----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Mărturii inedite despre Sfântul Ioan de Kronstadt (VII)

Sfântul Ioan şi societatea rusă

 

Episoadele anterioare

 

Autorul rândurilor de mai jos, episcopul Alexandru Semionov-Tian-Şanski, ne este aproape necunoscut. În afara faptului că el s-a numărat printre refugiaţii din Rusia din pricina comunismului, nu ştim nimic despre el. Dar cele scrise de el ne vor face să-l simţim aproape de cugetul nostru şi ni-l vor ‘tâlcui’ pe Sfântul Ioan de Kronstadt.

El ne pune cuvintele sfântului în context istoric şi ni le face mai uşor de înţeles; ne face totodată să înţelegem cât de tulburată era societatea rusă la sfârşitului secolului XIX şi începutul secolului XX. În timpul vieţii sale, sfântul a fost martorul războiului ruso-turc din 1877-1878, panslavismului, tulburărilor anarhiştilor din cea de-a doua jumătate a secolului XIX, asasinării ţarului Alexandru al II-lea în 1881, războiului ruso-japonez din 1904-1905, revoluţiei din 1905 şi tulburărilor din 1907 din Kronstadt, oraşul în care îşi avea parohia – tulburările acestea sfârşind prin a-i aduce moartea. El a încercat în permanenţă să-i trezească la pocăinţă – asemenea lui Iona – pe credincioşii ruşi, fie din păturile de jos ale societăţii, fie din cele înalte.

 

* * *

 

Când predica, Sfântul Ioan era preocupat în primul rând să trezească în păstoriţii săi dorinţa de a avea o viaţă duhovnicească activă: aspiraţia către Dumnezeu, setea de simţăminte binecuvântate şi îndepărtarea de tot ce ar putea să le tulbure. Cu aceeaşi perseverenţă, părintele Ioan arăta însemnătatea Bisericii şi necesitatea de a face parte organică din ea. În legătură cu aceasta, el nu înceta să vorbească cu ardoare despre cea mai importantă taină a Bisericii – euharistia. Desigur, vorbea şi despre alte chestiuni dogmatice, ca şi despre viaţa morală, condamnând nu arareori viciile şi neajunsurile caracteristice omului în general, dar şi anumitor pături şi categorii sociale ale timpului. Îi incrimina mai ales pe oamenii026. Sfintii veacului apocaliptic VII învăţaţi şi bogaţi, acuzându-i de trândăvie, lux, împătimire, plăceri vremelnice, insensibilitate faţă de săraci; condamna şi poporul de rând pentru beţie, promiscuitate, trivialitate.

Opiniile sale asupra vieţii sociale, a vieţii poporului şi statului rus sunt reflectate bine în predicile sale. Asemenea Sfântului Ioan Gură de Aur, el spunea că bogăţiile şi proprietăţile le sunt date oamenilor de la Dumnezeu pentru a fi folosite spre binele aproapelui: ,,Să folosim bogăţiile spre binele nostru, dar şi al semenilor, să considerăm că nu ne aparţin, că sunt ale lui Dumnezeu şi că nu ne-au fost date în dar doar nouă”[1].

Rolul de ,,slujitor al aproapelui” este atribuit şi puterii pământeşti, ca şi Bisericii şi lui Dumnezeu. În vremea sa, onomasticile şi aniversările ţarului, ţarinei şi ţareviciului nu erau doar sărbători civile, ci şi bisericeşti. Atunci se obişnuia să se ţină predici pe marginea evenimentului respectiv, ceea ce oferea preoţilor posibilitatea de a aborda unele probleme de ordin naţional şi social.

Cu aceste ocazii, Sfântul Ioan spunea scurte cuvinte la adresa ţarului, în timp ce preocuparea sa principală rămânea tratarea problemelor religioase şi morale ale poporului. La asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, ,,ţarul eliberator”[2], el a rostit un cuvânt de mângâiere turmei sale duhovniceşti: ,,Suveranul, prin moartea sa, s-a făcut următor Domnului Însuşi”. Totodată, făcând abstracţie de panica ce-i cuprinsese pe toţi, nu ezita să tragă concluzii morale: ,,Nu vom putea uita că sfârşitul său a însemnat pentru noi toţi un moment când s-a făcut auzită vocea tunătoare a Părintelui ceresc. Ne-am arătat nevrednici de un asemenea suveran. Trebuie să ne îndreptăm ! L-am mâniat prea mult pe Dumnezeu cu răutăţile noastre. Avem nevoie de o curăţenie morală, de o adâncă pocăinţă, la scara întregului popor, să ne schimbăm moravurile păgâne cu o viaţă creştinească”.

