----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (V)

 

Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948

 

Episodul anterior

Kremlinul nu renunţă la Sinodul Ecumenic

Cu ‘binecuvântarea’ lui Stalin, Patriarhia Moscovei a programat conferinţa pre-sinodală pentru toamna anului 1947 şi cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic pentru anul 1948[1]. În acest fel, transferul titlului ecumenic de la scaunul patriarhal din Constantinopol la cel al Moscovei avea să coincidă cu aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe Ruse. Potrivit Kremlinului, sarcina cheie a viitorului Sinod Ecumenic era de a distruge influenţa internaţională a Vaticanului, care era considerat cel mai mare duşman al Uniunii Sovietice în plan religios. Conducerea sovietică avea o atitudine deosebit de negativă faţă de principiul supremaţiei papale, care făcea ca influenţa Sfântului Scaun în afacerile internaţionale să fie considerabilă.

Ţinând cont de acest aspect, general-maiorul NKVD Gheorghe Karpov, preşedintele CABOR, a avansat ideea că Biserica Catolică trebuia să fie eliberată de centralismul ei şi divizată în Biserici naţionale în maniera ortodoxă[2]. În opinia lui, nemulţumirea faţă de politica Vaticanului era aproape nesemnificativă printre cei care ar fi putut schimba ceva şi, prin urmare, nu exista posibilitatea de a apărea schimbări în lumea catolică. El credea că există o soluţie simplă pentru această problemă: Patriarhia Moscovei trebuia să iniţieze o mişcare creştină internaţională pentru a acuza Vaticanul de ruinarea temeliei ecleziastice a creştinismului.

Pentru acest scop, patriarhul Alexie trebuia să emită un ,,Apel către creştinii din întreaga lume”. Karpov chiar a formulat tezele sale majore. Prima dintre ele proclama Biserica Catolică vinovată de păcatul închinării la papă. Potrivit celei de-a doua, prin utilizarea religiei în scopuri politice, Sfântul Scaun pervertise adevăratul creştinism. Următoarea teză afirma că Vaticanul trădase spiritul vechilor Sinoade bisericeşti şi vătămase interesele credincioşilor catolici. Cea de-a patra teză susţinea că Biserica Catolică a fost transformată într-o organizaţie politică internaţională care sprijinea puterile reacţionare. În sfârşit, Vaticanul era acuzat că periclitase interesele umanităţii şi se aliase cu instigatorii la război. Apelul se încheia cu concluzia că era de datoria fiecărui creştin adevărat să-i elibereze pe catolici de autoritatea papală[3].

Karpov se aştepta ca apelul să sporească sprijinul internaţional pentru acţiunea iniţiată de Patriarhia Moscovei împotriva Vaticanului nu numai printre Bisericile Ortodoxe, ci şi printre cele ne-ortodoxe. Potrivit planului său actualizat, conferinţa pre-sinodală urma să aibă loc în septembrie 1947. Participanţii la această conferinţă trebuiau să lanseze o mişcare anti-Vatican şi să înfiinţeze un comitet executiv care urma să aibă sediul central la Moscova. Datoria majoră a acestui organism era de a organiza conferinţe, sponsorizate de Bisericile care s-au alăturat mişcării. La sfârşitul raportului său, preşedintele CABOR propunea publicarea unui volum intitulat ,,O Biserică din această lume”, a cărui proiect, pregătit de ierarhi, era aproape gata de publicare.

Mişcarea ecumenistă era următorul subiect important pe agenda Consiliului pentru conferinţa pre-sinodală. Moscova era alarmată de deciziile luate de Comitetul Provizoriu al Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB) din Geneva în 1946. Kremlinul era iritat mai ales de cererea pentru o reexaminare a rezoluţiilor de la Postdam asupra Germaniei naziste şi de apelul pentru o luptă împotriva marxismului. Patriarhia Moscovei era de asemenea neliniştită deoarece sprijinul anglican pentru această nouă organizaţie ecumenistă submina frontul comun anti-Vatican plănuit[4]. Viitorul Consiliu mondial ameninţa de altfel ambiţiile sale pentru conducerea lumii. Din cele 90 locuri din organismele sale de conducere, Consiliul alocase doar 17 reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe, care corespundeau la doar 85 delegaţi din cei 450 participanţi la sesiuni. O asemenea proporţie nu ar fi permis Bisericii Rusiei să direcţioneze evoluţiile în acord cu interesele sovietice.

