----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (II)

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

Hristos nu a scris niciodată un curs de religie dogmatică. Formularea precisă a dogmelor principale ale creştinismului a avut loc la secole după viaţa pământească a Mântuitorului. Atunci, ce a determinat apartenenţa la Biserică în acele vremuri foarte timpurii ale existenţei istorice a creştinismului ? Acest lucru este adeverit în cartea Faptele Apostolilor: Iar Domnul adăuga pre cei ce se mântuiau în toate zilele la biserică (Faptele Apostolilor 2, 47; 6, 13-14). Apartenenţa la Biserică este stabilită de unitatea cu Biserica. Nu poate fi altfel, cel puţin din motivul că Biserica nu este o şcoală de filozofie. Ea este o omenire nouă, un organism nou al iubirii plin de har. Ea este trupul lui Hristos.

Hristos Însuşi a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea organică a unui copac cu ramurile sale. Două ‘trupuri’ sau doi copaci stând unul lângă altul nu pot fi legaţi organic între ei. Ceea ce sufletul este pentru trup, Sfântul Duh este pentru Biserică; Biserica nu este numai un trup, ci şi Un Duh. Sufletul nu aduce înapoi la viaţă un mădular care a fost tăiat, şi în acelaşi fel seva vitală a unui copac nu curge prin ramura tăiată. Un mădular separat moare şi piere. O ramură care a fost retezată se usucă. Aceste comparaţii trebuie să ne călăuzească într-o discuţie despre unitatea Bisericii.

Dacă noi întrebuinţăm aceste comparaţii, aceste imagini a unui copac şi a unui trup pentru Biserică, orice separare de Biserică, orice încheiere a unităţii cu Biserica va sfârşi prin a fi incompatibilă cu apartenenţa la Biserică. Nu gradul dezacordului dogmatic din partea membrului separat este important; cel mai important este faptul separării ca atare, încetarea însăşi a unităţii cu Biserica. Fie ea o separare doar pe baza unei revolte împotriva Bisericii, o nesupunere disciplinară fără nici o diferenţă dogmatică de opinie, separarea de Biserică va avea toate consecinţele triste pentru cel despărţit.

Nu numai ereticii, ci şi schismaticii se separă ei înşişi de Biserică. Esenţa separării rămâne aceeaşi.

În Biserica străveche, raţionamentul era următorul: ,,Cei care nu au dorit să fie în acord deplin în Biserica lui Dumnezeu, nu pot fi cu Dumnezeu”. ,,El însuşi mărturiseşte în mod fals că este creştin, aşa cum diavolul adeseori se declară pe sine a fi Hristos”, spune Sfântul Chiprian. Acest sfânt Părinte a trebuit să trateze cu răzvrătiţii împotriva Bisericii, Novatus şi Novaţian. La început, nu a fost nici un dezacord dogmatic la baza răzvrătirii lor. Cu toate acestea, Sfântul Chiprian spune despre aceşti răzvrătiţi că ei sunt în afara Bisericii, că ei nu sunt creştini, că ei nu sunt cu Hristos.028. Unitatea Bisericii II 1

,,Cine se opune şi luptă împotriva Bisericii, crede el că se află în Biserică, dacă şi fericitul Apostol Pavel învaţă acelaşi lucru şi arată taina unităţii, zicând: Un trup şi un Duh, precum şi chemaţi sunteţi într-o nădejde a chemării voastre; Un Domn, o credinţă, un botez. Un Dumnezeu (Efeseni 4, 4-6) ? [...]

 

Sfântul Chiprian al Cartaginei († 258)

 

Biserica este una singură, ea se extinde în lung şi-n larg în mulţimea [oamenilor], printr-o spornică rodire: după cum soarele are multe raze, dar lumina este una singură, şi ramurile stejarului sunt multe, dar trunchiul este unul singur, înfipt într-o rădăcină neclintită; şi, precum dintr-un singur izvor curg mai multe râuri, deşi multitudinea pare risipită într-o nemăsurată şi nestăvilită revărsare, unitatea se păstrează în originea ei. Smulge raza din trupul soarelui: unitatea nu acceptă divizarea luminii; rupe ramura de trunchi: partea ruptă nu va putea înmuguri; taie râul de izvor: cel tăiat seacă. Tot aşa Biserica scăldată în lumina Domnului îşi întinde razele sale peste tot pământul. Însă lumina care se propagă pretutindeni este una singură; şi unitatea trupului rămâne nedespărţită. Ea îşi întinde ramurile cu rod îmbelşugat peste tot pământul; pe râurile ce curg lat le revarsă încă mai larg. Cu toate acestea, Capul ei este unul, şi Originea una; una Maică cu belşug de împliniri ale rodniciei sale: din pântecele ei ne naştem, cu laptele ei ne hrănim şi cu a ei suflare ne însufleţim.