În predicile Sfântului Ioan, ideea că tot răul şi tot binele din viaţa socială se repercutează asupra stării poporului răsună ca un laitmotiv. El are premoniţii ale nenorocirilor ce nu vor întârzia să vină: ,,Dacă nu ne vom război cu patimile ce colcăie în noi, dezmăţul şi fărădelegea vor stârni dreapta mânie a lui Dumnezeu, care va da poruncă teribilei Sale spade să ne lovească ... Va pune în mişcare cele mai ucigătoare arme de luptă ... Mii de guri de foc vor semăna moarte ! Să ţină minte imperiile şi noroadele, împăraţii şi supuşii lor că n-a existat şi nu va exista niciodată împărat care să nu poată fi înfrânt. Cu cât mai mult vor bântui în lume necredinţa şi desfrâul, cu atât mai repede vor cădea imperiile şi popoarele”.

Dacă în ultimul fragment părintele Ioan are premoniţia unor posibile catastrofe, ca urmare a păcatelor lumii, într-un alt fragment apare sentimentul iminenţei acestora: ,,Cât credeţi că va mai dăinui această lume păcătoasă, pe acest pământ, pe acest sălaş al păcatului, stropit de sângele unor victime nevinovate, acest cuib al tuturor ticăloşiilor ? Nu cumva a şi venit vremea ca lumea să fie trecută şi curăţită prin foc ? Da ! Vremea este aproape ! Dacă încă apostolii spuneau că se apropie, noi putem vorbi cu şi mai mult temei că sfârşitul veacurilor este aproape !”

O asemenea percepere duhovnicească a istoriei i-a permis părintelui Ioan să se situeze deasupra multor pasiuni politice şi să se arate deosebit de lucid atunci când patimile care frământau societatea rusă păreau să ajungă la paroxism. Astfel, în timpul războiului cu turcii[3], avea să ridice, de la înălţimea amvonului, glas de avertizare împotriva tendinţelor acaparatoare ale imperiului, ca şi împotriva şovinismului slav, îndreptat împotriva altor popoare. Nefiind de acord cu formarea unei alianţe agresive, el afirma că ,,Rusia, iubitoare de pace, nu a pus la cale nicicând asemenea alianţe între popoare. Vrem numai să se statornicească între noi pace, unire în cugete, ca între fraţi, să ajungem prin eforturi şi preocupări comune să dezvoltăm cultura, ştiinţa, artele ... Să transpunem în viaţă dorinţa arzătoare a dumnezeiescului nostru Mântuitor, ca neamurile şi popoarele să alcătuiască o singură turmă cuvântătoare, singura şi adevărata Sa Biserică”.

Totodată, ,,dacă tindem să ne unim cu neamuri de care ne leagă o obârşie comună[4], să nu cultivăm în suflet ura faţă de popoarele de altă origine, în special faţă de cele care se află în număr mare pe întinsul patriei naostre. Aceasta contravine duhului Evangheliei ... Să nu ne dorim despărţiţi cu tot dinadinsul de alţii, fiindcă şi aceştia sunt fraţii noştri”.

Cu altă ocazie, sfântul spunea: ,,Rusia va fi puternică la ea acasă şi în afara hotarelor numai prin adevărul său, printr-o coeziune interioară, prin înţelegere reciprocă până la unanimitate a tuturor păturilor societăţii, prin devotament neţărmurit faţă de Biserică, de tron, de patrie”.

Modul său de a înţelege patriotismul era condiţionat de considerente de ordin religios. Părintele socotea că o ţară ortodoxă precum Rusia trebuia să fie pe măsura primelor comunităţi creştine: ,,Primele comunităţi creştine erau exemplare prin spiritul lor; noi, creştinii de astăzi, ar trebui să le imităm”.