Drept urmare, Kremlinul a decis să renunţe la condiţiile pe care trebuia să le îndeplinească Biserica Ortodoxă Rusă pentru a se alătura CMB. După ce s-au consultat cu Karpov, ierarhii ruşi au adresat Bisericii Anglicane o cerere de a-i ajuta în ce priveşte creşterea numărului de locuri pentru reprezentanţii ortodocşi, îndeosebi pentru cei ai Bisericii Ruse. Patriarhia Moscovei s-a adresat şi CMB cerându-i să-şi limiteze activităţile la sfera religioasă şi să respingă orice declaraţie politică[5]. Până când aveau să se aşeze lucrurile, departamentelor religioase din Bulgaria, România, Iugoslavia, Cehoslovacia, Polonia şi Ungaria li s-a poruncit să adopte politici anti-ecumeniste dure şi să interzică Bisericilor Ortodoxe corespunzătoare să participe la conferinţe ecumeniste şi să se alăture CMB[6]. În paralel, Patriarhia Moscovei exercita presiuni asupra acelor conducători bisericeşti care menţineau contacte cu ecumeniştii.

Pe 14 ianuarie 1947, patriarhul Alexie l-a vizitat pe Karpov în biroul său pentru a discuta despre conferinţa pre-sinodală. Ei au căzut de acord să înfiinţeze o comisie specială, condusă de mitropolitul Nicolai Iaruşevici. Sarcina sa era de a pregăti programul conferinţei, tezele şi comunicările sale majore. Patriarhul a cerut ajutorul CABOR pentru transferul profesorului Serghie Troiţki[7] de la Belgrad la Moscova, care trebuia să se alăture comisiei ca expert în drept canonic ortodox. Ei au discutat de asemenea planul conferinţei, care trebuia să includă subiecte precum atitudinea ortodoxă faţă de Biserica Romano-Catolică şi măsurile pentru a stopa activităţile Vaticanului, atitudinea ortodoxă faţă de mişcarea ecumenistă, cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic şi calendarul bisericesc. Cei doi au hotărât şi ca delegaţiile străine să nu depăşească mai mult de 6 membri.

La conferinţă urmau să participe de asemenea episcopi ruşi din străinătate, anume Mitropolitul Nestor de Harbin, Arhiepiscopul Victor de Shanghai, Arhiepiscopul Elefterie al Pragăi şi a toată Cehoslovacia, exarh al Patriarhiei Moscovei, Mitropolitul Veniamin al Americii de Nord, exarh al Patriarhiei Moscovei, MitropolitulSerafim, exarh al Patriarhiei Moscovei în Europa Occidentală, Arhiepiscopul Alexandru de Bruxelles şi Arhiepiscopul Serghie al Vienei, exarh al Europei Centrale, fiecare din ei însoţiţi de una sau două persoane.

Să aruncăm o scurtă privire asupra biografiilor acestor episcopi. Mai înainte, să remarcăm câteva aspecte: cu excepţia arhiepiscopului Elefterie, sunt ierarhi care se aflau în străinătate din anii ‘1920 sau mai devreme, şi făceau parte chiar din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, care nu avea legături de comuniune cu Patriarhia Moscovei[8]. Istoricii contemporani au consemnat faptul că serviciile secrete sovietice nu au fost cu totul străine de ‘convingerea’ unor ierarhi să se întoarcă sub omoforul Patriarhiei Moscovei.

 

Mitropolitul Nestor (Anisimov) de Harbin (1884-1962) s-a numărat printre numeroşii episcopi ruşi care au emigrat după Revoluţia din 1917 şi au făcut parte din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora. În 1916, el a devenit episcop de Kamchatka şi Petropavlovsk şi a luat parte la Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918. El a emigrat în Harbin când nu s-a mai putut întoarce în eparhia sa din cauza regimului comunist. Din 1933, el a fost numit arhiepiscop şi conducător al Misiunii Coreene din acea vreme, cu titlul de arhiepiscop de Kamchatka şi Seul pe ,,durata şederii sale temporare în Harbin”.

În 1945, odată cu invazia Armatei Roşii în Manciuria, el a părăsit Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora şi s-a alăturat Patriarhiei Moscovei. În 1946 este numit mitropolit şi exarh al Patriarhiei Moscovei pentru Asia Răsăriteană. Între anii 1947-1956, el a fost probabil arestat şi exilat. În 1956 este numit mitropolit de Novosibirsk şi Barnaul, iar în 1958 se retrage.