Nu poate fi adulteră logodnica lui Hristos. Ea este neatinsă şi neprihănită: cunoaşte o singură casă, păzeşte sfinţenia unui singur iatac cu o sfială feciorelnică. [...] Oricine s-a separat de Biserică se uneşte cu adultera, se izolează de făgăduinţele Bisericii; şi cine părăseşte Biserica lui Hristos nu va ajunge la răsplătirile Lui: este străin, este nelegiuit, este duşman. Deja nu-L mai poate avea pe Dumnezeu de Tată cine nu are Biserica de mamă. Dacă a putut scăpa cineva în afara corabiei lui Noe, va scăpa şi cine se va fi aflat în afara Bisericii”[1].

În acest fel este cuvântul Sfântului Chiprian despre unitatea Bisericii. La temelia unităţii Bisericii el pune nu doar unanimitatea dogmatică, ci tocmai unitatea cu Biserica ca cu un organism de oarecare fel. ,,Dacă se întâmplă ca o mână să fie despărţită de trup – grăieşte Sfântul Ioan Gură de Aur[2] – duhul (care vine) de la creier, căutând prelungirea mădularului şi negăsind-o acolo, nu fuge din trup şi trece la mâna astfel despărţită, ci dacă nu-l găseşte la locul său, nu se comunică pe sine lui”.

Şi iată cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur împotriva celor care fără deosebire se alătură oamenilor care s-au despărţit de Biserică: ,,Dacă acele persoane au dogme contrare nouă, atunci din această pricină nu ar trebui să ne amestecăm cu ele; dacă, pe de altă parte, ele au aceeaşi credinţă, motivul [pentru a le evita] este încă mai mare. De ce aceasta ? Fiindcă aceasta este boala iubirii de stăpânire. Nu ştiţi ce au pătimit Core, Datan şi Aviron ? Au fost ei singurii care au pătimit ? Nu au fost şi cei împreună cu dânşii ? Ce spui ? ‘Credinţa lor este aceeaşi, şi ei sunt ortodocşi’. Dar atunci de ce nu sunt împreună cu noi ? Un Domn, o credinţă, un botez. Dacă ei au dreptate, atunci noi greşim; dacă noi avem dreptate, atunci ei greşesc. Spune-mi, crezi că aceasta este îndeajuns ca ei să fie numiţi ortodocşi, cu toate că la ei harul hirotoniei a devenit nevăzut şi prăpădit ? Care este folosul tuturor celorlalte lucruri, dacă acesta din urmă nu este constatat ? Aşa cum noi trebuie să luptăm pentru credinţă, tot aşa trebuie să luptăm pentru acesta. Fiindcă dacă este legiuit pentru oricine, după cum s-a petrecut în vechime, a umple mâinile sale, pentru a fi preot, fie ca toţi să se apropie de slujire; în zadar a fost ridicat acest altar, în zadar rânduiala Bisericii, în zadar adunarea preoţilor: haideţi să răsturnăm şi să nimicim toate acestea”.

În prima sa epistolă canonică către Episcopul Amfilohie al Iconiei, Sfântul Vasilie cel Mare citează opinia ,,celor din vechime” referitoare la cei care s-au despărţit de Biserică: ,, … Pentru că dezbinarea tuturor acestora s-a început printr-o schismă, iar cei care s-au despărţit de Biserică n-au mai avut harul Duhului Sfânt peste ei, pentru că prin întreruperea succesiunii a încetat continuitatea comuniunii”[3]. Vom discuta acestea şi alte cuvinte ale Sfântului Vasilie mai târziu mai amănunţit. Pentru moment, eu vreau doar să notez că Sfântul Vasilie nu a respins deloc ideea ,,celor din vechime” referitoare la absenţa totală a harului la toţi cei care s-au despărţit de Biserică, inclusiv chiar schismaticii.

Mi se pare că aceste afirmaţii patristice dezvăluie suficient din atitudinea Bisericii din vechime, deşi mărturii similare celor citate ar putea fi adăugate cu uşurinţă. Biserica primară nu considera că acordul dogmatic este singura condiţie pentru a face parte din ea. Separarea de Biserică din cauza răzvrătirii şi schismei era de asemenea considerată despărţire de unitatea Bisericii. Comuniunea cu şi supunerea umilă faţă de Biserică erau privite ca o condiţie necesară pentru a aparţine Bisericii. Mai mult, separarea de Biserică era privită ca o separare şi de Hristos şi creştinătate.

