţii sensul anumitor cuvinte a fost fixat pentru a expune această dogmă cu mai multă claritate.

Sfântul Vasilie a descoperit subterfugiile adversarului său şi a scos întotdeauna în evidenţă dogma revelată în privinţa Fiului, născut din veşnicie de Tatăl şi nefăcând împreună cu El decât un singur Dumnezeu. Toate subtilităţile despre esenţă şi ipostas au eşuat în faţa dogmei astfel înfăţişate; în faţa deosebirii soborniceşti dintre substanţa însăşi şi calităţile sau atributele distinctive ale persoanelor; în faţa cuvintelor atât de limpezi ale Sfintelor Scripturi privind împreună-veşnicia Cuvântului şi Tatălui[27].

În cea de-a treia carte a sa, Sfântul Vasilie respinge erorile lui Eunomie despre Sfântul Duh. Acest eretic pretindea că Mângâietorul era, prin natură, cel de-al treilea, aşa cum Unul-Născut era cel de-al doilea. Şi unul şi celălalt erau făpturi. El dădea aceasta drept învăţătură a sfinţilor opusă prejudecăţilor oamenilor de rând[28].

Sfântul Duh, răspunde Sfântul Vasilie, este cel de-al treilea în ordinea Persoanelor dumnezeieşti, dar nu prin natura Sa, care este aceeaşi cu cea a Tatălui şi a Fiului. Noi acceptăm că El trebuie să fie numit al treilea potrivit Scripturilor, dar nu s-a propovăduit niciodată că El ar avea o a treia natură pe care Fiul şi Tatăl i-ar fi dat-o[29]. Eunomie poate fi considerat primul care i-ar fi atribuit Fiului, ca şi Tatălui, actul de purcedere a Sfântului Duh.

Într-adevăr, el spunea că Duhul fusese făcut de Fiul potrivit poruncii Tatălui[30]. Adus de adversarul său la chestiunea originii Sfântului Duh, Sfântul Vasilie se opreşte înaintea acestei taine pentru a ne spune că nu trebuie să roşim când mărturisim necunoaşterea ei, deoarece natura însăşi este plină de taine pe care inteligenţa omenească nu le poate explica; cu atât mai mult ea nu poate explica esenţa dumnezeiască. Prin urmare, este suficient să acceptăm dogma revelată a Treimii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi să credem că Sfântul Duh ne este trimis de Dumnezeu şi ne este transmis de Fiul[31].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. in hexaemeron.

   [2] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. I, § 1, 2 şi 3.

   [3] Ibid., § 3.

   [4] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. II, § 1, 2 şi 3.

   [5] Ibid., § 4.

   [6] Ibid., § 6.

   [7] N.tr.: Facerea 1, 3.

   [8] Ibid., § 7.

   [9] Ibid., § 8.

   [10] N.tr.: Facerea 1, 5.

   [11] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. III, § 3.

   [12] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. IV.

   [13] Mai multe mări primare au fost deplasate în momentul marii bulversări care a fost numită potop, de aşa natură că nu se poate spune cu siguranţă că toate mările actuale sunt mările primare. Deplasarea mai multor mări este atât de bine demonstrată de fosilele care se găsesc pe suprafaţa globului, încât nu se poate exprima nici o îndoială cu privire la acest subiect.

   [14] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. V.

   [15] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. VI.

   [16] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. VII şi VIII.

   [17] Sfântul Vasilie cel Mare. Περι τησ του ανθρωπου κατασκευησ ... περι παραδεισου, Cuvântul 1, 2, 3.

   [18] Ibid., Cuvântul 1, § 16.

   [19] Sfântul Vasilie cel Mare, Homil. in Psalm. et Comment. in Isaia Prophet.

   [20] Scrierile care au fost prezentate sub titlurile Cea de-a patra carte şi Cea de-a cincea carte ale Sfântului Vasilie contra lui Eunomie sunt respinse ca apocrife de un mare număr de erudiţi. Noi împărtăşim această opinie şi nu găsim în aceste cărţi nici acelaşi stil, nici aceeaşi metodă, nici aceeaşi profunzime ca în celelalte lucrări ale sfântului doctor. Trebuie atribuite unui teolog ulterior şi care a rămas necunoscut.

   [21] Sfântul Vasilie cel Mare, Adv. Eunom., Cartea I, § 1.

   [22] Ibid., § 1.

   [23] Ibid., § 2.

   [24] Ibid., § 2 ad 6.

   [25] Ibid., § 6 ad 27.

   [26] Υποστασισ ipostas semnifică la fel de bine substanţa, ca şi Persoana; ουσια esenţa semnifică de asemenea substanţa şi, sub acest din urmă raport, sensul său se confundă cu cel al primului cuvânt; de aici o polemică [pe marginea acestor cuvinte] de care ereticii abuzau, şi care a fost de asemenea cauza unor erori involuntare.

   [27] Sfântul Vasilie cel Mare, Adv. Eunom., Cartea a II-a, § 1 ad 34.

   [28] Sfântul Vasilie cel Mare, Adv. Eunom., Cartea a III-a, § 1.

   [29] Ibid., § 2 ad 4.

   [30] Ibid., § 5.

   [31] Ibid., § 6. Este iar ceea ce învaţă Biserica Sobornicească Răsăriteană cu privire la această taină pe care Bisericile apusene au avut pretenţia de a o lămuri, adăugând la expresiile Scripturilor cuvinte noi, necunoscute în întreaga tradiţie sobornicească.

 

Episodul urmator