Sfântul Ioan era convins că monarhia, în speţă cea absolută, a fost şi a rămas instituită de Dumnezeu pentru veşnicie, cu un scop pedagogic pentru poporul lui Dumnezeu şi ca imagine a unei realităţi dumnezeieşti: ,,Împăratul este imaginea Împăratului ceresc; Dumnezeu este unul, ţarul este unul”, notează părintele, făcând trimitere la o altă analogie: ,,Întocmai cum raţiunea umană ajunge să generalizeze toate fenomenele lumii, căutând să tragă din ele o concluzie unică, acelaşi rol unificator îi revine şi ţarului”. Cu toate acestea, o asemenea concepţie nu l-a împiedicat pe părintele Ioan să creadă, aşa cum am arătat mai înainte, că statele şi suveranii nu sunt veşnici şi că din voinţa lui Dumnezeu pot să se înalţe, dar să se şi prăbuşească.

Începând cu războiul ruso-japonez[5], starea de nelinişte pentru soarta Rusiei pe care Sfântul Ioan începuse s-o resimtă de ceva vreme, de când apăruse şi luase amploare nihilismul[6], în timpul celor câteva atentate la viaţa ţarului Alexandru al II-lea, în timpul războiului ruso-turc şi în special după asasinarea ţarului eliberator, sporea din ce în ce mai mult. Atât războiul ruso-turc şi într-o mai mare măsură războiul ruso-japonez treceau în ochii părintelui Ioan drept manifestări ale dreptăţii dumnezeieşti. ,,De-abia a început războiul – spunea îngrijorat într-una din predicile sale – şi nu ştim ce va fi mai departe. Unul Dumnezeu ştie. Rusia are nevoie de pocăinţă în toate păturile sociale, de îndreptarea moravurilor, de îndepărtare de nebunia ateismului, de respectarea cu smerenie şi evlavie a poruncilor dumnezeieşti, de milă şi compasiune faţă de cei obidiţi şi sărmani”.

În altă parte spunea: ,,La rădăcina actualului război ruso-japonez stau grelele păcate ale Rusiei”, În 1905, vocea sa capătă accente mai ferme: ,,Trebuie să vedem în actualul război cu păgânii, care face să curgă atâta sânge, dreapta judecată a lui Dumnezeu. Ascultaţi sau citiţi voi, intelectualii din zilele noastre, care nu mai credeţi în Dumnezeu, cuvântul Domnului: Iată vin degrabă; şi plata mea este cu mine, ca să dau fiecăruia precum va fi fapta lui (Apocalipsa 22, 12)”.

Când încep să apară agitaţii în Rusia, iar apoi mişcări revoluţionare sub diferite forme, părintele Ioan nu va înceta să demaşte dezmăţul ,,păgân” al vieţii ruseşti, în special al înaltei societăţi, şi în acelaşi timp să atragă atenţia asupra stării de spirit antireligioase şi împotriva Bisericii a intelectualităţii. Iată un fragment dintr-o predică în care răsună cu forţă ambele teme: ,,Pentru mântuirea sufletului nu este de ajuns să mărturisim o dreaptă credinţă, să cinstim sfintele icoane, să participăm la slujbe şi celelalte; trebuie să ducem o viaţă creştină dreaptă şi corectă, cu simplitate şi cu inimă curată”. Este o aluzie caustică la cei ce se considerau creştini ortodocşi. Dar iată şi o trimitere directă la necredincioşi şi la intelectualitatea revoluţionară: ,,Oare din ce cauză mulţi intelectuali ruşi urăsc astăzi Rusia, îi doresc răul, se bucură de eşecurile ei ? Pentru că s-au îndepărtat de la învăţătura Bisericii mamă”.

În alt cuvânt, rostit de praznicul Bunei Vestiri, Sfântul Ioan şi-a expus mai amănunţit convingerile: ,,Numai în Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ găsim o pace perpetuă, una care va rămâne până la sfârşitul veacurilor, iar lumea robită patimilor şi păcatelor, care s-a îndepărtat de Dumnezeu şi de poruncile Sale drepte, se va zvârcoli până la capăt şi se va tulbura, în rătăcirile sale, de luptele fratricide, de războiul cel dintre noi şi de nebunia ei”.