Ideea că ar fi posibil a aparţine Bisericii în mod nevăzut şi a te bucura de toate darurile pline de har ale Bisericii în timp ce în mod văzut eşti separat de ea era pe deplin străină Bisericii primare. Şi este de înţeles de ce. Deoarece o idee opusă ar pricinui în mod inevitabil distrugerea uneia Biserici. Aceasta ar fi totuna cu a propovădui indiferenţa totală în chestiuni de viaţă şi disciplină bisericească. Şi într-adevăr, de ce aş evita răzvrătirea, schisma şi chiar erezia în Biserică, dacă separarea de ea, încetarea unităţii vitale cu ea nu m-ar primejdui în nici un fel anume ? Lasă-mă să fiu neascultător faţă de Biserică, să mă izgonească din comunitatea ei, să rostească o anatemă împotriva mea – nu este o mare vătămare; de vreme ce eu rămân creştin, rămân cu Hristos şi nu sunt lipsit de nădejdea mântuirii veşnice !

Dar atunci ce rost aveau toate avertizările legate de ascultare, supunere faţă de ierarhie, faţă de o unitate văzută cu comunitatea bisericească, care umplu până la refuz toată literatura Bisericii din vechime, începând cu epistolele sfinţilor apostoli şi continuând cu scrisorile Sfinţilor Clement al Romei şi Ignatie purtătorul de Dumnezeu ? Căci Sfântul Clement al Romei a scris epistola sa din pricina unei revolte în Biserica din Corint şi nu din pricina unei erezii de vreun fel. Toate aceste avertizări nu puteau fi absurdităţi; dimpotrivă, ele erau pline de înţeles în Biserica primară deoarece ea era ferm convinsă că nu exista mântuire, nici viaţă creştină, nici creştinism în afara comuniunii văzute cu ea. Iată de ce [Fericitul] Augustin, cu toate că a propovăduit predestinarea în mântuire, a afirmat: ,,Sancti regno Dei praedestinati dividi ab Ecclesia nullo modo possunt”, adică sfinţii predestinaţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu nu pot cu nici un chip să se despartă de Biserică[4].

În ce priveşte învăţătura vătămătoare care susţine că apartenenţa la Biserica văzută nu este necesară, aceasta este un lucru despre care Biserica primară nu ştia nimic, o invenţie contemporană, sugerată de altfel de idei şi sentimente care sunt extrem de îndepărtate de cele ale Bisericii primare.

Însă, dacă cineva respectă cu hotărâre şi fără rezerve punctul de vedere al Bisericii primare, nu poate accepta ideea dvs. – aşa cum o exprimaţi – potrivit căreia creştinătatea constituie o [singură] Biserică a lui Hristos, că toate Bisericile Răsăritului şi Apusului sunt Biserici locale sau părţi ale Bisericii Soborniceşti. Şi aceasta nu este totul deoarece eu sunt înclinat să exagerez diferenţa în opinia dogmatică în ce priveşte crezurile creştine, sau diferenţele lor în rituri şi moduri de viaţă. În primul rând, crezurile creştine puse laolaltă nu pot constitui o [singură] Biserică deoarece nu există unitate între ele.

 

028. Unitatea Bisericii II 2

Manuscris grec din secolul al XV-lea care înfăţişează ruptura din 1054
dintre Papa Leon al IX-lea şi patriarhul Mihail Cerularie al
Constantinopolului

 

Nu pot să înţeleg cum Răsăritul şi Apusul ar fi putut rămâne [unite] într-o Biserică după 1054. Care este atunci înţelesul faptului ,,separării Bisericilor” sau, pentru a fi mai exact, al ruperii Patriarhiei Romei de Biserica Sobornicească ? S-ar putea să nu fi avut loc nici o separare cu toate că ambele părţi au considerat separarea un fapt împlinit ? În scrisoarea sa trimisă prin legaţi patriarhului Mihail, Papa Leon al IX-lea a formulat o ameninţare categorică: ,,Orice naţiune de oriunde din univers ar cădea într-un dezacord arogant cu Biserica Romană, aceasta nu se mai poate numi pe sine şi nu mai poate fi socotită Biserică: nu este nimic mai mult decât o adunare a ereticilor, o casă de rugăciuni a schismaticilor, o sinagogă a satanei – non sit jam dicenda vel habenda Ecclesia aliqua, sed omnio nulla; quin potius conciliabulum haereticorum, out conventiculum schismaticorum et synagoga satanae”[5].

Aspiraţia de putere a episcopului roman a dat naştere unui rod amar. În nefericita zi de 16 iulie 1054, legaţii au depus pe altarul Bisericii Sfânta Sofia o bulă de excomunicare conţinând, printre altele, următoarele cuvinte: ,,Cu autoritatea Sfintei Treimi Nedespărţite şi a scaunului apostolic, ai cărui legaţi suntem, a tuturor Părinţilor ortodocşi ai celor şapte Sinoade Ecumenice şi ai întregii Biserici Soborniceşti, noi semnăm anatema rostită de domnul nostru, prea evlaviosul papă, împotriva lui Mihail şi a urmaşilor săi, dacă nu se pocăiesc: ‘Fie ei anatema maranatha[6], cu simonienii, valesienii, arienii, donatiştii, nicolaiţii, severienii, pneumatomahii, maniheii, nazareii şi cu toţi ceilalţi eretici, împreună cu diavolul şi îngerii lui, dacă nu se convertesc. Amin. Amin. Amin”[7].

În aceeaşi zi, legaţii papei au repetat anatema oral în prezenţa împăratului şi a demnitarilor săi: ,,Oricine va lucra contrar credinţei Sfântului Scaun roman şi apostolic şi jertfei sale, să fie anatema maranatha, să fie socotit nu creştin sobornicesc, ci eretic şi prozimit[8]. Fie. Fie. Fie”[9]. Pe 20 iulie, sinodul patriarhului a răspuns la fel cu o anatemă dreaptă. Din bula legaţilor vedem că şi grecii credeau că Biserica lui Hristos, sfintele taine adevărate şi botezul fuseseră pierdute de către latini[10].

Prin urmare, ce avem ? Ambele părţi au făcut schimb de anateme şi fiecare parte a încetat să o privească pe cealaltă ca Biserică, crezând ea însăşi că este singura Biserică. A avut loc o rupere a relaţiilor ? Bineînţeles că da. Nu poate exista alt răspuns. Aceasta nu înseamnă că în anul 1054 au luat fiinţă două Biserici creştine separate, deoarece nu pot exista două Biserici; mai degrabă una dintre Bisericile locale a încetat să existe ca atare prin ruperea legăturilor cu Biserica Universală. În ce priveşte Biserica Sobornicească, ea şi-a păstrat în întregime plinătatea harului şi unicitatea exact aşa cum le avusese înainte de separarea uneia din cele câteva Biserici locale. Evenimentul din 1054 este unul trist şi tragic, dar nimeni nu trebuie să se teamă să numească lucrurile pe numele lor reale. O astfel de tendinţă poate fi cât se poate de vătămătoare în chestiuni de credinţă şi de Biserică.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. IV, V şi VI. În limba română, apărută la Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă (EIBMBOR), 2013, p. 50, 52-54.

[2] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Efeseni XI, 3.

[3] Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, EIBMBOR, Bucureşti 1988, Epistola 188: Către Amfilohiu, despre canoane, p. 375.

[4] Contra Cresconium II, 33, 42. Patrologia Latina, t. 43, col. 491.

[5] Patrologia Latina, t. 143, col. 776 B.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte astfel versetul Cela ce nu iubeşte pre Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema: maran-ata (I Corinteni 16, 22): ,,Ce înseamnă ‘Maranatha’ ? Domnul nostru au venit. Şi pentru ce a spus el [Sfântul Apostol Pavel] aceasta ? Adeverind cuvântul iconomiei lui Dumnezeu, prin care mai cu seamă s-au pus seminţele sau temeiurile învierii. Şi nu numai aceasta, ci şi pe aceia ruşinându-i, ca şi cum ar fi zis: ‘Stăpânul obştesc al tuturor a primit a se smeri atât de mult, şi voi sunteţi în atâtea rele, şi încă stăruiţi în păcate, şi nu vă înfricoşaţi de măreţia dragostei, care este capul bunătăţilor ? Gândeşte-te la aceasta numai, zice, şi-ţi va fi de ajuns spre propăşire în orice faptă bună, şi vei putea stinge orice păcat’” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Corinteni, Omilia XLIV, Editura Sophia şi Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2005, p. 471).

[7] Patrologia Latina, t. 143, col. 1004 A-B.

[8] Termen peiorativ folosit de latini la adresa ortodocşilor, care înseamnă persoană care foloseşte pâine dospită pentru euharistie, în opoziţie cu azimit – care foloseşte azima pentru euharistie.

[9] Patrologia Latina, t. 143, col. 1004 C.

[10] Patrologia Latina, t. 143, col. 1003 B.

 

Episodul urmator