 

034. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic V

Azilul pentru orfanii ruşi ,,Casa Milei" din Harbin. În centru, de la stânga la dreapta, arhiepiscopul Nestor (Anisimov), mitropolitul Meletie (Zaboroski) şi episcopul Victor (Sviatin), conducătorul Misiunii Bisericeşti Ruse din Beijing. În stânga părintele Filaret (Voznesenski), viitorul întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora

 

 

Arhiepiscopul Victor (Sviatin) de Shanghai (1893-1961) a emigrat în China în 1918-1919 şi a intrat în Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Beijing a Misiunii Bisericeşti Ruse. În 1932, el călătoreşte în Iugoslavia pentru a participa la cel de-al II-lea Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a toată Diaspora, unde a fost hirotonit episcop de Shanghai. În 1937 devine arhiepiscop, iar în 1945 părăseşte Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora pentru a intra în comuniune cu Patriarhia Moscovei.

În 1950 este numit exarh pentru Asia Răsăriteană şi conducător al Misiunii din China. După răscoala de acolo din 1956, el s-a întors în URSS, unde a devenit arhiepiscop de Krasnodar şi Kuban, din 1961 cu rangul de mitropolit.

 

Arhiepiscopul Elefterie (Voronţov) al Pragăi a fost mai înainte episcop de Rostov şi Taganrog, fiind numit în aprilie 1946 exarh al Patriarhiei Moscovei şi arhiepiscop al Pragăi şi a toată Cehoslovacia. Potrivit unui raport al lui Gheorghe Karpov către Consiliul de Miniştri al URSS, patriarhul moscovit a făcut aceasta ,,la cererea” guvernului cehoslovac. Această cerere a fost făcut în februarie 1946 de ambasadorul la Moscova, Jaroslav Horak, şi de vice-ministrul educaţiei, Karel Cermak, care era de asemenea însărcinat cu problemele religioase. Faptul că preşedintele CABOR nu a menţionat temeiurile ecleziastice pentru numirea lui Elefterie sugerează faptul că Kremlinul s-a folosit de Patriarhia Moscovei pentru scopuri pur politice. Însă conducerea politică sovietică a luat măsuri speciale pentru a prezenta actele prin care Moscova îşi extindea jurisdicţia ca fiind justificabile din punct de vedere canonic.

 

Mitropolitul Veniamin (Fedcenko), exarh al Patriarhiei Moscovei în America de Nord (1880-1961) a luat parte la Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918 ca reprezentant al clerului inferior. În 1919 devine episcop de Sevastopol şi în acelaşi an este numit episcop al Armatei şi Marinei Albe şi conducător al capelanilor militari ai Armatei Albe. În 1920, a fost evacuat în Constantinopol; în 1925, mitropolitul Evloghie [Gheorghievski], care administra la acea vreme parohiile Europei Occidentale, l-a numit membru al comitetului fondator al Institutului Sfântul Serghie din Paris.

După ruptura care a avut loc între mitropoliţii Evloghie şi Antonie [Hrapoviţki, întâistătătorul din acea vreme al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora], el a rămas alături de mitropolitul Evloghie, iar din 1927 s-a alăturat împreună cu el Patriarhiei Moscovei. În 1931, când mitropolitul Evloghie a părăsit jurisdicţia Patriarhiei Moscovei, el a rămas cu aceasta din urmă, fiind numit conducătorul comunităţilor patriarhale din Europa Occidentală. În 1933, este numit exarh temporar al Patriarhiei Moscovei în America de Nord. Sarcina sa era de ,,a investiga afacerile Bisericii Americane şi a le pune în rânduială”. În 1938 este ridicat la rangul de mitropolit al Insulelor Aleutine şi America de Nord.

În ianuarie 1945, mitropolitul Veniamin a vizitat URSS pentru prima oară pentru a participa la Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse care avea drept scop alegerea unui nou patriarh, după moartea patriarhului Serghie. În 1947, el s-a întors definitiv în URSS, ca ierarh al Eparhiei de Riga şi Letonia, iar în 1951 a fost numit mitropolit de Rostov şi Novocherkassk, iar din 1955 mitropolit de Saratov şi Volsk. În 1958, din cauza vârstei înaintate, el se va retrage la Mânăstirea Pecerska.

 

Mitropolitul Serafim (Lukianov), exarh al Patriarhiei Moscovei în Europa Occidentală (1879-1959) a luat parte la Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918 fiind în acea vreme episcop de Sortavala, în Karelia. La sfârşitul anului 1917, după declararea independenţei Finlandei, el a continuat să fie episcop de Sortavala între anii 1918-1920; apoi, între anii 1921-1923, a devenit arhiepiscopul Bisericii Autonome a Finlandei, ca arhiepiscop de Vyborg, fiind ultimul ierarh rus care a condus Biserica Ortodoxă a Finlandei.Din 1923, Biserica Finlandei a intrat în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, care, în 1925, l-a înlocuit pe arhiepiscopul Serafim cu Herman Aav.