,,Pomul se cunoaşte după roade; uitaţi-vă la roadele civilizaţiei actuale, care sunt şi în folosul cui ? De ce se află astăzi Rusia într-o asemenea tulburare ? De ce tineretul studios nu mai are frică de Dumnezeu, de ce a întors spatele obligaţiilor sale elementare şi aproape că a renunţat la învăţătură ? De ce oare trufaşii noştri intelectuali ţin cu tot dinadinsul să devină tutori şi mentori ai poporului, deşi nu înţeleg ce vrea poporul, care îi sunt doleanţele reale şi nici nu iubesc poporul. De ce le-a scăzut tuturor credinţa în Dumnezeu, în cuvântul Său drept, fără de moarte ? Pentru că s-au îndepărtat de Biserică, unica îndrumătoare către o viaţă sfântă, creştină”.

Ar mai trebui adăugat că, întocmai ca Dostoievski, Sfântul Ioan de Kronstadt vedea în violenţele teroriştilor, care se lepădaseră de Dumnezeu, manifestarea făţişă a forţelor demonice[7]. Începând cu predicile ţinute pe timpul domniei ţarului Alexandru al II-lea, el vorbea despre ei ca despre nişte ,,nihilişti demonizaţi”, unii dintre ei ,,atât de răi”, încât ,,şi-au pus în gând să dărâme tronul imperial, să prefacă pământul în iad, într-un loc de plânsete şi suspine”. În altă parte spune: ,,Dracii au intrat în turma de porci; ce-ar fi dacă li s-ar îngădui să intre şi în oameni ? Domnul a hotărât ca porcii să piară pentru a ne arăta cât de cruzi şi de răi sunt demonii”.

Nu trebuie trecut cu vederea faptul că părintele Ioan vedea lucrarea duhurilor rele în orice patimă şi că situa ,,demonizarea nihiliştilor” în rândul altor multe forme de posedare diavolească: ,,Există o demonizare a zgârciţilor, a celor ce umblă cu limba scoasă după bani; există şi o turbare a celor împătimiţi de pofte trupeşti; există şi o mânie sau o patimă a celor ce se dau în vânt după spectacole. Poate că aici ar putea fi trecută şi îndrăcirea nihiliştilor. Există şi o demonizare a celor ce proferează trivialităţi”.

Cele două torente de incriminări lansate de Sfântul Ioan, unul împotriva modului de viaţă ,,păgân”, desfrânat, altul împotriva necredinţei şi radicalismului de orice fel, se regăsesc ori de câte ori se va referi la Tolstoi, pe care nu înceta să-l supună unor atacuri necruţătoare. Vedea în Tolstoi nu numai un anticlericalist, ci şi un ateu, profanator de cele sfinte şi în acelaşi timp un răsfăţat al mediilor boiereşti care ignorau Biserica, trăind în afara ei. L-a demascat pe Tolstoi nu numai în predici, ci şi într-o broşură specială.

 


[1] Sfântul Ioan Gură de Aur, Cuvânt în duminica a V-a a Postului Mare.

[2] Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar şi împărat al Rusiei între anii 1855-1881). Cea mai importantă reformă a sa ca împărat a fost emanciparea şerbilor din Rusia în 1861 – care a însemnat abolirea şerbiei pe proprietăţile private din întregul Imperiu Rus; drepturi depline pentru şerbi ca cetăţeni liberi, inclusiv dreptul de a se căsători fără a cere consimţământul, de a deţine proprietăţi şi de a deţine o afacere – pentru care el este cunoscut ca Alexandru eliberatorul.

[3] Războiul ruso-turc din 1877-1878.

[4] În aceste citate din predicile sale, sfântul face referire la panslavismul care circula în epocă şi la tendinţele expansioniste ale imperiului ţarist. A se vedea serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX.

[5] Războiul ruso-japonez dintre anii 1904-1905, în principal pentru controlul asupra Coreei, s-a încheiat cu învingerea neaşteptată a Rusiei.

[6] A se vedea serialul NIHILISMUL. Rădăcina revoluţiei epocii moderne, de ieromonah Serafim Rose.

[7] A se vedea opinii asemănătoare şi chiar dovezi limpezi ale acestei manifestări demonice în Obârşia răului. Lupta comunismului împotriva Bisericii lui Hristos.