În 1926, arhiepiscopul Serafim a fost exilat din Finlanda şi s-a alăturat emigranţilor ruşi din Europa Occidentală, mai întâi în Londra, apoi în Paris, unde a devenit vicarul mitropolitului Evloghie [Gheorghievski]. După ruptura dintre mitropolitul Evloghie şi Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora din 1926, arhiepiscopul Serafim a rămas credincios diasporei ruse care, în schimb, i-a încredinţat conducerea Eparhiei Europei Occidentale, cu scaunul în Paris. În 1938, a fost ridicat la rangul de mitropolit, la cel de-al II-lea Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse a toată Diaspora din Sremski-Karlovci, Iugoslavia. În august 1945, însă, mitropolitul Serafim schimbă tabăra, alăturându-se Patriarhiei Moscovei, împreună cu o parte din parohiile sale. În 1946, la moartea mitropolitului Evloghie (1868-1946), care se alăturase şi el Patriarhiei Moscovei, a devenit exarhul Patriarhiei Moscovei pentru Europa Occidentală.

Unii istorici afirmă că, după căderea Berlinului pe 8 mai 1945, patriarhul Alexie i-a invitat pe finlandezii ortodocşi să se întoarcă în sânul Patriarhiei Moscovei, iar mitropolitul Serafim părea omul cel mai potrivit pentru a-i păstori. Profitând de faptul că mitropolitul Anastasie [Gribanovski], întâistătătorul diasporei ruse, l-a acuzat pe mitropolitul Serafim de colaborare cu germanii în timpul războiului şi că poziţia sa în sânul diasporei era şubredă, se pare că mitropolitul Nicolai Iaruşevici i-a oferit să se întoarcă în Finlanda; de asemenea, este posibil ca atitudinea sa favorabilă faţă de această propunere să fi fost folosită de sovietici pentru a face presiuni asupra conducătorului real al Bisericii Finlandei, arhiepiscopul Herman Aav.

Dar proiectul reatragerii pe orbita sa a Bisericii Finlandei a eşuat, iar la moartea mitropolitului Evloghie, Patriarhia Moscovei l-a numit pe mitropolitul Serafim pentru a contracara opoziţia din Paris. În 1949, mitropolitul Serafim s-a retras ,,din motive de sănătate”, unii istorici afirmând că el s-a întors la comuniunea cu diaspora rusă.

 

Partenie Filipescu

 


[1] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34–39. Raportul lui Gheorghe Karpov privind activităţile CABOR în 1946, 17 februarie 1946.

[2] Ibid., d. 506, p. 12–16. Raportul lui Karpov către secretarul CC al PCUS, A. Kuzneţov, privind planul de lucru pentru subminarea influenţei Vaticanului, 1 februarie 1947.

[3] Aceste idei se regăsesc într-adevăr în rezoluţia privind Vaticanul, ca şi în apelul către creştinii din toată lumea, emise de Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din iulie 1948.

[4] În februarie 1946, o delegaţie numită de Comitetul Provizoriu al CMB a făcut o călătorie în Orientul Mijlociu, investigând atitudinea Bisericilor Ortodoxe şi ne-calcedoniene de acolo cu privire la participarea la Adunarea CMB din 1948. Raportul delegaţiei este publicat în World Council of Churches: Minutes and Reports of the Meeting of the Provisional Committee, Black Hill Falls, PA, aprilie 1947, p. 104-117.

[5] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34–39. Raportul lui Gheorghe Karpov privind activităţile CABOR în 1946, 17 februarie 1946.

[6] Tsarkoven Vestnik, 18 aprilie 1946, p. 3.

[7] Profesor rus de drept canonic ortodox, autor al mai multor cărţi şi articole; a emigrat şi a făcut parte din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora, stabilindu-se în Serbia. A luat parte la cel de-al II-lea Sobor a toată lumea a Bisericii din diaspora în 1938. El nu a reuşit să părăsească în timp util Europa Răsăriteană şi a fost silit să se întoarcă în Uniunea Sovietică, unde el nu s-a distanţat nicicând de lucrările sale anterioare, dar în continuare a scris pur şi simplu opusul. A se vedea, de exemplu, cartea sa Falsitatea schismei de la Karloviţ (The Falseness of the Karlovtsy Schism).

[8] A se vedea Scurtă istorie a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora.